Scrisorile lui Pavel sunt Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp, dau un răspuns clar problemelor, nevoilor din zilele noastre.

Ps. 119 (118), 105-120: un psalm foarte lung care expune tema Cuvântului căruia-i sunt atribuite multe alte denumiri… Să permitem Cuvântului Domnului să ne lumineze.

Începem citirea Primei scrisori către corinteni.

Introducere

Coordonate istorice

Corintul era unul dintre cele mai mari orașe din antichitate. Era un oraș cosmopolit și bogat, cu oameni care se dedicau satisfacerii propriilor plăceri. A spune că o femeie este din Corint echivala cu a spune că este o desfrânată, o prostituată… Așadar, era un oraș cosmopolit, un loc în care se intersectau diferite culturi… Era așezat pe malul mării, având două porturi.

Aici s-a născut o comunitate creștină atunci când Pavel, fugind de la Tesalonic și trecând prin Atena, s-a oprit timp de aproape doi ani la Corint unde, împreună cu Acvila și Priscila, desfășura o muncă manuală și locuia împreună cu aceștia. Sâmbăta mergea în sinagogă să predice…

Deoarece în sinagogă, după puțin timp, oamenii s-au plictisit de Pavel, el a decis să se adreseze păgânilor…

Comunitatea din Corint cuprindea persoane foarte diferite: chiar dacă majoritatea membrilor erau sclavi – oameni umili – proveniți din diferitele părți ale lumii, existau și persoane culte și bogate, spre exemplu fostul mai marele sinagogii. Așadar, comunitatea era vie dar și complexă…

În Occident avem o cultură creștină, chiar dacă există câte o persoană atee… Propunerea lui Pavel viza trecerea de la o cultură „corinteană” la una creștină, pentru că „voi sunteți sfinți”, adică „diferiți”, pentru că-i aparțineți lui Dumnezeu.

Tema Scrisorii cuprinde comunitatea creștină – biserica – chemată să trăiască în mod diferit față de oamenii acestei lumi, care trăiesc după bunul lor plac, fără să țină cont de sfințenie, adică de diversitate… Diversitate care se sintetizează în două cuvinte: conștiința/cunoașterea de a fi fii, deci liberi, și nu sclavi. Iar această stare de fii o trăim în mod concret prin a ne comporta ca frații. Aceasta este definiția comunității creștine…

Viața comunității creștine nu-i ceva ciudat, rezervat doar asceților, ci este conștiința de a fi fii – este cunoașterea că primim totul de la Dumnezeu și că avem demnitatea divină în dar – și de a trăi această filiație în mod concret în raport cu ceilalți.

Apoi, această sfințenie modelează și elaborează toate raporturile noastre…

Astfel, Scrisoarea – care nu are o unitate organică – răspunde unor întrebări pe care corintenii i le-au adresat. Problemele erau elementare și comune: în biserică existau unele grupări, iar credincioșii se declarau ca aparținând unuia sau altuia dintre predicatori, pe care-i considerau mai buni. Așadar, prima problemă era a diviziunilor… A doua, cea a unor abuzuri: cazul incestului, al carismelor folosite greșit, căci fiecare susținea că darul său e mai important decât al celuilalt… Altfel spus, în prima parte a Scrisorii – cap. I-VI – Pavel răspunde acestor probleme precise, iar în partea a doua, el răspunde unor întrebări adresate de ei: trebuie sau nu să ne căsătorim, văzând că deja lucrul cel mai important nu-i a fi sau nu căsătorit, ci a îmbrățișa această viață nouă la care creștinul este chemat… Apoi existau persoane cu o viață exact opusă față de a celorlalți frați: de la cei mai severi asceți, la cei care făceau exact opusul, trăind într-un libertinaj absolut… Rigorismul și laxismul conviețuiau. Astfel, unii credeau că pot face tot ceea ce le palce, alții însă, insistând exagerat pe viața ascetă, se opuneau căsătoriei, motivând că plăcerile trupești aparțin trecutului… O altă problemă era cea a libertății conștiinței înaintea cărnii sacrificată idolilor, sau cea a organizării cultului și a diferitelor carisme, a momentului determinant al comunității în care credincioșii se adunau…

În final, au cerut explicații despre tema învierii, căci în Corint nu credeau prea mult… Deoarece pentru greci, trupul fiind un lucru de disprețuit, învierea trupurilor nu era un lucru atât de important…

Pavel răspunde tuturor acestor probleme adresate de o societate necreștină unui creștin…

Răspunsul lui Pavel ne ajută, căci și noi ne aflăm în fața unei societăți care în numeroase sfere este necreștină: e adevărat că există încă multe valori creștine, însă există multe fapte culturale noi care mai înainte nu existau…

Cum să trăim aceste noutăți, tensiuni, diversități în mod creștin, constituie o temă care ne privește direct…

În Scrisoare se definește „comunitatea fraților”. Când vorbim despre Biserică ne referim la o instituție externă nouă, pe care să o criticăm… La fel ca un prunc care, privindu-și părinții, crede că ei sunt înaintea sa pentru ca el să-i critice. Critica fiilor se poate întâmpla până când ei încă sunt adolescenți – este o etapă care-i ajută să se maturizeze – apoi vor înțelege că părinții (și Biserica) nu stau înaintea lor pentru ca ei să-i critice, ci e o comunitate de frați în care fiecare membru este responsabil în mod personal. Fiecare este adult, având responsabilități bine definite…

Tema principală a Scrisorii – și, pornind de la ea, Pavel răspunde tuturor întrebărilor – o constituie faptul că „noi suntem sfinți, pentru că-i aparținem lui Dumnezeu în Cristos”. Acesta e botezul. Astfel, prin optica libertății fiilor, care au datoria să fie frații altora, Pavel răspunde diferitelor întrebări…

Scrisorile pauline sunt pentru noi un exemplu atât datorită conținutului lor, cât și datorită impactului pe care-l au în întâlnirea lor cu o comunitate concretă… Comunitatea din Corint are carismele ei, dar are și problemele ei destul de mari… Scrisoarea este un exemplu de cum trebuie să primească vestea Evangheliei fiecare comunitate, adică vestirea că suntem sfinți și că putem trăi în sfințenie. Așadar, Scrisorile pauline nu au fost adresate unor comunități perfecte, ci unor comunități care aveau mari probleme… Faptul că el îi cheamă la sfințenie este o veste bună și pentru noi…

Se citește 1Cor. 1, 1-9

¹ Paul, chemat să fie apostol al lui Cristos Isus prin voinţa lui Dumnezeu, şi fratele Sostene, ² către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, celor care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru:³ har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos. ⁴ Îi mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus, ⁵ pentru că în el aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea. ⁶ Astfel, mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în voi, ⁷ aşa încât să nu duceţi lipsă de nici un har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, ⁸ care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos. ⁹ Credincios este Dumnezeu de care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru.

În primele trei versete Pavel îi salută, iar în următoarele Îi mulțumește Domnului pentru darul corintenilor. Era modul obișnuit de a începe o scrisoare: salutul și o laudă, doar apoi se expuneau lucrurile care nu mergeau cum trebuie.

Nu-i doar o formă de a le capta bunăvoința prin a începe în mod calm, ca apoi să folosească un ton mai aspru. Ci tocmai pentru că-i un om credincios, Pavel vede în profunzime realitatea: el vede mai întâi datul și lucrarea Domnului, și doar apoi subliniază lucrurile care nu merg prea bine…

Când vorbim cu lumea – dar și-n familie – să învățăm să nu spunem imediat lucrurile care nu merg, ci să salutăm, să mulțumim, să fim bucuroși de întâlnirea cu persoana respectivă, apoi – având bucurie în sufet – îi putem spune și acel lucru care umbrește puțin… Dacă noi facem imediat observații, celălalt se întreabă: „ai venit la mine să mă critici? Poți pleca imediat!”. Așadar, este important să ne însușim stilul lui Pavel…

În cuvântul de „salut” sunt prezente temele fundamentale ale Scrisorii: „Pavel, apostol… cu fratele… bisericii, adică persoanelor care sunt sfințite… și care sunt chemate la sfințenie… împreună cu toți ceilalți”.

Să abordăm pe rând aceste teme… Prima temă este…

v. 1

¹ Paul, chemat să fie apostol al lui Cristos Isus prin voinţa lui Dumnezeu, şi fratele Sostene,

Pavel și Sostene sunt expeditorii, cei care redactează Scrisoarea… Pavel se definește ca fiind „chemat să fie apostol al lui Isus Cristos prin voia lui Dumnezeu”.

Pavel nu face un anume lucru – nu predică – în baza voinței sau a alegerii sale, ci pentru că „este chemat… de voia Domnului”.

Ce să facă?

„Să fie apostol!”.

Noi știm că Biserica este „apostolică” în sensul că se bazează, se întemeiază pe mărturia apostolilor. Iar acest fapt este foarte important… Căci dacă un om vine să-mi spună că un altul a avut vreo revelație… eu îi răspund „să o țină pentru el”. Pentru că credința noastră este în revelația istorică a lui Isus Cristos și în întreaga istorie anterioară a mântuirii (VT), care se împlinește în Isus. Iar noi avem nevoie ca mărturia istorică să fie în strânsă legătură cu mărturia celor care L-au văzut și care nu au avut viziuni, ci au mărturisit „că L-au văzut”, fără viziuni. Credința noastră nu se bazează și nu are legătură cu viziunile private, nici cu ideile sau cu ultimele teorii și nici cu invențiile umane!

Revelația – și credința noastră – este un eveniment istoric a lui Israel și a istoriei sale, care-și află apogeul (împlinirea) în Isus. Și, în istoria lui Isus, noi vedem revelația lui Dumnezeu! Aceasta au văzut-o apostolii și ei pe aceasta ne-o vestesc!

Apoi, apostolul a fost trimis să vestească această revelație istorică! Dar de ce a fost „trimis?”. Pentru că omul care a înțeles că Dumnezeu e „Tatăl”, iar ceilalți sunt „frați”, în mod necesar și obligatoriu se simte trimis fraților.

Altfel spus, dacă tu știi că aici ai un frate de-al tău, care însă nu știe că tu îi ești frate, în mod obligatoriu tu îi spui că el îți e frate. De aceea suntem toți chemați de Dumnezeu – care-I Tatăl – și suntem trimiși să le vestim acest adevăr fraților: să le vestim paternitatea și fraternitatea. Acesta este sensul profund al apostolicității, care-i tipică fiecăruia dintre noi. Altfel spus, fiecare dintre noi este apostol în acest sens… Cu alte cuvinte, cine nu s-ar simți trimis să vestească fratelui, cine nu s-ar simți responsabil de fratele său, ar fi precum Cain: deja l-a a ucis, adică nu-l consideră un frate.

Așadar, dacă eu L-am descoperit pe Tatăl și am aflat că un altul îmi este frate, dar el nu știe, în mod obligatoriu îi vestesc acest adevăr, într-un mod potrivit, în special vestindu-i acest adevăr prin comportamentul meu, prin trăirea unei vieți creștine. Și, în acest sens, toți suntem apostoli.

De aceea Biserica este în esență apostolică: nu doar pentru că se bazează pe mărturia primilor apostolic, ci, precum primii apostoli au fost trimiși să vestească tuturor, la fel fiecare dintre noi este trimis astăzi să vestească altora. Dacă nu, înseamnă că tu nu ai înțeles că Dumnezeu este Tatăl tău și al tuturor; și nu ai înțeles că ești fiu…

A fi apostol nu-i o opțiune doar a persoanelor pioase, ci aparține structurii omului care, dacă este fiu și frate, în mod obligatoriu trăiește fraternitatea și-i responsabil față de frate… Acest adevăr este foarte important.

De ce s-a transmis creștinismul din generație în generație? Nu pentru că există așa-zișii apostoli – preoții și episcopii, care au fiecare rolul lor, cu certitudine -, ci pentru că ne-a fost mărturisit de părinți și de persoanele apropiate… Aceste persoane au transmis credința, fiind primii trimiși să vestească…

Acest fapt nu-i nici fanatism și nici prozelitism, ci este ceva profund, după cum spunea Pavel: „Iubirea lui Cristos ne trimite la frați, gândindu-ne că Isus a murit pentru ei”. Așadar, acești frați ai mei sunt iubiți infinit de Tatăl. Iar dacă eu Îl iubesc pe Tatăl, nu pot să nu-i iubesc nemărginit pe frați, chiar dacă nu-i cunosc, chiar dacă nu-mi sunt simpatici, chiar dacă mă simt amenințat de invazia străinilor care vin „să ne fure privilegiile”… Noi suntem trimiși la toți oamenii pe care-i disprețuim sau nu-i considerăm la nivelul nostru, ca să le vestim că Tatăl îi iubește infinit…

Prin urmare, orice formă de rasism este anticreștină. Dacă eu exclud doar un singur om, de fapt Îl exclud pe Cristos care S-a făcut ultimul dintre toți frații; și-L exclud și pe Tatăl, care-I Tatăl tuturor oamenilor.

E importantă apostolicitatea, deoarece e fundamentul Bisericii în aspectul ei de „comunitate deschisă tuturor”. Aceasta-i apostolicitatea și de aceea Pavel este chemat… Pavel e chemat să vestească păgânilor, celor care păreau că ar fi excluși… Și-i chemat „prin voința lui Dumnezeu”.

Ce vrea Dumnezeu? „El vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă să cunoască adevărul”. Iar adevărul este că El e Tatăl, iar noi suntem frați, pentru că suntem fii; un adevăr care trebuie trăit și care trebuie să modeleze întreaga noastră viață în mod sănătos, adică diferit de cum trăim acum.

Pavel nu-i trimis și nici nu vestește singur, ci este „împreună cu fratele Sostene”.

Apostolul este un om care deja trăiește fraternitatea, mai înainte de a o vesti… Și, trăind-o, o poate vesti. Apostolul niciodată nu e singur. Propovăduirea, apostolatul nu-i o lucrare proprie, personală: numărul doi reprezintă începutul comunității.

v. 2

² către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, celor care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru:

Se definește mai clar natura Bisericii.

Pavel se adresează „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint”.

În Scrisoare, cuvântul „Biserică” este amintit de douăzeci și două de ori. Prin urmare vom înțelege treptat ce înseamnă.

Cuvântul biserică, derivând din grecescul ek-kalia, înseamnă „chemată afară”. Deci, creștinii sunt chemați să se îndrepte înspre „afară”. De ce?

Creștinii sunt chemați „afară”, nu ca să iasă din lume, ci să iasă din categoriile lumești, să depășească logica, filozofia lumească despre viață…

Așadar, în comunitatea din Corint avem aceste persoane, care sunt chemate afară. Ce să facă? Să înțeleagă adevărul că sunt fiii lui Dumnezeu – în numele tuturor și pentru toți – și să vestească acest adevăr tuturor.

Pavel îi numește „cei care au fost sfințiți”, cei care au fost chemați afară pentru „a fi sfințiți în Isus Cristos”. Altfel spus, o dată cu botezul, noi devenim sfinți și fii. Deci, să spunem „da” esenței noastre: suntem fiii lui Dumnezeu. Aceasta este noua conștiință creștină, care „ne cheamă afară” și ulterior „ne trimite altora”…

Avem două momente care par opuse… Primul moment ne invită să înțelegem, să conștientizăm unicitatea noastră, faptul că suntem diferiți de alții. De ce? Pentru că noi am înțeles ceea ce ei încă nu au priceput: faptul că sunt fiii lui Dumnezeu și frați. Prin urmare, nu suntem chemați „afară” să spunem că nu ne interesează alții, deci, putem să ne vedem de drumul nostru… Nu! Noi suntem chemați „afară” să vestim că „acum am înțeles cine sunt ei. Ei sunt frații mei”. Deci împreună cu ei trebuie să trăiesc sfințenia mea, adică lucrarea mea de fiu și frate.

E interesant că toți suntem sfințiți prin simplul motiv „că-i aparținem lui Cristos”.

Cristos e Fiul lui Dumnezeu. Prin botez, omul se unește cu El și devine fiu.

Ce-i botezul? Toți am fost botezați, dar botezul durează întreaga viață. Botezul este această aparținere, această scufundare, această iubire pentru Altul, care mă conduce să fiu, să trăiesc în Altul și Altul în mine. Fapt pentru care Cristos devine „Domnul meu”.

Biserica este „a celor ce sunt sfințiți”. Ce percepție avem noi despre sfințenia pe care deja o avem?

Sfânt înseamnă despărțit, separat, diferit. Apoi se va explica mai bine ce înseamnă diversitatea. Luca o definește mai bine, spunând: „diversitatea este faptul că noi trăim în mila și-n iubirea gratuită a Domnului”. Iar lumea trăiește în baza calculării profitului, a egoismului, fiind subjugată și dominată de frica morții, pentru că oamenii lumești nu se simt fiii Domnului, ci cred că-s fii nimănui, deci ei trebuie să-și administreze propria viață… În schimb, noi știm că viața noastră e în mâinile lui Dumnezeu care ne este Tată, ne-a iubit, ne-a mântuit, L-a dat pe Fiul său pentru noi; moartea noastră este întâlnirea cu El și, astfel, putem trăi ca fii și frați…

Aceasta este conștiința, înțelegerea noastră despre sfințenia pe care o avem și care ne determină să trăim „în mod diferit” de cei din lume.

Ce-i diversitatea? Mai întâi de toate, ne indică să trăim o viață filială.

Să ne gândim ce înseamnă pentru un om să fie „fiu” sau să nu fie; să creadă că părinții îl iubesc sau nu; să știe că el există, trăiește pentru cineva sau pentru nimeni… Convingerea pe care o are nu-i lipsită de importanță… Pentru el înseamnă „a trăi” sau „a nu trăi”.

Așadar, prima cunoaștere pe care ne-o dă botezul este conștiința că suntem fii, deci liberi. Omul poate cunoaște faptul că vine de la natură sau dintr-o ființă supremă, care l-a creat, dar vai de el dacă greșește, pentru că această ființă îl stăpânește, îl subjugă… Însă Dumnezeul nostru nu-i astfel! Prin botez, omul primește cunoașterea unui Tată care îl iubește atât de mult, încât l-a dat pe Fiul Său pentru el, pentru că omul este mai valoros decât Domnul și decât viața Sa.

Această conștiință uimește omul, deoarece creștinul știe că-i obiectul unei iubiri infinite, așa cum este, și nu pentru că ar fi bun, inteligent sau frumos, ci pentru că Altul nu poate să-l iubească decât în mod infinit. Aceasta este sfințenia; adică primul lucru diferit, primul lucru care-l face pe creștin diferit de alții… Această cunoaștere este vindecarea de păcatul originar, pe care toți îl avem.

Această primă diversitate este originea, cauza celei de a doua diversități, deoarece voi trăi în viață „ca fiu”, adică cu încredere, cu seninătate, cu bucurie, cu libertate. Ca atare, voi ști să trăiesc aceste valori în raportul meu cu alții, în libertate…

Aceasta este sfințenia pe care o primim la botez, și ea este un dar foarte important pe care poate că niciodată nu l-am apreciat cum se cuvine… Avem nevoie de întreaga viață și, apoi, de viața veșnică pentru a aprecia corect acest dar… care înseamnă să apreciem corect ceea ce suntem…

În schimb, noi credem că sunt importante numai acele „două-trei” lucruri pe care le facem noi pentru a ne răscumpăra (a ne elibera) din starea în care suntem, pentru că nu știm cine și ce suntem. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare în felul său!

Aceasta este conștiința adevărată despre sfințenie!

În zilele noastre, poate că avem o mare cultură creștină, însă ne lipsește această cunoaștere de bază, de care depinde tot restul, deoarece ea ne ajută să pricepem că noi îi aparținem Domnului, că El ne iubește infinit și ne acceptă așa cum suntem, că toți suntem fii și trăim ca frații… Această cunoaștere ne face sfinți. Altfel spus, viața noastră e sfântă, e prețioasă.

În zilele noastre ne întrebăm „De ce suntem pe lume”?…

„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Io. 3, 16)… Sfințenia înseamnă să înțelegem, la un moment dat din viață, acest adevăr: că Dumnezeu mă iubește până la a Se jertfi, a Se pierde pe Sine… Mă preferă pe mine în locul Lui… Așadar, experiența credinței nu ne subjugă, ci ne descoperă acest adevăr: când Îl caut și-L întâlnesc pe Domnul eu nu mă vând, nu mă anulez, nu mă pierd, ci se jertfește El pentru mine… Botezul nu-i aspectul fizic în care intri și ieși din apă, ci înseamnă a pătrunde și a rămâne în această cunoaștere a Vieții divine, care mă înconjoară, mi se dăruiește și mă pătrunde…

Acum putem înțelege de ce primul efect al vestirii creștinilor era „entuziasmul”. Se simțeau „entuziaști”: entuziast – en-theos – înseamnă „îndumnezeit”, adică sunt și trăiesc în Dumnezeu; percep că sunt în Dumnezeu.

Dacă mai înainte eram în moarte, în întuneric, în meschinărie (într-o lipsă de generozitate, în zgârcenie)… în baza vestirii Evangheliei și prin primirea botezului am înțeles că sunt nici mai mult nici mai puțin decât însuși Dumnezeu… Acesta e sensul entuziasmului: este conștiința a ceea ce suntem cu adevărat, adică fii. Acesta e stimulentul vieții, adică să înțelegem sensul botezului și al vieții noastre.

Ei au fost deja sfințiți în Isus Cristos pentru că au acceptat și trăiesc prin această iubire gratuită, deci sunt chemați să fie sfinți. Cu alte cuvinte, ei deja sunt sfinți, apoi sunt chemați să devină ceea ce sunt, sfinți. Deci, avem un dinamism…

Omul trebuie să devină ceea ce este: „Ești fiu!”. „Atunci, să devii fiu!”. Altfel spus, aici se naște morala: „Fii ceea ce deja ești! Căci dacă nu, nu ești autentic”. Dacă faci unele lucruri, ca de exemplu: te disprețuiești, îți risipești viața, trăiești în sclavie, nu ești autentic, ci te vinzi, îți risipești și-ți arunci viața, înseamnă că tu nu ești ceea ce ești… Așadar, principiul eticii creștine este: „Ești fiul lui Dumnezeu? Fii ceea ce ești! Fii autentic!”.

Nu înseamnă că pot spune: „Deja eu sunt fiu, și totul e rezolvat”. Nu! Ci este vorba de un proces dinamic: „Eu sunt fiu, deci clipă după clipă, eu devin ceea ce sunt”. Eu trebuie să devin ceea ce sunt. Sensul vieții mele este să devin ceea ce sunt.

Mulți se întreabă: „De ce sune pe lume?”. Trebuie să devii ca Dumnezeu, deci ai de muncit infinit. Iar tu nu știi ce să faci? Să știi că-ți este deschisă la infinit posibilitatea de a te realiza, de a deveni ca Dumnezeu.

Fiecare imperativ etic se naște dintr-un indicativ. Altfel spus: „Tu ești fiu. Deci fii cu adevărat ceea ce ești!”. Căci dacă tu nu crezi că ești fiu, chemat la îndumnezeire, este inutil să te forțezi… Nu reușești! Căci, în realitate, tu te forțezi, te străduiești să reușești să obții un lucru de care tu nu ești capabil… Spre exemplu, aș putea să-mi propun să-l învăț pe câinele meu să lucreze la computer. Însă e inutil să mă forțez și este inutil ca el să se chinuiască, căci nu cred că va reuși să judece… În concluzie, nimeni nu se poate forța și chinui să reușească în lucruri pentru care n-a fost creat să le facă…

Astfel, efortul meu de creștin este precum efortul unei semințe care deja există, dar trebuie cultivate și, apoi, să crească. Însă deja există sămânța la baza copacului… Dacă semeni grâu nu crește porumb… Dacă tu nu semeni, nu irigi și nu plivești buruienile, nu crește nici grâul și nici porumbul… Cu alte cuvinte, munca, efortul omului nu-i ceva secundar… Ci este un fapt determinant, hotărâtor. Aceasta e libertatea noastră: să știm cine suntem și deci să ne străduim, să depunem efort ca să devenim ceea ce suntem.

Prin urmare, sensul ținta vieții noastre este să devenim sfinți, adică să devenim ca Dumnezeu.

Ce fac pe pământ?

Mă aflu aici pentru a deveni ca Dumnezeu, fără a avea deliruri de atotputernicie! Dacă cineva are aiureli de atotputernicie, să-și amintească imediat că Isus a murit pe cruce… Îndată îi vor dispărea aceste aiureli… Însă El a murit pe cruce, nu noi…

Sfințenia nu-i un fapt privat: „Chemați împreună cu toți cei care în fiecare loc”… Așadar, este o chemare „împreună cu alții”; e o chemare la fraternitate.

Nu-i o chemare cu alții pe care „ni-i alegem”, pentru că alegem pe cine vrea să urce în munți sau să facă un tur în barcă, în funcție de calitățile fiecăruia… Nu! Ci textul spune că suntem chemați împreună cu „toți ceilalți, care sunt în orice loc”. Pentru că toți oamenii sunt chemați să fie fii, niciunul nu-i exclus… Pe aceste cuvinte se întemeiază catolicitatea Bisericii: Biserica este deschisă tuturor!

Pavel scrie „Bisericii care se află în Corint”, deci este o Biserică limitată, care stă în acel loc, dar este deschisă tuturor. Altfel spus: fraternitatea mea este deschisă lumii întregi, dar dacă eu nu trăiesc ca frate cu cei de lângă mine, „ci îi calc în picioare”, e inutil să cred că trăiesc fraternitatea cu întreaga lume… În concluzie, fraternitatea o realizez cu cine stă în acest loc cu mine, cu frații pe care nu i-am ales eu… Pe acest fapt se bazează valoare profundă a comunității parohiale: „sunt cei care stau împreună acolo”, unul fiind tânăr, celălalt bătrân, unul inteligent, un altul mai puțin isteț, unul sănătos, iar altul cu gripă… Dar sunt oamenii care stau împreună în parohie ca frații, în ciuda diferențelor dintre ei… Și sunt frații pe care nu i-am ales eu. Și-i iubesc, nu pentru că i-am ales, sau pentru că sunt bravi sau pentru că și ei au ideile mele… ci îi iubesc pentru că sunt frați!

Dacă nu-mi iubesc fratele care stă lângă mine și pe care nu l-am ales, nu iubesc niciun om…

Așadar, comunitatea este cea care stă în parohie și totuși este deschisă tuturor, „în fiecare loc”… Adică nu-i o comunitate închisă doar în acel loc… Deci comunitatea creștină trăiește în concret comuniunea între cele două-trei persoane care sunt în acest loc, dar are o deschidere universală… Practic, comunitatea se realizează chiar și unde există două persoane, dar este deschisă tuturor oamenilor, din fiecare parte a lumii.

Ce fac cei din comunitate? : „Cheamă numele Domnului nostru Isus Cristos”… Prin definiție, creștinul este cel care „cheamă numele Domnului nostru Isus”.

A chema, a invoca nu-i ceva formal, ci este vorba de o legătură vitală dintre creștin și Isus, a simți că El este important pentru mine și dă sens vieții mele… Cine e Domnul pentru tine? E Cel care dă însemnătate vieții tale, care luminează existența ta? Dă sens tuturor lucrurilor care ți se întâmplă? Acesta-I Domnul!

Despre „a chema numele Domnului”… Creștinul este un om care cheamă numele lui Isus Cristos ca fiind „Domnul său”. A chema numele înseamnă a avea un raport, a intra în comuniune cu El. Creștin este cel care-i în comuniune cu Isus ca fiind Domnul său; ca fiind Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Iar eu sunt în comuniune cu El și-L iubesc cu aceeași iubire cu care El mă iubește. El mă iubește cu o iubire infinită, iar eu răspund cu iubirea mea iubirii Sale infinite. Și faptul că-I răspund, mă face Dumnezeu, egal cu El, adică fiu.

De aceea a chema numele lui Isus înseamnă mântuirea mea… și nu datorită vreunei magii… Altfel spus, prin a intra în comuniune cu El – care e Fiul – eu devin fiu, devin eu însumi… De aceea comuniunea cu Isus este sensul vieții lumii: „Întreaga lume a fost creată în Cristos, pentru Cristos și prin Cristos”. Tot ceea ce există în El are viață… în afara Lui, nu are viață!

Așadar, un fapt hotărâtor al credinței noastre este această relație personală cu Isus, care m-a iubit și s-a jertfit pe Sine pentru mine, iar „eu Îl chem”, adică Îl iubesc; vorbesc cu El. Iar viața mea este tocmai dialogul cu El, comuniunea cu El… Și, prin El, eu sunt în comuniune cu Tatăl și cu frații.

v. 3

³ har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos.

Aceste trei versete nu sunt doar salutul introductiv, ci și o veste bună… „Har vouă și pace”, apoi sunt amintiți Tatăl și Isus… Deoarece harul și pacea sunt rodul Spiritului, acest salut este treimic… Spiritul este viața lui Dumnezeu care ne este transmisă, deci aceste trei versete sunt și o vestire…

v. 4

⁴ Îi mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus,

Primul cuvânt este „mulțumesc”.

Comunitatea din Corint are multe probleme, dificultăți și păcate… Însă Pavel nu privește imediat aceste lucruri negative. Ci, mai întâi de toate, el privește binele (pozitivul) pe care-l are această comunitate. Iar binele e imens: căci comunitatea este alcătuită din persoane care au acceptat faptul că Dumnezeu e Tatăl și ceilalți sunt frați, în ciuda tuturor defectelor și limitelor…

Pavel mulțumește: evcaristo, în limba greacă, înseamnă că face euharistie. Atitudinea fundamentală al credinciosului este întotdeauna cea de mulțumire… Altfel spus, mereu noi suntem mulțumiți.

Dacă, de obicei, ne plângem că ochii lui nu au culoarea vrută de noi, că celălalt nu are vocea plăcută… noi mereu ne văietăm pentru calitățile pe care un altul nu le are sau pe care noi nu le avem… Iar calitățile sau bunurile pe care celălalt le are ne deranjează, ne stârnesc invidie… Pavel vorbește de atitudinea opusă, adică a bucuriei, căci omul care iubește este fericit de ceea ce există, se mulțumește cu ceea ce există… se bucură și laudă tot ceea ce există, laudă toate darurile și se bucură de darurile celuilalt…

Și indiferent cât de puține calități ar avea celălalt, el este – mai presus de orice – fiul lui Dumnezeu, deci este obiectul bucuriei infinite…

Să încercăm să considerăm astfel oamenii de lângă noi! Căci nu acesta este modul normal cu care-i evaluăm, privim… Acea persoană care stă înaintea mea, recunosc că poate avea defectele ei – care, printre altele, oglindesc defectele mele, și mă deranjează la ea numai defectele pe care le am și eu, celelalte defecte nu mă deranjează atât de mult – dar este fiica sau fiul lui Dumnezeu iubit infinit, iar eu sunt infinit de bucuros tocmai din acest motiv.

Dacă judec astfel, viața începe să mi se schimbe, căci în loc să privesc mereu meschinăria, problemele, lipsurile și temerile mele, în loc să mă compar mereu cu altul și să fiu curios de câte are – sau nu are – și să-l invidiez pentru ceea ce are și să-l critic pentru cele pe care nu le are… Oare suntem în lume numai pentru ca să invidiem și să criticăm? Dacă ar fi așa, ar fi mai bine să nu ne fi născut… De fapt, noi am fost creați pentru a ne bucura! Pentru a ne bucura de tot binele care există… Spre exemplu: dacă ai o floare, bucură-te de ea… te bucuri de diferitele lucruri pe care le afli și-L lauzi pe Dumnezeu. De ce? Pentru că în spatele fiecărui dar se află chipul Dăruitorului, adică se află o Iubire infinită care ți se dă și de acest fapt te bucuri infinit…

Atitudinea constantă a vieții credinciosului este euharistia, adică faptul de a se bucura de darul lui Dumnezeu.

La sfârșitul Scrisorii către Tesaloniceni, Pavel ne ivită să facem euharistie – să mulțumim – pentru toate. În ciuda dificultăților sale – căci unele Scrisori le-a scris în timp ce era în temniță, deci nu putem spune că se simțea bine, sau că era sănătos, liniștit și, de aceea, era inspirat – Pavel se simțea împins să scrie acestor persoane datorită iubirii pe care a simțit-o. Însă el avea greutățile lui și scria unor persoane care erau în dificultate. Pavel era entuziast, adică îndumnezeit. În schimb, noi suntem „îndrăciți” și, de aceea, vedem latura negativă a lucrurilor sau le privim greșit. Pavel avea această privire, care nu-i optimistă la modul general – acum plouă, dar apoi va răsări soarele – ci percepe viața ca fiind un dar: el simte că viața e un dar, simte totul ca fiind un dar. Și atunci spune: mulțumesc. Dacă te așezi în postura de a primi viața, dacă simți totul în viață ca fiind un dar, adică întâlnirile cu toate persoanele și situațiile ivite, atunci se naște mulțumirea.

Dacă nu privești viața ca dar, atunci o vezi ca o nenorocire.

E important să ne simțim pe noi înșine ca fiind un dar. Uneori un om, străduindu-se și falimentând, se întreabă: cum de? Însă Ps. 139 spune: „M-ai creat ca o minune”.

Să știm mulțumi pentru noi și pentru alții. Se vedea binele!

Căci noi vedem imediat răul. Și este corect, căci dacă un om mă înțeapă cu un ac, imediat simt acea înțepătură, dar restul trupului – care se simte bine – nu-l percep… Însă nu trebuie să ne bazăm doar pe a judeca înțepătura acului, pe simțirea înțepăturii, căci avem și rațiunea. Atunci spun: mulțumesc Domnului că simt durerea, căci dacă nu aș simți-o ar însemna că sunt bolnav de lepră… Altfel spus, să percepem pozitivul și să mulțumim, căci în spatele lucrurilor bune stă iubirea infinită a Domnului, la fel cum în spatele unei raze de soare stă soarele… Și te bucuri la infinit chiar și pentru fiecare lucru nesemnificativ. Aceasta e frumusețea… Așa-i Cântecul creaturilor, al Sf. Francisc, care reia spiritul biblic. Și aceasta e singura posibilitate de a trăi, căci altfel ar exista doar Dumnezeu, iar tot restul ar fi mărginit… Însă în fiecare limită există, locuiește iubirea nelimitată, iar eu trebuie să știu s-o percep…

De obicei, noi vedem numai ceea ce lipsește. E clar: eu sunt finit, deci îmi lipsește infinitul. Și atunci pot deplânge la infinit nenorocirea, ghinionul că m-am născut… Și acest fapt ar fi valabil pentru toți…

Însă faptul că ne-am născut pentru viața veșnică și pentru a ne bucura la infinit, este o aventură minunată, dacă omul înțelege sensul adevărat al vieții sale… M-am născut pentru a mă bucura de Infinit, eu, creatură finită. Și nu m-am născut pentru ca să disper pentru că eu nu sunt Infinitul.

Pavel spune: „Mulțumesc mereu (continuu) Dumnezeului meu” – deci există un raport afectiv – „pentru voi, pentru harul care v-a fost dat în Isus Cristos”. Este vorba de harul botezului, cel de a se recunoaște fii… „Și în acest har sunteți îmbogățiți cu toate darurile: cele ale Cuvântului (învățăturii) și cele ale științei” (vv. 4-5).

Pavel apreciază mult darurile Cuvântului și ale științei. Iar știința va fi o temă importantă în Scrisoare: înțelepciunea umană și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că specificul omului este știința (cunoașterea) și comunicarea… Animalul nu știe și nu comunică prin cuvânt… Are modul său de a comunica bazat pe instinct.

Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că „știe și comunică cu alții”.

E interesant că primele daruri sunt acelea de a avea conștiința de a fi fii și a trăi această conștiință în comuniune cu alții, transmițând-o și lor prin cuvânt.

Cuvintele sunt importante în viața credinței, după cum sunt importante și-n viața de relație… Dacă eliminăm cuvântul, nu mai există relații umane; nu există omul.

Omul există ca om în măsura în care „înțelege și comunică”. Dacă omul nu ar înțelege cuvântul într-un mod sau în altul, ar trebui să inventeze totul de unul singur, ar fi precum prima maimuță…

Însă noi trăim datorită tuturor cuvintelor altuia: aceasta este știința, înțelepciunea și tradiția care ne sunt transmise prin cuvânt… Dacă eliminăm tradiția și cuvântul, rămânem numai cu instinctul, fără un minim de cultură…

E clară diferența dintre părinții care se bazează pe dialog și cei care se bazează numai pe instinct… Așadar, cuvântul are o mare valoare…

Să vedem orizontul (sfera) credinței.

vv. 6-8

⁶ Astfel, mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în voi, ⁷ aşa încât să nu duceţi lipsă de nici un har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, ⁸ care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos.

Aceste versete ne prezintă orizontul întregii vieți creștine. Ce așteaptă creștinul? Așteaptă manifestarea, arătarea. În limba greacă avem „apocalipsin”, arătarea. A ce? „A zilei!”. Cu alte cuvinte, noi așteptăm sfârșitul lumii, în liniște…

Lumea este finită, la fel cum limitat este fiecare lucru din lume… Iar noi așteptăm ca lumea să se termine, pentru că știm că nu se termină rău, ci sfârșitul lumii înseamnă arătarea gloriei fiilor lui Dumnezeu. Deci nu trăim cu angoasa cuvântului „sfârșit”. De fapt, omul face răul din teama că i se va sfârși viața, căci omul nu vrea să se piardă.

În schimb, nu avem sfârșitul lumii, ci avem un scop, o împlinire a lumii care constă în manifestarea, în arătarea Celui care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine, deci comuniune deplină cu El. Așadar, sfârșitul (în sens de scop, împlinire a istoriei noastre) este pozitiv, iar noi îl așteptăm.

Dacă istoria nu are un sens, nici viața nu are un sens… Dar, atunci, de ce trăiesc?

Sensul vieții noastre și al istoriei este tocmai arătarea lui Isus, a Fiului. Arătarea Lui în această istorie: în această istorie personală a mea, care va fi sfârșitul și scopul (împlinirea) vieții mele, și-n această istorie cosmică, plină de negativitate și contradicții, pentru că e limpede că există crucea.

Însă noi așteptăm pozitivul. Dacă nu, ce sens are viața și istoria? Dacă eliminăm acest scop final, nimic nu mai are sens pe lume… Ce facem? Trăim pentru a ne înșela câte puțin, căci la urmă, toți vom sfârși rău? În acest caz, de ce să trăim?

Versetele ne prezintă scopul, țelul, împlinirea istoriei și acesta e marele har, este revelația Fiului în noi, care devenim fii.

Așadar, întreaga noastră viață e un drum pozitiv de schimbare la față (de transfigurare), pentru ca să se arate Fiul în noi și-n istoria noastră.

Vom relua toate aceste teme…

v. 9

⁹ Credincios este Dumnezeu de care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru.

Acest verset sintetizează toate temele prezentate până în acest loc, adăugând că „Dumnezeu e credincios, fidel”. Cu alte cuvinte, noi suntem necredincioși, căci noi nu-L iubim pe Dumnezeu și nici pe aproapele, însă El ne iubește și este credincios. Și pentru că El ne-a chemat, va duce la împlinire, la bun sfârșit chemarea Sa.

Apoi specifică în ce constă chemarea: „noi suntem chemați la comuniunea (împărtășirea) cu Fiul Său Isus Cristos”, suntem chemați să fim în tovărășia lui Isus.

Toți suntem chemați în compania Fiului, pentru că în tovărășia Sa suntem fii. Și aceasta-i marea chemare, adică să fim cu El, ca El, identici cu El… Comuniunea cu Fiul ne face fii. Aceasta este sfințenia noastră! Altfel spus, cu Fiul devenim fii, deci suntem diferiți pentru că avem conștiința că suntem oameni liberi, iubiți infinit, care știu să trăiască precum frații.

Așadar, întreaga noastră sfințenie, diversitate se reflectă în această comuniune cu Fiul, în a fi în tovărășia lui Isus, care e Fiul.

Acest fapt se întâmplă nu pentru că eu sunt bun, ci pentru că „El este credincios”… Pentru că El îmi este Tată. Și ce vrea Tatăl? Vrea ca eu să fiu, să exist ca fiu. În joc este esența lui Dumnezeu, dacă eu sunt sau nu în comuniune cu Fiul, pentru că El este Tatăl… Deci și-ar pierde paternitatea …

Un păstoraș se ruga: „Doamne, Eu sunt oaia Ta. Nu mă pierde, căci dacă mă pierzi, eu Te pierd pe Tine”. Și-i adevărat. Căci e mai rău pentru păstor dacă pierde o oaie… Probabil el a pierdut vreo oaie și l-au pedepsit, deci spune: „Dacă mă pierzi, e mai rău pentru Tine”, căci te pierzi pe Tine. Altfel spus, Dumnezeu își pierde paternitatea dacă mă pierde, iar eu îmi pierd identitatea…

Deci, Dumnezeu nu poate să nu fie credincios… chiar respectând libertatea mea, pentru că sunt fiu și El nu constrânge pe nimeni… totuși, El mereu rămâne fidel, credincios. Căci de credincioșia Sa depinde esența Sa de Dumnezeu și identitatea mea de fiu. Cu alte cuvinte, a intra în comuniunea cu Fiul e identitatea mea de fiu, de om liber, deci mântuit…

În sinteză, cele 6 sau 7 teme mari sunt:

• Chemarea adresată Bisericii ca fraternitate universală. Rădăcina chemării e în 2 Cor. 5, 14, unde Pavel spune că „iubirea lui Cristos mă îndeamnă să mărturisesc, la gândul că Dumnezeu a murit pentru ei…”. Faptul că Dumnezeu îi iubește infinit pe frați, aceasta e rădăcina iubirii celor din Biserică. Iar rodul îl avem în Ef. 3, 14: rezultatul întregii istorii pentru Dumnezeu este să recapituleze întreaga lume în Cristos, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți; pentru ca toți să devenim fii.
• Tema a II-a este sfințenia. „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt” (Lev. 19), text care-i fundamentul legii în Israel dar și în NT. Noi deja suntem sfinți – diferiți – pentru că Dumnezeu e diferit. Despre sfințenia lui Dumnezeu avem Lc. 6, 36, care spune: „Fiți milostivi la fel cum Tatăl vostru e milostiv”.
• Tema a III-a e euharistia. Noi trăim mulțumind și bucurându-ne pentru că în spatele fiecărui mic dar stă iubirea infinită a Celui care mi-l dăruiește. Deci și cel mai mic lucru este obiectul unei bucurii infinite și o comuniune cu Cine îl dăruiește.
  Dacă îți dau cinci roni sau 50.000 euro, darul e același, pentru că-i importantă iubirea infinită a celui care-ți dă cadoul, deci nu cadoul e important… Tu nu te bucuri de darurile pe care le primești, căci dacă ar fi astfel ai fi un fetișist, ci te bucuri de Cel care ți le dă… Acesta-i sensul profund al Euharistiei. Opusul euharistiei e invidia, care-i începutul morții. În Gen. 3 avem invidia omului față de Dumnezeu, iar în Gen. 4 avem invidia dintre frați… Invidia înseamnă faptul de a nu ști să ne bucurăm de bine.
• Tema a IV-a este darul Cuvântului și al științei. Ce înseamnă Cuvântul și știința pentru om? Cât de puțin știm despre credința noastră? Cât de puțin comunicăm despre credința noastră…
• Tema a V-a : orizontul drumului nostru (al vieții) este apocalipsa, e sfârșitul lumii, care pe noi nu ne înspăimântă, căci știm că-i un sfârșit pozitiv: e manifestarea Fiului în istorie și în istoria mea personală. Așadar, toate zilele mele sau anii mei, care-mi mai rămân de trăit, sunt un drum spre arătarea Fiului… Fapt care depinde de libertatea mea.
• Tema a VI-a este credincioșia lui Dumnezeu, care mă cheamă la comuniune cu Fiul, cf. 1Io. 1, 1-4;
• Tema a VII-a: opusul laudei este invidia…