1Corinteni 1,26-31

Lc. 1, 46-56

În acest text (Lc. 1, 46-56) Maria cântă creația lui Dumnezeu, arătându-ne felul în care Domnul lucrează și intervine în istoria noastră…

Textul din 1 Cor. ne arată opoziția dintre înțelepciunea omului și înțelepciunea lui Dumnezeu, dintre puterea omului și cea a lui Dumnezeu, dintre valoarea omului și cea a lui Dumnezeu, este o distrugere a criteriilor negative pe care le avem, adică a criteriilor pe care noi le folosim, ca să ne realizăm în viață, criterii care, în loc să ne realizeze, de fapt ne distrug…

Așadar, acest text ne oferă o revelație foarte importantă…

Se citește 1 Cor. 1, 26-31

26 Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi în felul lumii, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, 27 însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. 28 Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, 29 aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu. 30 Iar voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, 31 pentru ca, după cum este scris: Cine se laudă, în Domnul să se laude.

Să încercăm să înțelegem acest text, să-i permitem să intre în inima noastră…

Așadar, „Cine se mândrește, să se mândrească în Domnul”. Omul caută să se mândrească, să aibă o glorie, o faimă – kavod, în limba ebraică -, adică o greutate, să aibă o soliditate înaintea altora. Omul, fiind în relație, are nevoie să fie recunoscut de cel de lângă el. De aceea caută faima, lauda, își caută valorarea și propria sa identitate…

Iar faima, mărirea, importanța omului cine i-o dă? I-o dă înțelepciunea sa, puterea pe care el o are. Dar faima omului i-o dau și toți cei care recunosc că el are putere și înțelepciune… Altfel spus: știința, puterea și valoarea sunt cele trei lucruri fundamentale ale omului, și pe acestea el își structurează (construiește) propria viață. Însă scopul urmărit este să fie cineva: omul vrea să aibă valoare… Apoi, puterea îi folosește să se evidențieze. Cunoașterea? Informația înseamnă putere, îi folosește ca să poată fi mai valoros…

Acestui trinom, care sprijină toate relațiile pe care le avem – cu noi, cu alții, cu lumea și cu Dumnezeu – i se opune un alt mod de a cunoaște, de a putea și de a valora, un mod care-i cel al lui Dumnezeu…

Altfel spus, pe de o parte avem înțelepciunea lumii, iar, pe de alta, avem înțelepciunea lui Dumnezeu. Căci mai întâi de toate stă înțelepciunea, ea este înaintea puterii și a valorii… Căci cunoașterea îți dă instrumentele puterii ca să poți, și recunoașterea valorii tale din partea altora.

În acest loc textul opune cele două înțelepciuni. La rădăcina acestei opoziții stă ceva simplu: faptul că înțelepciunea lui Dumnezeu este cea a crucii, pentru că Dumnezeu e Iubire. Iar înțelepciunea lui Dumnezeu e să caute iubirea, adică interesul (avantajul, binele) celuilalt. Însă înțelepciunea omului este „căutarea interesului și a avantajului personal”, fiind o înțelepciune egoistă. Așadar, înțelepciunea omului produce stăpânirea, puterea, distrugerea și moartea… De cealaltă parte se află înțelepciunea dătătoare de viață, care-i cea a Domnului.

Avem „două căi” sau două strategii de viață, care se opun: de o parte avem strategia mondenă care caută să aibă, să aibă tot mai multe bogății, căci acestea îi permit unui om să facă totul… iar omul „înțelept și inteligent” este cel care reușește să aibă tot mai multe bogății și să le administreze ca să le sporească. Apoi, cu ajutorul acestor bogății, omul poate să-și exercite puterea, are o influență asupra persoanelor, deci stăpânește, domină, e liber… Iar în baza acestei influențe valorează ceva, simte că e cineva… Omul vrea să se simtă că-i cineva, care are valoare, altfel nu există…

De ce omul face tot răul? Exact din această cauză.

De cealaltă parte avem înțelepciunea lui Dumnezeu, care-I Iubire. Iubirea nu caută interesul, profitul propriu, căci iubirea se golește pe sine, iubirea e sărăcie și fragilitate. Iubirea dă totul până la a se da pe Sine! Singura putere a iubirii este fragilitatea, neputința, slăbiciunea ei extremă, cea de a se oferi fără să pună condiții, deci de a se pierde.

În timp ce puterea are ca scop: „eu să mă salvez cu orice preț, iar alții să se piardă”…

Valoarea supremă – în cazul iubirii – este umilința. Persoana valorează atât de mult, cât de mult este umilă. Umil vine de la humus, om, pământ… Omul valorează atâta cât „este”, și este el însuși numai când devine umil.

De fapt, omul umil este cunoscut de Dumnezeu și este plin de Dumnezeu.

Așadar, avem două moduri diferite de a trăi, de a cunoaște și de a ne comporta, de a lucra.

Esența creștinismului este această căutare a sărăciei, a faptului de a se goli, de a nu avea putere, de a sluji și a fi umil.

A fi creștin nu înseamnă doar a crede în Isus Cristos, la modul general. E adevărat că a fi creștin înseamnă a crede în Isus Cristos! Dar în care Isus Cristos? Și discipolii credeau în El și-L iubeau, dar când Isus a ajuns pe cruce, ei au fugit, pentru că nu au vrut să accepte înțelepciunea Sa divină.

Adevărata problemă a credinței creștine e să accepte această înțelepciune a lui Dumnezeu. Iar mântuirea lumii este să înțelegem înțelepciunea Domnului, o înțelepciune care ne face oameni liberi, autentici, după chipul lui Dumnezeu… În schimb, cealaltă înțelepciune ne înșală pe toți. Și distruge toate relațiile noastre: cu noi înșine, cu alții, cu creația și cu Dumnezeu.

Acesta este sensul, înțelesul general al versetelor noastre…

La începutul vieții Sale, în deșert, Isus a fost ispitit… Cele trei ispite priveau nu atât scopul final, ținta, căci scopul propus de ele era bun: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”… Isus a venit tocmai pentru a ne arăta că este Fiul lui Dumnezeu. Ispitele privesc întotdeauna modul prin care tu realizezi binele… Cu alte cuvinte, realizăm binele cu sau fără ajutorul puterii; respectând libertatea sau eliminând-o.

Problema binelui nu-i scopul, ținta, căci scopul întotdeauna e bun, căci nici un om nu lucrează cu intenții rele (urmărind să facă răul), ci toți lucrăm cu intenții bune (urmărind să facem binele). Problema este a mijloacelor pe care le folosim, ca să ne atingem scopul: mijloacele sunt bune? Sunt potrivite cu scopul? Iar mijloacele potrivite cu scopul au la bază această înțelepciune a crucii…

De multe ori ne propunem lucruri bune, dar nu suntem atenți la mijloacele de care ne folosim, de aceea cădem… Deci atenție la mijloacele folosite! Tocmai privind la ispitirile lui Isus, înțelegem că trebuie să fim atenți la mijloacele pe care le alegem ca să ne atingem scopul

v. 26

26 Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi în felul lumii, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales,

Versetul ne descrie situația…

Pavel îi ajută pe cei din Corint să-și amintească de vocația lor, de faptul că atunci când au fost chemați la credință, nivelul lor social era foarte scăzut. Aproape toți erau sclavi, cu puțină carte, nu erau nici bogați și nici nobili. Așadar, comunitatea din Corint era alcătuită din săraci, din oameni lipsiți de putere, de cunoaștere și de valoare.

Aceasta e Biserica! Aceasta e alegerea lui Dumnezeu, chemarea: Dumnezeu cheamă oamenii nu pentru că sunt puternici, inteligenți sau pentru că au o mare valoare…

Deja am constatat acest adevăr când ni s-a descris în Evanghelie chemarea discipolilor… Noi credem că Isus ar fi putut să-și aleagă mai bine ucenicii. Oricine dintre noi ar fi vrut să construiască ceva important, și-ar fi ales într-un mod mult mai atent colaboratorii.

Și ceilalți sunt chemați, adică și înțelepții, precum Pavel, dar el va înțelege că există o altă înțelepciune, exact opusă față de înțelepciunea sa. Chiar și bogații -precum Zaheu – sunt chemați, însă Zaheu va pricepe că adevărata bogăție este cu totul alta… Și puternicii sunt chemați, dar vor înțelege că există o altă putere: nu cea de a lua viața, ci aceea de a-și da viața…

Altfel spus, chemarea este pentru toți, dar primii care răspund sunt cei care se află în condiția obiectivă de a da un răspuns.

Greșeala noastră ar putea fi similară cu cea a primilor creștini din Corint, care au răspuns chemării: ei erau săraci, dar ar fi vrut să fie bogați; erau neștiutori, dar i-au invidiat pe cei înțelepți, ei nu aveau putere, dar doreau să o aibă; erau oameni care credeau că nu au valoare și ar fi vrut să valoreze la fel ca alții… Căci toți avem păcatul originar. Deci, în mod real, Biserica este alcătuită din astfel de persoane; din oameni care au înțeles valoarea înțelepciunii lui Dumnezeu și faptul că înțelepciunea Lui nu-i egală cu cea umană; din oameni care au înțeles importanța sărăciei și a umilinței, sau au priceput valoarea adevărată a omului, și caută să trăiască credința creștină în ciuda slăbiciunilor și a defectelor lor.

Așadar, ceea ce dăunează cel mai mult comunității creștine – și fiecărui creștin – nu sunt dificultățile care o atacă din exterior… Altfel spus, pentru Biserică – și pentru fiecare dintre noi – dificultățile, ispitele sunt reprezentate de dorința lucrurilor lumești, dorință prezentă în interiorul fiecărui om, adică lumea negativă din interiorul nostru: dorința noastră de a avea, de a apărea bine. Toate acestea ne împiedică să ne realizăm în credință și ca oameni…

Diferența dintre un credincios și un necredincios constă în faptul că se presupune ca un credincios să știe că a alegra după lucrurile lumești este greșit, iar omul „normal” (necreștin), din nefericire, crede că tocmai alergând după lucrurile lumești se realizează… Aceasta este minciuna, înșelăciunea omului făcută de șarpe…

Să ne amintim: de ce Dumnezeu l-a ales pe Israel? Nu pentru că a fost poporul cel mai vrednic, ci pentru că a fost cel mai mic, mai neînsemnat și mai încăpățânat (tare de cap) (cf. Deut. 7, 6)… Aceasta este alegerea lui Dumnezeu!

Domnul îi alege pe cei fără înțelepciune, fără putere și care nu sunt nobili… Căci este clar: cunoașterea conduce omul spre a vrea puterea, iar la urmă contează să fie nobil, adică să valoreze. Căci a ști, a putea și a valora sunt cele trei categorii fundamentale ale comportamentului uman.

Iar Pavel spune că aceste aspecte nu trebuie să existe în comunitatea creștină. Și ne explică motivul…

vv. 27-29

27 însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. 28 Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, 29 aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu.

Versetele ne prezintă alegerea lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu nu alege nebunia, pentru că El este Înțelepciunea. Numai că înțelepciunea Sa este opusă înțelepciunii noastre, fapt pentru care Dumnezeu a ales – ne spune Sf. Pavel – ceea ce după părerea lumii este nebunie, dar care de fapt nu-i nebunie, pentru „a-i rușina pe cei înțelepți”. Așadar, avem o opoziție netă între înțelepciunea lumii și cea a Domnului: „Căile Mele nu sunt căile voastre”.

Toți ne dăm seama în interiorul nostru că există o înțelepciune rea – egoismul, care caută doar interesul propriu – și care ne dăunează nouă și altora, dar totuși este cultivată și promovată peste tot…

Apoi, există o altă înțelepciune, cea evanghelică, care e înțelepciunea iubirii, a darului, a iertării, a milei, a acceptării celuilalt, înțelepciunea de a-l răscumpăra pe celălalt, de a lua pe proprii umeri poverile sale, înțelepciunea de a se interesa de celălalt… Și aceasta e o înțelepciune cu totul diferită…

Întreaga lume trăiește în baza acestor două feluri de înțelepciuni… Una este instinctivă, spre exemplu, oameni care nu ne cunosc, dar când ne aud vorbind bine pe noi, preoții, despre lume, replică: „Da, voi vorbiți bine, pentru că nu știți că lumea e rea”. Eu le răspund: „nu sunt cretin, căci defectele le văd și eu imediat…”. Problema este că e suficient să fim cretini pentru a vedea defectele altora… Și un om, cu cât are mai multe defecte, cu atât mai mult vede defectele altora…

În schimb, e nevoie de o mare înțelepciune și o mare încredere în Dumnezeu pentru a vedea părțile pozitive și dezvoltarea lor… Iar noi suntem chemați să vedem tocmai laturile pozitive: aceasta e înțelepciunea…

Dar noi credem că înțelept este omul care reușește imediat să-i critice pe toți. Pentru a critica nu avem nevoie de multă minte, și toți suntem capabili să criticăm… Căci toți suntem sensibili cu noi înșine, dar problema e să fim sensibili față de cel de lângă noi. Oare ai învățat să fii insensibil cu tine, căci aceasta e adevărata sensibilitate?

Scopul, călătoria vieții este să ieșim din această înțelepciune falsă, pe care o avem în interiorul nostru…

Există o lume falsă a valorilor, atunci când centrul este eul nostru, atunci când ne interesează numai ceea ce tutelează eul nostru…

La picioarele crucii, însuși Isus a îndurat această ispită: în Luca 23 avem trei ispitiri ale lui Isus, iar refrenul lor este „Mântuiește-Te pe Tine!”. Altfel spus, întreaga înțelepciune umană are un singur principiu: a se mântui pe sine, a-și salva obrazul, adică egoismul. Iar omul caută să știe tot ceea ce-l poate salva…

Dar omul nu pricepe că nimic nu-l poate mântui, căci viața este un dar de dăruit… Dacă omul vrea să o conserve, să o țină pentru sine, o distruge. Așadar, această înțelepciune e nebunia maximă și este principiul și începutul întregului rău… Căci este principiul care conduce la putere, dar la acea putere care-i distruge pe toți: mai întâi pe tine și apoi pe toți cei din jurul tău…

Evanghelia este tocmai demascarea acestei stupidități, a acestei înțelepciuni nebune a lumii… De aceea, Dumnezeu, cu nebunia crucii Sale, ne convinge că este nebunie întreaga înțelepciune a lumii și o învinge… Și această „nebunie” a lui Dumnezeu este tocmai mântuirea omului, pentru că, în sfârșit, îl ajută să înțeleagă cât este de nebun; îl ajută să priceapă faptul că deși crede că își face bine lui și altora, de fapt își face rău sieși și tuturor celor din jurul său…

Așadar, dacă „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii, pentru a-i rușina pe cei înțelepți”, n-a făcut această alegere pentru că este rău, ci pentru că El este Iubire și vrea să ne mântuiască; vrea să ne salveze din prostia noastră, pe care noi o credem înțelepciune maximă și care constă în a urmări interesul propriu, în a se mântui pe sine, în a fi egoist, în a fi sensibil cu sine… Constă în tot ceea ce noi numim înțelepciune…

Meditând aceste versete, notăm că toți oamenii adoptă o strategie instinctivă: instinctiv, toți urmărim o anume strategie nebună, iar la urmă rezultatele sunt dezamăgitoare: e suficient să privim propria experiență sau experiența altora, e suficient să privim rezultatele finale ale situației în care trăim. Această strategie nu ne răsplătește! Toți căutăm să fim buni, dar, până la urmă, ne trezim că linia aleasă în viață, cu adevărat e nebună… Iar noi credem că această strategie e normală, e plină de înțelepciune… Numai în final înțelegem că-i o înțelepciune care ne dăunează… Așadar, înseamnă că această înțelepciune e greșită. În schimb, strategia lui Isus este corectă, deși încă de la început am privit-o ca fiind falimentară… Și discipolii s-au răzvrătit când Isus a ales crucea, dar această strategie a Domnului obține rezultatele pozitive… În concluzie, prima strategie e greșită, e nebună, iar strategia crucii este cea adevărată!

Felul în care noi putem adopta strategia crucii e un alt discurs, dar cel puțin să avem lucrurile clare la nivelul comprehensiunii, al înțelegerii

Prima strategie privește binomul înțelepciune-nebunie, iar a doua, binomul slabe-puternice… Altfel spus, împotriva puterii, pentru a birui puterea, Dumnezeu le-a ales pe cele slabe… De ce le-a ales pe cele slabe?

Puterea iubirii constă în a fi slab, atât de slab încât să fii dispus să te compromiți în totalitate pentru celălalt… Adică, în timp ce egoismul vrea să stăpânească, să domine, căutând puterea, trebuie să știm că întreaga forță a iubirii constă în a se face serv… care-i opusul stăpânirii. Iubirea caută să ia asupra sa problemele celuilalt, părțile lui negative. Deci e slabă… Iubirea întotdeauna e slabă, niciodată nu poate să se impună, ci poate doar să slujească!

Tocmai această neputință, care conduce la slujire, e adevărata putere, adevărata glorie a lui Dumnezeu. Neputința, slăbiciunea lui Dumnezeu e crucea și aceasta e puterea Lui! Și e atât de puternică până la a spune: „Nu mă interesează chiar dacă pierd totul; Îmi pierd chiar și viața…”. Aceasta e puterea lui Dumnezeu: e puterea iubirii, care învinge chiar și moartea.

Așadar, neputința lui Dumnezeu, slăbiciunea crucii este puterea centrală care învinge cea mai tare putere din lume, cea a morții. Cu neputința Sa, învinge puterea morții…

În schimb, noi, cu goana noastră după putere – crezând că puterea ne-ar folosi pentru a învinge moartea – reușim să procurăm moartea tuturor. E paradoxal, dar e adevărat… Noi facem orice ca să scăpăm de neputință. În realitate, neputința este solidaritate, compasiune, grijă față de aproapele…

Nereușind să scăpăm de neputință, am vrea ca, privind spre Dumnezeu, să vedem că cel puțin El scapă de neputință… Noi mergem la El, fiind convinși că El va învinge neputința și rămânem uimiți că aflăm Răstignitul… Aceasta-i nebunia crucii… Noi mergem să căutăm un ajutor și-L aflăm mai neputincios și mai amărât decât noi… Atunci ne întrebăm: în ce fel ne poate ajuta? Eu alerg la El cu necazurile mele, și văd că El are motive să fie mai necăjit decât mine…

Însă această strategie a Domnului e distanța abisală, care desparte idolul de adevăratul Dumnezeu, care ni se revelează în Isus.

Să mai reflectăm un moment la această neputință a Domnului, căci cu adevărat e puternică neputința lui Dumnezeu. De fapt, este o forță atât de mare de compasiune, de duioșie și de iubire, încât e dispusă să piardă totul, chiar și viața, nu doar bunurile… Ne aflăm în fața neputinței extreme… În 2 Cor. 13, 3-4 se spune despre Isus că „a fost răstignit datorită slăbiciunii, a neputinței Sale”. Așadar, marele mister al crucii – care-i mântuirea noastră – are ca origine neputința Sa. Dacă ar fi fost puțin mai puternic, i-ar fi pus pe cruce pe alții… În schimb, tocmai această neputință ne eliberează și ne dă viața, căci este puterea unei iubiri infinite, mai tari decât moartea, care-i extrema neputință… Iar El merge dincolo de moarte, o învinge…

Neputința Domnului, care-i puterea Lui, e un mister…

În al treilea rând, El a ales „pe cele de neam de jos ale lumii” (adică ceea ce în lume nu-i nobil), „pe cele disprețuite” și „pe cele ce nu sunt” (adică sunt un nimic)… În limba greacă avem trei cuvinte: cel dintâi e tradus cu „cele de neam jos”, adică puțin nobile… Cele nobile îi reprezintă pe „oamenii născuți bine”. Valoarea unuia i se datorează originii sale, care-i dă identitatea, îi dă particularitatea. Omul trebuie să-și cinstească paternitatea… Însă aceștia sunt „de neam jos”, iar în limba greacă s-ar traduce că ar fi ca nenăscuți, născuți rău, nu au naștere, aproape că nu există… sunt nimeni.

Apoi sunt „disprețuiții”, în limba greacă cuvântul înseamnă că sunt considerați „un nimeni”. Ceilalți sunt apreciați ca fiind „cineva”. Și, în final, avem „cele ce nu sunt”, cele ce sunt considerate un nimic… Iată! Dumnezeu alege toate acestea. De ce?

Tocmai ceea ce nu s-a născut, sau s-a născut rău după părerea lumii, în realitate are o altă naștere… Pentru că fiecare om se bazează pe nașterea sa, pe tatăl său. Iar pentru noi, Tatăl nostru e Dumnezeu! Altfel spus, cine nu are nimic, Îl are numai pe Dumnezeu ca Tată, deci are însuși puterea lui Dumnezeu; e fiu. Deci, are aceeași demnitate a Fiului

Un om face să constea demnitatea sa în părinții săi, în cei care stau la originea vieții lui… Dacă e adevărată teoria evoluției, la urmă toți ne putem situa valoarea noastră în vreo maimuță… În realitate, valoarea noastră este altundeva: în faptul că suntem fiii lui Dumnezeu! Aceasta e valoarea noastră…

Așadar, aceste trei alegeri ale lui Dumnezeu, ca aparențe ale nebuniei (care de fapt e înțelepciune), a neputinței (care în realitate e putere) și a lipsei de valoare – care de fapt este adevărata valoare, pentru că am însușit valoarea lui Dumnezeu, care e Tatăl meu, iar eu mă simt fiu – acestea sunt alegerile lui Dumnezeu, oglindite, concret, în Biserica din Corint. Iar Pavel îi îndeamnă să cugete: „Ia gândiți-vă: oare nu așa este pentru voi?”

Versetele ne prezintă portretul lui Cristos, care e Fiul care trăiește așa, dar și portretul Bisericii, al discipolilor care încercă să-L urmeze, să reproducă, în timp, acest tablou al Fiului…

Și care-i rezultatul alegerii Domnului? „Ca să nimicească lucrurile care sunt”. De fapt, această alegere a Domnului cu adevărat schimbă lumea: „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară deșerți” (Lc. 1, 52-53). Altfel spus, Dumnezeu nu face această alegere în baza unui moft și nici pentru că spune că „așa e just”, ci pentru că, prin această alegere, El face dreptate… Fapt pentru care, de fiecare dată când noi vrem să facem dreptate în lume, nu trebuie să pedepsim noi… sau să luăm noi puterea în mână, ci trebuie doar să trăim „drept”, adică să facem aceste alegeri făcute de Cristos, deci să ne reformăm pe noi înșine, propria noastră viață… Aceasta e adevărata alegere.

Imnul Mariei este o cheie interpretativă a istoriei din toate timpurile „din neam în neam”. Să ne amintim și de cuvintele Ps. 118 „Piatra aruncată de constructori a ajuns la capul unghiului. Aceasta a făcut-o Domnul”… Încă de la începutul Bisericii, acest verset a fost atribuit lui Isus… pentru că Isus a fost aruncat, răstignit; dar se referă și la toți oamenii pe care noi îi definim „gunoiul omenirii”. Căci, de fapt, acest „gunoi”, acești oameni alcătuiesc istoria și formează structura de bază a Bisericii.

„Ca nimeni să nu se poată lăuda înaintea lui Dumnezeu”… Deci nimeni nu poate să se laude „înaintea”, adică opunându-se Domnului. De ce? Pentru că mândria noastră și gloria noastră este El!; este „în El”!!!

Altfel spus, față de mica glorie pe care am putea să o avem în afara Lui – deși în afara Lui nimic nu există, adică în afara Lui gloria noastră este egală cu zero… deci e opusul gloriei – avem o altă glorie „în El”, în înțelepciunea Sa, în puterea Sa. Așa ne spune versetul următor…

vv. 30-31

30 Iar voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, 31 pentru ca, după cum este scris: Cine se laudă, în Domnul să se laude.

Concluzia este că „Prin El – adică prin Tatăl – voi sunteți în Isus Cristos”. Altfel spus, Tatăl ne-a pus în Fiul, ne-a făcut fii în Isus. Și aceea este bogăția, înțelepciunea și valoarea noastră.

Iar, pentru noi, „Isus s-a făcut înțelepciune”. De ce? Pentru că în El descoperim cine-i cu adevărat Dumnezeu și cine suntem noi: descoperim că Dumnezeu e Iubire, iar noi suntem fiii iubiți infinit, iar toți oamenii sunt frați de iubit și față de care trebuie să fim milostivi, la fel cum Domnul a fost milostiv cu mine… Deci în Isus descoperim adevărata înțelepciune. Începem să înțelegem cum putem gestiona o viață care să nu se autodistrugă: aceasta e înțelepciunea.

Apoi, Cristos devine, se face pentru noi și „dreptate”: nu-i suficient să știm, ci trebuie să și facem… În Cristos, noi suntem capabili să facem voia Domnului, aceasta e dreptatea… De ce? Pentru că în El devenim fii, avem Spiritul Său și deci capacitatea Lui de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

Pentru noi, Isus devine „sfințenie”. Sfânt este „ceea ce aparține lui Dumnezeu”. Deci, în El, noi aparținem lui Dumnezeu, mai mult, devenim Dumnezeu: ceea ce Dumnezeu e prin natură, noi devenim prin har, în Cristos. Deci devenim sfinți, adică ai lui Dumnezeu.

Pentru noi, El devine „răscumpărare”… În El suntem răscumpărați, eliberați din toate sclaviile.

Rezultatul acestei alegeri a lui Dumnezeu, care alege ceea ce pare nebun – pentru că e nebun pentru lume – și slab și de neam jos pentru lume… De fapt, această alegere ne constituie, ne formează în Isus și ne dă adevărata înțelepciune, ne dă dreptatea, ne face sfinți și ne eliberează din sclavie…

„Căci așa stă scris: cine se laudă, să se laude în Domnul”…

Omul are nevoie să se laude, adică omul este creat pentru glorie (faimă). Căci omul e relație și are nevoie de recunoașterea (aprecierea și acceptarea) celuilalt, dacă nu, nu există…

Adevărata noastră recunoaștere e Domnul, care ne recunoaște ca fii. Fapt pentru care lauda și gloria mea e cea de a fi ca El, Fiu. Aceasta este gloria mea adevărată! Toate celelalte sunt glorii (faime) goale, deșarte…

În limba ebraică gloria înseamnă greutatea, și se traduce în limba greacă prin cuvintele „o greutate goală”, o greutate fără greutate, fără consistență (valoare)… Altfel spus, cine nu știe că-i fiul lui Dumnezeu, ce consistență are? Un astfel de om caută consistența (valoarea) sa pe la alții, o cerșește de la alții. Însă alții i-o dau și i-o iau… Un astfel de om este sclavul aprecierii altuia… Deci niciodată nu va avea valoare…

În schimb, identitatea noastră adevărată, consistența și gloria (faima) noastră e Domnul. Fapt pentru care ne putem și trebuie să ne mândrim în El: „eu sunt fiul lui Dumnezeu”.

Omul trebuie să-și afle consistența și identitatea sa, căci fără identitate suntem nimeni… Unde să ne aflăm consistența? În Scrisoarea către Efeseni, Pavel spune că esența și consistența noastră e Domnul. Iar identitatea noastră o descoperim întâlnind fața Domnului

„Cine se laudă, să se laude în Domnul”. Cine caută un sens al vieții, în El îl află

Texte utile

  • Dumnezeu a ales pe cei mici, cf. Deu. 7, 7-9;
  • apoi a ales cele nebune, cf. Lc. 4, 1-13, avem cele două înțelepciuni…; Lc. 23, 35-43 ispita „mântuiește-Te pe Tine”…
  • Domnul a ales cele slabe, neputincioase, cf. 1Sam. 17, lupta dintre David și Goliat…; Jud. 7, Ghedeon trebuie să renunțe la mulți soldați; 2 Cor. 11-12, Pavel se laudă cu slăbiciunile sale…
  • Tema umilinței, Io. 13, 1-17, Isus spală picioarele
  • A se lăuda în Domnul, Gal. 6, 14-17
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop