Ps. 24 (23)

Psalmul nostru e citat în versetele pe care le vom analiza. „A Domnului este pământul și toate câte sunt”. Deci, toate sunt ale Domnului și acesta este principiul libertății.

Vom trata tema libertății conștiinței, o temă uitată sau greșit înțeleasă. Vom expune ce înțelege Pavel prin „libertatea conștiinței”.

Libertatea și conștiința mereu sunt împreună. Conflictul apare vizavi de noțiunea de „conștiință”. Căci fiecare om are o conștiință, iar nebunii o au pe a lor, dar persoanele normale sunt cele care măsoară conștiința lor cu a altora… Cel care vrea să se comporte bine, sau să acționeze bine, este cel care alege dintre diferitele lucruri bune din conștiința sa pe acela care-l ajută pe celălalt.

Se citește 1Cor 10,23-11,1

²³ Toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt permise, dar nu toate edifică. ²⁴ Nimeni să nu-şi caute propriile interese, ci ale altuia. ²⁵Mâncaţi tot ce se vinde în piaţă fără să puneţi întrebări pentru conştiinţă, ²⁶ căci al Domnului este pământul şi plinătatea lui. ²⁷ Dacă cineva dintre păgâni vă invită la masă şi acceptaţi să mergeţi, mâncaţi tot ceea ce vă pune înainte, fără să puneţi nici o întrebare pentru conştiinţă. ²⁸ Însă, dacă vă spune cineva: „Aceasta a fost jertfită idolilor”, să nu mâncaţi, din cauza celui ce v-a avertizat şi din cauza conştiinţei. ²⁹ Vorbesc aici nu de conştiinţa voastră, ci de a celuilalt, căci de ce libertatea mea să fie judecată de conştiinţa altcuiva? ³⁰ Dacă iau parte [la masă] cu bucurie, de ce să fiu dojenit pentru lucrul pentru care eu aduc mulţumire? ³¹ Aşadar, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu. ³² Să nu daţi scandal nici iudeilor şi nici grecilor şi nici Bisericii lui Dumnezeu, ³³ după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască.

^11.1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos.

Versetele încep cu afirmația: „Toate îmi sunt permise”. Acesta e principiul libertății. În realitate acest principiu nu-i absolut. Din care motiv libertatea mea trebuie să fie subordonată judecății conștiinței altuia? Altfel spus, libertatea mea trebuie să se măsoare (să se compare, să se confrunte) cu libertatea și cu conștiința altuia! Așadar, dacă eu sunt liber, nu înseamnă că fac ceea ce-mi place și ce-mi trece prin minte sau ceea ce cred că-i just, ci – după ce m-am consultat cu conștiința celui de lângă mine – fac ceea ce îl ajută să crească și-l povățuiește.

Deci, adevăratul principiu al libertății este iubirea față de altul. Este limpede că mai înainte există un principiu: adică lucrul trebuie să fie bun. Lucrul rău nu mă ajută nici pe mine și nici pe celălalt, deci oricum nu-l fac, chiar dacă altul mi-l cere.

Dar în sfera lucrurilor bune, nu înseamnă că eu pot face toate lucrurile bune pe care le vreau. În mod obișnuit (de obicei), majoritatea răului se face cu bune intenții: „E pentru binele tău!”. Dar nu se respectă conștiința altuia…

Așadar, să țin cont în conștiința mea, dincolo de conștiința mea, care se confruntă cu realitatea, pentru a înțelege dacă un lucru este just… În acest caz eu sunt judecătorul ultim, dar trebuie să mă informez corect, pentru a nu cădea în prostia prezumției (aroganței)… Iar apoi, atunci când acționez, trebuie să țin seama de conștiința celuilalt. Nu-i spus că, deoarece un lucru este just și adevărat, eu trebuie să-l fac… Dacă lucrul just și adevărat nu-l ajută pe celălalt să crească, încă nu a sosit momentul să-l fac. Căci principiul libertății este maturizarea, instruirea celuilalt.

Principiul libertății înseamnă a-l edifica (instrui, povățui, încuraja) pe aproapele, pentru că omul este relație. Libertatea înseamnă să mă întreb: cum pot intra în raport cu aproapele?

Libertatea este exact ceea ce spune Pavel în cap. 8: „Eu știu că pot consuma carnea jertfită idolilor, căci nu există idoli. Dar dacă comportamentul meu îl scandalizează pe fratele meu, deși eu aș putea să o mănânc, nu voi consuma carne în veci”. Aceasta este libertatea! Ea constă în a renunța la propriul drept, la propria libertate în favoarea conștiinței altuia. Este un concept de libertate, radical diferit de cel curent. Primul nivel al libertății este: eu fac ceea ce îmi trece prin minte și ceea ce-mi place. Dar aceasta nu-i libertate, ci-i a fi sclavul plăcerii. Și acesta-i conceptul obișnuit despre libertate. Însă, deși primează această noțiune de libertate, ea este o libertate greșită.

A doua noțiune despre libertatea religioasă este: eu fac ceea ce-i just și adevărat. Aceasta pare justă, dar și ea e greșită. Este clar că eu trebuie să fac lucrurile juste și adevărate, dar nu-i suficient să fie juste și adevărate. Trebuie să analizez dacă ceea ce eu fac îl construiește (îl povățuiește) pe celălalt, căci aceasta este finalitatea oricărei acțiuni. Acțiunea mea ajută la creșterea iubirii și a relației cu aproapele? Îl ajută pe celălalt să fie el însuși și să crească în adevăr? Dacă, da, este pozitivă. Așadar, sunt chemat să am o judecată delicată, în care aș putea chiar greși…

Pavel descrie diferitele aspecte ale libertății, enunțând mai întâi principiul libertății și apoi prezentându-ne diferitele-i aspecte. Le vom trata așa cum ni le prezintă textul…

Să ținem cont de faptul că libertatea nu-i ceva ce-l privește numai pe individ în unicitatea sa, ci privește țesutul său, rețeaua sa relațională. Libertatea despre care vorbește Pavel este însuflețită de iubire, fapt pentru care libertatea trebuie specificată, structurată și chiar limitată din interior și nu de exterior.

v. 23

²³ Toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt permise, dar nu toate edifică. 

„Toate îmi sunt îngăduite”, este afirmația celor din Corint. Mai întâi de toate, „Toate îmi sunt îngăduite” înseamnă că-mi este permis ceea ce-i bine, pentru că răul nu-i licit (permis), chiar dacă-l înfăptuiesc. Așadar, a face răul nu-i libertate, ci-i sclavie. Pavel consideră clarificat acest adevăr, mai înainte de a face această afirmație. Așadar, libertatea nu-i să fac orice lucru îmi trece prin minte, ci înseamnă să fac lucrurile bune. Deci, „Toate îmi sunt îngăduite” înseamnă că îmi sunt permise acele lucruri care sunt un bine și nu sunt un rău.

Totuși, această explicație nu-i suficientă pentru a defini libertatea. Pentru că principiul libertății nu-i „ceea ce-i un bine, trebuie să fie un bine”, ci-i „ceea ce este folositor”: folositor altuia și nu sieși. Altfel spus, libertatea este un principiu, însă iubirea este principiul absolut, iar iubirea este față de altul, față de aproapele. Dacă este folositor altuia, adică dacă-l ajută să crească și-l face mai autentic, acesta fapt înseamnă să-i fie folositor. În acest caz, acțiunea mea liberă este licită, dacă nu, nu-i licită, deși e justă. Pavel spune: „Pentru mine e just să mănânc carnea jertfită idolilor, dar aproapele se scandalizează, deci eu nu o mănânc”. Libertatea înseamnă să reușesc să renunț la lucrurile juste, pentru că încă nu sunt juste pentru aproapele.

Nu-i un lucru mic, căci unele idei sunt juste, spre exemplu: libertatea și ideea despre libertate sunt juste. Dar dacă un om încă nu are capacitatea libertății, ce faci? Îl bați pentru că nu-i liber? Îl pui în temniță pentru că nu-i liber? Îl pedepsești pentru că nu-i liber? Nu! Ci renunți la libertatea ta și-l ajuți să crească, te adaptezi situației lui. Aceasta este libertatea omului luminat!

Fraternitatea și milostivirea sunt juste. Dar dacă un om nu-i milostiv, ce să fac? Să-i tai capul pentru că nu-i milostiv? Acest discurs nu-i banal, căci, spre exemplu, din cauza ideilor bune ale iluminismului – care-s ideile creștine de egalitate, fraternitate și dreptate – s-au comis cele mai mari nedreptăți în istorie, tocmai pornind de la idei bune… Din cauza ideii de egalitate s-a tăiat capul multor oameni, pentru ca să-i facă egali pe toți oamenii, dar aceasta nu-i o mare egalitate. Din cauza ideii de libertate, mulți oameni au fost întemnițați, pentru că nu au gândit la fel ca alții. Așadar, tema libertății este un argument delicat, iar Pavel pune un principiu: „Cine-i într-adevăr liber, ține cont în acțiunea sa (în comportamentul său) de respectul față de aproapele, de ceea ce-i este folositor celuilalt”.

Nu înseamnă să avem o conștiință dublă: în acest fel un om are o conștiință dublă? Se preface în raportul cu alții? Sfântul Ignațiu, când i-a trimis pe cei dintâi misionari în Etiopia, aflând că în acele loc se postește aspru, îi îndeamnă să postească aspru înaintea oamenilor, dar dacă nu vor reuși, să mănânce pe ascuns. El le dă acest îndemn nu pentru a-i sfătui să aibă o față dublă, ci pentru a nu-i scandaliza pe localnici… Căci era just să nu-i scandalizeze! Dacă ei erau obișnuiți să postească de peste 1000 de ani, misionarii trimiși de Ignațiu nu erau obișnuiți cu postul aspru, deci el le spune: „Postiți cât puteți, iar dacă nu reușiți să postiți ca ei, nu postiți. Dar fiți atenți să nu-i scandalizați!”. Nu-i vorba de a fi cu două fețe sau de a avea o dublă morală, ci înseamnă a înfăptui ceea ce-l ajută pe aproapele. Fapt pentru care, dacă un act bun de al meu îl scandalizează pe aproapele, Pavel spune: „Nu voi mânca în veci carne”.

Așadar, în exercițiul libertății trebuie să ținem cont de următorul principiu: „îi folosește aproapelui, îl ajută să crească?”. Și imediat enunță un al principiu: „îl edifică?”. Cu alte cuvinte, eu, prin acțiunile mele îl clădesc sau îl demolez pe aproapele? De multe ori îl demolăm pe aproapele cu adevărul nostru. Dacă eu îndrept lumina farurilor în ochii celuilalt, el nu va vedea bine. Nu pot spune: „L-am acoperit cu lumină, deci va vedea bine”… De multe ori noi folosim adevărul pentru a-l puncta în ochii aproapelui pretinzând că-l luminăm, când, de fapt, îl atacăm… în loc să-l ajutăm să înțeleagă progresiv realitatea…

Dacă tu știi, încă trebuie să înveți cum să știi (să cunoști), deci e periculos să te comporți în baza principiilor: „Eu am dreptate!”. Și acționez ca un buldozer, demolând totul în cale, cu adevărul în mână… În acest fel eu mă folosesc de adevăr pentru a face răul… Acesta-i răul cel mai mare, pentru că în sinea mea gândesc astfel: „Ce rău am făcut? Eu m-am comportat corect!”.

De fapt, libertății mele trebuie să-i pun o limită, să-i impun principiul relației: ce-i folosește aproapelui? În acest caz voi avea o adevărată libertate. Dacă nu, e libertinism: mă comport în baza plăcerii.

În următorul verset Pavel ne dă un principiu general.

v. 24

²⁴ Nimeni să nu-şi caute propriile interese, ci ale altuia. 

În fond, noi facem cu adevărul ceea ce vrem. Ori îl folosim pentru a stăpâni (a domina) și a căuta foloasele noastre, adică pentru a spori egoismul nostru, sau îl folosim pentru a-l sluji pe aproapele, adică pentru a iubi. Așadar, adevărul este o realitate ambiguă, depinzând de felul în care-l folosesc. Nu înseamnă că „a face binele” este un bine, sau „A face răul” mereu este rău. Dar „a face binele” nu-i spus că-i un bine, ci depinde de felul în care-mi folosesc libertatea.

În fond, comportându-mă în mod egoist, obțin un anume rezultat, dar rezultatul derivă din angajamentul unei singure persoane: eu mă angajez să fiu atent față de mine. Dar dacă ești atent față de alții, vor fi mulți alții care vor fi atenți cu mine, mă vor ajuta la nevoie. Altfel spus: dacă sunt egoist, eu pretind să mă gândesc numai la mine și să am grijă de mine… Însă, dacă sunt altruist, dacă toți alegem să fim altruiști, vom fi îngrijiți, înțeleși și iubiți de mult mai mulți oameni… Este o altă lume față de cea egoistă…

vv. 25-26

²⁵ Mâncaţi tot ce se vinde în piaţă fără să puneţi întrebări pentru conştiinţă, ²⁶ căci al Domnului este pământul şi plinătatea lui. 

Pavel examinează un lucru deja prezentat la cap. 8. În piață se vindea carnea jertfită idolilor, fapt pentru care exista întrebarea „poate – sau nu – să fie mâncată?”. Pavel le spune să o mănânce liniștiți, pentru că nu există idoli.

Așadar, ei nu puteau participa la ospețele idolatre, căci a mânca împreună înseamnă a fi în comuniune, deci înseamnă a fi în comuniune cu idolul și cu dracii. Dar se putea consuma carnea jertfită idolilor. O puteau cumpăra, o duceau acasă… E adevărat că ei au jertfit-o idolilor, dar idolii lor nu există, așadar creștinii nu intrau în comuniune cu ei, nu participau la un ospăț de jertfă, la un rit: ei doar cumpărau carnea. Iar pentru un creștin este o simplă carne, deci o poate mânca liniștit. Dar dacă un frate de al tău se scandalizează, n-o cumpăra. Chiar dacă Pavel în acest loc nu mai repetă acest îndemn.

Îndemnul la libertatea de a cumpăra ceea ce se află în piață, ne descoperă că în toate culturile există tabuuri alimentare. Și în zilele noastre există aceste tabuuri dietetice. E grav? Nu! Întreaga hrană e de la Domnul, iar ceea ce nu te slăbește prea tare, te îngrașă. Problema este să te organizezi tu… Nu-i o problemă morală, ci-i una legată de cumpătare și de sănătatea trupească. Dar devine o problemă morală, dacă fratele tău se scandalizează. Așadar, dacă m-aș afla în India, este clar că nu aș consuma carne de vacă, deoarece l-aș scandaliza pe cel care nu o mănâncă… E limpede că aș fi vegetarian, pentru că-i just să respect aproapele, dar nu pentru că-i important să fiu vegetarian: mă simt liber atât să fiu, cât să nu fiu vegetarian. Fapt pentru care, eu fac ceea ce-l ajută pe aproapele.

Să înțelegem că toate alimentele sunt bune, deși nu-i atât de simplu… Omul trăiește în baza principiului bunătății alimentelor, pentru că și cultura se organizează în jurul bucătăriei. Cu alte cuvinte, fiecare cultură are valorile ei, și dacă sunt valide, orice om și le poate însuși. Dacă un om se află în România, e bine să trăiască la fel ca românii, dar respectând unele principii generale, cum ar fi iubirea față de aproapele, față de cei mai săraci. Dacă te vei afla într-o altă țară, vei trăi aceleași principii, respectând cultura locului. Nu-i necesar ca toți oamenii din lume să aibă filozofia, modul de a gândi, organizarea și structura celor din România… Dar esențial este ca tu, în orice cultură, să trăiești (să practici) iubirea față de aproapele și respectarea lui. Iar acest nu-i un lucru secundar.

A avea această mare libertate de a-și însuși, de a mânca de toate, adică de a-și însuși tot ce există, și de a trăi acolo unde te afli chemarea la sfințenia lui Dumnezeu, care-I milă, este o problemă de discernământ și de inteligență spirituală… Căci nu există o lege clară în acest sens…

Și-n Biserica catolică există mai multe culturi și mai multe rituri…

Toți credem că alții trebuie să gândească la fel ca noi, catolicii bizantini sau romani… Dar dacă unul cugetă diferit de cum văd eu lucrurile, să-i fie de bine… E un semn al unei mari deschideri mintale, al unei mari modestii intelectuale… Așadar, toate sunt ale lui Dumnezeu.

A mânca nu-i doar a înghiți hrana sau a-și procura necesarul util pentru a supraviețui… A mânca e un semn care presupune și implică relația. Indică, tocmai în interiorizarea hranei, o comunicare vitală cu întreaga lume. Neexcluderea unor mâncăruri indică o formă de comunicare cu întreaga lume, este o afirmație că toate lucrurile create sunt bune, că Dumnezeu le-a creat bine pe toate: toate sunt bune!

Apoi, toate fiind ale lui Dumnezeu, înseamnă că toate sunt și ale noastre: căci „Noi suntem ai lui Cristos. Cristos e a lui Dumnezeu”.

v. 27

²⁷ Dacă cineva dintre păgâni vă invită la masă şi acceptaţi să mergeţi, mâncaţi tot ceea ce vă pune înainte, fără să puneţi nici o întrebare pentru conştiinţă. 

Credincioșii mergeau la cină la necreștini. Primii creștini nu alcătuiau o sectă de puri, de farisei: „Vai, să ne amestecăm cu alții! Noi trebuie să stăm numai între noi: toată viața să o trăim numai între noi”. Ei nu judecau astfel, ci luau masa cu necreștinii. Dar cum trebuiau să se comporte? „Mâncați orice vă este pus înainte, fără să întrebați nimic pentru conștiință”, așadar, ei aveau o mare libertate.

Însă această libertate are o limită: este conștiința aproapelui, chiar dacă-i păgân, căci și el are o conștiință. De multe ori păgânii au despre noi, creștinii, o părere chiar mai rigidă: „Tu, care ești creștin, nu ar trebui să te comporți astfel!”. Păgânul face anumite lucruri, dar mie, care știu că-i just să fac un anume lucru, nu mi-l permite…

vv. 28-29

²⁸ Însă, dacă vă spune cineva: „Aceasta a fost jertfită idolilor”, să nu mâncaţi, din cauza celui ce v-a avertizat şi din cauza conştiinţei. ²⁹ Vorbesc aici nu de conştiinţa voastră, ci de a celuilalt, căci de ce libertatea mea să fie judecată de conştiinţa altcuiva? 

Notăm paradoxul: cel care ne avertizează, o mănâncă, știind că greșește, pentru că-i carne jertfită și deci, mă acuză, spunându-mi „Faci un lucru greșit!”. Dar el o mănâncă, știind că face un lucru rău. Însă eu aș mânca-o, știind că aș face un lucru inofensiv, ba chiar bun: aș mânca niște carne. Totuși, pentru că el crede că-i rea, eu trebuie să respect și conștiința sa, deci nu o mănânc. Așadar, a respecta și conștiința păgânului – a necredinciosului – este un lucru destul de greu… E un semn de educație. Dar ce stă în spate? Stă ceva foarte subtil… Pentru că și un păgân care-ți spune: „Voi, creștinii ar trebui să fiți așa” arată că-i vorba de un om căruia-i pasă, care a înțeles câte ceva din creștinism și-i oarecum interesat… Dacă nu, n-ar spune nimic… Și astfel, eu, cu comportamentul meu aș putea jigni conștiința sa, care-i la jumătatea drumului în căutarea adevărului… Căci el se gândește că există Cristos, că există ceva mai bun decât idolii săi, dar încă mai crede că există idoli… Iar eu i-aș crea un conflict inutil…

Păgânul, mâncând această carne, crede că greșește sau că face bine?

Dacă mă avertizează pe mine, el crede că eu greșesc…

Greșesc eu să o mănânc, dar el crede că face bine să mi-o spună…

Eu cred că fac un bine, pentru că sunt creștin și gândesc că el face rău să o mănânce. Cu alte cuvinte, eu – creștinul – gândesc că greșește să o mănânce; el, păgânul, gândește că eu greșesc dacă o mănânc… deci, eu trebuie să respect conștiința altora despre mine… Adică, trebuie să respect judecata altuia. Pare un lucru complicat, dar, de fapt, eu trebuie să respect gândirea sa și mă comport în baza judecății sale și nu în baza gândirii mele… în sfera unui lucru inofensiv (care nu dăunează): a nu mânca carne. Dacă ar fi rău, nu l-aș face. Așadar, trebuie să respectăm conștiința aproapelui, chiar dacă-i eronată. Și nu atât îi respect conștiința, ci o iau ca normă a comportamentului meu… Nu spun: „E problema lui”, ci respect conștiința sa și mă comport eu în raport cu el, respectând conștiința sa, nu a mea… Deoarece conștiința mea îmi spune că trebuie să o respect pe a sa. Este vorba de respectul datorat persoanei, care-i mai presus decât orice categorie, devenind norma comportamentului meu.

Nu înseamnă că eu mă vând lăsându-mă judecat de conștiința unui păgân: ci cu adevărat sunt mai liber. Eu știu că pot să mă comport astfel tocmai în baza iubirii. Iubirea face ca omul să fie liber. În baza iubirii pe care o am față de el, acceptându-l pe el, care judecă așa, decid să mă abțin de la consumul de carne…

Din ce motiv libertatea mea ar trebui supusă judecății conștiinței altuia?

Pavel nu dă un răspuns, dar pune o întrebare retorică… Este limpede că el se supune judecății conștiinței altuia.

Așadar, conștiința liberă este cea care se supune judecății conștiinței altuia, adică respectă conștiința altuia, ca fiind o normă a sa, în sfera lucrurilor bune sau inofensive, nu în sfera lucrurilor rele. În sfera răului, conștiința nu o putem supune (delega, împrumuta) nimănui. În schimb, în lucrurile bune, eu fac acel lucru bun sau neutru, care-i important și folositor pentru celălalt în acel moment. Uneori poate fi util să fac opusul, pentru că am evaluat și am priceput că-i just să fac opusul.

Iar dacă aș face opusul, l-aș face tot din iubire, pentru că i-ar folosi lui….

v. 30

³⁰ Dacă iau parte [la masă] cu bucurie, de ce să fiu dojenit pentru lucrul pentru care eu aduc mulţumire? 

„Dacă eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu, de ce să fiu acuzat?… Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu…”… Nu-i suficient să-I mulțumesc lui Dumnezeu, ci trebuie să folosesc cu înțelepciune și cu har darurile Sale, adică în favoarea aproapelui. De aceea nu pot spune: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu și mănânc liniștit…”. Căci a-I mulțumi lui Dumnezeu – recunoscând că-i un dar al Său – înseamnă că tu recunoști că Dumnezeu este Tatăl care-ți dăruiește și recunoști că aproapele e fratele tău, deci trebuie să-ți ajuți fratele. Prin urmare, criteriul comportamentului tău va fi „ceea ce-i folosește fratelui”: acesta-i motivul, dacă nu… nu-I mulțumești cu adevărat lui Dumnezeu! Ci doar cu vorba.

Urmează principiul general, în formă pozitivă (v. 31) și negativă (v. 32).

v. 31

³¹ Aşadar, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu. 

Acesta-i principiul (fundamentul) pozitiv al oricărei acțiuni – inclusiv al acțiunilor de a mânca și a bea – și al hranei, care folosește pentru conservarea persoanei.

Și-i principiul „oricărui alt lucru pe care-l faceți”. Iar Origen spune: „Pavel se referă la sexualitate, la conservarea speciei, la aceste lucruri fundamentale ale omului… Și apoi la toate celelalte care trebuie înfăptuite spre mărirea lui Dumnezeu”.

Care-i mărirea lui Dumnezeu?

Nu înseamnă că pentru Dumnezeu trebuie să facem lucruri ciudate! Pentru Dumnezeu trebuie făcute acele lucruri fundamentale pe care omul le săvârșește pentru a se conserva pe sine și specia. Lucrurile fundamentale înseamnă toate câte le face omul în vederea conservării vieții… Așadar, în întreaga noastră viață concretă trebuie să se reflecte mărirea lui Dumnezeu. Nu înseamnă că viața spirituală trebuie să se dezvolte independent de cea umană (adică atât viața spirituală să fie pe cont propriu, cât și cea umană), ci exact în viața umană concretă trebuie să se reflecte, să se arate mărirea lui Dumnezeu. Mărirea înseamnă greutatea, consistența.

Care-i greutatea (consistența) lui Dumnezeu?

Dumnezeu e iubire și milă, deci în tot ceea ce fac trebuie să apară (să se arate) mila și iubirea lui Dumnezeu, fie când mănânc, fie când beau și fie în toate celelalte lucruri. Trebuie să se vadă iubirea mea față de aproapele. Și astfel, modul meu de a mânca nu va fi ca al animalelor, ci voi mânca în comuniune, împărtășire cu alții și în fraternitate. Iar sexualitatea nu o voi exercita numai pentru a conserva specia. Ci va fi trăită în căsătorie, precum un mare semn al iubirii dintre Dumnezeu și om; semn al fidelității, al gratuității și al alianței. Așadar, lucrurile materiale concrete pe care omul le face, capătă o valoare infinită, spirituală: „Căci a Domnului este pământul și toate câte sunt”. Iar omului îi este dăruit să trăiască „pământul, toate câte le conține și întregul univers” ca fiu al lui Dumnezeu. Și acesta-i principiul suprem al acțiunilor noastre: „toate spre mărirea lui Dumnezeu”, adică spre iubirea Sa.

Și-i principiul libertății. Liber este cel care acționează din iubire, adică în orice acțiune a sa apar nu egoismul sau interesul propriu, ci iubirea și întotdeauna iubirea altuia. Așadar, caută ceea ce-l bucură pe altul și-l ajută să crească.

Cu expresia „Faceți-le pe toate spre mărirea lui Dumnezeu”, Pavel mută centrul discursului, privindu-l în profunzime. Iar aspectul profund – mărirea lui Dumnezeu – trebuie înțeles mai întâi de toate. Apoi, la lumina măririi lui Dumnezeu vorbește despre slujirea pe care o datorăm aproapelui, creat după chipul lui Dumnezeu, care-i tot o manifestare a măririi lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, să acționăm în toate astfel încât să fim folositori și edificatori pentru alții. Toate să le facem pentru aceasta: înseamnă să le facem spre mărirea lui Dumnezeu.

Poate că ni s-a întâmplat tuturor să întâlnim oameni, chiar foarte credincioși, care se comportă în baza principiilor, a principiilor juste. Dar am observat felul în care în baza principiilor juste acești oameni îi mortifică pe alții, le încalcă conștiința, îi constrâng prin violență, pentru că nu respectă principiile? Nu au înțeles acest discurs profund! Principiul adevărat este ca toate să fie făcute spre marea mărire a lui Dumnezeu. Mărirea lui Dumnezeu este iubirea și mila Sa față de oameni și acest principiu trebuie să ghideze fiecare acțiune de a noastră. Așadar, nu principiile mă ghidează, deși eu țin cont de principii, căci mă ajută în evaluarea conștiinței. Principiul îmi spune ce-i bine și ce-i rău. Așadar, răul nu-l săvârșesc, pe cât îmi este cu putință, iar binele îl înfăptuiesc în măsura și-n modul în care-i folosește aproapelui și numai dacă-i folosește aproapelui… Dacă nu, renunț chiar și la lucrurile cele mai bune. Aceasta este libertatea supremă, adică o relație liberă și constructivă cu aproapele.

v. 32

³² Să nu daţi scandal nici iudeilor şi nici grecilor şi nici Bisericii lui Dumnezeu, 

„Nu fiți piatră de poticnire”, adică nu dați motiv de scandal… Scandalul este opusul măririi lui Dumnezeu, care-i iubirea față de aproapele. Scandalul este răul cel mai grav, căci noi putem scandaliza chiar făcând lucruri bune… În cazul nostru se scandalizează altul exact făcând lucruri bune. Cu alte cuvinte, eu, înfăptuind un lucru bun îl scandalizez pe fratele meu, adică îl pierd, îi dau prilej de rătăcire. Așadar, trebuie să fim atenți cum ne comportăm chiar și-n sfera lucrurilor bune.

Căci ne putem întreba: „Ce rău am făcut?”. Ce-i grav în sfera scandalului (a smintelii)? Scandalul în sfera lucrurilor bune e mai grav decât în sfera răului, căci înfăptuind răul eu înțeleg că am greșit și cer iertare… Dar prin scandal îi determin pe alții să facă răul, fapt pentru care scandalul este un multiplicator al răului, căci îl conduce (îl împinge) pe altul să facă răul: este piatră de poticnire pentru altul…

Eu devin o „piatră de poticnire”, adică îl blochez pe celălalt, care rămâne dezorientat… Și acesta deja este un rău.

Cu alte cuvinte, opusul edificării (povățuirii, instruirii) și a faptului de a-i fi folositor aproapelui este scandalul, care-l blochează.

Ce trebuie să fac pentru a mă comporta corect? Trebuie să încerc să nu fiu motiv de scandal, mai întâi față de mine, deci trebuie să respect conștiința mea, care-i primul principiu, conștiința mea luminată.

Apoi „să respect iudeii”, adică persoanele religioase; apoi „să respect grecii”, adică păgânii necredincioși, apoi „să respect Biserica lui Dumnezeu”, persoanele religioase din biserica mea.

Așadar, conștiința trebuie să fie foarte flexibilă; trebuie să țină cont de toate categoriile de persoane și să cunoască felul oamenilor cărora li se adresează. Acest fapt nu înseamnă să fii un om cu față dublă, ci să fii inteligent. Căci orice afirmație niciodată nu sună aș cum o spui tu, ci așa cum altul o înțelege… Iar celălalt întotdeauna o înțelege așa cum vrea el. Dacă tu nu ești cretin, încerci să înțelegi felul în care aproapele tău percepe, că să îi spui lucrurile așa cum ai vrea tu să le înțeleagă. Astfel încât să fie folositor acel lucru pe care tu doreai să i-l spui sau, cel puțin, o parte din acel lucru. Așadar, e o problemă delicată. Căsătoriții o experimentează în dinamica educării fiilor… În fiecare relație este important acest respect față de conștiința aproapelui.

Așadar, principiul libertății noastre este mărirea lui Dumnezeu, adică iubirea față de aproapele. Apoi trebuie să fim atenți față de diferitele feluri de conștiință. De fapt, e urât când ni se întâmplă să vorbim mai multor persoane, iar un lucru pe care îl spunem este primit de unele persoane, dar altele îl înțeleg exact în mod opus… Din această cauză, niciodată să nu vă încredeți prea mult în ceea ce înțelegeți chiar în timpul predicilor, ci luați-l doar ca pe un element important, și nu citați niciodată: „ei au spus”, căci poate că preotul dorea să spună exact opusul…

Totuși rămâne valabil principiul că conștiința mea îmi spune ceea ce-i bine și ceea ce-i rău, iar despre ceea ce-i bine, eu trebuie să verific dacă într-adevăr este folositor altuia. Iar celălalt nu este un altul la modul general, ci este celălalt pe care-l am înaintea mea, care poate fi iudeu, grec sau creștin. Așadar, trebuie să fiu atent și sensibil față de aproapele și să-i port respect astfel încât el să fie edificat, instruit și să nu fie împiedicat de adevărul meu, care fără îndoială-i adevărat.

Acest argument este important în procesul educării fiilor, în raportul dintre persoane dar și-n interiorul Bisericii.

Notăm complexitatea din comunitatea creștină… Papa spune un lucru, dar fiecare-l înțelege așa cum vrea sau cum poate… Ar trebui să încercăm să înțelegem corect mesajul suveraului pontif.

„Nici iudeilor, nici grecilor”, adică nu dați nimănui prilej de sminteală… Iar în încheiere, Pavel ne îndeamnă să urmăm exemplul său: dar nu pentru a spune că el e bun, ci pentru a ne oferi un exemplu, a ne arăta cum se face…

vv. 33 & 11,1

³³ după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască.

^11.1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos.

„Așa cum și eu caut să plac tuturor în toate”, aceste cuvinte spuse de Pavel ne uimesc… Căci de multe ori Pavel amenință… El nu renunță la demnitatea sa și spune ce are de spus… dar este atent să placă tuturor, în toate, în modul just, adică urmărește să-i edifice pe alții, chiar atenționându-i, dacă-i necesar. Așadar, Pavel nu caută să le facă pe plac, pentru că urmărește să se face plăcut în ochii lor. Nu! El în orice lucru caută nu folosul său, ci al altora, fie că le place, fie că nu. Pavel are o mare libertate, și urmărește un scop: faptul ca aproapele să ajungă la mântuire, la adevărul său, la identitatea sa. Și astfel, el se adaptează tuturor.

Acest lucru este greu de înțeles, dar este arta pastorală și ar trebui să fie arta pastorală a fiecărui preot. Da fapt, arta educatorului, a părinților, constă în a avea scopul ca aproapele să sporească în însușirea și practicarea valorilor și să se adapteze „pasului” (ritmului) aproapelui, în orice loc s-ar afla el. Așadar, dacă părinții au cinci sau șase copii, fiecare fiu va avea același scop, ca să devină el însuși, și fiecare va fi tratat în mod diferit, în funcție de sensibilitatea și de calitățile sale, dar fără a-i nedreptăți pe ceilalți. Căci dacă dăunează altora, e mai rău… Așadar, e un lucru extrem de delicat… Cu alte cuvinte, e o chestiune de discernământ, de sensibilitate și de mare inteligență spirituală… Noi, de obicei avem în minte câteva principii juste, le aplicăm și astfel credem că obținem rezultatul dorit… Nu! Această atitudine dăunează persoanelor… Când înțelegem acest adevăr, ne schimbăm, urmărind să ne adaptăm persoanelor din jur, adică începem să fim de acord cu toate propunerile aproapelui: dar și acest comportament distruge persoanele din jur…

Comportamentul nostru trebuie să aibă ca obiectiv următorul scop: ca aproapele să ajungă la mântuire, la adevărul care îi este folositor, care-l edifică, care-l ajută să crească în adevăr și libertate. Așadar, avem un obiectiv precis și nu renunțarea la orice scop, cugetând că „totul ne stă bine”. Nu! Nu-i adevărat că putem fi de acord cu toate! Noi trebuie să știm alege ceea ce în acel moment dat îl ajută pe aproapele să crească.

Pavel continuă: „Eu încerc să fac așa”. De ce? „Pentru ca voi să mă urmați pe mine, care încerc să-L urmez pe Cristos…” și ceea ce Isus a făcut, adică faptul că El s-a făcut slujitorul tuturor, pentru ca toți să ajungă la adevăr.

Să ne amintim de întâlnirile avute de Isus cu samarineanca sau cu alte persoane: ele sunt un model al artei lui Isus de a relaționa cu fiecare persoană, intrând în situația ei, în nivelul ei, pentru ca apoi, din acel punct să o conducă la adevărul la care putea să ajungă în acel moment dat … Aceasta-i adevărata artă și-i înțelepciunea vieții în relaționarea cu alții.

A se pune în situația aproapelui, fără a se confunda cu el, ci a fi în empatie cu el. Să ne amintim de disputa lui Pavel cu Petru, din Scrisoarea către galateni: Pavel se pune în situația păgânilor care au fost dezorientați de comportamentul lui Petru. Petru putea face ceea ce a făcut, dar el atunci când era cu creștinii proveniți din rândul iudeilor, respecta unele reguli alimentare, dezorientându-i pe creștinii proveniți din rândul păgânilor… Pavel, care se pune în locul păgânilor, consideră scandalos acest comportament, adică îi blochează pe cei proveniți din rândul păgânilor. Deci ia poziție în fața lui Petru. Și astfel, oferă principii, soluții de viață pe care deja el le practica…

Sinteza temelor din textul nostru

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Principiul libertății mele constă în a face ceea ce-i folosește aproapelui. Libertatea nu-i ceva generic, ci-i ceva precis. În Gal. 5, 1-15, libertatea are ca normă iubirea față de aproapele. În Rm. 13, 8-10, principiul libertății este legea. Cine se comportă împotriva legii nu-i liber. Cine ucide nu-i liber, ci-i pus în temniță.

A doua temă ne invită să mâncăm de toate, „căci toate sunt ale Domnului”, adică toate sunt bune și curate, cf. Mc. 7, 14-23. În raportul cu alții mereu trebuie să ținem cont de conștiința lor, cf. 1Cor. 7-8; Rm. 14, 1-13.

Toate trebuie înfăptuite spre mărirea lui Dumnezeu, atât mâncarea cât și conservarea speciei… Despre hrana care devine euharistie, cf. 1Cor. 11, 17-34.

Despre căsătorie, cf. Ef. 5, 1-33.

Despre urmarea celor avansați în credință, Pavel se pune ca model… Mereu omul se comportă în baza modelelor, mai mult decât în baza principiilor sau a teoremelor. Omul acționează în baza a ceea ce vede, deci trebuie să fim atenți să avem o anume coerență. Cu alte cuvinte, nu pot impune pruncilor să meargă la Sf. Liturghie, dacă eu nu particip… Scrisoarea către evrei la cap. 11 vorbește despre modelele noastre în credință și întreaga istorie a mântuirii este privită prin prisma modelelor.

Despre scandal, gravitatea smintelii, cf. Mc. 9, 22-50; Lc. 17, 1-2, unde sminteala este considerată ca fiind răul maxim, căci spune: „Ar fi mai bine să-și lege o piatră de gât și să se arunce în mare”. Textul nu spune că-i mai bine pentru un om să se sinucidă, decât să fie prilej de sminteală, ci vrea să ne învețe că a sminti este un păcat mai mare decât sinuciderea, care pentru evreu reprezenta răul maxim, pentru că a-și lua viața înseamnă a nu recunoaște viața ca fiind un bine. Iar scandalul vizează uciderea vieții fraților…