Ps. 147

Psalmistul îl preamărește pe Dumnezeu, pentru că „nu s-a comportat cu nici un popor așa cum s-a comportat cu noi”. Ce a făcut? Ne-a dat pacea, ne-a dat Cuvântul Său, cu rodul grâului ne satură, și ne dă pacea care izvorăște din hrănirea cu Cuvântul și cu Pâinea. Sunt cele două hrăniri fundamentale. Fără Cuvânt, Pâinea nu ne satură, căci este lipsită de însemnătatea sa, dar și Cuvântul fără Pâine nu ne satură, căci este lipsit de conținutul său.

Vom asculta ce le spune Pavel corintenilor despre Euharistie, lor, care celebrau Euharistia cu Cuvântul, dar fără Pâine. Le spune: „Voi mâncați osânda voastră, iar ceea ce voi celebrați nu-i cina Domnului. Este adevărat că celebrați Liturghii frumoase, dar nu trăiți ceea ce vestiți. Pentru că în timp ce celebrați amintirea Domnului, celebrând Liturghia, cei bogați – care au ajuns mai repede la Cină, pentru că nu muncesc, nu fac nimic toată ziua…, iar Euharistia se celebra în timpul cinei – mâncau și beau. Iar apoi soseau servitorii și sclavii – după ce au muncit până seara târziu – ei nu aduceau nimic, soseau nemâncați, nu mâncau, nu beau și se reîntorceau fără să mănânce… Mergeți în pace! Liturghia s-a sfârșit”.

Văzând toate acestea, Pavel scrie: „Voi nu celebrați Euharistia, ci mâncați și beți osânda voastră. Pentru că în timp ce cu cuvintele vestiți moartea Domnului și reîntoarcerea Sa, cu faptele trăiți exact opusul a ceea ce Domnul a făcut. Și din această cauză mulți dintre voi sunt bolnavi și mor”.

Acest discurs ne ajută să vedem semnificația Euharistiei noastre, dacă într-adevăr în Euharistie trăim ceea ce spunem.

Pavel cere darul discernământului și pentru cei din Corint, pentru ca să poată distinge și discerne Trupul Domnului… Trupul Domnului este Euharistia, Pâinea frântă la fel ca și Cuvântul. Dar în viața de zi cu zi, discernământul Trupului Domnului înseamnă recunoașterea (grija, iubirea, slujirea) altora, a fraților.

Se citește 1 Cor. 11,17-34

¹⁷ Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră. ¹⁸ În primul rând, aud că atunci când vă adunaţi, între voi sunt dezbinări şi în parte o cred. ¹⁹ De fapt, trebuie să fie şi diviziuni ca să iasă la lumină cei vrednici dintre voi. ²⁰ Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului, ²¹ căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria mâncare ca s-o consume şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată.²² Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi, sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să-i faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud. ²³ Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea ²⁴ şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea”. ²⁵ De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea”. ²⁶ Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni. ²⁷ Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. ²⁸ De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. ²⁹ Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare. ³⁰ De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. ³¹ Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi. ³² Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem corectaţi, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. ³³ Aşadar, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. ³⁴ Dacă îi este foame cuiva, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre condamnare. Celelalte le voi hotărî când voi veni.

Textul este compus din trei părți diferite.

Prima parte este reprezentată de vv. 17-22. Pavel le spune că ei nu mănâncă Cina Domnului – atunci când celebrează Euharistia – din trei motive: în comunitatea lor există dezbinări, erezii, certuri și mai presus de toate nu împărtășesc pâinea…

A doua parte cuprinde vv. 23-26, în care se definește Euharistia: la Euharistie credincioșii își amintesc ceea ce Domnul a făcut. Iar în final notează: creștinul trebuie să-și facă examinarea conștiinței, să-și recunoască propriul păcat, propria nevrednicie, astfel încât să primească Euharistia recunoscând în ea Trupul Domnului.

În concluzie: ce trebuie să facem? Trebuie să vă așteptați unii pe alții!

Euharistia nu-i ceva mărginit, la sfârșitul săptămânii… Mulți oameni cred că fac un sacrificiu să participe la Euharistie. În schimb, Euharistia este jertfa lui Cristos care moare pentru mine, iar eu merg la Liturghie pentru a mă hrăni și a trăi cu această comoară. Oferim un exemplu: cei care cred că fac un sacrificiu pentru a merge la Liturghie, sunt precum omul care ar crede că face următoarea jertfă: „Știi? Unchiul meu din America mi-a lăsat o moștenire de 10 milioane de dolari, iar eu trebuie să merg să-i iau din bancă… Cât deranj?! Ce stres?! Mai întâi trebuie să iau tramvaiul și apoi să merg în centru…”. Omul care consideră că participarea la Euharistie este o jertfă din partea sa, se comportă asemenea omului din exemplul nostru, chiar mai grav… Altfel spus, dă dovadă de o mare imbecilitate cel care nu înțelege darul pe care merge să-l primească. Iar odată ce a înțeles darul primit, să-l trăiască.

La fel ca atunci când mănânc, iar apoi trăiesc întreaga zi în baza a ceea ce am mâncat… Tot la fel trăiesc din Euharistie, trăiesc din Pâinea pe care o mănânc, trăiesc prin Cristos, dacă nu, mint.

Dacă mănânc Pâinea, adică-L mănânc pe Cristos, dar nu trăiesc prin Cristos, prin ceea ce mănânc, eu mă osândesc. Deci ar fi mai bine să fiu un păgân.

Gestul frângerii pâinii nu trebuie limitat (îngrădit) în timp și nu trebuie redus doar la gestul în sine, ci-i necasar să fie expresia unei realități care-i trăită și pe care dorești să o trăiești. Gestul trebuie să fie garantat de o existență analogă, înrudită cu ceea ce gestul semnifică.

vv. 17-19

¹⁷ Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră. ¹⁸ În primul rând, aud că atunci când vă adunaţi, între voi sunt dezbinări şi în parte o cred. ¹⁹ De fapt, trebuie să fie şi diviziuni ca să iasă la lumină cei vrednici dintre voi.

Pavel ar vrea să-i laude pe corinteni, dar nu poate, pentru că adunările lor, celebrările lor euharistice nu urmăresc ceea ce-i mai bine, ci ceea ce-i mai rău: „fiindcă voi vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău.”.

Cu alte cuvinte, nu-i sigur că atunci când mergem să celebrăm Euharistia suntem mai buni; uneori am putea fi mult mai răi. Nu înseamnă că după ce un om s-a rugat este mai bun, ci poate fi chiar mai rău. Putem sta împreună să celebrăm (să facem) lucruri bune în mod bun sau în mod rău…

Când stăm și celebrăm mai bine? Atunci când căutăm – în ciuda păcatelor noastre – să trăim ceea ce se vestește (se predică), să trăim Pâinea, în ciuda păcatelor noastre: nu înseamnă că trebuie să fim buni pentru a celebra.

Când stăm și celebrăm mai rău? Atunci când – chiar fiind foarte buni – nu înfăptuim acel pas înainte, adică nu trăim cu adevărat Pâinea. Altfel spus, măsura, dovada faptului că ne adunăm împreună și celebrăm cum se cuvinte este iubirea frățească.

Dacă stăm împreună acceptându-ne tot mai mult și crescând în unitatea dintre noi și-n împărtășire, celebrarea este bună; dacă ne adunăm numai pentru a săvârși o Liturghie frumoasă, iar apoi totul rămâne ca mai înainte și chiar ne certăm mai intens decât înainte, sau sporesc nedreptățile și separările, înseamnă că ne adunăm spre mai rău… Cu alte cuvinte, adunarea noastră (șederea împreună) acoperă, maschează răul, în loc să-l elimine. Răul mascat este mai grav decât răul în sine.

De ce șed (se adună) spre mai rău?

Pentru că atunci când vă uniți în adunare, în limba greacă avem sinagoghein, deci sinagoga este adunarea și-i numită și eclesia. Deci este frumos să punem împreună (să unim) sinagoga și Biserica.

„Când vă adunați în Biserică”, iar Biserica înseamnă lumea chemată afară, ex caleo. Așadar, când sunteți chemați afară pentru a trăi în comunitate – „chemați afară” indică exodul, cei chemați afară de către Cuvântul lui Dumnezeu – ce se întâmplă între voi? Există dezbinări, divizări. Primul cuvânt care desemnează diviziunile în limba greacă este schismata. Din acest termen derivă cuvântul dezbinat, înnebunit, împărțit… Împărțirea, divizarea înseamnă a tăia un om în două.

Noi suntem un singur trup. Suntem fii în Fiul, avem o unică viață, un singur spirit. Împărțirile, divizările sunt uciderea lui Cristos. Indiferent care ar fi motivul, niciodată nu trebuie să fie un motiv de împărțire. Și dacă eu greșesc? E și mai grav, căci în comunitate am rămâne toți împărțiți…

Este adevărat că un om poate divide (împărți) o bucată de lemn și obține două, dar dacă divide un om, nu obține doi, ci un om mort. Tot astfel divizările reprezintă moartea, mă refer la împărțirile din comunitate, din familie, dintre persoane. Nu ne putem aduna la celebrare, pretinzând că înfăptuim voia Domnului, folosindu-ne de orice mijloc: împărțirea (divizarea) niciodată nu are un motiv valid.

Și, totuși, e necesar și-i inevitabil să apară împărțiri. Se folosește același cuvânt ca-n cazul pătimirii lui Cristos „e necesar… să existe divizări, eresuri”, pentru că răul există…

În versetele noastre, Pavel folosește un alt cuvânt „erezia”. Erezia, în limba greacă înseamnă „alegere”: un om alege un lucru, iar altul alege un alt lucru. Și-i just ca un om să aleagă lucrul care-i bun pentru el. Dar alegerile nu trebuie să fie eretice! Adică, omul nu trebuie să spună: „eu aleg acest lucru, iar tu greșești dacă-l alegi… ci eu aleg acest lucru pentru că mă ajută, iar tu alege-l pe cel opus, pentru că înseamnă că acela te ajută… pentru că alegi un altul, diferit”. Sau: „Eu aleg acest lucru pentru că mi se potrivește”. Alegerile diferite trebuie să creeze comuniune și nu divizare. Dacă nu, toți am fi egali, cu aceeași uniformă și având același pas… Nu ar fi frumos…

Așadar, este important să existe alegeri diferite și diferențe între oameni… Însă diferențele trebuie să fie spațiul (locul) nevoii după ajutor pe care un om o are de la celălalt… Deci trebuie să fie motiv de comuniune nu de divizare.

„Și-i necesar să fie între voi eresuri, căci în aceste alegeri diferite să se arate care sunt între voi adevărații credincioși”…

Credincioșii adevărați sunt cei care fac din alegerile lor diferite și din diferențele lor, locul comuniunii dintre ei. Credincioșii falși fac din alegerile lor diferite – obligatoriu diferite – locul divizării, al separării. Este adevărat că în comunitate nu trebuie să fie uniformitate, căci suntem diferiți. Dar nu trebuie să existe divizări. Separările sunt sinonimul morții, iar diversitatea este locul încercării. Dacă creștinul o acceptă, creează comuniunea și creșterea în diversitate: fiecare este el însuși și toți împreună alcătuiesc un singur trup, dar ca mădulare diferite: ochiul este ochi, mâna, mână, iar piciorul este picior… Dacă și-ar pune ochiul sub picior, nu iar folosi și și-ar face rău… Iar dacă l-ar folosi în locul piciorului, nu ar umbla… Așadar, faptul că există diferențe este un bine. Însă este necesar ca aceste diferențe să nu fie divizări, pentru că dacă mâna se separă de trup, nu-i folosește nici ei și nici trupului.

Să avem această concepție despre comunitate: este un loc în care fiecare are rolul său, diversitatea sa, iar diversitatea sa este pusă în slujirea reciprocă și, nu-i motiv de divizare, de invidie sau de ceartă… Acest prim punct deja a fost tratat de Pavel la începutul Scrisorii.

vv. 20-22

²⁰ Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului, ²¹ căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria mâncare ca s-o consume şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată.²² Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi, sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să-i faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.

„Când vă adunați, voi nu mâncați Cina Domnului”. De ce? Motivul este simplu. „La cină, voi luați mai întâi mâncarea voastră”. Voi, care sunteți bogați, sosiți mai înainte. Iar cine sosește după, adică săracii, sclavii, nu mai au ce să mănânce. Fapt pentru care săracului îi este foame, iar bogatul este beat…

Ce înseamnă acest fapt? Înseamnă că în timp ce noi celebrăm Euharistia – adică iubirea Tatălui care ni-L dă pe Fiul și pe Fiul care-Și dă viața pentru noi ca să ne facă frați – în realitate celebrăm aceste mistere cu vorba, dar facem exact opusul, adică nu trăim ca frații. Deci ne condamnăm tocmai prin cuvintele noastre: mâncăm și bem osânda noastră, conștienți fiind de acest fapt.

După cum vedem, problema săracilor și a dreptății, nu-i una de avantaj, pentru a avea votul lor, căci mereu săracii sunt mai mulți decât bogații și, astfel îi stăpânim mai bine. Și nici nu-i un sentiment de milă, ci-i ceva mai profund: săracul este fratele meu, săracul este Cristos, săracul este cel din urmă, adică Dumnezeu. Prin urmare, întreaga noastră viață, toată activitatea noastră, organizarea noastră socială și politică trebuie să fie în favoarea celui sărac și slab, dacă nu, ce fel de civilizație avem?

Altfel, ne aflăm în civilizația „homo homini lupus”, care încă-i la modă. Sunt lucruri grave. Este tocmai opusul conștiinței creștine. Grija față de săraci trebuie să existe nu numai ca pietate populară, la nivelul adunării euharistice și al comunității creștine… Mulți se numesc creștini în organizarea vieții lor, în intențiile (în scopurile) lor sociale și politice, însă ei trebuie să pornească de la această solidaritate, de la această conștiință profundă, că cel din urmă este Dumnezeu.

Acolo, unde ultimul dintre toți nu-i respectat, nimeni nu-i respectat! Ci toți sunt stăpâniți de cel mai puternic, care-i cel mai prostuț dintre toți.

Așadar, vizavi de acest aspect este în joc nu numai pietatea creștină, ci valoarea omului și a existenței umane.

Iar apoi, cu cât un om are mai multe calități, cu atât mai mult le pune în slujirea celorlalți. Acesta e un aspect pozitiv. Nu înseamnă că nu sunt recunoscute rolurile diferite, însă diversitatea rolurilor trebuie să fie în slujirea celui slab, într-un fel sau altul, în funcție de gradul de înțelegere al fiecăruia. Dacă nu, Pavel spune: „Mâncați acasă la voi și nu veniți la Liturghie, deoarece, comportându-vă astfel, voi disprețuiți Biserica lui Dumnezeu, nesocotiți trupul lui Cristos, rușinându-l pe sărac”.

„Ce să vă spun? Să vă laud? Nu! Nu pot să vă laud!”. Pavel ar vrea să-i laude pe cei din Corint, însă în acest loc nu poate.

E frumos că spune „Aș vrea să vă laud”, căci el ar dori să-i laude… Pentru că îi este specific lui Pavel să vrea mereu să vorbească de bine și să laude, pe cât îi este posibil… Dar în acest loc spune: „Nu reușesc să vă laud”. Așadar, este vorba de ceva grav.

Însă nu-i ciudat că situația este aceasta, pentru că așa este omul… Problema este să cunoaștem că suntem așa, dar că suntem chemați să ne schimbăm. De fapt, Pavel vrea să conștientizăm că suntem așa și ne ajută să pricepem acest adevăr așezându-ne înaintea amintirii lui Cristos, care Se dă pe Sine, adică înaintea Celui jertfit în Euharistie.

Să privim contrastul gesturilor: Isus se dă pe Sine, pâinea este frântă pentru ca lumea să fie în comuniune. Dar în acest loc, acești oameni care nu împart, nu împărtășesc ceea ce au, se divid, se opun între ei.

vv. 23-26

²³ Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea ²⁴ şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea”. ²⁵ De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea”. ²⁶ Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni.

Pavel ne transmite povestirea antică a instituirii Euharistiei și o transmite ca fiind deja ceva antic (vechi).

Această scrisoare redactată în jurul anului 50 d.Cr., ne arată că povestirea instituirii Euharistiei deja în anul 50 d.Cr., era ceva antic.

„Eu am primit” este formula tehnică folosită pentru a spune lucrurile antice: „am primit… deci, transmit”, adică ceea ce se transmite este tradiția. Așadar, acest „eu primesc, eu transmit” este ceva important. Spre exemplu, și-n zilele noastre valorile sunt cele care se primesc iar, dacă au valoare, se transmit.

Lucrurile care se inventează, niciodată nu sunt valori, adică ele pot fi utile. Lucrurile fundamentale este bine să le primim și apoi să le transmitem. Spre exemplu, viața nu o facem noi, ci o primim; aerul nu-l creăm noi, doar reușim să-l poluăm, dar cel care există e bun; pământul nu-l facem; valorile nu le facem, doar le descoperim și le trăim, adică le primim prin educație și formare.

Așadar este important să primim! Tot ceea ce sunt am primit: viața, cultura, viața spirituală, relațiile, toate sunt daruri…

Și tot ceea ce primesc, la rândul meu dau, transmit și acesta-i fluxul vieții: a primi și a da. Și acesta-i sensul Euharistiei. O viață care nu-i primită, nu-i viață. O viață care nu-i transmisă, nu-i viață, ci e moarte.

În acest două cuvinte, Pavel a cuprins însemnătatea întregii Euharistii, care acum este explicată pornind de la gestul lui Isus, care în noaptea în care fost trădat, ce a făcut?

„A luat pâinea”. Isus ia, la fel cum noi toți luăm, pentru că noi nu avem viața, ci o primim, deci o luăm. Dar există două feluri de a lua: modul lui Adam, care a răpit darul, care nu a vrut să se considere fiu, ci a dorit să devină ca Tatăl, dar a răpi darul nu-i frumos; și modul Fiului, care ia în dar, însă fără să fure.

Ce însemnătate are realitatea primită în dar? Tot ceea ce primim în dar ne pune în comuniune cu Dăruitorul, deci cu Tatăl, fapt pentru care viața mea de fiu – acceptată ca atare – devine viață a Tatălui, adică eu accept iubirea Tatălui. Și, astfel, tot ceea ce am, dacă-l „iau” ca dar, devine o iubire a Tatălui, iar în acest dar primit trăiesc iubirea față de Tatăl.

Isus „ia pâinea”. Iar pâinea este simbolul întregii vieți, alimentul (hrana) este viața; tot ceea ce este și are, este dăruit.

Iar El o ia „mulțumind”: acest fapt este important! Pentru că se poate lua fără a mulțumi, spunând: „e al meu, adică e furat”. Dacă spun: „E al meu” mă separ de Tatăl și mă divid de frați. Dacă-I mulțumesc Tatălui, pentru că-i un dar al Său, mă unesc cu Tatăl, iar apoi mă unesc cu frații, pentru că-i darul Tatălui pentru frați. Așadar, să trăim toate darurile primite, mulțumind.

Apoi, la rândul Său „frânge”. Frângând, Fiul devine egal cu Tatăl: știe să dea.

Așadar, Isus, în gestul Euharistiei, exprimă întreaga Sa viață – care-i viața Fiului – a Unuia care primește totul, chiar și Eul propriu și, prin tot ce primește se unește cu cine dă, cu Tatăl. În acest fel devine Fiu și știe să dea fraților. Astfel devine adult, egal cu Tatăl care, la rândul Său știe să dea.

Acesta este gestul simplu al Euharistiei, care cuprinde însemnătatea vieții divine, a vieții Fiului.

Iar ceea ce dă, nu-i un lucru fără importanță, este Trupul Său dat pentru noi, adică viața Sa concretă. Iar viața concretă pe care o primesc, e viața concretă pe care o dau. Eu primesc eul meu, deci eul meu îl dau.

Iar când celebrăm Euharistia, primim un imperativ: „Faceți aceasta în amintirea Mea!”. Omul trăiește prin amintirea sa: „a aminti”, în limba latină, înseamnă a duce la inimă, ceea ce ai în inimă.

Noi avem în inimă – în centrul persoanei noastre – această amintire și trăim din această amintire: din iubirea Tatălui, care ne este dăruită în Fiul, care ne face frați.

Și, astfel, trăim în prezent acest dar care ne-a fost oferit odată pentru totdeauna, și care-i forța întregului viitor, mai mult al călătoriei întregii vieți. De fapt, Euharistia are trei dimensiuni: celebrăm ceea ce s-a întâmplat, dar ceea ce s-a întâmplat îl trăim acum pentru că-l mâncăm, trăim din această amintire, care e prezentă în mod real; și deja devine o anticipație a viitorului, călătoria, pentru a ajunge la plinătatea vieții filiale. Așadar, pentru viața noastră creștină, Euharistia este totul.

După pâine, Isus ia și potirul, simbol al sângelui… Dacă noi luăm acest trup al lui Cristos avem și sângele – viața lui Dumnezeu – plinătatea vieții. Iar acest sânge este „noua alianță”.

A fost făgăduită o nouă alianță, căci cea veche niciodată n-am respectat-o, iar noua alianță e ciudată.

Vechea alianță era „bilaterală”, adică Eu te ajută să intri în pământul făgăduinței și te susțin (te apăr și te hrănesc), dacă tu respecți legea. Dar pentru că, niciodată   n-am respectat voia Domnului, am pierdut făgăduința, și astfel, avem noua alianță, care constă în următoarele: „Eu voi ierta păcatele voastre [deci, este unilaterală] și indiferent ce veți face, Eu niciodată nu mă voi răzgândi”.

Iar Euharistia este noua alianță, pentru că Dumnezeu Își dă viața pentru noi, în timp ce-L ucidem. Fapt pentru care această alianță nu se mai poate rupe. Dacă tu Mă ucizi, Eu îmi dau viața Mea pentru tine, deci nu mai poți rupe această alianță. Și în această alianță noi cunoaștem cine-I Dumnezeu, adică faptul că El este iubirea infinită pentru noi. Dar în această alianță cunoaștem și cine suntem noi: suntem iubiți infinit de Dumnezeu. Acest mister îl celebrăm în Euharistie.

De fiecare dată când bem acest potir, îl bem „în amintirea și-n așteptarea reîntoarcerii Sale”. Aceasta este forța care ne ajută să mergem înainte de aici și până la plinătatea vieții, care va fi reîntoarcerea Domnului.

Așadar, în Euharistie noi trăim și primim darul prin care mereu trăim. Să înțelegem marea valoare pe care Euharistia o are în Biserică: nu-i un rit, ci-i viață!

Mulți merg la Liturghie pentru că preotu-i simpatic și celebrează o slujbă frumoasă. La Liturghie mergem pentru cu totul altceva, nu doar pentru că mă interesează preotul! Nu mergem să luăm pâinea pentru că vânzătorul e simpatic, după cum nu refuzăm să cumpărăm pâinea pentru că el ne este antipatic… Ci privim pâinea, ceea ce ne este dat…

Apoi Isus ne îndeamnă de două ori: „Faceți aceasta”. Așadar, Euharistia nu-i lăsată inițiativei private sau devoțiunii private: „Faceți!”. E un imperativ care arată că „Euharistia trebuie făcută!”. În al doilea rând, noi putem interpreta imperativul lui Isus, ca fiind „realizați Euharistia”, adică trăiți-o! Nu-i vorba doar de o ceremonie „în amintirea acelui eveniment din trecut”, ci amintindu-ne acel eveniment, trebuie să-l trăim. Și-i o amintire antrenantă (implică efort), pentru că-i un mare dar, deci este și o mare implicare, pentru a înțelege și a trăi acest dar.

vv. 27-29

²⁷ Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. ²⁸ De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. ²⁹ Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare.

Cuvintele sunt clare: avem un „a mânca” și un „a bea”… „cu nevrednicie”.

Mâncarea și băutura cu nevrednicie o săvârșesc cei care trăiesc în divizări, cei care-i disprețuiesc pe alții, adică nu împărtășesc. Tocmai neîmpărtășirea pâinii înseamnă a mânca cu nevrednicie. Cine se comportă astfel, „va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului”. Adică-L ucide pe Domnul, în persoana fratelui. Deci, în loc să celebreze Euharistia ca amintire (ca memorial) a mântuirii, celebrează Euharistia răstignindu-L pe Domnul, și-i adevărat că și aceasta este Euharistie, dar o săvârșește el. Deci ne aflăm încă-n partea „de aici” a Euharistiei, în prima parte, pe care totuși o săvârșim, pentru că noi L-am ucis și nu alții. Dar încă nu ne aflăm în „a doua parte”.

Când un om devine vrednic? Când înțelege că el L-a ucis; atunci când în trupul ucis, în trupul fratelui, în cel pe care nu-l apreciază, Îl recunoaște pe Domnul său care și-a dat viața pentru el. Atunci i se schimbă ceva în viață. Ce se schimbă? Faptul că se simte nevrednic.

Diferența între „a fi nevrednici” și „a mânca propria osândă” este a se simți într-adevăr nevrednici, a conștientiza propriul păcat. Atunci mănânc și beau mântuirea mea, pentru că mă simt „vinovat față de trupul și sângele Domnului”, adică simt că eu L-am ucis; simt că eu nu iubesc frații și, astfel eu iau acest Trup pentru a trăi iubirea față de frați.

Deci nu trebuie să aștept ultima zi a vieții, când voi fi perfect, ca să celebrez Euharistia, la fel ca janseniștii… Ci o celebrez, dar fiind conștient de nevrednicia mea. De fapt, mai înainte de a primi Împărtășania spunem: „Doamne, nu sunt vrednic”. Și, tocmai pentru că nu-s vrednic, eu merg. Spun că nu-s vrednic, iar apoi o primesc. E adevărat că pare o contradicție… Însă tocmai pentru că nu-s vrednic și pentru că știu că nu-s vrednic, eu decid să primesc în dar această Pâine, ca să mă ajute să trăiesc ca fiu și frate.

Așadar, nu înseamnă că trebuie să fim mai buni pentru a ne împărtăși… Suntem așa cum suntem! Dar este important să avem această conștiință (cunoaștere), adică să recunoaștem trupul Domnului prezent în frați. Atunci nu mănânc și beau osânda mea, ci mănânc și beau mântuirea mea, adică-mi recunosc păcatul și primesc darul meu și iertarea mea. Și primesc alianța veșnică.

Înțelegem care este diferența? E mare! Mergem la Euharistie pentru a ne simți buni și a nu fi atenți față de alții, sau mergem pentru că ne dăm seama că nu ieșim în întâmpinarea altora, deci ne simțim nevrednici și cerem iertare și cerm darul să putem iubi frații. Și cu ajutorul acelei Pâini pe care o primim, cerem să trăim ca „fiu și frate” în amintirea Sa.

vv. 30-32

³⁰ De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. ³¹ Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi. ³² Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem corectaţi, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea.

Este interesant că Pavel atribuie motivul bolilor, al infirmităților și al morții exact acestei atitudini, a faptului de a nu recunoaște trupul Domnului în frați.

Să presupunem că L-am recunoaște în frații slabi și săraci pe Domnul. Imediat ne-am da seama că dispar multe boli, infirmități și moartea. E adevărat că oricum vom muri, dar pe pământ deja ar fi un pământ nou și un cer nou. Moartea noastră ar fi trecerea la Tatăl, schimbarea la față. În schimb, în zilele noastre există boli, infirmități și morți teribile, care nu-s naturale… și care-s numai renunțarea la viață din partea omului din cauza faptului că se simte abandonat, pentru că nu există iubirea frățească.

Dacă ar exista iubirea frățească și o viață filială, viața și moartea ar fi văzute diferit de om… Iar limitele noastre – care totuși ar exista – nu ar fi privite ca fiind boli, infirmități și moarte, ci ca un loc al îngrijirii, al atenției, al comuniunii, al împărtășirii, iar moartea omului ar fi locul comuniunii cu Dumnezeu. Așadar, este interesantă această interpretare a bolii și a morții, o moarte pe care oricum am îndura-o, dar care nu ar fi moarte, ci comuniune cu Dumnezeu.

Euharistia este medicamentul care ne vindecă de rău, de boală: este medicina nemuririi. Este limpede că trăim într-o lume mereu condiționată de rău, nu doar în afara noastră, ci în noi, însă Euharistia reprezintă depășirea progresivă a acestui rău. În ce fel? Prin milă, prin împărtășire, prin fraternitate și solidaritate. Noi suntem chemați să facem pasul pe care-l putem face în acest moment… Dar, tocmai prin acest pas pe care acum pot să-l fac, eu nu mănânc și nu beau osânda mea, ci mântuirea veșnică.

Față de contextul fraților care celebrează și trăiesc împreună cu noi, ce înseamnă a celebra Euharistia?

Euharistia nu celebrează un fapt (un eveniment) deja perfect împlinit, ci un fapt deja întâmplat, dar care încă nu-i perfecționat; adică celebrează comuniunea care deja a început, dar care încă trebuie condusă spre împlinire. Noi celebrăm unitatea, comuniunea, euharistia ca un fel de joc, în care ne prefacem că suntem în comuniune, dar celebrând-o cu credință, ajutați de harul Domnului, împlinim ceea ce celebrăm. La fel ca pruncii care, jucându-se de-a adulții, puțin câte puțin devin adulți, la fel și noi, jucându-ne de-a comuniunea la Euharistie, devenim capabili să primim acest dar pe care Domnul ni l-a dat. Cu alte cuvinte, dacă noi am aștepta să celebrăm Euharistia până când vom fi în comuniune perfectă, niciodată nu o vom celebra… Mereu ne vom simți nevrednici… Dar simțindu-ne incapabili, să celebrăm acest „joc”, până la urmă acesta se va realiza, căci așa vrea Domnul.

vv. 33-34

³³ Aşadar, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. ³⁴ Dacă îi este foame cuiva, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre condamnare. Celelalte le voi hotărî când voi veni.

Concluzia discursului este simplă: „Așteptați-vă!”. A aștepta pare un lucru banal, în schimb este totul. Înseamnă a-l aștepta pe celălalt în toate sensurile, pentru ca și altul să poată mânca, să poată trăi, așa cum se așteaptă reîntoarcerea Domnului. Așteptăm să vină ultimul, cel slab, respectând ritmul său și fiind atenți față de el, pentru a ne împărtăși împeună cu el…

Dacă vă este foame, mâncați mai înainte acasă la voi…

În antichitate Euharistia era mâncarea împreună: la început se frângea pâinea, apoi era mâncată în comun, și-n final se bea potirul… Exista o elaborare simbolică, pentru că mâncându-L pe Cristos și frângând pâinea, avem puterea să facem comuniune reală între noi. Și făcând comuniune între noi, avem într-adevăr sângele lui Dumnezeu, viața lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt, viața nouă.

Dintre toate aceste elemente, nouă ne-a rămas doar cel de a mânca acasă și astfel am rezolvat problema, căci nu mai trebuie să împărtășim cu alții… În schimb, astăzi ar trebui să căutăm și să aflăm toate celelalte forme de foamete și să împărtășim, pentru că una este dacă comunitatea creștină este alcătuită din 20 de persoane într-o casă, și alta este dacă este alcătuită din 20.000.

Însă Spiritul este același, Spiritul împărtășirii va lua alte forme, va trebui să inventeze forme noi, dar este important să rămână, altfel se pierde substanța. Dacă suntem atenți, toți sfinții au avut o mare caritate, iar în epoca noastră majoritatea fondatorilor și a sfinților au la bază caritatea. Adică iubirea față de aproapele într-o societate tot mai nemiloasă și mai crudă.

Aceste versete să ne lumineze cu privire la semnificația vieții creștine și a Euharistiei.