Ps. 87 (86)

Psalmul celebrează unitatea dintre toate popoarele la Ierusalim: Ierusalimul este maica tuturor popoarelor. În realitate umanitatea și Biserica – semnul umanității înaintea lui Dumnezeu – alcătuiesc un tot unitar. Dar în această unitate există persoane dintre cele mai diferite, adică nu există doar oameni din poporul lui Israel, adică „ai noștri”, ci în această unitate o aflăm și pe Rahab, apoi Babilonia – adică dușmanii – Palestina, Tirul și Etiopia, simbolizându-i pe cei de departe. Avem o unitate între toți, alcătuită din diferențele lor.

În această cateheză ne vom opri asupra temei „unitatea în diversitate”.

Unitatea în diversitate este problema fundamentală a omului de la Adam încoace. Cain și Abel erau frați, erau uniți dar nu acceptau diferența dintre ei și, astfel, unul a fost omorât. Adam nu a acceptat diferența sa față de Dumnezeu, care-i cea care-l ajută să trăiască la fel ca Dumnezeu.

Problema fiecărui om este să accepte diversitatea sa față de Dumnezeu și față de celălalt: să accepte faptul că celălalt este diferit față de el.

Cuplul – structura fundamentală a umanității – este acceptarea diversității. Iar posibilitatea viețuirii (a existenței vieții) este dată de acceptarea diversității celuilalt și a Altuia scris cu literă mare, pentru că omul este relație și iubire, iar relația o are cu celălalt. Relația cu sine este non-relație, este izolare, singurătate, iad. Dumnezeu însuși este Treime: este unul și diferit. Așadar, tocmai în umanitate și-n Biserică avem unitatea, dar o unitate care nu ne taie tuturor capul pentru a ne face pe toți egali… Mulțumită Domnului, toți suntem feluriți, diverși.

Împotriva egalitarismului – a tuturor persoanelor – avem acceptarea diversității, care-i identitatea fiecăruia, diferită de cea a celorlalți. Aceasta-i adevărata egalitate, iar diversitatea nu produce diferențe, ci îmbogățire și comuniune. Altfel ar fi o monotonie…

Până la capitolul al paisprezecelea din Scrisoare se vorbește despre diversitatea din Biserică și despre unitate; diversitate de daruri și unitate, pentru că darurile reprezintă realitatea cu care intrăm în comuniune, ceea ce primim de la Dumnezeu și care ne pun în comuniune cu El; precum și ceea ce dăruim altora și ne pune în comuniune cu alții. Dar aceste daruri le putem folosi în mod opus: mi le însușesc, deci mă îndepărtez de Dumnezeu, căci nu mai sunt darurile Sale, și mă mândresc înaintea altora, pentru a-i stăpâni. Problema constă în felul în care folosesc darurile…

Se citește 1 Cor. 12,1-11

¹ Iar cât priveşte darurile spirituale, nu vreau, fraţilor, să rămâneţi în ignoranţă. ² Voi ştiţi că, atunci când eraţi păgâni, mergeaţi la idolii cei mulţi ca şi cum aţi fi fost mânaţi. ³ De aceea, vă fac cunoscut că nimeni care vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu nu spune „Anatema să fie Isus” şi nimeni nu poate să spună „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt. ⁴ Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. ⁵ Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. ⁶ Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. ⁷ Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor. ⁸ Căci unuia [îi este dat] prin Duhul cuvântul înţelepciunii, ⁹ iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; ¹⁰ unuia [îi este dată] puterea de a face minuni, altuia, profeţia, altuia, discernământul duhurilor, altuia, varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. ¹¹ Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.

Tot capitolul este un elogiu adus diversității. Diversității și nu diferenței, căci diferența se verifică atunci când un om are mai mult, iar altul mai puțin; diferența este între „mai mult” și „mai puțin”. Însă diversitatea nu înseamnă că unul este „mai mult”, iar altul „mai puțin”: ci că avem diversitatea, care-i cu totul altceva. În același timp, capitolul este un elogiu adus unității, pentru că unitatea se realizează în diversitate. Dacă nu, ce fel de unitate este, dacă nu există diversitate?

Unirea și iubirea se înfăptuiesc între persoane diverse; dacă nu, avem egoism, care înseamnă unirea cu sine. Ca fundal avem viziunea Treimii, care-i diversitatea originară; unirea în iubire dintre Trei care alcătuiesc Unul: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, care devine modelul oricărui raport uman și a oricărei diversități care formează unitatea. De fapt, întregul capitol se va revărsa în Imnul iubirii din cap. 13, care-i împlinirea unității în diversitate.

În zilele noastre se caută tot mai insistent abolirea diversității. Și-i cutremurător, pentru că abolirea diversității înseamnă abolirea persoanei. E adevărat că s-ar crea o unitate, dar bazată pe imbecilitate, pe ne-identitate, pe distrugerea persoanei: în cimitir toți suntem egali…

Diversitatea este identitatea fiecărei persoane, care-i unică și irepetabilă; este oglindirea unui aspect al lui Dumnezeu, al înțelepciunii Sale multiforme, a multiformei frumuseți a lui Dumnezeu… Și fiecare este ceea ce este. Iar acceptarea a ceea ce sunt și punerea la dispoziție a ceea ce sunt – a limitei mele – reprezintă comuniunea cu celălalt. Darul pe care-l am este darul pe care-l dau celuilalt. Darul pe care nu-l am, e darul pe care-l primesc de la celălalt. Prin urmare, atât darurile mele, cât și defectele mele sunt locuri de comuniune, în măsura în care dau și primesc.

Se vorbește în special de darurile carismatice, care erau daruri extrem de vizibile. Existau daruri vizibile care erau foarte apreciate la Corint: vizibile și auzibile, adică vorbirea în limbi, lucrurile extatice, facerea de minuni, lucruri comune tuturor religiilor.

Nu-i greu să faci minuni, să vorbești în limbi, să intri în extaz, căci se pot face toate aceste lucruri cu ajutorul drogurilor. Prin urmare, aceste daruri sunt în totalitate ambigue, dar corespund libertății profunde a sufletului pe care religia o eliberează (o dezleagă). Dar Occidentul, prin raționalismul său, a eliminat această dimensiune a sufletului, iar omul trebuie să se exprime într-un alt mod. În schimb, există o întreagă dimensiune sacră și extraordinară a potențialităților umane profunde, care sunt eliberate în toate religiile. În sine acesta este un lucru valid, dar este foarte relativ și ambiguu. E important să existe, căci dacă nu există, ies la iveală alte forme de dezechilibru, mult mai grave.

Pavel recunoaște că există aceste daruri, apoi enumeră unele criterii cu ajutorul cărora se poate înțelege dacă acele daruri sunt bune sau rele, căci problema constă în felul cu care omul folosește aceste daruri, apoi stabilește o ierarhie a lor, răsturnând criteriile dominatoare: pune la urmă darurile considerate de corinteni ca fiind cele mai importante și viceversa. Contextul acestui discurs este realizat în timp ce vorbește despre adunarea euharistică. Altfel spus locul comunității (al adunării euharistice) poate deveni foarte ușor locul în care fiecare se mândrește cu propriile daruri și astfel stârnește o concurență, sau poate fi locul slujirii reciproce.

Primele trei versete subliniază primul criteriu al adevărului acestor carisme, care constă în a-L recunoaște pe Isus. Fiecare dar trebuie să ne conducă să-L cunoaștem și să-L iubim pe Domnul. Al doilea criteriu, descris în vv. 4-11, subliniază că fiecare dar ne conduce să-l iubim pe aproapele. Vv. 12-27 ne oferă motivul: pentru ca toți să alcătuiască un singur trup. De fapt, Pavel elogiază diversitatea, căci dacă toți am fi ochi (un același mădular) am fi un monstru… În ultimele trei versete Pavel oferă o listă a carismelor.

vv. 1-3

¹ Iar cât priveşte darurile spirituale, nu vreau, fraţilor, să rămâneţi în ignoranţă. ² Voi ştiţi că, atunci când eraţi păgâni, mergeaţi la idolii cei mulţi ca şi cum aţi fi fost mânaţi. ³ De aceea, vă fac cunoscut că nimeni care vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu nu spune „Anatema să fie Isus” şi nimeni nu poate să spună „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.

„Iar cât privește darurile Spiritului”… Este vorba de daruri, în limba greacă avem cuvântul charismata: sunt carismele. Ele derivă din noțiunea charis, care înseamnă har, frumusețe, bunătate, aceeași rădăcină cu a cuvântului bucurie. E cuvântul cel mai semnificativ din tot NT. Este atributul fundamental al lui Dumnezeu: iubire, bucurie, frumusețe, gratuitate.

Mai întâi de toate, sunt „daruri”: deja acest cuvânt ne spune totul! Tot pasajul este o dezvoltare a noțiunii „dar”. Însă ce este darul? Este opusul posedării (al avuției). Darul mă pune în raport cu dăruitorul, altfel devine un fetiș, eu alipindu-mă de dar. Apoi darul trebuie să rămână dar, adică să circule ca dar, dacă nu este blocat și distrus în natura sa de dar. Prin urmare, avem o primă definiție: tot ceea ce am și ce sunt e dar al Spiritului, al iubirii lui Dumnezeu.

Toate poartă semnul faptului că au fost dăruite și ne cer semnul disponibilității să le facem să circule spre alții…

Aceste daruri erau acele „daruri vizibile ale Spiritului”, ale vieții noi, care se manifestau în viața comunității prin: vorbirea în limbi, profetizare, prezicerea viitorului, săvârșirea minunilor, aceste lucruri care sunt mai comune decât am crede… Altfel spus, noi le-am eliminat într-o asemenea măsură încât, exegeții au nevoie să spună (dacă Isus a înviat) că: „Isus le-a apărut ucenicilor Săi și lea zis: «Nu vă temeți, am înviat!»”. E un gen literar. Cu alte cuvinte, am redus la gen literar fiecare realitate istorică, pentru că nu mai credem în Dumnezeu, în minuni, în Spiritul Sfânt, ci credem doar în nu știu ce… în orice altceva… Credem în fiecare imbecilitate, dar nu în valorile profunde. Prin urmare, din toate am eliminat orizontul nostru religios, aspectul cel mai interesant, comun tuturor religiilor, care-i experiența profunzimii omului, care-i „granița” noastră cu Dumnezeu. Profund care se arată în alte forme monstruoase, dacă nu se arată în mod potrivit în raportul cu Dumnezeu și în religii.

Fenomenele cele mai spectaculoase sunt cele recompensatoare, căci devin o exhibiție (un spectacol) înaintea altora, iar cele mai puțin spectaculoase, ca spre exemplu: spălarea vaselor, slujirea altora – pe care Pavel le va pune pe primul loc – sunt adevăratele daruri, chiar dacă fiind mai puțin spectaculoase, nu se dau în spectacol…

Care-i diferența între cele spectaculoase și cele nespectaculoase? Cele spectaculoase există… Dar cele mai profunde ce-i aduc omului? Iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, bunătate, fidelitate, blândețe, adică sunt darurile Spiritului. Iar cu privire la acestea nu trebuie să rămânem în necunoaștere, ci trebuie să știm că ele există, să știm ce sunt și să știm cum să le folosim.

Să nu ne lăsăm vrăjiți de daruri, pentru a ne opri la gustul unei excelente ciocolate, fără a vedea mâna dăruitorului care ne-a oferit-o.

„Pe când erați păgâni, vă duceați la idolii cei muți, ca și cum erați mânați”. Și păgânii au daruri carismatice, sunt eliberați în profunditatea lor de aceste puteri. Chiar creștinii din Corint, pe când erau păgâni, au fost posedați de aceste impulsuri spirituale, iar ei se lăsau dominați și atrași de ele.

Idoli muți. Idolul este mut pentru că nu ascultă și nu vorbește; nu-i un „tu” de la care să înceapă un dialog… Biblia ne spune că idolul nu există, nu stă în picioare. Deci nu-i o persoană cu care te poți înțelege. Domnul nu-i un idol, nu-i mut, ci El vorbește, iar Cuvântul Său ne ajută să trăim.

Aceste daruri pe care voi le aveți și cu care vă mândriți, le au și păgânii.

Dar atunci eu, creștinul, sunt posedat de rău, sau sunt „un entuziast”, în sens etimologic: unul care este în Dumnezeu? Spiritul meu este posedat de diavol sau de Domnul? Aceasta-i prima problemă. Pentru că și păgânii au aceste daruri spirituale, la fel și creștinii.

Și-i prima problemă pe care o ridică Pavel, fiind o problemă de discernământ.

Așadar, toate darurile spirituale trebuie recunoscute și ele există… dar sunt divine sau diabolice? Criteriul discernământului darurilor îl oferă la v. 3: „vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Spiritul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Isus! [blestemat să fie Isus]” și tot așa, nimeni nu poate să zică: Domn este Isus, decât în Spiritul Sfânt”.

Cu alte cuvinte, ceea ce vine de la Spiritul lui Dumnezeu, adică iubirea dintre Tatăl și Fiul, te va ajuta să-L iubești pe Fiul și frații, dar mai întâi de toate pe Fiul. Prin urmare, orice spirit care nu te conduce să-L iubești pe Isus, nu-i unul bun, indiferent de manifestarea pe care o are. Pentru că tocmai în iubirea lui Isus – care-I Fiul – creștinul află identitatea sa de fiu, Îl iubește pe Tatăl și frații, iar în afara acestei iubiri creștinul își pierde identitatea. Este adevărat că în afara iubirii pentru Fiul Isus ai putea să faci minuni, chiar să învii un mort, dar ar fi de la diavol. Așadar, e interesant acest prim criteriu, care-i Spiritul lui Dumnezeu, adică viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul. Deci, primul criteriu al discernământului, ce fel de spirit este? Este această iubire a Tatălui și a Fiului, despre care apoi va spune: e o iubire și față de frați.

De ce Pavel pune mai întâi iubirea pentru Fiul? Pentru că iubirea pentru frați – fără iubirea față de Fiul – poate fi foarte vicleană, falsă, prefăcută și înșelătoare. Un om poate să-l șteargă pe Dumnezeu din inima sa și să-i iubească pe frați numai pentru că astfel se simte bun, se simte că-i el un dumnezeu: iar acest fapt este diabolic, pentru că în realitate nu-i iubește pe frați. Poate iubi frații numai dacă-L iubește pe Tatăl, pentru că Tatăl este izvorul iubirii. Și dacă-L iubește pe Cristos… Poate că un om nu-L cunoaște, dar trăiește după Evanghelie, deci e un creștin implicit. Dar creștinul care nu-L iubește pe Cristos, nu-i iubește nici pe frați și nici pe sine.

Orice spirit care nu-l conduce să-L iubească pe Cristos-Fiul, nu-l conduce să-i iubească nici pe Tatăl și nici pe frați, adică-l conduce departe de sine, deci la pierzanie.

Deci acesta-i primul criteriu. Problema nu-i a lucrurilor spectaculoase, ci constă în faptul că în iubire și prin iubire, conștiința noastră ne mărturisește dacă-L iubim pe Dumnezeu sau nu.

Când fiecare spirit e pozitiv? E pozitiv dacă mă conduce să-L iubesc pe Domnul, pentru că aceasta-i prima poruncă. Tot ceea ce nu mă conduce să-L iubesc pe Domnul e negativ, chiar dacă ar fi cel mai frumos lucru din lume. Nu-i vorba de un lucru urât, ci de unul frumos! Problema constă în faptul că eu îl folosesc în mod rău, adică idolatru. De ce? Pentru că acel lucru este un dar, iar darul trebuie să mă conducă să-L iubesc pe Dăruitor, dacă nu, este un fetiș, însemnând că eu iubesc darul. Apoi mă iubesc pe mine, și mă mândresc cu acel dar și, în final, mă pierd. Iar acest adevăr este valabil și-n cazul tuturor darurilor spirituale.

Dumnezeu poate să-mi ofere daruri cu adevărat spirituale, dar pe care eu le folosesc în mod diabolic, adică pentru a mă idolatriza pe mine, pentru a lăsa o bună impresie, uitând de Dumnezeu… Și acest fapt se întâmplă foarte des… Pentru că spiritul nostru este atât de profund încât, un om ar putea sonda (examina) spiritul său – iar dacă-i suficient de echilibrat va atinge un anume dezechilibru, iar apoi va trece peste – și ar putea ajunge la asemenea profunditate (deoarece spiritul nostru este după chipul lui Dumnezeu), încât să se îndrăgostească de sine și să se substituie pe sine lui Dumnezeu. E păcatul lui Lucifer, la care noi nu ajungem, pentru că este nevoie de mai multă inteligență pentru a-l săvârși…

Așadar, primul criteriu este simplu, elementar și „metafizic”, în sens profund. Altfel spus, dacă nu-L iubesc pe Isus, care-i Fiul, nu-L iubesc nici pe Tatăl și nu mă iubesc nici pe mine, pentru că eu exist în Fiul.

Aceste-i primul criteriu al discernământului al fiecărui spirit care ne mișcă (inspiră), de la spiritele cele mai elementare până la cele sublime, de la primele mișcări care mă împing la o acțiune, până la toate repulsiile mele, care-s mișcările (inspirațiile) contrare.

vv. 4-6

⁴ Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. ⁵ Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. ⁶ Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi.

Se vorbește de trei ori despre diversitate și apoi tot de trei ori despre unitate. Tema este a diversității și a unității. Unitatea este atribuită Spiritului – care-i Spiritul Sfânt – Domnului, care-i Isus, și lui Dumnezeu care-i numele Tatălui. De fapt, Treimea este fundalul diversității și al unității noastre, pentru că Treimea este primul loc al unității și al diversității. Dumnezeu însuși este divers, alcătuit din trei Persoane distincte. Distincția, diversitatea este necesară relației, iubirii, dar distincția și diversitatea în iubire devin o unitate, care menține diversitatea. Dacă nu, un om îl „înghite” pe celălalt și-l distruge. Deoarece Dumnezeu este Iubire, iubirea are nevoie de diversitate. Dar diversitatea este locul uniunii, însă pentru noi diversitatea este locul certei, pentru că nu acceptăm diversitatea, ba chiar îi catalogăm „diverși” pe cei care nu acceptă diversitatea…

Omului îi este teamă de diferit, de diversitatea originară care-i Dumnezeu, ca și cum ar fi amenințarea (înșelăciunea) vieții sale. Însă este originea vieții sale.

În Dumnezeu, diversitatea – Tată și Fiu – face în așa fel, încât Unul să existe pentru Celălalt și să fie al Celuilalt, și din Celălalt într-o oarecare măsură… Tatăl este Tatăl Fiului, dacă nu, nu-i Tată; dacă nu, nu este! Pentru că ființa Sa este să fie Tatăl Fiului. Iar Fiul, ființa Lui, este să fie Fiul Tatălui. Iar a Spiritului este să fie iubirea Ambilor; și-I viața Ambilor, viața Tatălui și viața Fiului, este iubirea reciprocă dintre Tatăl și Fiul.

Treimea este modelul profund al fiecărei relații, adică acceptarea diversității – a carismelor, a slujirilor și a lucrărilor – și a unității, căci așa este în Dumnezeu și tot la fel este și-n noi. Iar supoziția unității, care-i iubirea, este tocmai diversitatea, dacă nu, nu avem unitate, ci avem o monstruozitate în care sunt abolite toate diversitățile, într-un amestec indistinct, greu de deosebit.

Această diversitate e tipică ebraismului și creștinismului. Celelalte religii preferă indistinctul sau panteismul: nu mai admit diversitatea. Subliniază atât de mult unitatea, încât neagă diversitatea, sau subliniază atât de mult diversitatea, încât neagă existența celuilalt.

„Carismele (darurile) sunt felurite (diferite), dar unul este Spiritul”… Darurile sunt multe, dar unul singur este Spiritul. Spiritul este viața, iar una singură este viața tuturor darurilor, iubirea. Pavel dorește să ne spună că diversitățile au o singură viață, care-i iubirea și că diversitățile sunt în slujirea iubirii, adică sunt necesare iubirii, unirii, realizării iubirii, care-i Dumnezeu.

Fără această diversitate nu se realizează Dumnezeu, care-i misterul Treimii, adică nu există: ci ar fi doar o ființă impersonală.

Carismele sunt numite „slujiri”, ministere: „Avem felurite slujiri (ministere)”. Ministere însemnând diaconie, slujiri. Așadar, Pavel introduce o noțiune nouă: fiecare dar, fiecare carismă pe care o am este o slujire a altuia. Deci există o diversitate de slujiri pentru că darurile tale, calitățile tale se manifestă în slujirea pe care o aduci fraților. Și fiecare are slujirea sa în darurile sale.

„Unul singur este Domnul”, Isus care s-a făcut slujitorul tuturor. Așadar, fiecare slujirea de a noastră își află originea în Isus, care-I Slujitorul. Și fiecare dar își are modelul în Isus care pune darul, adică pe Sine, ca dar pentru altul, în slujirea altuia.

Așadar, darul meu nu mă separă de altul, ci mă unește cu aproapele ca dar, ca slujire, ca minister. Deci, fie binevenit orice dar, fiecare carismă, orice diversitate, pentru că înseamnă slujirea adusă aproapelui.

Apoi avem „o diversitate de lucrări” (lucrarea este ceea ce face să existe lucrurile).

Unul singur este Dumnezeu: este Tatăl care-i principiul, originea, începutul a toate.

„Diverse lucrări”, dar Dumnezeu lucrează. E interesant să descoperim că lucrează prin noi și „lucrează toate în toți”. Se face referire la marele final, când Dumnezeu va fi totul în toate.

E interesant că Dumnezeu „lucrează toate în toți„. El lucrează în noi, dar ce lucrează? Toate în toți! Altfel spus, are nevoie de toți, pentru a le lucra pe toate; deci nu toți le fac pe toate. Fiecare face câte ceva și toți împreună le facem pe toate. Cu alte cuvinte, nimeni nu le face pe toate! Domnul face totul în toți și în toate!

Aceste versete sunt elogiul adus diversității ca loc al comuniunii și al realizării profunde a lui Dumnezeu ca Treime, ca Iubire, deci și între noi diversitatea este locul profund al uniunii, ca dar, ca slujire și ca lucrare comună.

E prezentarea multiplelor manifestări ale Spiritului prin unicul trup.

v. 7

⁷ Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor.

[Și fiecăruia îi este dată o manifestare (o arătare) particulară a Spiritului pentru folosul tuturor].

Acest verset ne oferă al doilea criteriu de discernământ al carismelor, al darurilor: sunt spre folosul tuturor (comun). Primul criteriu constă în a-L iubi pe Domnul Isus, iar al doilea în a-l iubi pe aproapele.

Fiecare dar care nu duce spre folosul tuturor, nu mai este un dar! Este un dar, însă tu, care l-ai primit, îl folosești în mod opus naturii sale de dar. Tot ceea ce am și ce sunt folosește în vederea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. Iar ceea ce nu mă conduce în această direcție, îmi dovedește că eu mă folosesc greșit de darurile primite: mi le însușesc în mod egoist, deci le utilizez în mod diabolic. Pentru că, în sine, toate darurile sunt daruri ale lui Dumnezeu, și nu-i nimic greșit pe lume. Modul în care folosim darurile poate fi just sau pervers… Trebuie să urmărim folosul tuturor. Deci unitatea se înfăptuiește prin modul în care folosim darurile, dar Pavel adaugă faptul că „fiecăruia îi este dată o manifestare (o arătare) particulară a Spiritului”. Fiecare este așa cum este și trebuie respectat. Iar Dumnezeu se manifestă în el în felul Său… Iar viața și iubirea lui Dumnezeu față de fiecare om este El însuși! Iar acest om este așa cum este, iar felul său de a fi va fi spre folosul tuturor, dacă-și folosește corect darurile.

În aceste versete avem temelia profundă a structurii conviețuirii cuplului, chiar și din punct de vedere civil, adică diversitatea și unitatea. Diversitatea și unitatea nu reprezintă o amenințare a uneia pentru cealaltă, ci fiecare îi este necesară celeilalte jumătăți… Dacă nu, viețuirea în comun devine imposibilă.

Voi puteți spune că o persoană se simte rău pentru că deși are cele două mâini, nu are o a treia mână care i-ar folosi în diferite scopuri… Dar atunci ce-i de făcut? Ne hotărâm să-l creăm mai bine pe om: să-l punem în mașina de tocat carne și astfel toate părțile lui vor fi egale… Așa facem noi de obicei cu omul, vrem ca toți să fie la fel (tocați)… Și obiectăm că Dumnezeu nu l-a creat bine… Apoi punem împreună toți oamenii și astfel formăm societatea. Aceasta-i tendința, care-i datorată fricii pentru ceea ce suntem…

Discursul e important și-i valabil, pornind de la nivelul personal (raportul meu cu mine), trecând prin cel interpersonal (raportul meu cu cei apropiați), cel familial , ajungând până la cel social la scară largă… Sunt valori de bază, în care este în joc destinul omenirii, în dinamismul ei elementar, adică în ce fel trăiești ceea ce ești…

Această viziune ne ajută să salvăm cultura, omul… în realitate ea este mântuirea omului. Creștinismul nu-i ceva straniu, nu-i o religie, ci-i mântuirea omului, adică realizarea omului înseamnă chipul lui Dumnezeu, deci nu-i o religie.

vv. 8-11

⁸ Căci unuia [îi este dat] prin Duhul cuvântul înţelepciunii, ⁹ iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; ¹⁰ unuia [îi este dată] puterea de a face minuni, altuia, profeţia, altuia, discernământul duhurilor, altuia, varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. ¹¹ Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.

Pavel face o listă cu feluritele daruri, punând pe primul loc darul înțelepciunii care era foarte puțin apreciat. Înțelepciunea este înțelepciunea practică de a-ți ordona viața, de a da un sens lucrurilor pe care le faci, și acesta-i primul dar fundamental. Dintre toate e cel mai puțin spectaculos; din acest motiv e amintit cel dintâi, dar și pentru că-i darul principal. Omul înțelept e cel care știe să-și organizeze, să-și îndrepte propria viață spre un scop, este cel care știe de ce trăiește pe lume. Deci înțelepciunea nu are legătură cu fenomenele ciudate, cu minunile sau cu extazele…

Al doilea dar stă aproape de înțelepciune, și-i „al doilea” pentru că-i mai puțin important: este cunoștința. Cunoștința este tot o înțelepciune, dar la un nivel mai speculativ și mai puțin practic: Cu alte cuvinte, omul care are darul cunoștinței știe să se orienteze și știe și de ce este așa. Deci e un dar adevărat, dar e succesiv înțelepciunii.

Al treilea dar e credința. Toți au credință. În acest loc se referă la darul credinței, la acea credință care mută munții, la acel om care știe să-i întărească în credință pe frații săi. Credința e darul de a se încredința lui Dumnezeu. Există persoane care au o atât de mare încredere în Dumnezeu, încât cu adevărat îi edifică pe frați prin credința lor… Și acesta-i un mare dar, mai mare decât darul de a face minuni.

Apoi avem darul de a face vindecări prin mijlocirea unicului Spirit… Deci aceste daruri au un unic Spirit, adică un singur izvor, care-i iubirea dintre Tatăl și Fiul.

Apoi există și darul de a face minuni. Minunea este diferită de vindecare… Vindecarea înseamnă a vindeca o persoană. Dar minunea, spre exemplu este și înmulțirea pâinilor, oprirea unui rău, a stârni ploaia… Dacă Pavel le amintește, înseamnă că există. Pentru noi nu există, pentru că ni le interzicem. Este ca atunci când un om își închide ochii și spune că nu există vederea… E adevărat că nu există. Dar dacă-ți deschizi ochi, ea există!

Apoi există darul profeției, care poate indica profeția sau poate prezice viitorul, sau să spună acel Cuvânt al lui Dumnezeu care, aici și acum, ne ajută să înțelegem adevărul lui Dumnezeu în această situație. Și-i un dar.

Un altul este cel de a deosebi spiritele: discernământul, însemnând a-l ajuta pe celălalt să înțeleagă care-i spiritul de care-i mișcat, inspirat.

Un alt dar constă-n „feluritele limbi” și poate indica două lucruri: fie faptul de a vorbi mai multe limbi, sau fenomenul care s-a verificat la Rusalii, când vorbindu-se într-o singură limbă, înțelegeau toți care vorbeau alte limbi. Sau faptul că un om vorbește în unele limbi pe care nimeni nu le înțelege, dar care-i adevărata sa limbă înaintea lui Dumnezeu și pe care un alt om poate să o priceapă… Sunt adevărate limbi articulate și există cei care le interpretează pentru că spun lucruri însemnate, adică nu vorbe în vânt… Dar, dacă nu există interpretarea limbii, nu folosește la nimic vorbirea în limbi… Pavel pune pe ultimul loc darul limbilor… Era extazul cel mai comun care exista în acel timp…

Iar în final concluzionează că: „toate aceste daruri singurul Spirit le lucrează”. Așadar, există o unitate în toate aceste daruri: este principiul. Iubirea dintre Tatăl și Fiul creează toate aceste daruri. Apoi aceste daruri sunt distribuite în mod diferit, fiecăruia după cum Domul vrea, iar fiecare dintre noi suntem chemați să trăim darul nostru.

E presupus că fiecare are darul său, pentru că la sfârșitul acestei liste în care sunt enumerate diferitele daruri, un om ar putea spune: „Eu nu am niciunul dintre aceste daruri” și deduce că el e în afara acestei liste. Nu trebuie să ne chinuim în mod obsesiv să identificăm propriul dar, darul pe care ni l-a făcut Domnul nouă spre folosul altora… Ci pornind de la convingerea anterioară, fondată pe credință, că fiecare dintre noi e un dar pentru alții… Poate că nu identific cu claritate care-i darul meu specific… Ci să mă gândesc la faptul că dacă suntem pe lume, nu-i din întâmplare; dacă trăim, suntem incluși într-un context, nu ne aflăm în acel loc ca să dăunăm sau să fim nepăsători… Ci să vestim o valoare, o însemnătate divină și care-i utilă pentru alții.

Întrebarea „care-i darul meu?”, înseamnă „care-i numele, identitatea mea?”. Cum îmi folosesc darul? Pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele? Cum tratez darurile altora?

În aceste versete care ne vorbesc despre daruri ni se indică modul de bază cu care eu trăiesc raportul cu mine și cu alții…