Ps. 34 (33)

Este un psalm de „laudă-alfabetic”, indicând că tot alfabetul îl laudă pe Domnul, iar cu alfabetul se alcătuiesc toate cuvintele, se dă un nume tuturor lucrurilor create. Înseamnă că întreaga creație este o laudă adusă lui Dumnezeu. Domnul „bine-dă”, noi „bine-zicem”. Și binecuvântându-L pe El, luăm din izvorul Celui care dă tot binele. Așadar, scopul creației este binecuvântarea lui Dumnezeu, dar nu pentru că El e orgolios, ci pentru că noi, binecuvântând, luăm din izvorul binelui, iar El bine-dă.

Acum vom continua lecția despre daruri…

Psalmul este alphabetic. Alfabetul e alcătuit din consoane și vocale, iar un discurs se construiește punând împreună diferitele litere… Dacă alfabetul ar fi compus dintr-o singură literă, nu s-ar putea construi un discurs, dacă nu s-ar îmbina, împreună cu celelalte… La fel sunt oamenii diferiți, care alcătuiesc comunitatea… Cu însușiri diferite, construiesc „discursul” care-i binecuvântarea; e răspunsul omului dat la ceea ce Dumnezeu a vrut și a făcut.

Se citește 1 Cor. 12, 12-30

¹² Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos. ¹³ Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh. ¹⁴Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. ¹⁵ Dacă piciorul ar spune: „Pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup” oare pentru aceasta nu este din trup? ¹⁶ Şi dacă urechea ar spune: „Pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup? ¹⁷ Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? ¹⁸ Acum însă Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare dintre ele, aşa cum a voit. ¹⁹ Deci, dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? ²⁰ Însă acum, deşi sunt multe mădulare, există un singur trup. ²¹ Ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine” şi nici capul [nu poate să spună] picioarelor: „Nu am nevoie de voi”. ²² Ba, cu mult mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt mai necesare ²³ şi cele pe care le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă; ²⁴ în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a alcătuit astfel trupul încât dă cinste mai mare celor care duc lipsă de ea, ²⁵ ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească la fel unele de altele. ²⁶ Dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un mădular, toate se bucură cu el.     ²⁷ Voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădulare fiecare în parte. ²⁸ Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea [minunilor], apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite. ²⁹ Oare sunt toţi apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi învăţători? Oare au toţi puterea minunilor? ³⁰ Oare au toţi carisma vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi interpretează? ³¹ Voi însă căutaţi darurile cele mai bune.

Răspunsul este „nu!”.

În aceste versete, Pavel continuă să elogieze nu atât diferențele, cât diversitățile. Noi trăim diversitatea ca un coșmar, deoarece imediat judecăm că „aproapele are un lucru, un dar pe care eu nu-l am”, deci între noi există o diferență, așadar trebuie să obțin și eu acel lucru, pe care el îl are… Prin urmare, darurile pe care le avem, devin locul luptei și al certei, iar omul – prin darurile sale – stăpânește și înfăptuiește răul.

Darurile nu sunt valori în sine, ci au un alt rol. Fiecare dar are valoare numai în măsura în care te unește cu Dăruitorul, e un semn care face trimitere la Dăruitor. Cei care nu citesc darurile ca fiind un semn de iubire și de grijă din partea Dăruitorului, fac din daruri un fetiș, un absolut. De fapt, este greșeala noastră fundamentală în raportul cu creația: noi devenim sclavii acesteia pentru că, în loc să o privim ca fiind un dar al lui Dumnezeu, care ne folosește pentru a trăi – deci un instrument – o vedem ca pe scopul vieții, ca pe un absolut, ca pe un dumnezeu, deci ne subjugă.

Așadar, darurile create nu sunt absolutul! Ele sunt medierea vieții sub două aspecte. Prin dar, intru în comuniune cu Dăruitorul. În cateheza anterioară am notat că darurile ne vin de la Dumnezeu… Darurile nu au rolul de a mă preamări pe mine, ci sunt manifestări ale iubirii lui Dumnezeu față de mine și față de toți… Deci, prin daruri eu intru în comuniune cu El, și nu mă interesează darurile în sine.

Ce este păcatul originar? Dumnezeu l-a creat pe om egal cu Sine, și e cel mai mare dar pe care ni l-a putut face. Păcatul originar constă în faptul că omul și-a însușit și a stăpânit darul, în loc să primească darul de a fi egal cu Domnul. Cu alte cuvinte, fiecare păcat este tocmai însușirea darurilor. În Deuteronom, la cap. 8, se spune că pământul făgăduinței este un dar. Ce se întâmplă când poporul nu-l mai privește ca pe un dar, ci ca pe o posesie? Este dus în exil! Lumea devin un iad, pentru că transformă darurile lui Dumnezeu – pe care le are – într-o posedare, prin care-i stăpânește pe alții.

Darurile au o origine. De unde vin?

În cateheza noastră vom vedea unde ne conduc… Darurile ne conduc spre frați, iar dacă le împărțim cu frații, ne fac fii, egali cu Tatăl, pentru că El este Cel care dă. Așadar, darurile sunt importante în aspectul lor de mediație. În fond, darurile sunt locul comuniunii noastre atât cu Dumnezeu – care dă – cât și între noi, pentru că fiecare este un dar diferit de celălalt. Iar limitele noastre devin locuri de comuniune și nu de concurență și de separare. Darul pe care eu îl am, e un dar pentru celălalt; iar darul pe care eu nu-l am, va fi un dar al altuia făcut mie, pe care eu îl primesc. Aceasta-i schema generală…

În ce fel aceste daruri sunt destinate să formeze marele plan al lui Dumnezeu, formarea trupului lui Cristos? Noi toți existăm în mod felurit, dar, în realitate, suntem o singură persoană, suntem una în Cristos, o persoană în Cristos, suntem în Fiul, dar, fiecare cu darul său particular. La fel cum mădularele trupului nostru sunt diferite unele de altele, fac totuși au o singură viață și sunt (alcătuiesc) o singură persoană, tot la fel noi, în realitate, avem o singură viață și suntem o singură persoană prin iubire și prin apartenența comună la Fiul. Dacă ar lipsi această apartenență comună, ar fi ca și cum degetul s-ar separa de trup, deci ar muri. De fapt, omul care trăiește singur, e mort, pentru că omul este comuniune și comunicare și, tocmai prin comuniune și comunicare noi devenim ceea ce suntem: Fiul, o persoană reală.

Când se definește Biserica „trup al lui Cristos”, se înțelege că-i trupul lui Cristos, fiecare suntem mădular al celuilalt… Fapt care înseamnă că fiecare-l simte pe celălalt, la fel cum un om își simte toate părțile trupului său. Iar acest fapt aparține structurii fundamentale a omului, care e relație și comuniune. Iar eliminarea relației și a comuniunii înseamnă izolare, moarte, iad.

Nevoia fundamentală de a comunica pe care o are omul aparține structurii sale originare – în Fiul este fiu – și fiecare este un mădular, având o singură viață împreună cu alții. Dacă nu, omul n-are viață, ci numai egoism, adică moarte. Așadar, tema apartenenței este importantă… Căci nu e vorba despre a aparține unei asociații, căci astfel avem o anume identitate și ne ajutăm reciproc… Nu! Ci e vorba despre un adevăr mistic: după cum o parte din trup, dacă nu aparține trupului, e moartă, tot la fel, omul care nu aparține singurului Trup este mort, pentru că nu e în comuniune; iar viața omului e comuniune și relație.

Dăm un exemplu pornind de la „literele alfabetului…”. Noi știm că „Divina comedie” este o operă frumoasă, dar dacă noi am decide să luăm literele alfabetului, să le separăm și să le așternem la întâmplare, n-ar mai fi vorba de Divina comedie. Sau dacă am lua o simfonie de a lui Mozart și am așeza în ea – la întâmplare – toate notele muzicale, care deja erau pe portativ, nu ar mai fi o simfonie a lui Mozart. Căci acele note au fost combinate într-un anume fel și, tocmai fiind în acea relație ele formează simfonia; dar, dacă nu sunt în acea relație, n-o formează… La fel și omul există în relație, și tocmai într-o relație ordonată, după darurile sale, formează această armonie, această unitate, această singură persoană, această simfonie a lui Dumnezeu, adică alcătuiește persoana. În spatele fiecărei relații există această tendință, întipărită în om, pentru că Dumnezeu este unul, este unic și e singur. Noi toți suntem diferiți de Dumnezeu, dar atingem comuniunea și unirea cu Dumnezeu prin relație, prin iubire și prin unirea dintre noi, până când Dumnezeu va fi totul în toate. Iar, fără toate acestea, omul este mort.

Pornind de la viața cotidiană, avem impresia că suntem „o grămadă”. Ni se spune că suntem șapte miliarde de persoane pe pământ… Cu alte cuvinte, nu simțim că ar exista ceva care să semene cu un plan organic, exprimat prin imaginea unui trup viu, care se extinde și crește; un trup care în același timp simte, se bucură și chiar suferă…

Imaginea unui singur trup, mai mult decât o imagine, este un lucru care ne ajută să înțelegem mai bine sensul Bisericii, semnificația pozitivă a faptului de a aparține unul-altuia, faptul de a-l simți pe altul în trupul meu, căci dacă nu-l simt e periculos pentru mine… Cine nu-i simte pe alții este periculos pentru el însuși, este mort. Cine se deosebește de alții și spune: „aceia nu!”, înseamnă că e mort el… Poate că e vioi, căci intrând în putrefacție produce mult gaz, dar e mort.

v. 12

¹² Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos.

Pavel subliniază „status questionis” (la ce concluzii a ajuns cu privire la acest argument) și spune: „Trupul e unul, mădularele sunt multe”, deci nu există o opoziție între unitate și varietate. Ci unitatea e alcătuită din varietate. Apoi continuă: „Mădularele sunt multe, iar trupul e unul”, deci nu e opoziție între multiplu (varietate) și unitate. Ci varietatea (mădularele) sunt făcute pentru unitate (trup), la fel cum se întâmplă în trup.

Apoi va da un exemplu… Să presupunem că un om ar fi alcătuit în totalitate din ureche sau din nas… Nu! Așadar, diversitatea este importantă, căci dacă nu, ar exista numai Dumnezeu, adică nu ar mai exista nimic pentru noi… Faptul că suntem diverși și deosebiți e condiția necesară pentru a putea trăi și nu trebuie să o abolim.

Egalitatea este un criteriu foarte just, dar și foarte periculos, dacă e înțeleasă greșit. Egalitatea, în sensul că toți avem aceeași demnitate și toți ar trebui să avem aceleași posibilități de a trăi… Dar și să avem toți aceleași posibilități pentru a fi diferiți, pentru ca fiecare să fie el însuși. Dacă nu, egalitatea este aspectul cel mai abominabil: este delirul de atotputernicie, deoarece am vrea să-i reducem pe toți oamenii la unul singur; care apoi va fi „capul” (șeful) care-i stăpânește pe toți, adică va instaura dictatura, adică distrugerea tuturor.

Este aiureala atotputerniciei a celor care vor să se substituie lui Dumnezeu. Însă Domnul îl face să existe pe cel diferit, pentru că și El este diferit, iar diferitul este sacru prin definiție.

Așadar, fiecare diversitate are în sine sigiliul lui Dumnezeu și cel al condiției pentru a putea trăi. Deci, unitatea într-un trup presupune varietatea, dacă nu, nu există trup, ci un organ, un singur ochi, ceva anormal, o tumoare. Dar și varietatea presupune unitatea, dacă nu, nu mai este un trup, ci o agregare.

Tot astfel, diversitatea presupune unitatea, dacă nu, nu poate fi vorba de un trup, ci de o agregare ce se destramă, iar dacă ar fi viu, ar putrezi. Așadar, unitatea și varietatea „se amestecă” (se împletesc) reciproc într-un singur trup, Cristos. „Toate au fost create în El, pentru El și prin El”, iar noi toți în El suntem ceea ce suntem, și suntem mădularele trupului Său. De ce?

Acum explică motivul pentru care suntem un singur trup în Cristos.

Imaginea Bisericii – ca trup unic – este realitatea mistică și profundă a omenirii. Din această cauză omul caută unirea. Separarea este răul maxim. Din acest motiv omul dorește mereu comuniunea, iar toate tulburările sunt ale comuniunii. Din această cauză toate războaiele sunt divizări, iar toate încercările de restabilire a păcii sunt încercări de a remedia separările. A forma uniune sau divizare reprezintă principiul (începutul)vieții sau al morții. Pentru că Dumnezeu este unul și toți suntem diferiți, și în măsura în care suntem diferiți, formăm o unitate în unicul Spirit, în singura iubire, care ne unește. Numai atunci suntem noi înșine, dacă nu, suntem nimicul nostru.

Acum explică felul în care se întâmplă această unitate.

v. 13

¹³ Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh.

Fundamentul unității este botezul. A boteza înseamnă a merge în profunditate, a se scufunda. În ce? În singurul Spirit, Spiritul vieții. Suntem scufundați în viață, fapt opus înecului; suntem „îmbibați” în viața Spiritului.

Ce este viața Spiritului? Este iubirea care există între Tatăl și Fiul, care ne-a fost dăruită pe cruce. Noi ne scufundăm în această iubire a lui Dumnezeu față de noi. Acest fapt ne unește! Trăim din această iubire care e una pentru toți, dar care e și pentru fiecare în parte.

Iar botezul înseamnă să ne scufundăm în această Iubire și să trăim din aceasta (să ne hrănim cu ea), din acest Spirit.

Ce înseamnă că sunt botezat? Că trăiesc din iubirea pe care Cristos o are pentru mine! Acest fapt îmi dă identitatea mea de fiu, mă face să-L iubesc pe Tatăl și pe frați. Și aceasta-i semnificația profundă a botezului. Iar acest fapt alcătuiește din noi un singur trup, pentru că avem un singur Spirit, adică o singură viață. Trupul meu este diferit de al Său pentru că avem două vieți, două respirații; în schimb, cele două mâini ale mele sunt un singur trup, pentru că au o singură viață, o singură respirație (suflare). La fel și noi, întreaga omenire, suntem un singur trup, pentru că una singură este respirația (suflarea), una singură este viața: este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, care-i unică; este Spiritul Sfânt primit la botez.

Deci formăm un singur trup în care fiecare este un mădular al celuilalt, fie că suntem iudei sau greci (reprezintă diferențele religioase), fie că suntem sclavi sau liberi (sunt diferențele sociale), fie că suntem bărbați sau femei (sunt diferențele naturale). Iar aceste diferențe sunt esențiale pentru ca trupul să fie articulat. Dar trebuie să fim atenți, pentru că există și diferențe injuste (nedrepte): putem deosebi diferențele juste de cele nedrepte după spiritul pe care le însuflețește…

Cu adevărat formăm un singur trup! De ce?

Dacă într-adevăr suntem botezați, dacă ne scufundăm în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, și trăim (ne hrănim) din această iubire care ne unește cu Cristos, cu Dumnezeu, atunci trăim viața lui Dumnezeu, iar toți ceilalți botezați trăiesc aceeași viață și formăm o singură persoană în Dumnezeu, și este Cristos total. Aceasta-i Biserica!

Biserica este imperfectă, defectuoasă, nu doar că nu e fără pată și fără riduri, ci e plină de multe lucruri urâte, dar să-i mulțumim Domnului pentru că astfel, toți încăpem în interiorul Bisericii.

Biserica va fi fără pată și fără riduri în final, cu ajutorul harului Domnului dar și cu colaborarea noastră: Căci Domnul se străduiește (își împlinește angajamentele), dar e nevoie ca și noi să ne străduim… Dar a înțelege că există această apartenență, că avem o unică viață este o înțelegere divină… Una singură e viața care circulă în noi și care se revarsă în toți oamenii, ba mai mult, se revarsă peste toate creaturile, în mod diferit…

vv. 14-17

¹⁴ Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. ¹⁵ Dacă piciorul ar spune: „Pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup” oare pentru aceasta nu este din trup? ¹⁶ Şi dacă urechea ar spune: „Pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup? ¹⁷ Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?

În spatele acestor versete stă o gândire evidentă și subtilă. E limpede că trupul nu-i alcătuit dintr-un singur mădular, căci ar fi un monstru. Și toți am fi în starea de embrion. Dar, în realitate avem multe mădulare. Iar faptul că suntem diferiți e singurul mod pentru a exista. Dacă nu, nu am fi.

Dacă piciorul ar spune: „Eu nu sunt uman, nu aparțin trupului”, e modul în care gândim noi. Ne întrebăm: „Ce sunt eu?”. Un om se definește prin opoziție față de alții: „Eu nu sunt el, nu sunt…”. Iar până la urmă spune: „Atunci, cine sunt?”. Un nimeni!

În schimb, omul nu trebuie să spună: „Eu nu sunt”. Spre exemplu „Eu – piciorul – nu sunt mână…”. Ci trebuie să spui: „Eu sunt picior!”. Adică trebuie să descoperi identitatea ta și diversitatea ta și să o trăiești… Însă noi privim identitatea altuia și aceasta ne stârnește invidie, căci ne arată ceea ce noi nu avem și, astfel trăim în concurență cu altul, la fel ca piciorul care ar vrea să devină ochi… Dar e mai bine ca piciorul să rămână picior.

Așadar, ar trebui să înțelegem ceea ce suntem noi, în schimb noi, inconștient, ne referim la cel de lângă noi spunând: „Eu nu sunt el. Deci, nu-i aparțin. Mai mult, el îmi este dușman, e diferit”. Însă nu! Și tu faci parte din trup, chiar dacă nu ești mână.

În plan existențial se simte opoziția în locul apartenenței. Deci, nu se simte nici utilitatea reciprocă. Nu se percepe propria identitate, utilitate, a funcționalității, a organicității întregului.

Iar urechea spune: „Eu nu sunt ochi”. Pavel se întreabă: „Dacă trupul ar fi în totalitate alcătuit din ochi, unde ar fi urechea? Dacă ar fi alcătuit doar din ureche, unde ar fi nasul?”. Altfel spus, este nevoie de toate persoanele diferite. Diversitatea este indispensabilă, pentru că-n diversitate se realizează divinul, adică apartenența reciprocă.

Dumnezeu este apartenență, este relație, este comuniune. Dumnezeu în Sine este articulat în Tatăl și în Fiul și în Spiritul Sfânt: este Unul în Treime. Iar creația este o „lărgire, o extindere”, în afara Treimii, a acestei diversități infinite în Fiul, dar având aceeași însușire a unității, adică a apartenenței reciproce. Fapt pentru care, diversitatea devine locul apartenenței și nu al divizării: nu-i locul lui „Eu nu sunt”, ci al lui „Eu sunt picior”, deci sunt picior al acestui trup. „Eu sunt ochi”, deci sunt ochi al acestui trup. Așadar, eu, ca picior, mă simt responsabil față de ochi, să nu-l duc să se lovească de o creangă; eu, ochiul, mă simt responsabil față de picior, ca să nu-l conduc să cadă într-o prăpastie, pe care el n-o vede… Există această responsabilitate reciprocă, pentru că fiecare îl simte pe celălalt ca o parte din sine.

vv. 18-20

¹⁸ Acum însă Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare dintre ele, aşa cum a voit. ¹⁹ Deci, dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? ²⁰ Însă acum, deşi sunt multe mădulare, există un singur trup.

Pavel se străduiește să întărească ideea expusă: „Dragii mei, aparținem unii – altora. E zadarnic să intrăm în concurență pentru că unul are un dar, iar altul are un alt dar”. Când vom înțelege acest adevăr? Numai atunci se va schimba lumea. Dacă nu, ne folosim de darurile pe care le avem pentru a ne face rău… Iar ceea ce e valabil în raportul de cuplu și-n cele din interiorul familiei, e valabil în orice relație, în întregul univers.

Sunt două viziuni total opuse: cea de a simți diferența – diversitatea, varietatea – ca pe o amenințare sau ca pe o bogăție.

Viziunea cea mai înaltă despre om constă în faptul că în Fiul suntem un singur trup, fiecare având propria diversitate. Ceva asemănător întrevăd panteiștii, dar ei propun un amestec mărunțit și omogen: „Noi suntem spiritul absolut”, dar când s-a încercat punerea în practică a acestei teorii, s-au săvârșit lucruri abominabile, ca în nazism și marxism… Aceste ideologii sunt masca conceptului panteist. În realitate, textul lui Pavel implică diferența, deosebirea și unirea în libertate și-n iubire, în apartenența reciprocă.

În viața concretă, uneori poate fi dificilă și dramatică punerea în practică a acestui fapt. Să ne gândim la războaiele din lumea întreagă…

Rezultatul ultim al neacceptării diversităților este exterminarea și e un fapt foarte vechi în istoria omenirii. Fiecare oraș și fiecare cultură se întemeiază pe uciderea fratelui, iar mai întâi, pe uciderea tatălui… Și e raportul nostru cu Dumnezeu: abolirea lui Dumnezeu – care-i prima diferență – permite abolirea celeilalte diferențe, cea a fratelui; și înseamnă a trăi dramatic diferența primordială bărbat-femeie, ca Adam și Eva, încă de la început.

Acum Pavel ne arată felul în care se întâmplă această unire, această aparținere (apartenență) în varietate (multiplicitate).

v. 21

²¹ Ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine” şi nici capul [nu poate să spună] picioarelor: „Nu am nevoie de voi”.

În realitate, apartenența (dependența) noastră se întemeiază pe nevoie. Fiecare are nevoie de un altul. Și are nevoie din multe motive, din cauza limitelor pe care toți le avem, din cauza diferențelor… și, la un nivel profund, din cauza că tocmai relația cu celălalt îl împlinește pe fiecare om, ca persoană. Deci, fiecare om are nevoie de altul, căci fără acesta nu există. Omul este creat pentru a iubi, iar iubirea este față de altul. Dacă nu, se iubește doar pe sine, adică nu iubește, ci-i egoist. Tocmai nevoia după celălalt ne face adevărați, deci să nu ne fie frică de nevoile noastre.

Cineva poate spune: „Eu mă descurc, nu am nevoie de nimic”. Ar începe iadul, un loc în care fiecare s-ar descurca singur, și-ar fi suficient sieși. În schimb nevoia, care indică limita noastră, trebuie trăită ca loc de comuniune, de apartenență, de solidaritate.

Nevoile noastre ne ajută să înțelegem necesitatea ajutorului pe care ni-l putem oferi reciproc.

v. 22

²² Ba, cu mult mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt mai necesare

Mai înainte, Pavel vorbea despre „nevoie”, despre faptul că ceea ce ne lipsește, ne pune în comuniune. Acum se referă la un alt aspect: ceea ce-i slab. Partea mea slabă este nevoia după altul. În acest loc spune că părțile care par că sunt cele mai slabe, sunt cele mai necesare. Această afirmație e un mare mister: atât la nivel personal – aspectele noastre cele mai slabe sunt cele mai necesare (cele puternice, dacă nu le-am avea, ne-am simți mai bine, atât noi cât și alții) – cât și la nivel comunitar, pentru că cel slab este ultimul dintre toți, este Dumnezeu, care s-a făcut ultimul dintre toți, deci este misterul lui Cristos. Faptul că Pavel afirmă că slăbiciunea este cea mai necesară, e un mister. Piatra aruncată de zidari, a fost pusă în capul unghiului (Ps. 117).

Istoria continuă, nu pentru că sunt eroii din cărțile de istorie, ci pentru că există alți oameni, cei care alcătuiesc țesutul vital.

Faptul că mădularele mai slabe sunt cele mai necesare pentru toți, este un mare mister pe care nu-l înțelegem, dar să-i cerem Domnului să-l putem pricepe, căci este important. Și ele au un profund aspect divin.

vv. 23-25

²³ şi cele pe care le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă; ²⁴ în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a alcătuit astfel trupul încât dă cinste mai mare celor care duc lipsă de ea, ²⁵ ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească la fel unele de altele.

Nevoia este ceea ce lipsește, și-i importantă! Slăbiciunea este necesară! Ceea ce e disprețuit este înconjurat de Dumnezeu cu mai mult respect. Ceea ce e necuviincios, este tratat cu mai multă cuviință. De ce Dumnezeu dă mai multă cinste celor cărora le lipsește cinstea?

Ceea ce noi disprețuim este exact cel care e mai apreciat de Domnul. Și a ales să facă așa, pentru ca să nu fie divizare în trup, ci fiecare mădular să aibă grijă de celelalte.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat toate aceste diferențe este acela de a nu fi separare, ci unire. Cum se realizează unirea? Prin a avea grijă unii de alții. Așadar, este vorba de o apartenență în care unii au grijă de alții. A îngriji este expresia profundă a iubirii. Și prin a ne îngriji unii de alții devenim similari cu Dumnezeu, care e grijă și iubire.

La începutul Scrisorii, Pavel ne-a spus cine sunt destinatarii ei: „Priviți chemarea voastră, fraților, că nu mulți sunt înțelepți după trup între voi, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de bun neam”… Era situația din Corint. Apoi, Pavel pune un principiu care ne arată stilul lui Dumnezeu: „Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.

vv. 26-27

²⁶ Dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un mădular, toate se bucură cu el.     ²⁷ Voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădulare fiecare în parte.

Versetul 26 subliniază suferința și bucuria. Suferința unei părți din trup o simte tot trupul; bunăstarea unei părți o simte tot corpul. Așadar, fiecare dintre noi simte binele sau răul celuilalt bucurându-se pentru bine și suferind pentru rău.

Nu se bucură pentru rău și suferă pentru bine. Acest a avea grijă e ceva interior: răul altuia te face să suferi, iar binele său, te bucură.

Iar, pentru că omul se comportă în baza a ceea ce-i place sau nu-i place, atunci va căuta ceea ce-i face bine, ceea ce-i ajută altuia și va evita ceea ce nu-i face bine celuilalt, ceea ce-i provoacă suferință. Principiul său de a acționa este cel de a-l bucura sau de a-l face să sufere pe altul, pentru că-l simte ca fiind o parte din sine.

Toate separările se întâmplă când un om se deosebește de altul și-l consideră adversar. Însă empatia se pune în situația altuia și-l înțelege din interior și, odată înțeles, se creează solidaritate. Dacă, însă îl simt în mod opus – adversar – răul său îmi dă plăcere, iar binele său mă deranjează.

De ce se întâmplă așa? Pentru că suntem trupul lui Cristos și fiecare dintre noi este mădular al acestui trup, fiecare având locul său.

v. 28

²⁸ Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea [minunilor], apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite.

Pavel enumeră feluritele daruri: fiecare are un dar și este diferit. Așadar, fiecare în comunitate are un dar al său, deci nu spune: „Eu nu sunt apostol sau profet, deci nu exist”; nu, ci fiecare are un dar al său.

Pavel alcătuiește o ierarhie. Iar primul dar este cel al apostolului, pentru că apostolul este persoana cea mai neînsemnată din comunitate: vine, vestește Evanghelia și apoi pleacă. Pentru că odată ce a fondat Biserica, el nu mai are nici un sens ca apostol. El va merge în altă parte, sau devine altceva, la fel ca un altul…

Dacă apostolul este trimis pentru a vesti Evanghelia, odată ce în acel loc este vestită Evanghelia, el nu mai este un trimis să vestească în acel loc. Prin urmare, apostolul nu profită, nu se mândrește cu rolul său: „Eu am întemeiat Biserica și trăiesc pe spinarea voastră, iar voi mă slujiți”. Nu! El știe că odată ce și-a îndeplinit rolul prin vestirea Cuvântului și fondarea Bisericii, rolul său dispare în acel loc…

Așadar, apostolul – care-i principalul dar – este și primul care pleacă. El va apărea într-un alt loc unde este nevoie de el ca să întemeieze alte biserici. Iar poziția apostolului este cea mai slabă, căci mereu este expus: nu are pământ, e sărac, pelerin, este fără nicio putere sau autoritate, pentru că se adresează celor care sunt departe (de credință), și care-l disprețuiesc. Și, dacă toate merg bine, îl răstignesc. Acesta-i primul dar…

Al doilea este cel al profeților care se nasc în interiorul comunității, care actualizează Cuvântul lui Dumnezeu în situația concretă. Ei au un rol permanent în comunitate.

Al treilea este cel al învățătorilor care învață, dezvoltă doctrina, o compară, o ajută să se dezvolte, întăresc în credință. Aceste daruri sunt ministerele Cuvântului: primul este cel al apostolului care întemeiază Biserica și care-i cel mai slab, iar următoarele două sunt mai tari.

Apoi urmează cei care au darul de a face minuni, de a vindeca prin punerea mâinilor, darurile ajutorării, cârmuirii (guvernării). Este interesant că preotul, episcopul și papa sunt un dar, un dar așezat printre celelalte… Cu alte cuvinte, guvernul nu-i atât de important, pentru că este important cu totul altceva… Apoi guvernul va garanta funcționarea bună a ceea ce există… Însă nu substituie ceea ce există și nici nu inventează ceea ce există, căci dacă ar face astfel, ar instaura o dictatură. Deci, să dăm lucrurilor dimensiunea lor exactă… Cel care pare că e cine știe ce, în realitate este slab, fiind așezat lângă darul limbilor, darul pe care toți îl au, și fiecare-l vorbește în felul său, și spune ceea ce-i trece prin minte, sperând că e just… De fapt e important să știm interpreta limbile…

Să nu uităm că aceste daruri sunt în vederea slujirii!

vv. 29-30

²⁹ Oare sunt toţi apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi învăţători? Oare au toţi puterea minunilor? ³⁰ Oare au toţi carisma vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi interpretează?

De șapte ori repetă cuvântul „toți”. Și răspunde „nu!”. Fiecare este diferit de celălalt, fiecare are darul său. Și toate aceste daruri folosesc pentru a intra în comuniune cu ceilalți. Iar în cap. 13, Pavel ne va descoperi cea mai mare carismă pe care toți trebuie să o avem: iubirea, care ajută fiecare mădular să trăiască în trup. Altfel spus, prin iubire, unicul Spirit, fiecare mădular trăiește uniunea trupului, a întregului trup: este apartenența. Așadar, fiecare să-și accepte propria identitate, propria diversitate și să o accepte pe cea a celorlalți.

În următorul capitol vom vedea că unitatea este alcătuită de unicul Spirit Sfânt. Carisma trebuie să o avem toți și e iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Însă, cu privire la toate celelalte daruri, fiecare să fie ceea ce este și să-l accepte pe celălalt așa cum este…

Aceste versete ne oferă o mare învățătură despre Biserică. Noi suntem obișnuiți să considerăm Biserica precum ceva eclezial; în schimb, în aceste versete în joc este mântuirea omului. Cu alte cuvinte, omul ori trăiește/este așa – în relație – ori nu există, sau este în separare, în luptă, în distrugere…

Așadar, e important ca Biserica să fie Catolică, adică universală, ca să se răspândească la toți oamenii, respectând toate diversitățile în libertate. Și e important ca această Biserică să vestească o iubire mai mare decât orice trib, rasă, ideologie, sectarism, în ciuda tuturor defectelor noastre… Dar acesta este trupul lui Cristos, deschis tuturor și care nu exclude pe nimeni, deși alții nu sunt atât de buni cum aș vrea …

Există această simțire profundă a Bisericii pe care omul o are, dacă a primit botezul și dacă știe ce înseamnă acesta. Botezul înseamnă că m-am scufundat în iubirea lui Isus pentru mine, iar iubirea pe care Cristos o are față de mine, L-a condus să-și dea viața și pentru oricare altul dintre frații mei. Deci am aceeași iubire, îi simt pe toți ceilalți cu aceeași iubire pe care o simt pentru El și pentru mine.