Ps. 8

Psalmistul vorbește despre măreția (valoarea) omului. Măreția omului este incalculabilă, pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar grandoarea Sa apare în totalitate în misterul învierii, unde omul atinge – în sfârșit – realitatea pentru care e creat, și o atinge chiar cu trupul.

Vom aborda felul în care învie morții și cu care trup.

Tot capitolul 15 vorbește despre înviere: mai întâi despre învierea lui Cristos, despre învierea trupească. Apoi tratează alte aspecte ale învierii.

În versetele noastre întrebările sunt: în ce fel înviem și ce trup vom avea?

Se citește 1Cor. 15, 35-49

 ³⁵ Însă, va spune cineva: „Cum învie morţii? Cu ce trup vor veni?” ³⁶ Nebunule! Ceea ce semeni tu nu prinde viaţă dacă mai întâi nu moare. ³⁷ Şi ceea ce tu semeni, nu semeni trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altă plantă, ³⁸ însă Dumnezeu îi dă trup după cum vrea şi fiecăreia dintre seminţe îi dă trupul propriu. ³⁹ Nu orice trup este acelaşi trup, ci unul este [trupul] oamenilor, altul este trupul animalelor, altul este trupul păsărilor şi altul, al peştilor. ⁴⁰ Există şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti, însă alta este măreţia celor cereşti şi alta a celor pământeşti. ⁴¹ Una este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii şi alta este strălucirea stelelor, căci o stea diferă de altă stea în strălucire. ⁴² Tot la fel este şi învierea din morţi: se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; ⁴³ se seamănă în ruşine şi se învie în mărire; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; ⁴⁴ se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual, căci dacă există un trup firesc, există şi unul spiritual. ⁴⁵ Aşa şi este scris: primul om, Adam, a fost făcut cu suflet viu, cel din urmă Adam, cu Duhul dătător de viaţă. ⁴⁶ Dar nu cel spiritual [apare] mai întâi, ci cel firesc, apoi cel spiritual. ⁴⁷ Primul om este făcut din pământ, este pământesc; al doilea om este din cer. ⁴⁸ Cum este cel pământesc, la fel sunt şi cei pământeşti, şi cum este cel ceresc, la fel sunt şi cei cereşti. ⁴⁹ Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc.

Problema privește modul învierii și cu care trup vom învia. Pentru a înțelege mai bine ceea ce vom prezenta, să ținem seama de faptul că evreii credeau în învierea trupurilor în chip ciudat, adică ei priveau învierea ca pe o reînsuflețire a cadavrelor – ca și Lazăr care învie – adică o reîntoarcere la viața precedentă, ca și cum noi am fi morți iar acum retrăim… Corintenii – care erau spiritualiști – spuneau: trupul este negativ, deci trupul nu învie, ci rămâne sufletul nemuritor zburând, plutind printre aștri.

Reîncarnarea e ceva mai bun, adică se tinde a nu avea trup, a nega trupul, pentru că în final nu va exista trupul, ci va exista fuziunea cu absolutul, fără trup. Între timp se învie mereu cu un trup, până când este un trup egal cu tine… În spatele reîncarnării există ceva adevărat… Dar apoi, interpretările mereu sunt greșite, dar fiecare interpretare are în spatele ei un adevăr, adică percepția pe care o are omul despre trupul mistic, pe care poate nu o cunoaștem destul de bine. Vreau să spun că omul cu adevărat este în comuniune cu cine a trecut în lumea cealaltă și cu alții. Fiecare este o parte din celălalt. Acesta este aspectul adevărat și profund. Restul se naște dintr-o filozofie care disprețuiește trupul, căci vede asceza ca o purificare de trup și de materie, ca și cum materia ar fi negativă. Însă nu e adevărat, căci materia nu este o emanație negativă a lui Dumnezeu, ci e un act creator din care omul este făcut. Acest fapt este foarte important, pentru că înseamnă că în trup se joacă (se decide) destinul nostru; nu în negarea trupului, ci în folosirea corectă a trupului, care este cu totul altceva… Negarea nu ne face bine.

Putem spune că trupul este baza mântuirii, a realizării.

Apoi, împotriva părerii evreilor, Pavel subliniază că se învie. Altfel spus, la fel ca evreii el spune că vom avea un trup, dar împotriva părerii lor afirmă că nu va fi ca acest trup.

De fapt, nu e un cadavru reînsuflețit, la fel ca și al lui Lazăr care iese din mormânt, legat în giulgiu, imagine a omului din zilele noastre. Noi părem vii, dar suntem acoperiți cu voalul morții, pentru că trupul nostru e muritor. Învierea trupului nu va fi muritoare, și deci, în linie cu grecii Pavel subliniază că vom fi diferiți, adică trupul va fi nemuritor, dar împotriva concepției lor afirmă că este trup.

Pentru a explica acest adevăr apelează la trei exemple. Cel al seminței: există continuitate între sămânță și fruct; dar există și discontinuitate. Și există moartea. Iar fructul e diferit. Și totuși este la fel. La fel judecă cu privire la noțiunea de „trup”, adică de materie. Aceeași materie e diferită într-o piatră, într-o plantă vegetală,   într-un animal, într-un om. Și, dacă vom fi însuflețiți de Spiritul lui Dumnezeu, în omul spiritual… Dar este aceeași materie! Așadar aceeași materie poate avea principii vitale diferite („Principiul vital sau forța vitală” este realitatea energetică distinctă a materiei, pe care adepții vitalismului o consideră indispensabilă vieții), rămânând aceeași materie. Spre exemplu, calciul poate fi prezent într-o piatră, sau într-o plantă, sau într-un animal. Așadar, aceeași materie (cf. calciul) – având o altă formă, un alt principiu vital – cu adevărat este diferită. De fapt, diferența este dată nu de materie, ci de formă.

Altfel spus, elefantul nu se deosebește de morcov numai pentru că-i mai mare, nu cantitatea materiei face diferența, ci elefantul este viu, iar morcovul, nu.

Apoi dă ca exemplu „trupurile cerești”, care indică splendoarea. După părerea noastră trupurile sunt alcătuite din aceeași materie, dar după părerea celor din vechime ele erau alcătuite din materii diferite. Ideea era următoarea: ei vedeau că pământul este luminos dacă răsare soarele, dacă nu, este întunecat. Deci nu este un trup de lumină, ci primește lumina. Condiția sa nu e lumina și viața. Există trupuri care au o lumină proprie și altele care trăiesc prin lumina primită.

Pavel aplică această idee învierii, făcând contrapunctul între Adam – omul pământesc, supus limitei, căderii și morții – și Noul Adam ceresc, spiritual, care a biruit limita morții, a căderii în păcat și trăiește în gloria lui Dumnezeu. Altfel spus, trupul nostru este însuflețit de Spiritul Sfânt, are viața lui Dumnezeu. Fapt pentru care memoria noastră este memoria lui Dumnezeu, căci noi, citind Scriptura, de fapt citim memoria făgăduinței Sale, a realității Sale în noi.

Așadar, inteligența noastră va fi însăși inteligența lui Dumnezeu, vom înțelege așa cum El înțelege, iar iubirea noastră va fi însăși iubirea Domnului: vom iubi așa cum El iubește. Aceasta e unirea în iubire, care ne ajută să avem aceeași memorie, aceeași inteligență, aceeași voință, în deosebire, căci iubirea mereu este între două persoane. Deci niciodată nu va fi un amestec: eu voi fi eu și voi fi tot mai mult eu. Dar pentru că Dumnezeu este relație, iar iubirea este relație cu Dumnezeu, va fi relația plină a eului meu, deci nu negarea sau absorbirea eului meu.

În ce constă viața actuală? În trecerea de la „ceea ce era mai înainte” la „ceea ce va fi apoi”, adică de la starea animală, la cea spirituală.

Omul nu e nici animal și nici Dumnezeu, dar poate fi ori o realitate ori cealaltă. Libertatea noastră înseamnă să trecem de la o viață în care toate sunt raportate la eul nostru, la egoism – deci de la o viață care este distrugătoare, fiind raportată la nimic și care ne distruge pe noi și întreaga lume și e „a doua moarte” – la o viață în care toate (și eul nostru) le raportăm la Dumnezeu, trăim în iubire și dăm viață tuturor.

Viața noastră este o naștere continuă a omului nou, o trecere de la omul vechi la cel nou, adică o trecere de la egoism la iubire. Mai mult decât o naștere, este o sarcină… Prima sarcină durează nouă luni (în pântecele mamei) și apoi fătul se naște ca om. Apoi urmează viața noastră, o sarcină de nouăzeci de ani… În acești nouăzeci de ani în care trăim pe pământ, formăm în noi chipul lui Dumnezeu; noi împlinim – sau nu – plinătatea noastră… Depinde de libertatea noastră. Așadar, viața noastră în trup este foarte importantă, căci decide gloria noastră veșnică… Gloria înțeleasă ca o consistență a noastră, adevărul existenței noastre, adică decide fericirea noastră.

Acesta e sensul general al acestor versete.

Textul ne prezintă un discurs corect despre ecologie: întreaga creație există în raport cu omul. Dacă omul nu raportează creația la Dumnezeu, ci o consideră a sa, o distruge, o nimicește, după cum și face. În schimb, dacă omul privește creația ca fiind darul lui Dumnezeu și o raportează la Dumnezeu, atunci omul reunește, reconduce creația la Dumnezeu. Fapt pentru care în lumea învierii vom reafla creația, condusă la Dumnezeu de către om. Iar omul este pontiful (puntea) între lume și Dumnezeu, dând viață creației. Așadar, dacă vă iubiți câinele și vreți să-l vedeți înviat, duceți o viață corectă, raportați totul la o realitate mai mare decât câinele vostru… Dacă nu, omul devine ca idolul său, deci și noi riscăm să devenim câini… în loc să ne ajutăm câinele să devină ceea ce este: o creatură a lui Dumnezeu.

Versetele ne prezintă marele destin al trupului în gloria învierii, asociat cu Cristos.

Dacă privim trupul așa cum l-am descris mai sus, viața ni se schimbă: ea există în vederea destinului glorios al trupului.

v. 35

 ³⁵ Însă, va spune cineva: „Cum învie morţii? Cu ce trup vor veni?”

Întrebarea este „Cum înviază morții? Și cu ce trup au să vină?”. Poate cunoașteți textul din Ezechiel 37, descrierea tuturor oaselor seci, care încep să se miște și sunt îmbrăcate de trup, adică încep să retrăiască; sau Evanghelia după Ioan 11, în care ni se povestește felul în care Lazăr iese din mormânt… Iar Isus spune: „dezlegați-l”. Aceasta-i învierea: a dezlega, a scoate omul din moarte și din mormânt.

Exista o literatură abundentă, asemănătoare cu „raiurile musulmane”, în care raiul era viața veșnică: o viață însutită, fapt pentru care un bob de strugure va rodi un ciorchine, un pahar de must va rodi un butoi, fiecare femeie va naște de două ori pe zi… Așadar, există această idee materialistă despre viața veșnică, o idee pe care și noi o avem… Pentru noi viața veșnică este această viață care va fi apoi însutită…

Însă problema – iar omul se deosebește de animal exact în acest sens – constă în a face o citire simbolică a realității. Omul inteligent este cel care vede simbolurile și se întreabă: „Ce adevăr stă în spatele acestei realități?”.

În viața noastră fericirea nu este egală cu înmulțirea cantității, ci constă în faptul că o realitate devine locul comuniunii, al darului reciproc, al iubirii, al calității vieții. Aceasta e fericirea, nu multiplicarea cantității! Spre exemplu, dacă o plăcintă te face fericit când îți este foame, nu înseamnă că 1000 de plăcinte te fac fericit de 1000 de ori mai mult… Căci dacă mănânci deodată 1000 de plăcinte, mori… Ceea ce te face fericit este ceea ce implică hrana, adică viața: este un gest de comuniune, căci se mănâncă împreună. Acest lucru ne face bine!

Diferența dintre om și animal este capacitatea omului de a citi realitatea în mod simbolic și nu în mod fetișist. Din păcate această capacitate simbolică de a citi lucrurile principale lipsește în zilele noastre, pentru că după părerea noastră lucrurile ne dau fericire și le absolutizăm. Noi credem că dacă vom avea un lucru, vom fi fericiți. Iar când îl obținem, vrem dublu… apoi însutit. Până la urmă câștigăm mari imperii economice, dar făcându-i nefericiți pe mulți. Și nici noi nu suntem fericiți…

Așadar, aceasta nu e doar o problemă a celor din vechime, care aveau mai mult umor, căci noi – care suntem mai realiști – ne comportăm mult mai rău. Altfel spus, tema trupului nu este o problemă de cantitate. Ci întrebarea este: „care trup?”. Trupul este diferit, dar nu în baza cantității, ci a calități. Apoi, pornind de la noțiunea de glorie, ne va prezenta care este calitatea trupului. În limba ebraică „gloria” înseamnă greutate consistentă, valoare, dar în limba greacă „doxa” înseamnă „opinia pe care alții o au despre tine”. Aceasta-i gloria, mărirea. Cu alte cuvinte, un om trăiește în măsura în care este recunoscut de cei din jurul său. Deci gloria este felul în care alții te recunosc, deci nu este mândria deșartă, ci e relația ta pozitivă cu cei din jurul tău.

v. 36

³⁶ Nebunule! Ceea ce semeni tu nu prinde viaţă dacă mai întâi nu moare.

Primul cuvânt este „nebun”. Noi judecăm nebunește; afor, în limba greacă înseamnă „dement”, fără minte. Cu alte cuvinte, noi suntem fără minte pentru că ne gândim că Dumnezeu judecă la fel ca noi și că viața este atât de scurtă, fiind identică numai cu viața trăită pe pământ.

În realitate omul este creat pentru Infinit și de aceea este inteligent. Așadar, sunt foarte multe lucruri pe care nu le cunoaște, iar cine crede că totul se reduce numai la viața de pe pământ, este dement, fără minte, adică renunță la mintea sa, la judecata sa. Viața este mult mai vastă, iar omul simte misterul infinit al lui Dumnezeu.

Așadar, omul care se limitează numai la „concret” este fără minte, căci niciodată nu va înțelege noutățile… Știința avansează pentru că există un om care trece dincolo de limitele pe care știința ni le-a prezentat până în momentul de față. Deci, dacă un om vede – și le judecă – toate numai la lumina limitelor sale, la lumina concretului, este fără minte, adică nebun. Mulți oameni sunt fără minte tocmai în raport cu făgăduința lui Dumnezeu, care învinge, care depășește orice limită. Deci făgăduința trebuie să fie tocmai realizarea deplină a omului. Dar noi mereu preferăm să rămânem în lumea pământească, reducându-L pe Dumnezeu la mintea, la judecata și la măsura noastră.

Pavel începe să introducă tema semănatului…

vv. 37-38

³⁷ Şi ceea ce tu semeni, nu semeni trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altă plantă, ³⁸ însă Dumnezeu îi dă trup după cum vrea şi fiecăreia dintre seminţe îi dă trupul propriu.

Sămânța – pentru cei din vechime – era ceva inert, neînsuflețit, care căpăta viață tocmai murind. Pentru ei era evident că exista o sămânță care putrezea, înmugurea și se năștea ceva diferit. Acest fapt înseamnă că există o ruptură, nu o continuitate. Deci există moartea. Apoi există o ruptură ulterioară: se naște un trup, izvorăște din acea sămânță, dar este diferit de ea… Spicul de grâu e diferit de sămânța de grâu.

Avem o ruptură, un salt calitativ: ceva se sfârșește și ceva nou începe…

Deci o primă ruptură este moartea, pe care noi mereu o privim cu teamă, pentru că e limita. Însă ruptura limitei – a morții – este tocmai victoria Fiului. Din această cauză mereu ni se prezintă comparația seminței care moare și dă viață, pentru că sămânța tocmai murind, rupe limita sa. Tot la fel, în moarte noi rupem limita noastră și devenim roditori.

Și fiecare va avea trupul așa cum a stabilit, fiecare va avea propriul trup. Toți vom fi pe nivele: Deci nu suntem la fel ca toți, nu toți suntem egali. În grădina lui Dumnezeu există sămânța de mere, care va produce merii, cea de nuci care va produce nucii… Și fiecare va fi diferit de celălalt.

Elogierea diversității este importantă, pentru că astăzi diversitatea este eliminată tot mai mult. Tot mai des se observă o omologare, o uniformizare în toate sferele, toți trebuie să gândim același lucru, toți trebuie să spunem același lucru, în același fel… Poți să faci la fel ca toți, să accepți 666 pe frunte și pe mână, ca să ai acces la piață.

Diversitatea este indispensabilă, dacă nu… omul este ucis: „Eu exist pentru că sunt diferit de alții”.

Dacă nu acceptăm diversitatea, producem un amestec ,care-i moartea generală…

Așadar, respectarea celuilalt, care e diferit de noi, a respecta diversitatea și libertatea altora sunt lucruri fundamentale, fiind opusul omologării, al negării persoanei și al oricărei relații deoarece, dacă toți suntem egali, nu mai există relație.

De fapt, relațiile sunt dificile atunci când vrem să-l facem pe celălalt egal cu noi, căci astfel îl mâncăm, ni-l însușim în loc să-l concepem, să-l lăsăm să plece, să-i permitem să trăiască așa cum este, ajutându-l.

Uneori subliniem excesiv individualitatea, ca reacție la uniformitate.

v. 39

³⁹ Nu orice trup este acelaşi trup, ci unul este [trupul] oamenilor, altul este trupul animalelor, altul este trupul păsărilor şi altul, al peştilor.

Se subliniază diversitatea trupului. Căci trupul poate fi egal din punct de vedere material, chiar viu, și totuși să fie diferit; ne referim la aceeași materie în diferitele nivele ale creației.

Materia din regnul mineral este diferită de cea din regnul animal și de materia prezentă în om. Ce-i dă specificitatea diferită? Este principiul care-i dă forma și o ajută să existe așa cum este: este structura, care nu e materie și nici o sumă de materii.

Problema omului ar fi să-și folosească materia în mod rațional, lucru care nu e simplu… În general o folosește în mod animal, iar această condiționare este reală. Felul în care omul are o armonie, astfel încât rațiunea să nu fie subjugată de succesele lui, nu-i simplu…

Apoi, ținta este alta (nu sunt succesele umane, pământești), pentru că omul este chip al lui Dumnezeu, în măsura în care este libertate absolută. Prin urmare, omul poate raporta întreaga creație și pe sine la sine, adică le poate raporta la limita sa, la moartea sa, deci se distruge pe sine în totalitate. Și așa ne comportăm de obicei. Sau, omul se poate recunoaște pe sine și creația ca fiind darul lui Dumnezeu, și să trăiască creația în raport cu Izvorul ei ca Euharistie, să reconducă totul la Dumnezeu și la frați. Acest fapt înseamnă să trăiască în chip spiritual, vital (spiritul înseamnă viață) și să se hrănească din însăși viața lui Dumnezeu, care-I Iubire. Așadar, să se raporteze la creație cu acest spirit, pentru că Dumnezeu este Iubire.

În acest fel creația este radical diferită. După cum este radical diferit omul , dacă trăiește în egoism, în angoasă, în întristare și-n moarte… Sau dacă trăiește în iubire, în bucurie, în viață… Așadar, omul poate să-și construiască o viață imposibilă sau una posibil de trăit, iar diferența dintre cele două nu e nesemnificativă: o viață îndreptată spre Dumnezeu sau spre nimic; spre fericire sau spre nefericire. Acesta este rolul libertății noastre: trecerea de la viața animală la cea spirituală. Altfel spus, este vorba despre trecerea de la viața muritoare, care produce moarte (fiind vorba despre viața animală, care dă moarte)

Așadar, noi vom avea trupul, dar acesta va fi foarte diferit. În evenimentul învierii lui Cristos am avut o anticipație a gloriei trupului. Este vorba despre trupul care are calitățile luminii, ale atotputerniciei, ale Spiritului care este Iubire, pace, bucurie, plinătate, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate… Ca trupul meu să trăiască toate acestea, să fie o lumină plină de toate aceste roade spirituale. Este schimbarea la față. Și această lumină să fie fără limite și să trăiască la infinit. Deci nu ne vom plictisi. Așadar, trupul este important, dar în baza principiului care-l însuflețește.

vv. 40-41

⁴⁰ Există şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti, însă alta este măreţia celor cereşti şi alta a celor pământeşti. ⁴¹ Una este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii şi alta este strălucirea stelelor, căci o stea diferă de altă stea în strălucire.

Prima diferență fundamentală între trupuri este cea dintre „trupuri pământești și trupuri cerești”.

În cultura noastră, această diferență nu înseamnă mare lucru, pentru că știm că soarele, luna și stelele sunt alcătuite, mai mult sau mai puțin, din aceeași materie. Însă trebuie să privim sensul acestei comparații, iar sensul este „splendoarea, strălucirea”.

Se considera și încă se poate crede că soarele strălucește prin lumina sa, că este principiul vieții… Că pământul nu strălucește prin lumina sa proprie. Fără principiul vital al soarelui, pământul nu ar avea viață și lumină, ci ar fi în beznă.

Prima mare deosebire între trupul pe care-l avem acum și cel pe care-l vom avea „după” este asemănătoare cu diferența care există între întuneric și lumină, între moarte și viață; este deosebirea dintre a avea o lumină proprie și o viață proprie sau a avea o lumină (o viață) reflectată, împrumutată, care imediat dispare. Această comparație este destul de potrivită. Pavel folosește comparația luminii, a splendorii, care în limba greacă este „gloria”, capacitatea de a rezista în viață, consistența, adică este opusul suflării care se risipește în gol… În limba greacă această noțiune este tradusă prin termenul doxa, gloria înțeleasă ca fiind recunoașterea pe care ne-o dă celălalt, pentru că splendoarea noastră constă în faptul de a fi recunoscuți, adică a fi iubiți de alții și de Altul, de Dumnezeu. Cuvântul „glorie” desemnează faptul că suntem recunoscuți de iubirea lui Dumnezeu, de alții și de întreaga creație.

Pavel ne explică faptul că există multe feluri de trupuri cerești… În întuneric toate sunt egale… La lumină toate sunt diferite: un lucru este soarele, altul luna și altul stelele și fiecare stea este diferită de cealaltă, adică Pavel subliniază diversitatea fiecăreia. Deci nu este vorba de o realitate indistinctă, în care toți suntem egali (uniformi), ci este o deosebire tot mai mare. Deci nu e o anulare a persoanei, ci este o existență a persoanei într-un mod tot mai adevărat. Cu alte cuvinte, cu cât mai multe relații pozitive are un om, cu atât mai mult este recunoscut și cu atât mai mult este persoană.

Adevărul și identitatea lui strălucesc mai intens.

Adevărul său de fiu al lui Dumnezeu, care e în comuniune cu toți. Orice lipsă de comuniune este o lumină (o strălucire), o viață în minus. Așadar, strălucirea este principiul, este viața în deplina ei recunoaștere, fapt care ne dă bucurie și fericire. Se vorbește despre trupuri, iar cele două comparații luate împreună ne explică limpede lucrurile pe care acum le aplică trupurilor înviate.

vv. 42-44

⁴² Tot la fel este şi învierea din morţi: se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; ⁴³ se seamănă în ruşine şi se învie în mărire; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; ⁴⁴ se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual, căci dacă există un trup firesc, există şi unul spiritual.

Pavel face un prim contrapunct (o opoziție) între cele două trupuri.

Dincolo de comparație, trupul nostru pământesc este „întru stricăciune”, adică în umbră, în moarte, e limitat. Însă trupul înviat este dincolo de orice limită, nu este stricăcios, nu mai este sub semnul morții, ci e în plinătatea vieții. Așadar, prima comparație între un trup muritor și unul nemuritor denotă o mare diferență. Nu e un trup nemuritor pentru că scrie în ziare că vom ajunge să trăim 300 de ani. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar trebui să îmbătrânim până la 300 de ani? Ci este trup nemuritor pentru că a biruit moartea și trăiește în veșnica tinerețe: este împlinirea visului omului, dar în sensul plinătății vieții și al inteligenței, care e ținta, scopul ultim.

Al doilea contrapunct este între un trup în necinste și unul în glorie (mărire). Necinstea este opusul măririi (doxa). Este opoziția dintre un trup care nu e recunoscut, nu are valoare, nu e cinstit, care e opac și un trup glorios, plin de lumină. Și toți vom avea un trup preacinstit.

Celălalt contrapunct este între un trup „în slăbiciune” și unul „în putere”. Slăbiciunea care vine din stricăciune, adică puterea care descrește constant; e stricăciunea noastră. Dincolo vom avea un trup mereu în deplină putere, în creștere constantă. Pentru că „se seamănă un trup animal, dar învie unul spiritual”.

Iată contrapunctul între animal (firesc) și spiritual.

Dacă există un trup animal, există și unul spiritual, pentru că este scris…

vv. 45-46

⁴⁵ Aşa şi este scris: primul om, Adam, a fost făcut cu suflet viu, cel din urmă Adam, cu Duhul dătător de viaţă. ⁴⁶ Dar nu cel spiritual [apare] mai întâi, ci cel firesc, apoi cel spiritual.

Vom încerca să înțelegem diferența între trupul animal (firesc) și cel spiritual.

În acest loc omul nu este definit „rațional”. Ci omul este un animal care poate deveni spiritual, dacă-și folosește rațiunea în mod just; dacă nu, decade sub nivelul animal. Așadar, omul nu este ceva definit. De fapt, rațiunea îl așază pe pragul (la granița) libertății absolute, oferindu-i posibilitatea să-și realizeze pe deplin gloria sa după chipul lui Dumnezeu, sau să o distrugă. Depinde de principiul său.

Dacă principiul său este animalul (animalul este animus, adică respirația)… Dacă-și alege ca principiul al vieții sale, mântuirea (salvarea) vieții sale cu orice preț, devine un egoist care vrea să se salveze cu orice preț. Și atunci ce face?

Deoarece știe că se va pierde, își trăiește întreaga viață în teama de moarte și atrage în teama sa tot ceea ce e în jurul său… Acesta e omul animal, care nu-și folosește libertatea spiritului său, ci o folosește pentru a-și conserva latura animală (firească), respirația sa, viața sa pământească, pe care apoi oricum o pierde. Așadar este o viață în totalitate centrată pe moarte.

Însă există trupul spiritual, spiritul, pnevma. Pnevma indică tot suflarea, dar este un termen aplicat, atribuit numai lui Dumnezeu. Și acest cuvânt înseamnă viață, dar una superioară, este viața lui Dumnezeu. Iar viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul care se revarsă peste tot pământul. Dacă principiul tău vital este această iubire și nu egoismul, ești un om spiritual, adică ai însăși viața lui Dumnezeu, iar trupul tău este diferit, pentru că are în el viața lui Dumnezeu: noi suntem temple ale Spiritului Sfânt, trăim ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați.

Așadar, există un trup animal (firesc) și unul spiritual. Și există „Primul Adam” (adam înseamnă pământ) care devine o ființă vie pentru că Dumnezeu i-a dat suflarea animală, i-a dat viața muritoare… Dar există „Al doilea Adam”, ultimul, e Cristos, nu e doar o ființă vie (un pământ care trăiește), și care apoi moare, ci este Spirit dătător de viață.

Diferența constă în faptul că Noul Adam, Cristos, nu are doar viața, ci este dătător de viață, este început de viață, este Iubire. Iar iubirea dă viață, nu moarte. Dacă noi avem Spiritul Sfânt, devenim oameni spirituali, dătători de viață, nu vii muritori, amenințați de coșmarul morții, care trăiesc cu teama de moarte, ci oameni dătători de viață.

Omul este precum un recipient, în sensul că primește… Poate primi principiul natural, animal, sau poate primi un principiu superior, spiritual. Prima suflare este din Gen., iar a doua o aflăm în Io. 20., când Isus a suflat peste ucenici și le-a spus: „Primiți Spirit Sfânt”, adică primiți însăși viața lui Dumnezeu. Noi putem fi locuiți și mișcați de o suflare sau de alta… Aceste două suflări, spirite, vieți ne sunt dăruite, nu le putem procura. Putem doar să le primim.

Cum pot primi, accepta Spiritul Sfânt? Simplu: primindu-L ca dar… Cum devin un om spiritual? Nu făcând ceva ciudat, ci trăind starea mea firească (animală) în raport de comuniune, ca dar, adică în cheie simbolică și nu fetișistă. Atunci am viața, pentru că viața mea mă conduce spre acest curs al vieții. Dacă însă raportez totul la mine și ador lucrurile, devin animal.

Așadar mai întâi este trupul animal, apoi cel spiritual. Dacă eu trăiesc trupul animal ca dar, inteligent, ca libertate de a iubi și de a intra în comuniune – și acesta este sensul vieții – am trecerea de la primul Adam la al doilea Adam, la Cristos.

Noi suntem firești (avem starea animală), dar devenim spirituali în măsura în care animalitatea noastră este trăită nu la modul absolut, ci în mod inteligent, ca dar al lui Dumnezeu; în mod euharistic de mulțumire, comuniune, dar și de iertare.

Așadar, tocmai la nivelul trupului firesc (animal) noi decidem totul, până la a deveni spirituali (pnevmatici); dar nu spirituali care doar au spiritul, ci un spirit care dă viață. Nu mai este o respirație muritoare, care se sfârșește în moarte, ci este însuși Spiritul lui Dumnezeu care dă viață, care este iubirea dintre Tatăl și Fiul: e izvorul vieții.

Învierea este un drum, nu e un punct de sosire, ci întreaga noastră viață este o transformare progresivă. Așa spune Pavel…

vv. 47-49

⁴⁷ Primul om este făcut din pământ, este pământesc; al doilea om este din cer. ⁴⁸ Cum este cel pământesc, la fel sunt şi cei pământeşti, şi cum este cel ceresc, la fel sunt şi cei cereşti. ⁴⁹ Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc.

Mai întâi se vorbește încă odată de omul pământesc și de cel ceresc, „care provine”: indică apartenența dar și punctul de sosire.

Dacă vrei să aparții pământului nimicului, devii nimicul; dacă vrei să-i aparții cerului, adică lui Dumnezeu, devii Dumnezeu.

Și concluzionează că mai înainte am avut chipul omului pământesc, dar vom avea chipul omului ceresc, al lui Cristos.

Așadar mai întâi pământul, apoi, în viitor, omul ceresc. Iar acum avem locul libertății, un timp în care chipul nostru trebuie transformat. Momentul prezent e cel al schimbării la față, al trecerii de la omul firesc la cel spiritual, al sarcinii, adică al timpului în care progresiv viața noastră animală – viața noastră concretă de zi cu zi – existența noastră este trăită în chip spiritual, adică în iubirea lui Dumnezeu. Și aceasta deja este învierea, anticiparea învierii.

Așadar, moartea nu va fi falimentul acestei vieți, ci ruptura definitivă a limitei morții. Vom vedea în textul următor care e în totalitate un imn închinat vieții.

Cum va fi dincolo? Nu știu, pentru că încă nu am înviat! Dacă însă un om cunoaște revelația despre învierea lui Cristos, și ține cont de experiența spirituală pe care și-o însușește, reușește să intuiască destul de multe…