Nu puternicii pământului judecă, ci Domnul este judecătorul. Psalmistul vorbește despre judecata Domnului, iar una dintre temele versetelor noastre va fi tocmai judecata Sa.
Se citește 1Cor. 4, 1-5
1 Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, 2 iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios. 3 Pentru mine contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. Ba, mai mult, nici eu nu mă judec pe mine. 4 De fapt, conştiinţa nu mă acuză cu nimic, dar nu sunt justificat prin aceasta. Cel care mă judecă este Domnul. 5 Aşadar, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul. El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită.
Mai înainte de explicarea versetelor, să ne amintim, în sinteză, contextul, împrejurările în care a fost redactată această scrisoare… Corintenii erau divizați între ei și se certau, pentru că înțelegeau diferit lucrurile, pretindeau că aparțin diverșilor apostoli, aveau moduri diferite de a interpreta realitatea, aveau multe școli și urmau diferite înțelepciuni.
De aceea, Pavel explică faptul că aceste multiple aparțineri la diferitele înțelepciuni sunt multiple aparțineri la felurite stupidități, pentru că înțelepciunea care separă este prostie, e înțelepciunea morții.
Însă există o altă înțelepciune, care-i cea a lui Dumnezeu – înțelepciunea care unește, înțelepciunea iubirii, înțelepciunea care dă viață – înțelepciunea crucii.
Textul din primele trei capitole este un „contrapunct” (o opoziție) între înțelepciunea omului – care e cea care caută să știe pentru a putea (a ști este a putea) și a stăpâni (deci a divide) – și înțelepciunea lui Dumnezeu, care înseamnă a iubi (iar iubirea e slăbiciune), a dărui până la jertfa crucii și a uni.
În capitolul al patrulea se reia această temă: „Voi sunteți divizați, separați în numele diferiților apostoli”: Petru, Apollo, Pavel… Însă noi nu trebuie să ne separăm în numele apostolilor. De ce? Cine sunt apostolii?
Pavel ne dă o primă definiție a identității apostolului, care ne ajută să înțelegem care e sensul Bisericii, care este apostolică…
În fond, în figura apostolului, noi vedem și figura noastră profundă… Este adevărat că apostoli sunt doar ei… Însă noi venim (ne tragem) din ei și toți avem în noi caracterul începutului nostru. La fel după cum este adevărat că mama este una singură, dar diferiții fii au însușirile mamei…
Așadar, în unicitatea vocației apostolice noi descoperim sensul profund al vocației noastre creștine. Aceasta va fi prima temă.
A doua temă este cea a responsabilității: cu alte cuvinte, cu adevărat apostolul este responsabil de misiunea sa înaintea lui Dumnezeu. Următoarea temă este cea a judecății: nimeni să nu-l judece pe apostol și nici pe sine să nu se judece, pentru că Judecata aparține doar lui Dumnezeu.
v. 1
1 Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu,
Apostolul vrea să fie luat în seamă, în considerare. Nu putem trece peste apostol în Biserică: Biserica este apostolică! Cristos este primul apostol, căci nu noi inventăm credința. Credința o primim de la cine a fost trimis să o vestească, pentru că el mai întâi a ascultat vestirea și apoi a transmis-o. Apostolul este prima verigă din lanțul transmiterii credinței. Dacă lipsește prima verigă, lipsește transmiterea credinței, iar credința noastră este o fabulă inventată, la fel ca toate credințele care nu se bazează pe tradiție (nu au legătură directă cu tradiția), dacă pretind că sunt credințe istorice.
Așadar, este importantă considerarea, stima pe care apostolul o cere: el dorește să fie luat în considerare în mod corect.
Pavel ne prezintă două aspecte, pentru care apostolul trebuie să fie luat în seamă. De fapt, sunt cele două caracteristici ale sale: cea dintâi este însușirea sa de a fi în relație cu Cristos, iar cealaltă este de a fi în raport cu frații.
În raport cu Cristos, apostolul se consideră ministru, adică servitor, sclav. În limba greacă avem cuvântul care înseamnă „cel care vâslește”: așadar, apostolul este în barcă și vâslește pentru altul, e în serviciul altuia și îi aparține altuia.
Deci prima însușire a apostolului este aceea că „nu-și aparține sieși, ci Domnului”, lui Isus.
A aparține este un lucru foarte important, căci înseamnă că ființa (identitatea) apostolului este „să fie a lui Cristos”. Aparținerea – a fi a altuia – este forma profundă a iubirii. Și e singura formă a ființei, a existenței, căci cine este al nimănui, nu există.
Așadar, tu exiști în măsura în care ești al vreunuia, și ești specificat (indicat în mod precis) în ființa ta de acel cineva al căruia tu ești… Apostolul este al lui Cristos.
Aceasta este prima caracteristică a apostolului, dar și a fiecărui credincios.
„Cine sunt eu?”
„Eu sunt un om al lui Cristos! Îi aparțin Lui, lucrez pentru El, trăiesc prin El”… Viața mea este a Sa: El este viața mea!
Altfel spus, creștinul este definit de raportul său de iubire cu Cristos, care este Fiu. Deci, în iubirea Fiului lui Dumnezeu, creștinul se realizează: devine fiu, ajungând la esența sa și la adevărul său de fiu.
Așadar, prima caracteristică a apostolului este de fapt cea dintâi însușire a fiecărui credincios: ființa mea, identitatea mea este „a fi al lui Cristos”. Dacă nu, sunt al nimicului, căci tot ceea ce există este în El. De fapt, o bună parte dintre noi suntem ai nimicului și ne pierdem în nimic, căci dacă nu aparținem lui Isus… ne risipim.
Ce înseamnă a fi al lui Cristos?
În NT, expresia „a fi al lui…” este exprimată în mai multe feluri. Spre exemplu, în Mc. 3, 14, se spune că Isus i-a ales pe cei doisprezece „pentru a fi cu El”. „A fi cu” exprimă compania, tovărășia. Sensul fiecărei vieți este să fie în compania lui Isus, să fie cu El. A fi în compania Fiului este esența vieții, cu tot ceea ce implică tovărășia cu El: mă refer la această relație de prietenie, de iubire, de dialog, de dar reciproc… un loc în care fiecare om depășește singurătatea sa… Iar tovarășul omului este Emanuel, Dumnezeu e cu noi. Iar noi suntem cu El.
A fi cu El este răspunsul nostru perfect dat lui Dumnezeu. Și este atingerea (realizarea) scopului vieții noastre.
Cum putem fi cu El și să fim ai Lui? Nu-i vorba de un sentiment pios.
Din Evanghelie vedem că suntem „cu El” mai întâi de toate „cu inima”. Nu-L vedem, dar Îl simțim, căci pe El Îl căutăm și pe El Îl iubim.
Toate acțiunile noastre pornesc din inimă. Deci, ce căutăm, ce iubim? Pe cine căutăm, pe cine iubim?… Noi am fost creați pentru a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, iar Isus este Dumnezeul care se apropie de noi, pentru a fi iubit. Și, cu Isus, noi atingem scopul vieții noastre, care e tocmai a iubi în mod infinit, devenind egali cu Dumnezeu.
Această iubire – care-i „inima” – se exprimă cu/prin ochi. A iubi înseamnă a cunoaște. Prin urmare, primul mod de a fi cu El este acela de a-L cunoaște, adică de a citi Cuvântul, de a-L vedea și contempla. Un mod fizic de a sta cu El este cel de a citi cuvântul Său și de a-L cunoaște. Dacă nu, îți inventezi tu cuvântul Său.
Un alt mod de a fi cu El este „urechea”, ascultarea, din nou este Cuvântul. Dar ascultare (ob-audire) înseamnă și supunere…
Un alt fel de a fi cu El este „piciorul”, înseamnă faptul de a-L urma pe calea Sa, a-I urma alegerile.
Un alt mod de a fi cu El îl reprezintă „mâinile”, adică faptul de a-L atinge… Acesta este modul definitiv: este vorba de unirea fizică cu El, de identificarea cu El.
Întreaga Evanghelie ne vorbește despre faptul de „a fi cu El” în toate aceste feluri. Și stând cu El, noi devenim ca El: devenim fii, uniți cu El.
Așadar, prima însușire a apostolului, cea de a fi servul lui Cristos, sclavul lui Cristos, de a-I aparține lui Cristos, a fi al lui Cristos și a fi cu Cristos este fundamentul, baza întregii noastre vieți.
Apostolul este cel dintâi care întemeiază această însușire, pentru că este primul care are această experiență. Și ne transmite nouă această experiență. Și oricare alt minister, oricare altă slujire nu va face nimic altceva decât să ne conducă să avem această experiență de a fi ai lui Cristos și a fi cu Cristos.
Tot ceea ce nu ne ajută să fim ai Săi și să fim cu El nu ne folosește la nimic: „Cine nu adună cu Mine, risipește”…
În această primă însușire este inclusă întreaga frumusețe și toată dulceața vieții creștine, care înseamnă a fi în compania lui Isus, în această iubire reciprocă cu Acela care mă iubește mai mult decât pe Sine, care mă iubește infinit, pentru că e Dumnezeu. Acesta e centrul creștinismului, căci este centrul vocației apostolice și a vocației fiecărui credincios.
A doua însușire nu mai privește viața Sa, ci raportul față de alții. Față de alții, apostolul este un administrator al misterelor (al tainelor) lui Dumnezeu.
Taina lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu e Tatăl, ni L-a trimis pe Fiul să stea cu noi, pentru ca noi să fim cu El. Așadar, a doua însușire a apostolului este aceea să fie – și el – trimis să vestească tuturor acest mister, astfel încât toți să poată fi „cu El”.
Dacă cea dintâi caracteristică este aceea de „a fi cu El”, a doua este aceea de „a fi trimiși la toți, pentru ca toți să fie cu El”. Acestea sunt cele două mișcări – aproape opuse – ale vieții apostolice: a sta cu El, a fi uniți cu El… Și cu cât apostolul este mai unit cu El, cu atât mai mult merge mai departe, spre toți frații.
De ce?
Pentru că fiind unit cu El, tu descoperi că ești fiu, descoperi iubirea Tatălui, deci descoperi iubirea față de frați. Deci mergi spre toți frații – chiar și spre cei mai de departe – pentru a le vesti iubirea Tatălui, aceeași pe care tu o ai ca fiu.
În aceste două însușiri e inclusă întreaga vocație, nu doar cea apostolică, ci și cea creștină… Iar Pavel vrea ca acest lucru să fie luat în seamă, și nu alte lucruri ridicole, cum ar fi, spre exemplu, faptul că Apollo vorbește bine, că Pavel e mai subtil, că Petru e mai important…
Căci important este ca de aceste lucruri să ținem seama: că apostolul este slujitor al lui Cristos și administrator al tainelor lui Dumnezeu…
Taina lui Dumnezeu este cea pe care Isus ne-a revelat-o și pe care apostolii au cunoscut-o. Misterul lui Dumnezeu este, mai întâi de toate, iubirea Sa, care se arată în Isus, în viața Sa umilă și săracă. Deci, apostolii fiind administratorii misterului lui Dumnezeu, nu pot face alte lucruri, despre care am vorbit în capitolele anterioare, precum căutarea unei înțelepciuni lumești – urmărind să fie importanți prin știință și putere… Deci toate judecățile care circulau în comunitate despre apostol și despre vocația lui erau greșite…
v. 2
2 iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios.
Prima însușire a oricărui administrator este „să fie fidel/credincios”, pentru că trebuie să dea socoteală Altuia. Nu poate să se folosească după bunul său plac de lucrurile care îi sunt date în administrare… Însușirea fidelității – faptul că știe că trebuie să dea socoteală – e caracteristica principală a administratorului de încredere.
Care sunt însușirile unui administrator credincios, de încredere?
Cea dintâi este aceea de a fi inteligent. Dacă nu, niciodată nu-i de încredere. Căci dacă nu înțelege, mereu greșește. Dacă ghicește ce trebuie să facă, ghicește doar din întâmplare, din greșeală. Așadar, cea dintâi însușire a apostolului este aceea de a-L cunoaște foarte bine pe Domnul, să cunoască viața spirituală; să aibă el experiență spirituală, iar apoi să-i ajute pe alții să o aibă.
În al doilea rând, dincolo de a fi credincios, este necesar să fie și onest, cinstit… Cu alte cuvinte, dacă eu am avut experiența Domnului, nu pot judeca că voi trăi de pe urma acestei experiențe, trăind pe spinarea altora, profitând de alții… Unii pot fi administratori în acest fel.
Așadar, este nevoie ca administratorul să nu caute propriul său folos, ci să fie onest, să aibă gânduri curate. Este ușor ca administratorul să urmărească propriul interes, căci, administrând, mereu rămâne câte ceva…
Nu-i ușor să fim administratori, căci ne dăm seama că întotdeauna rămâne câte ceva din egoismul nostru… Deci este nevoie de o purificare constantă pentru a fi cinstiți.
Avem o a treia însușire dificilă a administratorului, pentru că există pericolul de a nu fi zelos, de a fi prea discret, adică de a nu face propria muncă… scuzându-se că astfel respectă mai bine situațiile, sau să aplice lozinca: „să așteptăm vremuri mai bune…”. Însă administratorul trebuie să fie zelos! Trebuie să știe că fiecare om este fiul lui Dumnezeu și că toți suntem responsabili față de frații noștri.
Responsabilitatea creștinului derivă din faptul că „este al Unuia și este cu El”. Multe falimente existențiale, precum și relațiile dificile, derivă din faptul că fiecare om crede că „este al său”, sau își lipește sufletul de vreun obiect – care nu-i Domnul – și astfel, întreaga sa viață decade, pentru că nu există cineva căruia să-i dea socoteală.
Am subliniat că apostolul, discipolul este cel care este al Domnului și este cu Domnul. Acest fapt creează o legătură. Este legătura administratorului care nu risipește ceea ce a primit, pentru că nu ar ști ce să facă cu toate darurile primite, ci cu zel și inteligență le fructifică, aduce rod.
În Evanghelia după Luca avem trei modele de administratori. Cel dintâi este descris în cap. 12. Acesta nu-i un administrator, ci e „bogatul nebun” (cf. Lc. 12, 16-21). Cel dintâi model negativ al administratorului este reprezentat de omul care administrează ca un stăpân, ca un patron. De multe ori ne comportăm astfel. Vreau să spun că tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem nu este al nostru, ci noi suntem ai Altuia, deci suntem administratori și nu stăpâni. Dacă ne comportăm precum stăpânii, suntem nebuni. Chiar și viața noastră o administrăm, nu o posedăm, căci dacă o stăpânim, o pierdem. Contabilitatea noastră are un termen, iar noi trebuie să răspundem (să dăm socoteală) de administrarea vieții noastre.
Așadar, prima atitudine greșită este cea a bogatului nebun (a celui care posedă), pentru că „Omul care adună comori pentru sine, nu se îmbogățește înaintea lui Dumnezeu”. Și acesta-i modul normal, obișnuit în care ne administrăm viața, adică ținând-o pentru noi… Dar acest fapt este o nebunie!
Tot în cap. 12, 45, ni se prezintă un alt fel nebun de administrare a vieții. Este vorba de modul celui care știe că e administrator. El spune: „Este adevărat că eu sunt un servitor care trebuie să administreze, dar stăpânul întârzie să vină. Deci, ce să fac? Încep să bat slujitorii, să mănânc și să beau”, adică încep să mă bucur de viață, profitând de poziția mea… Pentru că darea de seamă va urma după… Dar, până atunci, eu mă comport ca și cum eu aș fi stăpânul…
Este un alt fel subtil de a ne administra viața, pe care și noi îl practicăm, scuzându-ne că Dumnezeu întârzie să vină, că va veni mai târziu… Între timp, eu știu că nu-s stăpân, dar mă comport ca și cum aș fi stăpân.
Apoi, în cap. 16, Luca descrie administratorul înțelept, pe care toți îl numim administratorul infidel (necinstit), dar care nu-i necredincios, ci e administratorul înțelept, care a înșelat toată viața sa, pentru că-și însușea bunurile stăpânului așa cum facem toți, punând stăpânire pe darurile lui Dumnezeu… Însă știind că în ziua următoare trebuie să dea socoteală, adică știind că administrarea sa se apropie de final, pentru că trebuie să moară, spune: „Acum am aflat ce trebuie să fac: voi chema unul câte unul, toți datornicii stăpânului și le voi schimba toate chitanțele, micșorându-le datoria față de stăpân…”. Iar Domnul laudă acest administrator pentru înțelepciunea sa.
De ce?
Pentru că acest administrator spune: „Acum știu ce să fac”, adică știu cum trebuie să administrez bunurile Domnului, tot ceea ce am în administrare. Trebuie să le administrez ca fiind darul lui Dumnezeu, pentru că nu sunt ale mele. Iar Dumnezeu dăruiește darurile Sale… Așadar, singurul mod corect al administrării este acela de a da și de a ierta datoria, nu cel de a poseda și de a fura… Este clar? Tot ceea ce avem, nu-i al nostru, ci trebuie să-l dăm pentru că e un dar primit, iar darul rămâne un dar numai dăruindu-l. Aceasta-i administrarea corectă a vieții și a tuturor darurilor lui Dumnezeu.
Așadar, acest slujitor necinstit, pe care atât de mult îl detestăm, în realitate este singurul care a înțeles esența, substanța felului în care să fie administrată viața.
Acestea sunt cele trei feluri cu care ne administrăm viața și bunurile din lume.
Să explicăm tema judecății.
v. 3
3 Pentru mine contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. Ba, mai mult, nici eu nu mă judec pe mine.
Până la sfârșit, Pavel va aborda tema judecății.
El știe că trebuie să fie judecat cu privire la fidelitatea (credincioșia) sa, dar știe că nu va fi judecat de oameni, nici de el însuși, ci de Dumnezeu… Judecata îi aparține numai lui Dumnezeu! Nimeni nu are dreptul să mă judece. Eu nu am dreptul să mă judec. Numai Dumnezeu mă judecă.
De ce?
Pentru că cine-l judecă pe un semen de al său înfăptuiește cel mai mare păcat care s-ar putea face: îi fură lui Dumnezeu calitatea/misiunea Sa, căci Dumnezeu este singurul Judecător. Își arogă dreptul rezervat numai lui Dumnezeu; se pune în locul Lui, pune eul propriu în locul lui Dumnezeu.
Ce fac eu atunci când judec? Judec după măsura justă. Care e măsura dreaptă? Este măsura mea! Așadar, eul meu (gândirea mea) se pune în locul lui Dumnezeu, iar eu consider măsura mea ca fiind singura care este dreaptă și toți trebuie să se măsoare după logica mea.
Însă există o mare diferență între mine și Dumnezeu la nivelul măsurii, căci Domnului îi plac toți oamenii, este de acord cu toți. Pe toți i-a creat El! Iar eu, nici măcar nu m-am creat eu, și pe deasupra aș dori să fiu diferit… Deci nimic nu-mi place… nu sunt de acord cu nimic.
Așadar, avem două moduri de a judeca, total diferite, al nostru și al Domnului. De aceea nu trebuie să judecăm! Căci, în primul rând, judecând, săvârșesc o mare greșeală: mă pun în locul lui Dumnezeu; iar, în al doilea rând, pentru că, judecând, fac toate greșelile posibile, căci Dumnezeu judecă în mod opus celui în care judec eu… Pentru că Dumnezeu este infinit!
Care este judecata lui Dumnezeu?
Judecata lui Dumnezeu constă în faptul că El și-a dat viața pentru noi, păcătoșii… Deci, eu, păcătosul, care-L răstignesc, valorez pentru El mai mult decât viața Sa! Aceasta este judecata lui Dumnezeu: este crucea! Prin urmare, aceasta ar trebui să fie și judecata noastră, adică o prețuire infinită față de aproapele; iar stima este opusul judecății.
Și e important să-i stimăm pe cei de lângă noi, căci un om moare sau trăiește, în funcție de felul în care este judecat (privit) de cel de lângă el… Toți suntem sclavii judecății celor de lângă noi și ai judecății noastre.
În schimb, libertatea înseamnă faptul să fiu liber în fața judecății mele și a altora. Nu mă interesează aceste judecăți ale oamenilor, pentru că Acela care mă judecă este doar Domnul!
Este limpede că trebuie să fiu atent la ceea ce spun alții, căci dacă eu fac răul, este just să știu că fac răul… Dar avertismentul pe care mi-l fac alții este acela ca eu să cunosc că fac răul și să mă convertesc… Însă eu niciodată nu trebuie să mă las condiționat nici de judecata mea și nici de judecata altora.
Mai întâi de toate ar trebui să ne obișnuim să nu judecăm, pentru că „nu veți fi judecați”! Aceste cuvinte înseamnă că, dacă eu judec, mă condamn singur. Fiecare judecată pe care o exprim împotriva altuia este o condamnare împotriva mea… Pentru că dacă eu judec un om care păcătuiește, și-l condamn (osândesc), ce fac de fapt? Eu nu-l recunosc ca frate, ca egal cu mine! Dar pentru că Tatăl îl recunoaște ca fiu, chiar dacă păcătuiește, osândindu-l, eu mă pun împotriva Tatălui, împotriva lui Dumnezeu, deci eu nu mai sunt fiu!
Eu, care judec un păcătos, mă condamn definitiv ca nefiind fiul lui Dumnezeu, pentru că Tatăl l-a dat pe Fiul Său pentru păcătoși.
Așadar, judecându-i pe alții înseamnă un mod de a te exclude de la mântuire… Chiar având dreptate când judeci…
Cu alte cuvinte, judecata mea, exprimată în legătură cu răul pe care un altul îl săvârșește, este mai gravă decât păcatul acestuia. Spre exemplu: dacă un om ucide, iar eu îl judec, osândindu-l… Cu totul altceva este judecata dreaptă, care trebuie făcută de judecători, cu scopul de a evita răul, însă din punct de vedere moral, eu nu pot niciodată să judec un alt om! Este adevărat că pot judeca faptele, dar nu pot judeca persoana! Dacă eu condamn un om, Îl condamn pe Dumnezeu care-l acceptă, i-a dat viața și-l iartă… Deci săvârșesc un păcat mai grav decât răul făcut de acea persoană atunci când o condamn și-mi închid inima față de ea prin condamnarea ei…
Am pornit de la o serie de judecăți comunicate lui Pavel în legătură cu ministerul său și al altora. Răspunzând, Pavel nu apără faima sa și bunătatea metodei sale, nici modul său de a evangheliza. Ci, vorbind împotriva faptului de a judeca, se arată credincios față de misiunea sa de administrator, deoarece a fi administrator fidel constă în a nu judeca, în a nu se lăsa condiționat de judecata pe care el și-o atribuie sau alții i-o aduc… Deci trebuie să rămână fidel darului și responsabilității pe care Domnul i le-a dat.
Este important să fim liberi înaintea judecății, pentru ca să putem trăi. Dacă nu, întreaga mea viață trebuie să corespundă cu judecata mea și a altora și, astfel, aș fi un sclav al părerilor mele și ale altora… Nu aș mai putea trăi…
În realitate, judecata mea este crucea lui Cristos, adică o iubire infinită, care mă iartă și mă acceptă și, cu ajutorul acestei judecăți și a acestei stime pozitive a Domnului față de mine, eu mă evaluez pe mine și pe alții. Doar atunci știu deosebi binele de rău. Ceea ce nu corespunde acestei stime este un rău! Și voi căuta să evit ceea ce nu corespunde acestei stime a Domnului pentru mine și pentru toți. Și voi căuta să ies din rău, și voi ieși cu ajutorul acestei stime care îmi este dăruită…
Voi ține seama că aproapele lucrează și se comportă în baza stimei și a încrederii pe care eu o am față de el… Dacă noi nu stimăm un om, acela este condamnat să trăiască rău!
În povestirea creației, după fiecare zi se spune: „Și a văzut că era bun”. Însă ce se spune despre creația din a șasea zi? Nu se spune că omul „era bun”, ci că omul „era foarte bun” (cf. Gen. 1,31). Cartea Genezei a fost scrisă după păcatul original, în unul dintre cele mai rele momente ale istoriei lui Israel, când poporul era în exil la Babilon, din cauza păcatului său… Și totuși, în ciuda acestui fapt, omul este „foarte bun” în ochii lui Dumnezeu.
De ce?
Pentru că Dumnezeu ne-a creat! Și ne-a creat ca fii ai Săi!
Tocmai această premisă, supoziție pozitivă, ne dă posibilitatea să trăim; această stimă acordată de mai înainte fiecărui om ne face să construim (să trăim) raporturi libere între noi…
Judecata bună, exprimată față de un altul, face să iasă la lumină binele prezent în el; judecata negativă îl întemnițează în moarte, căci aproapele va corespunde acestei judecăți exprimate de mine… Așadar, noi suntem responsabili de viața și de moartea fratelui, prin exprimarea judecăților noastre.
(Să ne amintim de cei doi datornici din Mt. 18… )
Opusul judecării este stimarea. Iar Scrisoarea către romani, 12,10, subliniază că trebuie să ne întrecem în a ne stima (prețui) unii pe alții… Având în vedere că între oameni există mereu o rivalitate, apostolul ne îndeamnă să fim rivali în a ne stima.
v. 4
4 De fapt, conştiinţa nu mă acuză cu nimic, dar nu sunt justificat prin aceasta. Cel care mă judecă este Domnul.
Pavel spune: eu nu mă judec pe mine… Mai întâi de toate pentru că nu trebuie să mă judec… Apoi, pentru următorul fapt: chiar dacă eu aș descoperi că sunt fără păcat (fără vină), nu aș fi justificat (îndreptățit)…
Pavel a experimentat deja că poate fi perfect (fără cusur) în respectarea legii și, tocmai din această cauză să fie pierdut, osândit…
În ce constă justificarea, faptul de a fi drepți?
Îndreptățirea nu constă în a spune: „Nu am greșit”, căci adevărata dreptate înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu și a iubi frații. Și acest fapt este cu totul altceva… Iar cine iubește, mereu este dator și mereu simte că nu-i la înălțimea iubirii… și că are un lung drum de făcut… căci iubirea este infinită.
Însă aceste descoperiri nu-i trezesc sensuri (sentimente) de vină, ci el simte nevoia de a fi justificat; pricepe că nu se poate auto-justifica… Simte nevoia să fie acceptat, pentru ca, la rândul său, să accepte pe alții și să-i iubească…
Cine s-ar judeca pe sine, pentru a vedea cât este de bun și pentru a se controla și prezenta cât mai bine… ar fi un om blocat în modul cel mai rău. Un astfel de om niciodată nu se va maturiza. Iar dacă ar reuși să fie perfect, va ajunge cu perfecțiunea sa în mormânt, va atinge moartea perfectă…
În schimb, Pavel înțelege că el nu trebuie să se judece. Totuși, dacă s-ar judeca și nu și-ar afla vreun păcat, el pricepe că nu în baza acestui fapt ar fi justificat (îndreptățit). „Pentru că dreptatea mea – care înseamnă a face voia lui Dumnezeu – este aceea de a iubi”. Iar în câmpul iubirii, omul mereu este limitat (nepriceput), căci niciodată nu iubește suficient de mult…
În final, Pavel concluzionează: „Judecătorul meu este Domnul”.
Noi nu suntem obișnuiți să ținem seama de judecata lui Dumnezeu. Însă, despre judecata lui Dumnezeu, mereu trebuie să ținem seama de două aspecte: cel înspăimântător (teribil) și cel milostiv.
Pe fața lui Cristos pantocrator avem mereu doi ochi diferiți: unul sever (exigent), iar celălalt surâzător; unul al dreptății, iar celălalt al milei. Avem ambii ochi, pentru că Dumnezeu este Iubire, iar iubirea nu tolerează răul. Deci Dumnezeu este foarte drept, înspăimântător de drept.
Ce și cât va rămâne din viața mea? Nu știu. Poate nu va rămâne nimic…
Vorbind despre judecata lui Dumnezeu, care e iubirea, să nu uităm că iubirea este mai severă, mai înspăimântătoare decât judecata, pentru că tot ceea ce nu-i iubire și milă este greșit! Adică este nimic!
Cu adevărat există o judecată care „arde” viața. De ce? Pentru că această judecată este iubirea și mila… și arde tot ceea ce nu-i iubire și milă. Numai iubirea și mila au valoare… Iar Domnul acceptă cu iubire și cu milă persoana care în totalitate este arsă…
Pe pământ, noi suntem chemați să răspundem, să corespundem acestei iubiri. Numai atunci putem spune că ne-am trăit viața în plinătate. Dacă nu, am trăit doar o viață arsă. Este adevărat că Dumnezeu ne primește cu toată iubirea și mila Sa, însă ne va fi arsă o mare parte din viață. Altfel spus, vom trăi numai ultimele clipe ale vieții.
Este important să știm că Dumnezeu este Judecător și să ținem seama de cele două aspecte ale judecății lui Dumnezeu. Cu adevărat, Dumnezeu este sever, pentru că iubirea este exigentă și mult mai serioasă decât dreptatea… În același timp, iubirea este și milostivă. Ambele aspecte sunt importante…
În trecut mă scandalizam și nu pricepeam afirmația unora care spuneau că le face bine oamenilor să nu păcătuiască chiar „din frica de a nu sfârși în iad”.
De ce le face bine?
Pentru că iadul este tocmai faptul de a păcătui… Prin urmare, dacă oamenii nu păcătuiesc din frică, primul rod este faptul că nu ajung în iad. Apoi, dacă nu păcătuiesc, încep să înțeleagă că există altceva mai bun… Însă, dacă oamenii păcătuiesc, nu-și dau seama că există ceva mai bun… Ci se scuză: „Nu putem trăi diferit, nu putem face diferit”… Așadar, a nu păcătui, chiar din teama de a nu sfârși în iad, este mult mai bine decât faptul de a păcătui… Căci a nu păcătui din acest motiv te conduce treptat să fii liber, mult mai mult decât dacă ai păcătui ușor, fără să-ți provoci vreo mare daună și scuzându-te că acea acțiune „ar fi un bine”…
Să nu uităm că Domnul este sever, serios și nu greșește când vorbește de gheenă și de iad. Iadul este răul pe care noi îl facem… Iadul nu-i realitatea pe care El ne-o pregătește… Totuși e minunat să spunem că „El ne dă pedeapsa iadului”, pentru că dacă ar fi ceva automat, am concluziona că, odată săvârșit păcatul, suntem pierduți… Dar faptul că ne pedepsește El – care moare pe cruce pentru noi – ne lasă mereu deschisă intrarea în viața veșnică…
În ultima vreme acest discurs a fost lăsat de o parte, pentru că din perspectivă spirituală putea să pară unul agresiv… Această învățătură, prin prismă pedagogică, poate fi foarte importantă pentru noi… Căci, la urma urmei, omul tinde mereu să justifice ceea ce face… Iar omul, mai înainte de a face, multe lucruri nu le înțelege… și nici măcar după aceea nu le pricepe… Însă dacă nu le înfăptuiește, pentru că în baza experienței i se spune că acele lucruri i-ar dăuna, cel puțin nu le justifică (nu se dezvinovățește) și, nefăcându-le, începe să înțeleagă binele…
Nu pretindem că acesta este singurul discurs, căci, până la urmă, indiferent de păcatele omului, se activează comprehensiunea iubirii și a milei, chiar și în sfera răului…
Însă este bine să ținem cont în sfera educației de judecata lui Dumnezeu și de aspectele ei, începând cu crucea, adică știind că judecata Sa este iubirea, apoi să înțelegem că iubirea este exigentă, iar, ceea ce nu-i în conformitate cu iubirea, distruge, fiind iadul.
Când Pavel spune: „Judecătorul meu este Domnul”, pronunță aceste cuvinte respirând ușurat… Căci „Domnul e Judecător” înseamnă: „în sfârșit… sunt liber”. Pentru că eu știu care este judecata Sa: este iubirea infinită pentru mine și pentru toți, iar eu trebuie să corespund acestei iubiri. Tocmai acestei iubiri eu vreau să-i fiu fidel.
v. 5
5 Aşadar, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul. El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită.
Judecata se va înfăptui la venirea Domnului: va fi cea de la sfârșitul vieții noastre – care deja se întâmplă – iar apoi va fi cea înfăptuită împreună cu toți oamenii.
În ce constă judecata Domnului?
„Va pune în lumină ceea ce stă ascuns în întuneric și va da pe față gândurile inimilor”… Ce ar fi dacă gândurile și sentimentele noastre ar fi cunoscute tuturor celor din jurul nostru? Să nu uităm că toate gândurile și sentimentele noastre Îi sunt cunoscute Domnului.
În noi întotdeauna locuiește o „față dublă”, o ambiguitate: tenebrele inimii noastre, dar toate vor ieși la lumină…
Să nu uităm că sensul vieții noastre este acela prin care tenebrele inimii noastre să iasă la lumină, deja din timpul vieții. Fapt pentru care întreaga noastră viață este o împlinire a judecății lui Dumnezeu, adică este o viață împlinită, trăită cu sensul și cu discernământul iubirii și al milei lui Cristos…
Dacă încercăm să trăim cu judecată (cu prudență), ținând cont că judecata lui Cristos este crucea Sa, adică iubirea Sa față de toți, ne vom da seama cât întuneric, cât egoism, mizerie, meschinărie avem în inimă… Doar atunci voi începe să mă judec, dar nu în sensul de a mă condamna, ci în sensul de a mă cunoaște și de a experimenta iertarea și mila Domnului față de mine, adică judecata mântuitoare a lui Dumnezeu față de mine. Și, astfel, voi aplica această judecată altora…
Acesta este întregul drum al vieții spirituale.
Astfel, trăirea mea cu judecată, cu sens, cu discernământ, adică cunoscând răul care-i în mine, va deveni locul în care eu experimentez mila lui Dumnezeu și mântuirea Sa și, deci, solidaritatea cu El și cu toți oamenii, care sunt frații mei.
În final, fiecare „își va lua de la Dumnezeu lauda sa”. Fiecare om vrea să fie lăudat și stimat. Și e just. Noi trăim în baza stimei pe care ne-o acordă alții… Vom avea lauda noastră, iar lauda noastră vine direct de la Dumnezeu… Iar lauda noastră va fi tocmai răspunsul nostru dat iubirii și milei Sale… Și va fi identitatea noastră.
Cu alte cuvinte, viața mea valorează atât de mult, cât de mult am răspuns judecății lui Dumnezeu, adică iubirii Sale față de mine. Aceasta va fi lauda mea… „Mi-ai dat doi talanți, iată că au devenit patru… Ultimii doi i-am adăugat eu. Sunt răspunsul meu”. Iar Domnul spune: „Intră în bucuria Domnului tău”.
Cu ceea ce am adăugat eu, care este răspunsul meu, devin egal cu El și intru în bucuria Sa și în plinătatea Sa de viață…
Sinteza temelor și textele utile:
În acest text, Pavel ne-a oferit o schiță a figurii apostolului, dar și una a figurii credinciosului. După ce a vorbit în mod polemic despre separările, nebuniile și diferitele înțelepciuni, ne spune mai întâi cine este apostolul. Apostolul este cel trimis, în limba greacă, iar în limba latină a fost tradus cu noțiunea de misionar…
Altfel spus, fiecare dintre noi este trimis de Tatăl spre frați. Iar însușirile celui trimis sunt două: cea dintâi este faptul că el este ministrul lui Cristos, îi aparține lui Cristos și este în tovărășia lui Isus. În acest sens avem Mc. 3,14 și Io. 15, „Eu sunt vița, iar voi mlădițele”, exprimând unirea cu El. În Io. 10, se vorbește despre „a fi unul în celălalt”.
Al doilea aspect al apostolului este faptul de a fi administrator al misterelor lui Dumnezeu, adică faptul de a vesti fraților această experiență… Acestea sunt și cele două aspecte fundamentale ale vieții noastre de credincioși.
Apostolul, la fel ca orice administrator și credincios, trebuie să fie fidel. Există multe feluri de fidelitate, dar și de infidelitate… Lc. 12, 13-21, bogatul nebun, cel care, în loc să administreze, posedă; Lc. 12, 35-48, cel care se consideră slujitor, dar, văzând că Domnul întârzie, spune: „să căutăm profitul nostru”; Lc. 16, 1-8, administratorul înțelept, cel care dă…
A treia tema este a judecății: despre a nu judeca, cf. Mt. 7, 1-5 și Mt. 18, 21-35;
În al patrulea loc, judecata vine de la Domnul: Mt. 25, 14-30 și Mt. 25, 31-46, avem judecata Domnului…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop