Psalmistul ne spune că omul drept este lovit de mari dificultăți, dar are o credință stabilă în Domnul, și este liniștit pentru că-și caută scăparea la Domnul.
Pavel, apostolul, tocmai pentru că locuiește cu Domnul, se trezește că este asociat misterului pătimirii și dificultăților Domnului.
Se citește 1Cor. 4, 6-21
6 Acestea, fraţilor, le-am dat ca un exemplu despre mine şi Apolo spre binele vostru ca să învăţaţi de la noi: să nu treceţi peste cele scrise ca nu cumva vreunul dintre voi să se laude cu unul împotriva celuilalt. 7 Căci cine te face mai deosebit de alţii? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit? 8 V-aţi săturat deja! V-aţi şi îmbogăţit de-acum? Aţi ajuns regi fără de noi! Într-adevăr, ar fi fost bine să ajungeţi regi, ca să domnim şi noi împreună cu voi! 9 Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. 10 Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi sunteţi înţelepţi în Cristos; noi suntem slabi, voi sunteţi tari; voi vă bucuraţi de cinste, iar noi, de dispreţ. 11 Până în ceasul de acum, suntem flămânzi şi însetaţi, suntem goi şi chinuiţi şi pribegim. 12 Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Când suntem batjocoriţi, binecuvântăm; când suntem persecutaţi, răbdăm; 13 când suntem insultaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum. 14 Vă scriu acestea, nu ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă mustru ca pe nişte copii iubiţi ai mei. 15 Căci chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi părinţi: eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie. 16 Aşadar, vă îndemn: fiţi imitatorii mei. 17 Tocmai de aceea l-am trimis la voi pe Timotei, care este copilul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum învăţ pretutindeni, în fiecare Biserică. 18 Unii s-au îngâmfat ca şi cum eu n-aş mai veni la voi. 19 Însă voi veni în curând la voi, dacă Domnul va voi, şi voi cunoaşte nu doar cuvântul celor îngâmfaţi, ci şi puterea lor, 20 pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu [constă] în cuvinte, ci în putere. 21 Ce vreţi? Să vin la voi cu varga sau cu iubirea şi cu duhul blândeţii?
Acest text – care e un portret minunat al apostolului – este scris datorită orgoliului corintenilor, care pretindeau că urmează oameni iluștrii precum Pavel, Apollo, Petru… Iar Pavel le răspunde că nu au motive să fie orgolioși, pentru că ei – apostolii – îl urmează pe Cristos. În acest moment, Pavel descrie portretul săracului Cristos, adică al apostolului. El subliniază că apostolul este icoana lui Cristos, cel care, personal, trăiește destinul crucii, al seminței aruncate, al sării care se dizolvă… Apostolul este caracterizat de umilire, de umilință, de efort, de sărăcie… de toate aspectele pentru care lumea nu are motiv să fie orgolioasă…
Apostolul este cel care are aceleași sentimente (simțiri) care au fost în Isus Cristos, adică este cel care are înțelepciunea lui Dumnezeu, a Domnului care e Iubire. Iar iubirea este umilință, sărăcie și umilire din partea altora… în ochii lumii. Dar aceasta este gloria lui Dumnezeu.
Pavel realizează portretul apostolului ca fiind icoana lui Cristos, care e icoana fiecărui creștin. În fond, ne arată care sunt valorile fundamentale pe care fiecare dintre noi este chemat să le trăiască, valori care sunt cele ale înțelepciunii Evangheliei. …
Numai dacă înțelegem câte ceva din aceste valori – și avem nevoie de întreaga viață pentru a le înțelege și a umbla în direcția descrisă de ele – intrăm în Împărăție, adică trăim ca fii și frați. Dacă nu, înseamnă că doar aplicăm lui Isus și credinței creștine toate criteriile noastre lumești. Iar, după părerea noastră, Isus ar trebui să le realizeze și să le împlinească, însă nu reușește, pentru că El face exact opusul…
Deja Pavel a vorbit despre înțelepciunea crucii, care în ochii lumii este o nebunie… Totuși, o prezentare puțin mai bună a portretului apostolului ar fi trebuit să-l intereseze, căci putea să-i folosească la o cauză nobilă: evanghelizarea… Însă el se prezintă, slab, nebun, însetat, înfometat, gol, bătut… Apostolul este identificat cu sărăcuțul Isus.
v. 6
6 Acestea, fraţilor, le-am dat ca un exemplu despre mine şi Apolo spre binele vostru ca să învăţaţi de la noi: să nu treceţi peste cele scrise ca nu cumva vreunul dintre voi să se laude cu unul împotriva celuilalt.
Toate cele relatate în cateheza anterioară, despre însușirile fundamentale ale apostolului, sunt spuse de Pavel „spre binele nostru, pentru ca să învățați de la noi să urmați ceea ce este scris”.
Cine este apostolul?
Este un om care se încrede în Cuvânt, și urmează ceea ce este scris! Este omul care întrupează Cuvântul, fiind primul care în persoana sa întrupează Cuvântul lui Cristos. Tocmai din acest motiv apostolul devine un exemplu, un model pentru noi.
Apostolul e modelul fiecărui creștin, pentru că el, cel dintâi, este angajat, implicat să trăiască Cuvântul…
Motivul este următorul: „Să nu vă umpleți de orgoliu în favoarea unuia și împotriva altuia”. Altfel spus, voi, corintenilor, ne considerați importanți pe noi, apostolii. De fapt, greșiți, pentru că importanța noastră este total diferită de cea pe care voi ne-o atribuiți. Este exact opusă!
În acest loc urmează descrierea apostolului…
Orgoliul divide, iar antidotul este umilința lui Cristos și cea a discipolului, căci umilința este în legătură cu iubirea care unește, ne ajută să trăim.
Să învățăm ceea ce stă scris…
În viața noastră este hotărâtor să ne corectăm direcția pașilor până când învățăm să avem aceleași simțiri pe care le-a avut Isus.
Cum s-a comportat El?
Exact în mod opus față de cum ne comportăm noi… Fiind bogat, s-a făcut sărac; fiind fiu, s-a făcut slujitor; fiind cel dintâi, s-a făcut ultimul dintre toți și sclavul tuturor… „până la moarte, și la moartea pe cruce”. Tocmai din acest motiv ne-a mântuit. Cu alte cuvinte, calea mântuirii este calea umilinței și a sărăciei lui Cristos, pentru că acestea sunt valorile care mântuiesc omul: sărăcia, umilința, dăruirea de sine, iubirea, iertarea, umilirea… Pentru cei care le înțeleg…
A îndura o umilire nu-i grav, ci a-i umili pe alții este foarte grav! A îndura o umilire este ceva măreț, căci ești la fel ca Isus și ca toți profeții. De obicei, vrem să restituim umilirile îndurate tocmai pentru că provocăm umilirea altora… Pentru că în minte avem valorile false: pentru noi are valoare orgoliul și umilirea aproapelui. Credem că suntem valoroși dacă îl umilim pe cel de lângă noi… Însă acest fapt nu-i adevărat.
Cel care are valoare este omul umil și umilit, care acceptă cu seninătate situația sa, nedorind să umilească pe nimeni, ci continuând să-i iubească și pe cei care-l umilesc, așa cum se comportă Dumnezeu cu noi…
Așadar, este nevoie să învățăm să trăim „ceea ce-i scris, cât este scris”. Iar apostolul este cel dintâi care-i „obligat” să învețe să trăiască ceea ce este scris.
v. 7
7 Căci cine te face mai deosebit de alţii? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit?
În acest verset se vorbește despre orgoliu.
În ce constă rădăcina orgoliului?
În faptul că eu am un privilegiu, am ceva care mă deosebește de alții… Iar ceea ce mă deosebește îmi folosește să-i stăpânesc pe alții, pentru a le arăta cât sunt de bun, priceput, important… Astfel, toate darurile pe care le am le folosesc numai pentru a-mi face rău mie și altora…
Pavel ne interoghează: „Cine ți-a dat acest privilegiu?”. Textul grec ar fi „cine te deosebește de alții?”. Pavel continuă: eu sunt egal cu toți ceilalți, și tot ceea ce am este darul lui Dumnezeu… Așadar, eu sunt „dăruit”, cadorisit (donato) și, în plus, sunt iertat (per-donato) pentru că sunt și păcătos… Așadar, ce mă deosebește de ceilalți oameni?
Iar dacă am ceva… „Ce am ce nu am primit?” Căci tot ceea ce am, am primit! Și dacă am primit mai mult, va trebui să dau socoteală mai mult…
Iar dacă tu, care ai primit mai mult, folosești aceste daruri pentru a te mândri și a stăpâni, acesta nu-i un lucru bun… Ar fi fost mai bine dacă ai fi primit mult mai puțin… și nu te-ai mândri.
Dacă noi utilizăm darurile din dorința de a ne afirma, adică pentru a face răul… înseamnă că ar fi fost mult mai bine dacă nu le-am fi primit… Darurile folosesc nu pentru a ne afirma și a săvârși răul, ci pentru a sluji, pentru a fi înțelegători și milostivi cu cei de lângă noi.
A ne mândri cu darurile pe care le-am primit, ca și cum ar fi ale noastre – a le considera ca și cum ar fi ale mele – constituie rădăcina tuturor păcatelor…
În ce constă păcatul originar?
Să nu uităm faptul că primisem totul, inclusiv a fi egali cu Dumnezeu…
Ce a făcut Adam și fiecare dintre noi? El a vrut să răpească darul, să posede, să stăpânească ceea ce i-a fost dăruit. Și să spună: „Eu sunt al meu; eu sunt principiul (creatorul) meu”. Însă acest fapt nu-i adevărat!
Păcatul originar este originea tuturor păcatelor noastre, care sunt, prin definiție, faptul de a nu gestiona darurile noastre ca daruri, ci a ne face stăpâni pe ele, în dezavantajul nostru și al celor de lângă noi. Altfel spus, păcatul nostru constă în a administra darurile cu spirit stăpânitor… Fapt care înseamnă a le distruge, pentru că nu mai sunt un dar. Dacă noi vrem să le stăpânim, înseamnă că darurile nu ne mai unesc cu Tatăl și cu frații. Iar noi, prin darurile pe care le posedăm, ne separăm și de Tatăl – pentru că ne afirmăm împotriva Lui – și de frați, pentru că-i stăpânim.
În schimb, darurile ne-au fost lăsate pentru ca să-I mulțumim Tatălui pentru ele și să-i iubim pe frați…
Orgoliul este prostuț și toți suntem plini de el…
Cel puțin să începem să înțelegem că-i prostuț… și că e lucrul cel mai stupid care există pe lume… Chiar dacă îl avem… și mereu îl avem. Însă ar fi bine să înțelegem că-i prostuț… Și că ceva mai stupid nu există, căci datorită orgoliului ne facem rău… Cel puțin dacă am avea unele avantaje sau câștiguri… Dar nu avem! Orgoliul ne face doar să pierdem în toate sferele… Și totuși îl avem…
Dumnezeu ar fi putut marca, însemna ca fiind darurile Sale tot ceea ce avem și suntem… Dar El este discret și nu a făcut acest lucru… Fapt pentru care noi considerăm că tot ceea ce avem și ceea ce suntem ne aparțin, ne reprezintă ca și cum ar fi născute din noi, create de noi… „Eu sunt al meu, deci mă administrez eu… Ceea ce-i al meu e doar al meu…”, credem noi în mod greșit… Căci Dumnezeu ne-a lăsat darurile Sale pentru cu totul altceva… El nu a marcat darurile Sale, pentru că dorea ca noi să avem un alt tip de raport cu lucrurile, între noi, și între noi cu El…
v. 8
8 V-aţi săturat deja! V-aţi şi îmbogăţit de-acum? Aţi ajuns regi fără de noi! Într-adevăr, ar fi fost bine să ajungeţi regi, ca să domnim şi noi împreună cu voi!
În mod adevărat și ironic, Pavel le spune: „Sunteți sătui. Ați devenit bogați”… Și-i adevărat, pentru că oamenii din Corint sunt cu adevărat bogați în daruri… Pavel ne spune că ei au multe daruri spirituale… deci „sunt sătui” și „au devenit domni, regi”.
Regele este idealul omului, este omul liber, care poate face tot ceea ce vrea… E adevărat că mai întâi ar trebui să înțeleagă ceea ce vrea… Pentru că libertatea este alcătuită din inteligență, adică din adevăr și din voință…
Pavel le spune: „Voi ați devenit regi, adică în totalitate liberi”, apoi continuă: „Ar fi fost bine dacă ați fi devenit regi”… În realitate ați devenit sclavii voștri.
Pentru că există două moduri de a fi regi… Isus subliniază: „Voi știți că regii neamurilor le stăpânesc… Însă nu așa să fie între voi…”. Modul creștinului de a fi rege, deci om liber, îl aflăm privind crucea lui Cristos. Unul care știe să iubească atât de mult până la a-și da viața… Aceasta este libertatea! Este omul care nu-i condiționat deloc de propriul egoism și nici de egoismul altora.
De ce?
Pentru că El cunoaște adevărul. Iar adevărul este faptul că Dumnezeu este Tatăl, iar noi suntem frați…
Așadar, în aceste versete, Pavel îi apostrofează: „Vă credeți regi?”. „Ar fi bine dacă ați fi regi, căci și noi bucuroși am sta cu voi… Însă ați devenit sclavii orgoliului, al viciilor și al pasiunilor voastre”… Altfel spus, ați devenit regi, dar urmând modelul regilor acestei lumi. Ați folosit bogăția darurilor (și a celor spirituale) pe care Dumnezeu v-a dat-o, însă pentru a vă separa și a stăpâni unii peste alții… Un lucru care se poate face chiar și cu darurile spirituale…
În comunități, oamenii nu se separă din cauza defectelor, a lipsurilor, a limitelor, ci întotdeauna se dezbină din cauza calităților… adică în baza „liniei celei mai corecte” sau „a înfăptuirii a ceea ce-i mai drept”, ori din cauza unei polemici referitoare la „cine-i mai bun”… sau „cine are dreptate…”. Întotdeauna separările apar din aceste motive…
În realitate, ar trebui să ne străduim să-i înțelegem pe alții, să-i acceptăm…
Paradoxal, în spatele aspectelor slabe ale oamenilor din comunitate se naște o mai mare solidaritate… Este adevărat că uneori poate fi greșită, atunci când ei se unesc pentru a se confirma în răul lor…
În concluzie, folosirea negativă a darurilor pozitive este mult mai gravă decât simplul rău, adică faptul că avem limitele noastre…
Versetele de la 9 la 13 descriu portretul apostolului, care participă la stilul crucii… deci la triumful crucii…
vv. 9-13
9 Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. 10 Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi sunteţi înţelepţi în Cristos; noi suntem slabi, voi sunteţi tari; voi vă bucuraţi de cinste, iar noi, de dispreţ. 11 Până în ceasul de acum, suntem flămânzi şi însetaţi, suntem goi şi chinuiţi şi pribegim. 12 Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Când suntem batjocoriţi, binecuvântăm; când suntem persecutaţi, răbdăm; 13 când suntem insultaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum.
În aceste versete avem descrierea apostolului care, de fapt, este descrierea lui Cristos…
Prima însușire a apostolului este faptul de „a fi pus pe ultimul loc”. „Cine dintre voi vrea să fie cel dintâi, să fie ultimul și slujitorul tuturor”. Pentru că Primul – care e Fiul – s-a făcut cel mai mic și ultimul dintre toți… Este răsturnarea tuturor valorilor lumești…
Vrei să fii cel dintâi? Vrei ceva just, căci toți vrem să fim cei dintâi… Dar să știi că cel dintâi este cel din urmă dintre toți! Iar ultimul este Domnul.
De ce este atât de important cel din urmă?
Să presupunem că există un bloc cu zece etaje, în formă de piramidă… cu diferite balcoane, și fiecare își aruncă gunoiul în balconul etajului inferior… Cel din urmă – deci, cel de la parter – duce gunoiul tuturor… Altfel spus, ultimul duce pe umerii săi gunoiul tuturor, sprijinind, susținând lumea… Tocmai cel din urmă ține în picioare totul.
Dacă am alcătui o piramidă din oameni… Cine îi sprijină? Cel care stă dedesubt. Cu alte cuvinte, sărăcuții întru Isus duc pe umerii lor greutatea lumii. Și sunt constrânși să facă acest lucru, chiar dacă nu doresc… Sunt constrânși să slujească, deci să fie ca Dumnezeu. Acesta este prima observație…
A doua este următoarea: dacă un om iubește, nu se pune înainte, nu stăpânește, ci slujește și, astfel, este cel din urmă, ultimul.
Iubirea înseamnă a-l considera pe celălalt superior. De ce ne iubește Dumnezeu? Pentru că ne consideră pe noi superiori Sieși, deci și-a dat viața pentru noi. Noi suntem mai valoroși decât El. Dacă un om nu valorează mai mult decât tine, nu-l iubești… Așadar, ultimul loc este locul lui Dumnezeu, care ne iubește pe toți.
Iar apostolul este pus pe locul cel din urmă. Și nu se rușinează, pentru că iubește. Altfel spus, apostolul este însuflețit de aceeași iubire a Tatălui față de toți frații. Și, astfel, ocupă ultimul loc…
Nu din întâmplare Suveranul pontif este numit servus servorum Dei, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu.
Și el va trebui să răspundă dacă într-adevăr a ocupat ultimul loc, fără să încerce să-și conserve propria demnitate… Adică este dispus să fie criticat? În zilele noastre, Papa arată că e dispus să fie criticat, căci toate ziarele vorbesc rău despre Biserică… E un semn bun… Este sigurul semn bun, căci toate celelalte semne sunt discutabile.
Ultimul loc este o un lucru divin pe care trebuie să-l descoperim… pentru că reprezintă o valoare mistică, este răsturnarea tuturor criteriilor noastre prostuțe de stăpânire/dominare… De fapt, noi învățăm adevărata valoare și aflăm cine e Dumnezeu de la cel din urmă… Aceasta este prima însușire…
A doua însușire a apostolului, a celui care valorează cel mai puțin, constă în faptul că „suntem condamnați la moarte, ca un spectacol înaintea lumii”… la fel ca Isus osândit la moarte… Cel din urmă duce greutatea tuturor, iar greutatea cea mai rea este moartea, moartea tuturor celorlalți, care se descarcă asupra sa…
Apostolul devine precum „un spectacol”. Spectacolul este teatrul, theoria, în limba greacă. După cum crucea este marea theorie din NT, și apostolul reproduce această theorie în viața sa. Theoria, adică spectacolul crucii. „Theoria” înseamnă faptul că poate fi văzut…
Apostolul arată în mod clar „lumii și îngerilor” care este ultimul loc.
Probabil, Pavel face referire la spectacolele de circ, loc în care condamnații erau trimiși în mijlocul animalelor pentru a fi devorați.
Pavel se întreabă: „De ce apostolii sunt pe ultimul loc?”. Și răspunde: „Pentru că suntem nebuni, de dragul lui Cristos”, pentru a vă da vouă înțelepciunea lui Cristos…
Nebunia este opusul înțelepciunii… După părerea noastră, știința/informația echivalează cu puterea… Iar, pentru apostol, știința/informația – a cunoaște cine e Cristos, care s-a făcut ultimul dintre toți – echivalează cu „a fi slabi, a fi disprețuiți și a fi nebuni” în ochii lumii. În realitate, cunoașterea apostolului echivalează cu adevărata înțelepciune.
Noi suntem slabi din cauza înțelepciunii noastre, pentru că avem înțelepciunea iubirii, a crucii. Dar tocmai astfel vă dăm vouă puterea acestei înțelepciuni…
„Voi sunteți onorați” de această înțelepciune, pentru că ați înțeles-o, iar noi ducem pe umerii noștri disprețul…
Pavel notează că primele însușiri ale apostolului sunt cele mai umilitoare, cele morale: faptul de a fi pe ultimul loc, de a fi un spectacol negativ, de a fi nebun, slab și disprețuit… Însă acestea sunt însușirile fundamentale ale lui Cristos și ale apostolului.
Dacă un om vrea să fie liber în a lua o decizie, în a decide ceva, să analizeze lucrurile prin optica omului care vrea să accepte ultimul loc, să fie nebun înaintea lumii, slab și disprețuit… Dacă are această libertate, poate decide cu adevărat ca om liber. Dacă nu, mereu va fi sclavul imaginii de sine (a demnității sale) ce trebuie salvată… Niciodată nu va lua o decizie justă.
Cum se comportă părinții cu fiii lor?
Dacă îi iubesc – chiar dacă fiii cred că părinții sunt prostuți, slabi și chiar dacă pruncii îi disprețuiesc -, părinții fac pentru aceștia ceea ce li se pare că-i just, pentru că nu urmăresc să-și salveze demnitatea înaintea lor… Este adevărat că părinții ar putea greși, deoarece iubirea îi determină să se comporte mereu bine față de ei… Dar așa s-a comportat și Dumnezeu cu noi…
În realitate, prin fiecare decizie liberă, omul arată că-i dispus să accepte să fie considerat prostuț, slab și disprețuit… Dacă nu, este limpede că în fiecare alegere de a sa, omul va căuta să aleagă ceea ce-i dă mai multă onoare, mai mult prestigiu și mai multă putere… Dar atunci ce alegeri face, ce decizii ia? Alege ceea ce-i dă lui mai multă putere, prestigiu și onoare… Dar aceasta nu-i alegerea corectă, cea de a urma adevărul și de a sluji. Dacă omul urmărește doar profitul propriu, mereu va face alegeri greșite…
Tema alegerii corecte este centrul Exercițiilor Spirituale ale sf. Ignațiu de Loyola, care o numește „Al treilea fel de a iubi”, sau al umilinței. Și-i singurul loc în care omul este liber pentru a-și hotărî cu adevărat calea vieții sale. Dacă nu, mereu va rămâne sclav. Sclavul dorinței de a-și păstra demnitatea, imaginea, onoarea…
Această temă e greu de înțeles… Nu este vorba de a căuta să fim disprețuiți, ci să trăim în adevăr și în libertate… Fapt pentru care nu căutăm să ne păstrăm demnitatea, onoarea, mai presus de orice… Aici cade imaginea pe care o avem despre noi înșine – imaginea pe care noi am dat-o altora despre noi – și iese la lumină icoana care conține asemănarea noastră cu Isus. Altfel spus, iese la iveală eul nostru adevărat, curat. Nu eul fals…
Apoi, Pavel continuă cu portretul exterior, care apasă mai puțin pe umerii apostolului, și spune: „îndurăm foamea, setea, suntem goi, bătuți și nu avem unde să locuim”… Și ne obosim lucrând cu mâinile noastre…
Cu alte cuvinte, apostolul realizează Fericirile în persoana sa, la fel ca Isus.
Nu-i lipsit de importanță faptul ca apostolul să trăiască în sărăcie… Viețuirea în sărăcie este o parte din vestire, aparține propovăduirii. Pentru că toți căutăm ceea ce-i mai comod, mai plăcut pentru noi… Și este foarte ușor să căutăm propria noastră plăcere, comoditate chiar și-n lucrurile spirituale… noi vrem să facem lucruri spirituale pentru a obține avantaje materiale… Dar trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr transmitem lucruri spirituale sau predicăm pentru că vrem avantaje materiale?
Din această cauză este foarte important ca vestirea Evangheliei întotdeauna să fie în strânsă legătură cu sărăcia apostolului. Și să nu fie în legătură cu vreun avantaj, de nici un fel. Ci doar cu dezavantajele…
Pavel ne-a oferit portretul interior, apoi pe cel exterior, iar, în final, ne-a oferit portretul relațiilor cu alții, „Când suntem insultați, binecuvântăm; când suntem persecutați, îndurăm”, la fel ca Isus pe cruce… „Când suntem defăimați, noi mângâiem. Am ajuns gunoiul tuturor, până astăzi”.
Dacă un om vrea să aibă faima, prestigiul apostolului, să accepte aceste lucruri.
Primele reguli din Constituțiile iezuiților subliniază că un aspirant trebuie întrebat următoarele, pentru a vedea dacă este potrivit să intre în ordin: „Ești dispus să dorești să fii disprețuit, umilit și insultat?”. Se presupune că aspirantul e normal și răspunde: „Nu!”.
Următoarea întrebare este: „Ești dispus să dorești să fii insultat din iubire pentru Cristos?”…
„Cu greu, poate că da… peste cincizeci de ani…”. Însă aspirantul trebuie să aibă această disponibilitate…
Apoi întrebările devin concrete: „Ești dispus să accepți acele mici împotriviri și umilințe care îți vor ieși obligatoriu în cale în viață, din partea persoanelor care stau aproape de tine?”… Întrebările pornesc de la un nivel înalt, dar apoi ajung la nivelul vieții concrete… Și vorbesc despre acele lucruri pe care fiecare om trebuie să fie dispus să le accepte, căci, altfel, nici măcar nu poate trăi în casa sa… sau se simte rău…
Regulile ne indică libertatea interioară – minimă și indispensabilă – care ne arată întregul drum pe care trebuie să-l parcurgem, pentru că trecem pe acolo… în orice moment al vieții (pe orice cale). Cu alte cuvinte, acesta este drumul înțelepciunii lui Dumnezeu: înțelepciunea iubirii trece pe aici… Este adevărat că este greu… Însă drumul opus este și mai greu, căci este osândirea…
Acest drum este „ușa strâmtă”. Ușa e strâmtă, dar apoi se ajunge în încăperea ospățului… care-i enorm de mare…
Celălalt drum are o ușă largă, dar apoi se înaintează spre un colț tot mai strâmt… Căci egoismul întotdeauna este așa: pare larg, dar e mult mai strâmt.
În schimb, iubirea pare că-i strâmtă, dar apoi este tot mai largă…
Toate acestea sunt valabile pentru fiecare credincios, dar mai cu seamă pentru fiecare apostol.
De ce?
Pentru că apostolul este cel care vestește nu atât prin cuvânt, ci mai cu seamă prin fapte și prin viața sa… Pe cine vestește? Vestește Evanghelia, care-I Isus, Fiul lui Dumnezeu răstignit și înviat!
Apostolul nu alege acest drum pentru că-i masochist, nu-l alege din rațiuni ideologice, nici din motive ascetice, ci din motive mistice… Îl alege din iubire: apostolul simte că sensul vieții sale este Isus Cristos. Simte că Isus a trăit astfel și i se dăruiește exact astfel. Prin urmare, apostolul – nu fără efort – este înclinat să adopte acest stil a lui Isus.
Într-un alt loc, Pavel se va mândri tocmai cu însușirile apostolului (cf. 2Cor) și, în finalul discursului în care se laudă pe sine, va afirma: „Când sunt slab, atunci sunt tare”.
Acest text care începe cu „ultimul loc” și se încheie cu „gunoiul lumii” ne oferă portretul omului liber, un portret care era deja cunoscut cinicilor, dar în acest loc este cu totul altceva: este portretul unuia care-l iubește pe Domnul și care e liber. Și nu-i liber doar de condiționarea lucrurilor – sclav al eului propriu: „eu sunt atât de important și nu mă interesează deloc nimic din lume” – un astfel de om ar fi sclavul cel mai rău, sclavul lui însuși…
Această formă de libertate față de lucruri, pentru a fi cineva important, deja era cunoscută… În textul nostru este vorba de cu totul altceva: ființa mea, eul meu este ca să fiu ca Domnul, ca Dumnezeu care-i exact astfel… Și deci este vorba de iubirea față de Domnul. Și e marea libertate a omului.
Numai având această atitudine, această mentalitate, putem lua decizii înțelepte și libere. Dacă nu, în orice decizie pe care o voi lua, voi urmări să salvez (să păstrez) prestigiul meu, puterea mea și să câștig câțiva bani în plus… Deci toate deciziile mele vor fi greșite… Adică vor fi condiționate de egoismul meu…
v. 14
14 Vă scriu acestea, nu ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă mustru ca pe nişte copii iubiţi ai mei.
Pavel a înțeles că în descrierea portretului apostolului a fost cam dur… și, astfel, corintenii s-ar fi putut rușina de el… Prin urmare, imediat subliniază: „Nu am scris aceste lucruri ca să vă rușinați de noi, ci ca să vă mândriți cu noi, dar din prisma acestui portret…”. Pavel le scrie pentru a-i mustra, a-i avertiza și a-i îndemna să urmeze acest portret al apostolului… „Pentru că aceasta este mărirea pe care noi o căutăm: gloria Domnului, a crucii”…
vv. 15-16
15 Căci chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi părinţi: eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie. 16 Aşadar, vă îndemn: fiţi imitatorii mei.
Pavel le spune că pot avea mulți învățători cu care să se mândrească, chiar 10.000, dar Tatăl este unul singur… Iar eu sunt tatăl vostru pentru că v-am generat, născut prin sămânța Cuvântului, pe care și eu am primit-o. Deci sunteți similari cu mine. Prin urmare: „fiți imitatorii mei”…
Cuvântul care v-a născut pe voi și pe mine este unic. Și așa cum m-a născut pe mine, eu, prin acest Cuvânt, v-am născut pe voi. Deci imitați-mă, ca să trăim același Cuvânt.
Așa cum tata și fiul au aceeași natură, aceeași fizionomie, la fel, vă îndemn să aveți și voi aceeași fizionomie. Și lăsați de o parte pe cei 10000 de învățători care vă înșală. Pentru că aceasta este credința pe care ați primit-o, este Domnul!
„Fiți imitatorii mei” este un îndemn dinamic, nu static. Altfel spus, Pavel îi îndeamnă să urmeze un drum… drumul convertirii… drumul apropierii de Domnul.
v. 17
17 Tocmai de aceea l-am trimis la voi pe Timotei, care este copilul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum învăţ pretutindeni, în fiecare Biserică.
Pavel îl trimite pe Timotei pentru a le aminti aceste căi, „aceste îndrumări în Cristos, așa cum Pavel le predă pretutindeni”. Aceasta este calea pe care am expus-o mai sus… Și pe care apostolul o trăiește, și-o însușește cel dintâi. Și-i calea Fericirilor.
În acest loc, Pavel nu spune ceva diferit de ceea ce a vestit Isus. Pavel vestește ceea ce Isus a spus și a făcut, și ceea ce și el însuși face și spune, urmându-L pe Isus… Deci, îi îndeamnă și pe corinteni să procedeze la fel.
Și vi-l trimit pe Timotei care vă va aminti aceste lucruri pe care le uitați foarte repede, cu spor…
Așadar, apostolul are rolul de a spune aceste lucruri, de a le repeta… și apoi de a trimite comunității pe cineva care să le reamintească, iar noi avem și scrisoarea care ni le amintește… Ne indică drumul lui Cristos, calea victoriei asupra răului, care trece prin Fericiri, prin cruce… și care ajunge la înviere…
Avem o asemănare cu episodul din Evanghelia după Ioan, în care Isus ne făgăduiește Spiritul: Spiritul care va veni și ne va aminti și ne va introduce în tot adevărul… În dinamica Cuvântului care-i vestit, apoi înțeles și apoi trăit, este necesară repetarea continuă, reamintirea. Însuși Spiritul, prin mediatori, frați și apostoli… prin tot ce se întâmplă în jurul nostru – evenimente, oameni – ne amintește…
Să fim atenți și să primim această lecție pe care ne-o dă Domnul în mod continuu…
vv. 18-21
18 Unii s-au îngâmfat ca şi cum eu n-aş mai veni la voi. 19 Însă voi veni în curând la voi, dacă Domnul va voi, şi voi cunoaşte nu doar cuvântul celor îngâmfaţi, ci şi puterea lor, 20 pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu [constă] în cuvinte, ci în putere. 21 Ce vreţi? Să vin la voi cu varga sau cu iubirea şi cu duhul blândeţii?
Până când Pavel era la Corint, orgoliul lor era cât de cât stăpânit… Cu el de față, nu puteau să spună că urmează pe unul sau pe altul dintre apostoli, căci Pavel imediat i-ar fi atenționat că greșesc… Dar, în absența sa, era mai ușor pentru creștini să afirme că-l urmează pe Pavel sau pe Apollo… „Acela este învățătorul meu, el a spus așa… și, urmând doctrina sa, eu sunt mai bun decât alții”…
Așadar, Pavel le scrie: „Să știți că voi veni degrabă la voi, dacă-i va plăcea Domnului… și nu doar voi asculta cuvintele voastre, ci voi vedea ce este de făcut… Pentru că Împărăția lui Dumnezeu nu-i o chestiune de cuvinte, ci de putere, de viață”. Cu alte cuvinte, ce fel de viață au aceștia? Trăiesc într-adevăr lucrurile pe care le-am amintit despre figura apostolului, dincolo de cuvinte?
În concluzie, îi întreabă: „Vreți să vin la voi cu nuiaua, sau cu iubire și cu spiritul blândeții?”.
În locul nuielei l-a trimis pe Timotei cu scrisoarea… Pentru că și nuiaua e just să fie folosită. Cu alte cuvinte, adevărul trebuie spus! Este o datorie. „Nuiaua” este o parte a iubirii, mă refer la duritatea adevărului. Dacă omul nu întâlnește duritatea realității și adevărul, niciodată nu se maturizează… Dacă tu nu-i spui adevărul, înseamnă că nu-l iubești.
Nu trebuie să-i spui că totul îi este permis și că merge bine, dacă nu-i așa. Omul trebuie să știe că există limite obiective… Este adevărat că transmiterea adevărului, corectarea frățească trebuie făcute cu iubire și cu spiritul blândeții, dar trebuie făcute. Dacă nu, el nu se maturizează…
Pavel respectă ambele aspecte: trimite o scrisoare dură, îl trimite înaintea sa pe Timotei, apoi va veni și el cu spiritul blândeții.
Aspectul adevărului și al blândeții este greu de aplicat în relațiile dintre oameni, deoarece pentru a ne arăta buni, mereu spunem „da” (suntem de acord cu alții), apoi ne supărăm pentru că descoperim că-i greșit să spunem mereu „da”, apoi ne mâniem și distrugem întreaga valoare a relațiilor… În schimb, trebuia să spunem „nu” când era momentul… și „da” când era just să spunem „da”. Iubirea – când sunt liber – îmi dictează când să spun „da” și când să spun „nu”. Dar acest lucru nu-i ușor…
Versetele ne oferă portretul omului liber, al apostolului, care e chipul lui Cristos, care ne invită, „imitați-mă”. Fiți liberi toți, la fel ca mine… Astfel veți experimenta cu adevărat ce înseamnă să fiți regi și să domniți: să aveți libertatea, inteligența și iubirea adevărului care vă permit să le aplicați, indiferent de împrejurări, de dificultăți și de urmărirea propriului avantaj…
Textul ne spune care este spiritul profund al apostolului: e spiritul care sugerează libertatea în procesul iubirii, al evaluării și al alegerii… Este vorba de unul care alege ultimul loc, deci care alege locul lui Cristos… ne spune Pavel.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop