În Prima scrisoare către corinteni, Pavel a tratat problema separărilor (dezbinărilor) care au avut loc în comunitate, o problemă fundamentală prezentă în comunitatea din Corint. De fapt, în cap. 5-6 Pavel încearcă să răspundă problemelor din comunitate. Scrisorile lui Pavel sunt o dezvoltare, o elaborare biblică teologică a Evangheliei, dar aplicată situațiilor reale, cazurilor concrete, problematice.

În capitolele 5-6 avem trei probleme mari: în capitolul al cincilea ni se prezintă un caz imoral, prezent în Biserica din Corint; în următorul, împărțit în două părți, avem, pe de o parte, un caz al administrării dreptății, care pe nedrept este atribuit tribunalului păgân, spune Pavel, în timp ce lucrurile ar trebui să se rezolve în interiorul comunității iar, pe de altă parte, avem încă un caz moral, un obicei laxist la nivelul moralei sexuale… Cei din Corint erau slabi în acest domeniu…

Cu privire la acest caz nou de imoralitate din comunitate, avem prezentarea unor situații circumscrise, datate istoric; cazul aparținând unui anume ambient, unei anume culturi, departe de noi… Însă tratarea acestui caz este realizată în sfera Cuvântului lui Dumnezeu, care-i normativ. Așadar, este important să înțelegem care-i substanța Cuvântului lui Dumnezeu validă pentru noi, astăzi. Trebuie să traducem, să decodificăm această situație și să înțelegem ce însemnătate are astăzi.

Am putea avea două poziții, două atitudini extreme: cea de a trece peste acest caz, scuzându-ne că noi nu suntem la Corint, ci trăim la peste 2000 de ani distanță, deci acest exemplu nu contează pentru noi… Sau, am putea avea poziția opusă, cea a unui fundamentalism biblic, adică am interpreta textul în mod literal, în sensul că ceea ce stă scris e valid pentru noi…

Se citește 1Cor. 5, 1-13

¹ Se aude de peste tot că ar fi la voi desfrâu şi încă un astfel de desfrâu cum [nu este] nici între păgâni: cineva trăieşte cu femeia tatălui său. ² Iar voi v-aţi îngâmfat, în loc să vă întristaţi mai degrabă, ca să-l scoateţi din mijlocul vostru pe cel care săvârşeşte o astfel de faptă! ³ Dar eu, deşi absent cu trupul, dar prezent cu duhul, l-am şi judecat deja, ca şi cum aş fi fost de faţă, pe cel care a săvârşit o asemenea faptă. ⁴ În numele Domnului nostru Isus, fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, prin puterea Domnului nostru Isus, ⁵ să-l dăm pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului său ca să-i fie mântuit sufletul, în ziua Domnului. ⁶ Nu este bună lauda voastră! Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte întreaga frământătură? ⁷ Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, aşa cum sunteţi, fără aluat, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit. ⁸ Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului. ⁹ V-am scris în scrisoarea mea să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii. ¹⁰ Nu [mă refer] la toţi cei desfrânaţi din lumea aceasta, sau la cei lacomi, sau hrăpăreţi sau idolatri, căci atunci ar trebui să ieşiţi din lume. ¹¹ Acum însă v-am scris să nu vă amestecaţi cu cel care, deşi se numeşte frate, este desfrânat sau lacom, sau idolatru, sau bârfitor, sau beţiv, sau hrăpăreţ: cu unul ca acesta nici măcar să nu staţi la masă. ¹² De fapt, de ce i-aş judeca eu pe cei de afară? Oare nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? ¹³ Dar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi-l afară dintre voi pe cel rău!

Problema din Corint – dar discursul poate fi extins Bisericii din orice timp și loc – este următoarea: comunitatea credincioșilor, Biserica, nu trăiește într-o galaxie separată de lume, ci în lume.

Ideea este următoarea: ” a trăi în lume, fără a fi ai lumii”. Cu alte cuvinte, biserica din Corint trebuie să se detașeze, să abandoneze logica lumii, fără să abandoneze lumea, să abandoneze logica de a-i aparține lumii, să lase de o parte criteriul monden de evaluare, de planificare și de comportament…

În cazul de față e sugerat un diagnostic precis și o terapie.

Lucrurile ne pot surprinde și chiar sminti… Pavel înfăptuiește o anume analiză, sugerând terapia excomunicării.

Oare textul lui Pavel este opus Evangheliei? În Evanghelie ni se spune că Isus îi iubea pe păcătoși, mânca împreună cu ei.

Avem o diferență substanțială între rolul lui Pavel și cel al lui Isus… Isus e Cel care conviețuiește, pentru că mănâncă împreună cu păcătoșii, dar ia asupra Sa păcatul și răscumpără comunitatea. Oare comunitatea poate pretinde să facă la fel ca Isus? Ea trebuie să se inspire din comportamentul lui Isus, dar nu-i același lucru cu a se comporta la fel ca El…

Lăsând nerezolvată această problemă, notăm că trebuie să ținem cont de ceea ce spune Evanghelia, dar și de ceea ce spune Pavel… căutând să nu eliminăm un punct de vedere sau altul, ci să înțelegem logica profundă din spatele fiecăruia, o gândire care unifică cele două atitudini.

v. 1

¹ Se aude de peste tot că ar fi la voi desfrâu şi încă un astfel de desfrâu cum [nu este] nici între păgâni: cineva trăieşte cu femeia tatălui său.

Pavel vorbește despre imoralitate, dar textul original grec se referă la desfrânare, porneia. În VT această noțiune înseamnă imoralitate în câmp sexual: desfrâu, neînfrânare sexuală. Nu-i prea bine precizat despre ce este vorba, adică dacă este vorba despre un adulter, sau despre un incest. Dar în această sferă avem un denunț radical făcut de Pavel, căci în VT sau în alte Scrisori ale lui Pavel nu avem un denunț pe teme sexuale atât de sever… Pavel face denunțul pentru că acesta are o valență religioasă. De fapt, trădarea „jumătății” (a partenerului) înseamnă, sau reproduce în vreun fel, trădarea poporului față de Dumnezeu: văzând caracterul nupțial dintre popor și Dumnezeu.

Să ne amintim de dojana Botezătorului făcută lui Irod în NT, pentru conviețuirea cu soția fratelui său: îl ceartă. Nu-i doar o simplă denunțare morală, cu tendințe moraliste… Ci Botezătorul vede în acest adulter tocmai adulterul poporului care-L abandonează pe Dumnezeu, Mirele, mergând să-și caute alți dumnezei, dedicându-se idolatriei.

În textul nostru este vorba despre un om care trăiește cu „soția tatălui său”, iar Pavel spune că este vorba despre desfrânarea care nu se găsește nici la păgâni…

v. 2

² Iar voi v-aţi îngâmfat, în loc să vă întristaţi mai degrabă, ca să-l scoateţi din mijlocul vostru pe cel care săvârşeşte o astfel de faptă!

„În loc mai degrabă”… Ar fi consecința unei întristări, de genul a-și da seama că-i nefavorabil, a încerca un remediu…

Pavel notează despre corinteni că se umplu de orgoliu, sunt mulțumiți de cele întâmplate, în sensul că se cred oameni deschiși la minte, nu se formalizează… Se mândresc pentru că au „mintea deschisă”… Pavel le spune că ei au această poziție și nu cealaltă… Adică voi nu înțelegeți că în mintea voastră s-a strecurat un criteriu de evaluare a acestui caz din lumea păgână… Dar le spune că nici între păgâni nu se întâmplă un astfel de fapt… Deci corintenii nu erau o comunitate de sfinți, ci și-au însușit criteriile lumii, nereușind să alunge din mijlocul lor nu persoana, ci răul…

v. 3

³ Dar eu, deşi absent cu trupul, dar prezent cu duhul, l-am şi judecat deja, ca şi cum aş fi fost de faţă, pe cel care a săvârşit o asemenea faptă.

Pavel ia poziție, judecă: el pune diagnosticul și aplică terapia. Nu trebuie lovit, descalificat și alungat păcătosul, dar Pavel insistă că lucrurile trebuie clarificate…

Cel care săvârșește răul trebuie evidențiat, iar răul trebuie circumscris și îndepărtat din comunitate: e un fapt ce ține de adevăr și de iubire. Iubirea ne determină să urâm răul, să luăm măsuri eficiente împotriva răului, fapt pentru care a ascunde răul este o falsă iubire, o conviețuire secretă cu răul… În Ef. 4 Pavel notează că adevărul se înfăptuiește cu iubire, iar iubirea fără adevăr nu există.

E nevoie să spunem adevărul, dar cu iubire, astfel încât să fie mântuite persoana și comunitatea. Pavel nu face discursul merelor sănătoase și al celor stricate, în sensul de a le separa, a divide grâul de neghină… Ci-i vorba de a discerne: de a deosebi binele de rău, pentru ca apoi, cu iubire, a mântui din rău, a scoate din rău persoana și comunitatea.

Așadar, scopul comunități este și cel de a-i arăta păcătosului răul în care a căzut, iar mijloacele utilizate vor fi cele posibile și potrivite, astfel încât păcătosul să ajungă să trăiască din nou în adevăr și-n iubire.

Pavel ne spune că deși este absent, el deja a judecat. Pentru el păcatul este clar, iar remediul propus este cel al „rațiunii ultime” evanghelice. Matei, la cap. 18 subliniază că atunci când un frate greșește, un alt frate trebuie să-l ia de o parte și să-i explice faptul că după părerea lui, el greșește. Dar dacă fratele care a greșit nu înțelege, fratele care l-a atenționat va cere ajutorul altor frați, pentru a-i explica greșeala… Dacă fratele care a greșit nu înțelege, va fi prezentat înaintea întregii comunități… Dar dacă totuși nu vrea să înțeleagă, Matei ne îndeamnă să-l considerăm ca un păgân… Acest fapt nu înseamnă că el este abandonat, descalificat sau excomunicat… Tocmai când un om se exclude, trebuie să fim mai atenți cu el, așa cum făcea Isus, care vestea mântuirea păgânilor și mânca împreună cu păcătoșii.

În acest moment trebuie să reluăm dialogul cu cel care a greșit, încercând să avem o mai mare înțelegere față de el. Să-l tratăm ca pe un frate, adică să-i spunem lucrurile cu claritate.

Deși Pavel lipsește cu trupul, e prezent cu spiritul și deja a judecat.

vv. 4-5

⁴ În numele Domnului nostru Isus, fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, prin puterea Domnului nostru Isus, ⁵ să-l dăm pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului său ca să-i fie mântuit sufletul, în ziua Domnului.

Pavel le cere să se adune în numele Domnului – ei, împreună cu spiritul lui Pavel – și cu puterea Domnului Isus…

Pavel constată că un om care a săvârșit acest păcat n-a urmat vestea bună a Evangheliei, ci s-a pus în mâna satanei. Pavel nu-l excomunică, ci declară că el însuși s-a excomunicat prin comportamentul său păcătos.

„Să dați pe unul ca acesta satanei… ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Isus”. Pavel notează că acest păcătos trăiește după logica lumii, a lumii satanei. Însă puterea răului nu-i definitivă peste acest om. Puterea răului și a păcatului – puterea satanei – poate distruge trupul păcătosului… Pavel ar spune că puterea satanei dezvoltată la maximum îl subjugă până la moarte, dar moartea devine ispășire, răscumpărare a păcatului. În moarte satana are ceea ce merită: însăși moartea. În moarte se sfârșește împărăția satanei, dar în moarte începe Împărăția lui Dumnezeu: o mântuire prin focul care arde tot ceea ce-i inconsistent, lăsând viu adevărul.

v. 6

⁶ Nu este bună lauda voastră! Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte întreaga frământătură?

Cu aceste cuvinte Pavel vrea să deschidă ochii celor din Corint… „Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?”. Altfel spus: nu știți că omul care se joacă cu focul (cu păcatul), mai repede sau mai târziu se arde?

v. 7

⁷ Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, aşa cum sunteţi, fără aluat, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit.

Se face aluzie la celebrarea pascală, la înjunghierea mielului, în amintirea Exodului și a azimelor, a pâinii fără drojdie, care erau consumate în acea împrejurare. Pavel ne invită să eliminăm „aluatul vechi”, adică să lăsăm de o parte gândirea noastră greșită, în măsura în care ne face să aparținem lumii și nu lui Cristos, pentru că noi suntem azime, iar „Cristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi.”

Noi suntem „azime”, în sensul că nu avem un aluat al nostru: ori îl avem pe al lui Isus, ori pe cel al lumii.

v. 8

⁸ Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului.

„Să celebrăm”. E o invitație la sărbătorire. Pavel este entuziast, adică vede lucrurile prin prisma lui Dumnezeu, cu ochii lui Dumnezeu. Iar Domnul a văzut că „era frumos”, „foarte frumos”. „Entuziasm”, înseamnă a se așeza în Dumnezeu…

Avem sărbătoarea, deci toate sunt privite ca dar, fapt pentru care pentru toate se mulțumește, se aduce euharistie. Pavel ne invită să celebrăm această sărbătoare „a trecerii”, a adevăratului și definitivului exod, și s-o celebrăm cu azimele sincerității și ale adevărului.

v. 9

⁹ V-am scris în scrisoarea mea să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii.

Nu știm la care scrisoare se referă Pavel. Mulți vorbesc despre alte scrisori ale lui Pavel care circulau în acele vremuri, dar care nu au ajuns la noi.

„Să nu vă amestecați cu desfrânații”. Dacă trăim în societate, îndemnul lui Pavel nu-i să ne separăm unii de alții, ci să nu ne însușim „aluatul vechi”, cel al păcatelor, de a nu aproba și a trăi cu păcatul…

vv. 10-11

¹⁰ Nu [mă refer] la toţi cei desfrânaţi din lumea aceasta, sau la cei lacomi, sau hrăpăreţi sau idolatri, căci atunci ar trebui să ieşiţi din lume. ¹¹ Acum însă v-am scris să nu vă amestecaţi cu cel care, deşi se numeşte frate, este desfrânat sau lacom, sau idolatru, sau bârfitor, sau beţiv, sau hrăpăreţ: cu unul ca acesta nici măcar să nu staţi la masă.

Avem șase categorii de „frați”: „desfrânații, lacomii, închinătorii la idoli, ocărâtorii, bețivii și răpitorii”. Șase e numărul imperfecțiunii, această listă provizorie de „aluaturi” rele. Pavel nu se referă la toate persoanele, ci le cele din comunitate. Așadar, el exprimă diagnosticul și terapia sa față de aceste persoane din comunitate.

vv. 12-13

¹² De fapt, de ce i-aş judeca eu pe cei de afară? Oare nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? ¹³ Dar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi-l afară dintre voi pe cel rău!

Propoziția finală este din Deut. 17,7. În VT Pavel află rădăcina îndemnului său. Să ne amintim că în VT Dumnezeu poruncește poporului să nu se amestece cu păgânii. Poporul Israel, care trebuie să fie purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu, trebuia să fie foarte atent, iar când cucerea un oraș trebuia să distrugă totul. Căci dacă ar fi supraviețuit vreun om, reprezenta o amenințare, o ispită pentru abandonarea religiei iudaice… Pornind de aici, Pavel dă acest îndemn sever pentru comunitatea din Corint.

Așadar, Pavel nu vrea să judece pe nimeni, pentru că judecata este numai a lui Dumnezeu. Ci afirmația sa arată o îngrijorare de tip pedagogic, educativ, mișcată de un dublu scop: a arăta adevărul și a-i îndemna să trăiască iubirea cerută de mântuire prin grija față de comunitate și față de fiecare om în parte…