Psalmistul se întreabă: „Ce este omul, că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Ps. 8).

Vom vedea „ce-i omul” pentru ca Dumnezeu să-l prețuiască atât de mult și să-l ia în grija Sa…

Vom aborda două teme importante pentru zilele noastre: libertatea și corporalitatea.

Libertatea este marea demnitate a omului, în baza căreia omul este chip al lui Dumnezeu. Căci libertatea presupune inteligența și voința: inteligența care cunoaște adevărul și voința care iubește binele, iubește ceea ce-i adevărat. Acest fapt ne face asemănători cu Dumnezeu. Omul niciodată nu poate renunța la libertate.

Abordăm și tema corporalității, pentru că „inteligența”, adică adevărul și „voința”, adică binele, se practică, se trăiesc în trup.

Spiritul nostru nu-i unul care se plimbă prin aer, ci-i ceea ce însuflețește trupul nostru, viața noastră materială, fapt pentru care, însăși viața noastră materială, corporală este spirituală, și nu o altă viață.

Noi credem că există viața materială și apoi există cea spirituală… Dar ar însemna că există viața vie și apoi viața moartă… Nu! Viața este una singură, dar problema este dacă tu trăiești viața materială concretă în sens de „spirit”, adică de viață și iubire, sau în sens de „moarte”.

Se citește 1Cor. 6, 12-20

¹² Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt permise, dar nu mă voi lăsa stăpânit de nimic. ¹³ Mâncărurile sunt pentru pântece şi pântecele pentru mâncăruri, dar Dumnezeu va distruge şi acestea şi acelea. Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup. ¹⁴ Iar Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa. ¹⁵ Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? Voi lua atunci mădularele lui Cristos şi le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! ¹⁶ Sau nu ştiţi că cel care se uneşte cu o desfrânată este un singur trup cu ea? Căci cei doi, spune, vor fi un singur trup. ¹⁷ Dimpotrivă, cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el. ¹⁸ Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup. ¹⁹ Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri? ²⁰ Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!

În final, Pavel ne îndeamnă să-L preamărim pe Dumnezeu în trupul nostru.

„Mărirea” (gloria) este atributul lui Dumnezeu, realitatea prin care Dumnezeu este Dumnezeu, greutatea Sa specifică, identitatea Sa… Trupul nostru trebuie să devină mărire a lui Dumnezeu, adică realitatea Domnului trebuie să fie reflectată în trupul nostru. Acesta este sensul schimbării la față, al învierii și-i sensul vieții noastre actuale.

Aceste considerații ale lui Pavel sunt incluse într-o problemă interesantă, deoarece Corintul era un oraș cu deschidere la mare, iar viața oamenilor era destul de activă atât pe timpul zilei, cât și pe timpul nopții. Iar oamenii care deveneau creștini cunoșteau adevărul. „Iar adevărul ne face liberi”!

Prin urmare, rezultatul libertății poate fi dublu…

Libertatea constă în faptul că noi cunoaștem că ceea ce contează este Dumnezeu și Spiritul, iar materia nu are valoare… Așadar, rezultatul are două valențe. Prima, că materia nu contează, deci nu mai trebuie să ne căsătorim; nu mai trebuie să mâncăm, ci doar să postim, să fim asceți…, iar cealaltă, că „dacă trupul nu contează, înseamnă că putem face ceea ce vrem, ceea ce ne place, pentru că oricum nu contează”… Așadar, rigorismul și laxismul conviețuiau în bună pace… chiar se sprijineau, pentru că spuneau: „Eu sunt căsătorit… Dar pentru că am descoperit că trupul nu contează, este bine să nu am relații intime cu soția mea, căci astfel îmi respect soția… Însă voi putea avea relații trupești cu o desfrânată…”.

După cum putem nota, laxismul și rigorismul se înțelegeau de minune… Acest fapt îi dă posibilitatea lui Pavel să răspundă…

Astfel, Pavel descrie tema libertății, iar apoi pe cea a corporalității.

Cu privire la libertate, va spune: „Da, totul este permis, însă libertatea nu înseamnă libertinism, ci libertatea are următoarele principii: a-l ajuta pe celălalt, a nu deveni eu sclav, ci de a deveni asemănător cu Dumnezeu”. Așadar, libertatea noastră nu înseamnă să fim liberi înaintea oricărui lucru, ci este o libertate pentru a face ceva… Altfel spus, libertatea nu presupune să fac ceea ce-mi place. Acest fapt se numește sclavie. Ci libertatea înseamnă să pot face ceea ce-i just și ceea ce mă construiește pe mine, pe aproapele, și mă face tot mai adevărat. Aceasta este prima temă care abordează libertatea…

A doua privește trupul… Trupul nu-i ceva secundar în sfera vieții spirituale. Ci viața spirituală este cea care se trăiește în trup. Este trupul care-i destinat să fie „mărirea/gloria Domnului”.

În Biblie, trupul este chip al lui Dumnezeu tocmai în aspectul său care pare că-i cel mai corporal, adică în sfera sexualității… Faptul de a fi „bărbat și femeie” ne face chip al lui Dumnezeu nu pentru că unul este bărbat… Nu-i bărbatul chip al lui Dumnezeu! Nici femeia singură nu-i chip al lui Dumnezeu! Ci relația dintre cei doi este chip al lui Dumnezeu! Așadar, tocmai sexualitatea – în diferență – este chip al lui Dumnezeu, deci nu-i ceva banal.

Să privim îndeaproape aspectele libertății și ale corporalității…

Pavel pornește de la un caz concret, dar reflexia lui Pavel, pe de o parte, nu se oprește la acel eveniment și, pe de altă parte, nu dezvoltă tema în totalitate, exhaustiv…

Spun corintenii…

v. 12a

^12a Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos.

Corintenii spun: „Toate îmi sunt permise”, pentru că și Pavel a spus ceva asemănător: „Voi cunoașteți adevărul. Adevărul vă face liberi. Ignoranța înseamnă sclavie”… Așadar, conchid: „Toate sunt permise”…

Este adevărat: „Toate sunt permise”… Însă dacă, pe de o parte, această afirmație este adevărată, pe de altă parte, ea nu-i adevărată. Căci problema nu-i vizavi de ceea ce-i permis (licit) sau nu-i îngăduit, ci problema îngăduirii unui lucru omul o înțelege cu ajutorul diferitelor criterii…

Cel dintâi este: „dacă este de folos”. În limba greacă avem cuvântul sinferei, care înseamnă „dacă este potrivit, dacă este în armonie”… Așadar, primul criteriu al îngăduinței (al permisivității) unei acțiuni este „dacă este în armonie cu întregul și, în special, cu alții”. Să ne gândim ce implică acest fapt… Vreau să spun că libertatea mea nu-i absolută, ci are o limită. În schimb, dacă eu consider că totul îmi este permis, atunci îmi întind mâinile și la stânga, și la dreapta… „căci totul îmi este îngăduit, licit…”.

Este adevărat că totul îmi este îngăduit, dar în limitele armoniei, adică păstrând distanța dintre noi, care-i de respectat.

Dacă eu nu țin cont de această distanță, dacă n-o păstrez și n-o respect, înseamnă că mă comport nepotrivit și nu-mi este îngăduit, deci fac răul. Pentru că libertatea nu-i lăsată ca să încalc legea. Căci legea îmi folosește pentru a conserva, a apăra viața. Deci, a ucide, a fura, a minți nu reprezintă o mare libertate. Ci sunt o încălcare a libertății, o lipsă de libertate.

Noi nu suntem liberi înaintea legii. Libertatea pe care o are creștinul este cea de a putea respecta legea, dar în baza iubirii.

Dacă un om nu știe sau nu poate respecta legea pentru că îi lipsește iubirea și, deci, este sclavul legii, pentru că i se supune… și nici măcar nu reușește să i se supună și, prin urmare, este pedepsit de lege… Libertatea creștinului înseamnă că el este liber să practice legea așa cum mama trăiește (respectă) cu siguranță decalogul față de fiul ei… Dar ea nu-l respectă pentru că, dacă nu l-ar respecta, ar fi pedepsită, ci practică decalogul față de fiu pentru că-l iubește. Aceasta este libertatea! Împlinești nu din constrângere, ci în baza libertății tu faci ceea ce este just. Pentru că legea este apărătoarea vieții. Iar dacă o încalci, ai încălcat viața. Dacă ucizi, tu ucizi viața, dacă minți, distrugi relația, dacă furi, diminuezi viața aproapelui…

Așadar, libertatea creștină trebuie privită în raportul armoniei cu alții și în limita ei…

Delirurile (aiurelile) de atotputernicie și de libertate absolută sunt fără sens, deci nu constituie o formă de libertate.

„Totul este îngăduit”? Nu! Mai întâi caută să vezi dacă acțiunea ta folosește, dacă este în armonie cu tot restul… dacă îi respectă pe alții. Căci binele trebuie să fie cu toate în armonie… Este suficientă o mică stricăciune sau pagubă pentru ca să apară răul…

„Totul merge bine, numai că mi-a intrat un cui de 30 de centimetri în ochi…”… Cu siguranță că totul este un dezastru… din cauza acestui „mic” incident… Deci un mic amănunt sau aspect nelalocul lui distruge totul, pentru că suntem un organism viu… Binele este în totalitate o simfonie, deci nu-i alcătuit dintr-un lucru bun și izolat, în mijlocul multor lucruri rele…

Libertatea nu-i un pisc (un vârf de munte) izolat, ci este inclusă într-un lanț muntos, alături de adevăr și iubire, spre exemplu.

Așadar, primul criteriu al libertății ar fi iubirea, adică respectarea altuia, cunoașterea limitelor și respectarea lor… Altfel nu-i libertate, ci-i o simplă stupiditate de a nu deosebi dreapta de stânga. Un lucru care astăzi se întâmplă cu spor…

Să ascultăm cea de a doua obiecție și cel de al doilea răspuns…

v. 12b

^12b Toate îmi sunt permise, dar nu mă voi lăsa stăpânit de nimic.

Al doilea criteriu este acela de a nu te lăsa stăpânit (dominat) de instinctele proprii.

Pentru a-l face sclav pe un om este suficient să-i promiți hrana, iar dacă o are deja, e suficient să-i făgăduiești celelalte lucruri… În fond, să-i promiți satisfacerea instinctelor sale, care privesc conservarea individului și a speciei și, în zilele noastre, a renumelui, căci astăzi ținem la propria imagine… Și, astfel, l-ai subjugat în totalitate…

Acest criteriu este acea libertate pe care trebuie să o am față de lucruri: față de hrană și sex… Eu nu sunt un consumator al acestor lucruri, nu sunt sclavul lor! Ci sunt un om liber.

Un om care-i sclavul acestor lucruri, niciodată nu-i liber.

„Toate îmi sunt îngăduite…”. Este adevărat! „Dar eu nu trebuie să mă las stăpânit!”.

Și-i ușor să fim dominați tocmai de nevoi… Nevoile noastre ne stăpânesc… Libertatea înseamnă să fim liberi față de propriile noastre nevoi! Cu alte cuvinte, aș putea muri de foame, dar eu nu voi face vreo nedreptate… alții ar putea să mă ucidă, dar eu nu voi omorî!

Răul este a face rău!

Al doilea criteriu al libertății este acela că eu nu sunt sclavul eului meu, al egoismului meu, la nici un nivel. Și este libertatea cea mai grea… Căci eu nu mă las dominat de nimic. Aceasta e marea libertate!

În societatea noastră suntem subjugați prin intermediul (în baza) nevoilor noastre, căci alții ne făgăduiesc satisfacerea, săturarea nevoilor noastre. Cine ne făgăduiește satisfacția nevoilor noastre ne are la mână… Ei ne promit și… ne înșală…

Libertatea nu însemnă că „sunt liber să fac ceea ce vreau…”. Nu! Pavel vorbește de libertatea profundă, aceea de „a fi”…

Respectul față de persoana noastră este mai greu de realizat decât respectul față de alții… Căci în sfera respectului față de alții, suntem avertizați de cei de lângă noi, căci dacă îl „calc” pe unul, el reacționează… În schimb, în sfera respectului față de propria noastră persoană, noi renunțăm la propria libertate fără să ne dăm seama. Și, astfel, suntem sclavii eului nostru. În societatea noastră – de la Adam și Eva încoace – suntem sclavii plăcerilor noastre.

Libertatea față de plăcerea mea – față de egoismul meu – este cea mai grea.

De ce falimentează raporturile dintre persoane? Pentru că fiecare este sclavul lui însuși… și pentru că fiecare caută să-l subjuge pe celălalt, pentru a-l folosi după bunul plac…

Însă libertatea este cu totul altceva: este libertatea de a iubi, de a ierta și de a dărui… Omul trebuie să se educe continuu în vederea atingerii și conservării acestei libertăți… Tot drumul ascetic are în vedere atingerea acestei libertăți: libertatea față de propriul eu (egoism) și de propriile dorințe, pentru a avea o singură dorință: cea de a fi liberi ca fii ai lui Dumnezeu.

Această libertate e greu de atins. Cel puțin să știm că există și că suntem chemați să ne îndreptăm spre această libertate… Dacă nu, cu adevărat suntem sclavii celor care ne promit orice lucru, fără să cântărim dacă sunt lucruri cu adevărat bune… Așadar, dacă alții ne propun lucruri chiar stupide, dar în acel moment le fac să pară esențiale, ne păcălesc și cădem în plasa lor…

În acest fel un lucru superfluu, un idol banal pot deveni foarte importante…

Primul criteriu al libertății este respectul față de altul, iar al doilea criteriu este respectul față de eul meu… Cine sunt eu? Sunt ceva măreț! Sunt fiul lui Dumnezeu.

v. 13a

^13a Mâncărurile sunt pentru pântece şi pântecele pentru mâncăruri, dar Dumnezeu va distruge şi acestea şi acelea.

E adevărat că mâncarea este pentru pântece. Dar nu-i adevărat că pântecele este pentru mâncare!… Este adevărat că mâncarea este pentru om, dar nu-i adevărat că omul este pentru mâncare. Dacă ar fi așa, ar însemna că omul ar deveni sclavul mâncării.

În spatele acestei afirmații avem tema nevoii fundamentale a omului… Nevoile omului sunt mâncarea, pentru a conserva individul, și raportul sexual, pentru conservarea speciei… Iar corintenii concluzionează că, privitor la aceste nevoi, suntem liberi, pentru că mâncarea este făcută pentru om și viceversa… Deci este natural să fie astfel… Din nefericire și în zilele noastre cugetăm astfel.

Dar în realitate nu-i așa.

Hrana indică viața, iar raporturile intime transmit viața. Dar nici mâncarea și nici sexualitatea nu sunt viața!

Pentru animal, care trebuie numai să-și conserve propria sa viață și specia, pentru ca apoi să fie în slujba omului, este suficient instinctul… Pentru om, nu! Căci pentru om… ce este hrana? Mâncarea este comuniune! Pentru că viața omului nu constă în a mânca. Pentru că, apoi, s-ar umfla și ar muri. Viața omului este comuniunea care se realizează prin mâncare, prin a mânca împreună, care înseamnă a munci împreună și a trăi împreună.

În zilele noastre dispare obiceiul de a mânca împreună, dispare familia și dispare mâncarea.

Pentru om, sexualitatea nu-i conservarea speciei, ci este chipul lui Dumnezeu, care-I dar, complementaritate, apartenență reciprocă!

Corporalitatea mâncării devine comuniune euharistică, iar corporalitatea bi-sexuată este chipul lui Dumnezeu, deci omul nu-i lăsat să trăiască aceste corporalități la nivelul animalului, ci ca sacrament, ca mister al iubirii lui Dumnezeu.

Așadar, gândirea corintenilor era periculoasă, pentru că reducea omul la nivelul unui lucru, al unui obiect sau animal.

În schimb, omul este om pentru că are o citire (interpretare, viziune) simbolică despre realitatea animală. Prin ce ne deosebim de animale? Prin faptul că avem această capacitate de interpretare simbolică a acelorași fapte specifice animalelor… Fapt pentru care trăim în sens simbolic – cu aluzie (referire) la Altul, adică în sens spiritual – materialitatea mâncării, a sexului, a trupului, a tuturor lucrurilor… Și toate capătă un sens spiritual.

Deci nu-i adevărată afirmația celor din Corint, după care „Trupul nu contează”, ci trupul este foarte important pentru că este chip al lui Dumnezeu.

În trup, în raportul său cu lucrurile și cu persoanele, omul trăiește realitatea sa de fiu al lui Dumnezeu și de frate…

Ne aflăm în sfera libertății și ni se prezintă al treilea criteriu al libertății care constă în a înțelege că toate lucrurile materiale care există au o altă valoare… Prin urmare, omul este chemat să aibă cu lucrurile un raport diferit… Altfel spus, în aceleași lucruri, ce trăiește omul? În mâncare, omul trăiește comuniunea cu celălalt și comuniunea cu Dumnezeu. Apoi, în sfera sexualității, omul trăiește comuniunea cu celălalt – relația interpersonală – precum și comuniunea cu Dumnezeu, care este Iubire. Așadar, hrana și sexualitatea nu sunt lucruri secundare, ci sunt lucruri nobile. Deși cei din Corint credeau că ar fi lucruri de neglijat, de neluat în seamă. Și în zilele noastre, mulți susțin că aceste lucruri trebuie neglijate. Însă, nu! Pentru că sunt lucruri nobile. Și a uita acest adevăr înseamnă a pierde însemnătatea, sensul vieții și al relației.

Cuvintele lui Pavel aveau o mare importanță atunci, dar și astăzi…

Omul trăiește… Viața omului continuă pentru că există o relație… Omul trăiește în baza relației… Relația include și depășește mâncarea, include și depășește raportul sexual… Relația-l face pe om similar cu Dumnezeu și-l ajută să trăiască.

Acum explică în mod pozitiv…

v. 13b

^13b Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup.

Mai înainte, Pavel ne-a dat o definiție negativă despre trup: „trupul nu este pentru desfrâu…”. Acum să ne oprim asupra definiției pozitive: „Trupul este pentru Domnul și Domnul este pentru trup”. Această afirmație este de mare valoare.

În spatele cuvintelor „a fi pentru” avem un text din VT: „Iubitul meu este pentru mine și eu pentru el”, cf. Cântarea cântărilor…

În realitate, cuvintele „trupul este pentru Domnul” înseamnă că noi suntem mireasa Domnului, iar Domnul este Mirele nostru. Cu alte cuvinte, El este cealaltă parte (jumătate) a noastră. Aceasta este demnitatea noastră: noi suntem jumătatea Sa și El este cealaltă parte a noastră! Și acest adevăr este valabil la nivelul trupului.

Afirmația potrivit căreia omul este creat după chipul lui Dumnezeu, „bărbat și femeie”, indică, mai întâi de toate, că relația dintre cei doi este chipul lui Dumnezeu, iar, apoi, în a doua povestire a creației – când ni se relatează crearea femeii – reluată apoi de Ioan în relatarea morții pe cruce a Domnului, se vede că Adam este adormit pe cruce și din El se naște Eva, la picioarele crucii, adică Biserica. Fapt pentru care Mirele este Dumnezeu, iar mireasa lui Dumnezeu este omul. Și acesta este marele mister al omului, care e cealaltă parte/jumătate a lui Dumnezeu!

Iar Dumnezeu este totul pentru om, așa cum omul este totul pentru Dumnezeu. Iar acest raport se trăiește la toate nivelurile… Și-i marea demnitatea a omului.

„A fi în totalitate pentru” înseamnă a ajunge la ceva foarte măreț, înseamnă unire, în ciuda diferențelor și identitate, în pofida diferențelor. Adică omul devine Dumnezeu.

Aceste considerații cutremură unele idei prea clare pe care noi le aveam și pe care le-am învățat la catehism, adică: Dumnezeu era acolo sus, iar noi aici, jos… fiecare locuind în sfere diferite…

În versetele noastre nu există o confundare, în sensul că ar fi vorba despre ceva ce nu se poate deosebi, ci există într-adevăr o comuniune, un raport intens, care se oglindește în situația umană, dar care-i fondată pe raportul dintre Dumnezeu și noi.

Dacă-i luăm omului această valență (valoare, însemnătate), mai repede sau mai târziu îl reducem la starea de animal.

Așadar, acest „a fi pentru Domnul” este demnitatea omului! Tocmai deschiderea omului spre infinit îl face liber. Și aceasta e demnitatea sa, care îi dă responsabilitate, capacitate de a crește, de a realiza o istorie, de a călători, de a se maturiza…

Acest fapt modelează (îndreaptă) toate relațiile omului. Dacă omul nu se maturizează, ucide relațiile sale. Oamenii nu sunt ca o familie de albine în care totul este deja stabilit. Oamenii trăiesc într-o comunitate care stabilește o sumă de relații și în care există efortul de a le realiza în sens pozitiv, cu ajutorul propriei libertăți și pe propria lor piele… Acestea sunt destinul și măreția omului.

Dacă renunță la aceste prerogative, omul se întreabă: „De ce mă aflu pe lume?”… Dacă sunt pe lume ca să trăiesc într-un mod greșit, nu merită… Și mulți spun că nu merită? De ce?

Dacă pentru albine este bine ceea ce fac, pentru oameni nu-i bine, deoarece sunt creați pentru cu totul altceva… Omul este creat pentru Domnul, după cum Domnul este pentru om, într-o iubire reciprocă, perfectă.

v. 14

¹⁴ Iar Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa.

Orizontul omului este învierea. Așadar, viața nu-i cea care se termină odată cu moartea, fapt pentru care omul trebuie să mănânce pentru a-și conserva viața, dar apoi oricum moare… și trebuie obligatoriu să se reproducă, pentru că i se termină viața, dar apoi oricum moare… și aduce pe lume alți muritori

Pavel ne spune că viața sfârșește în înviere. Deci există ceva care deja a biruit moartea. Iar omul are acest dar deja în această viață, și în sfera mâncării, și în cea a sexualității. Ce este? Este hrana văzută în aspectul ei de comuniune, ca relație… Aceasta este deja înviere! Înviere pe care deja o trăim acum, în relațiile noastre. Iar apoi va fi împlinită, realizată în mod perfect.

Va fi împlinită. În crez noi afirmăm învierea trupului.

vv. 15-16

¹⁵ Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? Voi lua atunci mădularele lui Cristos şi le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! ¹⁶ Sau nu ştiţi că cel care se uneşte cu o desfrânată este un singur trup cu ea? Căci cei doi, spune, vor fi un singur trup.

În loc să se unească cu Cristos și să formeze un singur trup cu El și un singur spirit, omul se unește cu desfrânata… Pavel face un paralelism între unirea sexuală și uniunea cu Domnul, pentru a-i vesti omului că l-a înlocuit pe Domnul cu o desfrânată… Acest fapt înseamnă că omul trăiește relația sa nu ca iubire pentru Domnul, ci exact în sens opus.

Deja am explicat faptul că „cei doi vor fi un singur trup”.

Când Biblia vorbește despre crearea omului nu face referire la bărbat, ci la om în aspectul său de bărbat și femeie: cei doi sunt o persoană, chip al lui Dumnezeu.

Însă tu, omule, nu mai ești chipul lui Dumnezeu, pentru că nu te unești cu Cristos. Numai unindu-te cu Cristos – care e Fiul – tu ești chipul lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să ne unim cu Cristos! Și în fiecare unire să realizăm această unire cu Cristos, care e iubirea. Numai atunci omul este chip al lui Dumnezeu.

Dacă omul nu realizează această unire cu Cristos [în unirea cu jumătatea sa], nu-i chipul lui Dumnezeu!

Pe Pavel îl uimește faptul că Dumnezeu s-a făcut om, că Fiul s-a unit cu omenirea… Când scrie aceste lucruri, Pavel are în minte faptul că Dumnezeu și-a ales un trup și a realizat această unitate… faptul că Fiul s-a făcut om, căsătorindu-se cu omenirea…

v. 17

¹⁷ Dimpotrivă, cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el.

„A se uni cu Domnul” și „a forma un singur spirit”… Ne unim cu Domnul și alcătuim un singur spirit, exact cu aceeași realitate cu care formăm un singur trup…

Spiritul înseamnă viață, respirație. Deci avem o unică viață împreună cu Domnul. Iar viața lui Dumnezeu este iubirea care există între Tatăl și Fiul. Iar noi, uniți cu Cristos, avem aceeași viață a lui Dumnezeu; formăm un unic Spirit. Adică noi trăim din această iubire. Și această iubire ne ajută să trăim întreaga noastră viață concretă, zilnică… Aceeași iubire a lui Dumnezeu. Acest adevăr nu-i un fel de a spune, nu-i o metaforă, ci-i realitatea darului… Când se vorbește despre har/grație, harul lui Dumnezeu este tocmai Spiritul Sfânt, care-I respirația Sa, iubirea Sa, viața Sa. Iar noi trăim cu acest har. Dacă nu… trăim cu moartea…

v. 18

¹⁸ Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup.

Este interesant că pe Pavel îl interesează atât de mult trupul. Căci mulți credeau că trupul este nesemnificativ, pentru că, de acum, numai Spiritul contează… Dar, nu!

În fond, trupul este principiul, originea binelui și a răului. De fapt, prima consecință a păcatului… unde a descoperit-o Adam? În trup. S-a acoperit cu frunze de smochin, pentru că-i era rușine. De ce?

Pentru că tocmai la nivelul trupului omul înțelege (conștientizează, descoperă) limita sa și a diferenței. Iar primul rezultat al dezordinii este de a nu accepta limita și diferența, privind-o ca loc de angoasă, de agresiune, de ascundere și de atac… Așadar, trupul – văzut în diferența sa sexuală – este important…

Tocmai în trup se arată răul. În Gen. 3, prima manifestare a răului este în trup, fapt care nu-i lipsit de importanță… Pentru că-i prima vedere a diferenței și a limitei… Dacă le accepți, înseamnă că te accepți pe tine, iar diferența și limita devin loc de comuniune… Dacă nu le accepți, înseamnă că nu te accepți pe tine, nici pe alții, iar diferențele și limita devin loc de agresiune și neînțelegere. Așadar, trupul este important…

Pavel subliniază faptul că desfrâul jignește omul în trupul său. Iar în final explică în sens pozitiv ce este trupul.

v. 19

¹⁹ Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?

Trupul nostru este „Templul Spiritului Sfânt”. Este definiția pozitivă a trupului.

Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuși ca Iubire… Iar trupul nostru este spațiul locuit de această iubire, însuflețit de acest Spirit. Cu alte cuvinte, viața trupului nostru este însuși Dumnezeu, este însăși iubirea sa, Spiritul Sfânt care invadează mădularele noastre, din cap până în picioare. Acesta este darul pe care l-am primit la Botez. E darul care ne face fii, ne face să-i aparținem Tatălui și care ne face să intrăm în sânul Treimii… Și ne face ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu. Cu sufletul și cu trupul.

De multe ori se spune: „Eu sunt al meu”. Pavel ne spune că „nu vă aparțineți vouă, nu sunteți ai voștri”. Dacă spun că sunt al meu, înseamnă că sunt legat de mine, că nu am relații, că sunt al nimănui, că nu am iubire, nu exist… Unii pot spune că iadul nu există, dar dacă omul nu are relații, acest fapt este iadul… el însuși este iadul… Înseamnă că în el încep și se sfârșesc gândurile, sentimentele, deci el se învârte în jurul său… deci nu trăiește, nu călătorește, nu se maturizează…

v. 20

²⁰ Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!

Cât valorează trupul omului?

Am fost cumpărați, deci cunoaștem valoarea. Prețuim cât viața lui Dumnezeu, căci Isus și-a dat viața pentru noi. Acesta este „prețul scump”.

Dumnezeu ne stimează atât de mult, încât, după părerea Sa, noi valorăm mai mult decât valorează El: s-a dat pe Sine pentru mine. Aceasta este valoarea noastră! A plătit un preț scump…

Așadar, avem concluzia: „Măriți-L pe Dumnezeu în trupul vostru!”.

Trupul nostru este locul gloriei lui Dumnezeu.

Pavel nu spune în Spirit… în suspine metafizice…

Iar Schimbarea la față reprezintă destinul întregii creații, deci și a trupului nostru. Altfel ar fi urât să trăim. Căci vedem că trupul devine o desfigurare constantă…

Texte utile și sinteza temelor prezentate:

• Despre libertate, cf. Gal. 5;
• Despre primul criteriu al libertății, iubirea aproapelui, cf. Rm. 3, 8-10;
• Despre al doilea criteriu al libertății, libertatea față de propriile nevoi, față de proprii idoli, cf. Ps. 115, loc în care se vorbește despre idolii care ne fac similari cu ei;
• Despre al treilea criteriu al libertății, faptul că suntem liberi pentru că suntem ai Domnului, iar trupul nostru este făcut pentru Domnul, cf. Rm. 12, 1-2;
• Despre destinul nostru și al întregii creații, care e învierea trupurilor, cf. Rm. 8, 18-39;
• Despre raportul bărbat-femeie, care e chip al lui Dumnezeu, cf. Gen. 1, 26-27, Gen. 2, 18-25
• Despre trup ca locuință a Treimii, cf. Io. 14, 15-23, unde se subliniază că noi suntem locuința lui Dumnezeu, iar El este locuința noastră, vom merge la El și vom locui cu El…
• Despre trup, ca fiind „mărirea lui Dumnezeu”, cf. Lc. 9, 1-9, textul Schimbării la față.

Toate aceste teme țintesc libertatea și trupul… Trupul este locul în care omul își trăiește libertatea.