Ps. 32 (33)

Este psalmul levitului, a omului fără pământ, dar care e mulțumit de moștenirea sa, care e alta și-i diferită de cea a pământului.

Tribul fără pământ, în Israel, amintește tuturor celor care au primit pământul că adevărata moștenire nu-i pământul, ci Acela care a dat pământul; că darul adevărat nu-i darul, ci Dăruitorul. Astfel se neagă orice fetișism.

În versetele noastre vom sublinia felul în care Pavel recomandă fecioria.

De-a lungul capitolului al șaptelea Pavel expune tema sexualității.

Corintenii considerau materia ca fiind ceva negativ, deci exercitarea sexualității era negativă și tot negativă era considerată și căsătoria. Ei susțineau că cei căsătoriți trebuie să abandoneze căsătoria, să se abțină de la actele specifice căsătoriei.

În prima parte a Scrisorii, Pavel combate aceste idei. Cu alte cuvinte, cine e căsătorit să rămână căsătorit. Iar, în partea centrală a acestui capitol, Pavel prezintă principiul general: „Fiecare să trăiască în starea în care se află”. În versetele pe care le vom examina, întrebarea este: „Necăsătoriții ce să facă?” Așadar, Pavel ne arată felul în care trebuie să trăiască necăsătoriții, subliniind însemnătatea „fecioriei pentru împărăția cerurilor”. Această temă este în totalitate nouă pentru creștini și-i tipică creștinilor… și-i marele mister pe care trebuie să-l înțelegem. Și-i același mister care se trăiește și-n sfera căsătoriei.

Se citește 1Cor. 7, 25-40

²⁵ Cât despre fecioare, nu am nici o poruncă de la Domnul, însă le dau un sfat, ca unul care am primit de la Domnul harul de a fi vrednic de crezare. ²⁶Eu cred că este bine, din cauza dificultăţii timpului de faţă, e bine ca omul să fie aşa: ²⁷ eşti legat de femeie, nu căuta să te desparţi; nu eşti legat de femeie, nu căuta femeie. ²⁸ Totuşi, dacă te căsătoreşti, nu păcătuieşti. Iar dacă o fecioară se căsătoreşte, nu păcătuieşte. Dar aceştia vor avea suferinţe în trupul lor. Eu însă vreau să vă cruţ. ²⁹ Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat. De acum, cei care au femeie să fie ca şi cum nu ar avea, ³⁰ cei care plâng ca şi cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca şi cum nu ar fi stăpâni, ³¹ cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi: căci chipul acestei lumi trece. ³² Eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cel care este necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, ³³ însă cel care este căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţiei, ³⁴ şi este împărţit. Tot aşa şi femeia necăsătorită, tot aşa şi fecioara se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă în trup şi în duh, însă cea căsătorită se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă bărbatului. ³⁵ Aceasta o spun pentru binele vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci pentru ceea ce este vrednic de cinste şi conduce la Domnul, fără abatere. ³⁶ Dacă cineva crede că este o ruşine dacă fecioara lui trece de floarea vârstei, şi aşa trebuie să fie, să facă ceea ce vrea. Nu păcătuieşte. Ei să se căsătorească. ³⁷ Dar dacă cineva a hotărât în inima lui, cu tărie, fără să fie constrâns şi are deplină stăpânire asupra propriei voinţe şi a judecat astfel în inima sa, să o păstreze fecioară, va face bine. ³⁸ Aşa încât cel care îşi dă în căsătorie fecioara sa face bine, iar cel care nu o dă în căsătorie va face şi mai bine. ³⁹ O femeie este legată cât timp îi trăieşte bărbatul. Dar dacă îi moare bărbatul, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai în Domnul. ⁴⁰ Însă, după părerea mea, ar fi mai fericită dacă ar rămâne aşa. Cred că am şi eu Duhul lui Dumnezeu.

Versetele ne prezintă câteva probleme diferite. Prima este cea a fecioarelor și a celibatului. Apoi urmează tema celor care sunt logodiți și se întreabă dacă trebuie – sau nu – să se căsătorească… Un alt subiect se referă la cei care au încheiat o căsătorie spirituală, iar în final avem problematica văduvelor.

Mai înainte de a dezvolta aceste teme, notăm că există două motive false de a alege starea celibatarului, motive valide în antichitate, dar și în religiile contemporane nouă, spre exemplu în budism… Vreau să spun că primul motiv este cel ascetic: celibatul este important ca asceză, dar în spate stau ideile greșite, că trupul ar fi negativ, deci și sexualitatea ar fi negativă. Prin urmare, abținerea de la exercitarea sexualității și de la practicarea actelor specifice căsătoriei ar fi un lucru pozitiv… Acest fel de a judeca este mult mai răspândit decât am putea crede. În spatele acestei gândiri avem tendința spre autonomie: eu sunt autosuficient, dar e o gândire extrem de greșită… Nu acesta este motivul alegeri celibatului creștin.

Mai există un alt motiv, comun tuturor religiilor, de puritate cultuală… Și latinii cunoșteau fecioarele – vestalele – care conservau focul în templul zeiței Vesta… Căci virginitatea are origini misterioase încă din timpurile străvechi și trebuie conservată, deci e o formă de puritate originară (primordială) care ne amintește de divinitate.

Acestea sunt cele două aspecte negative ale celibatului, prezente în toate culturile și religiile, dar nu au nimic de-a face cu celibatul creștin. Pentru că celibatul creștin este inclus într-o cultură în care sexualitatea este pozitivă. Mă refer la cultura ebraică, după care omul este chip al lui Dumnezeu ca bărbat și femeie, deci relația dintre cei doi este chip al lui Dumnezeu și, astfel, sexualitatea are o valoare pozitivă… Iar motivul necăsătoriei nu este puritatea legală.

Ca să vedem rădăcina fecioriei, trebuie să privim la Isus, deoarece în ebraism fecioria nu era privită în mod pozitiv. Mai mult, căsătoria era obligatorie: pentru un rabin, căsătoria era o obligație foarte importantă. Căci dacă nu era capabil să se căsătorească, dacă nu reușea să aibă grijă de sine și de familia sa, ce putea face în viață?

Așadar, motivul pentru care Isus nu s-a căsătorit nu-i unul cultual, ci e anticultural, în grad maxim.

Faptul că apostolii și-au lăsat soțiile, iar cei dintâi – în mare parte – au fost celibatari, nu-i un fapt cultural al epocii lor ebraice sau grecești, ci este contrar culturii epocii lor. Așadar, fecioria este un fapt cu totul nou, pe care trebuie să reușim să-l înțelegem din NT și din această scrisoare a lui Pavel.

Cu multă probabilitate lui Isus – căruia I-au adus multe acuze, spre exemplu că era un blestemător, prieten al desfrânatelor, un mâncău și băutor – I-au spus că era și un eunuc sau un gay… Să ne amintim de textul în care Isus afirmă că există eunuci născuți astfel din pântecele maicii lor, alții făcuți de oameni și alții au ales să fie astfel pentru Împărăția cerurilor… Cu multă probabilitate, Isus a răspuns cu aceste cuvinte acuzațiilor pe care I le-au adus. Iar, în final, adaugă: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Dar nu toți înțeleg…

Așadar, Isus se consideră eunuc pentru Împărăția cerurilor. Iar după exemplul Său, așa se vor considera și discipolii Săi (cf. Mt. 19, 12). Iar Luca 14, 26, „Cine nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu-i vrednic de Mine”. Această afirmație este dură, vrea să spună că unii dintre discipolii Săi nu trebuie să lase doar pe tatăl și pe mama, familia de origine, ci și soția. Iar acest lucru nu-i un fapt cultural al acelei epoci.

Văzând cum erau apostolii, înțelegem un lucru: că apostolii erau chemați, cf. Mc. 3, 14, „să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască”. Așadar, celibatul apostolilor este justificat de faptul de „a fi cu Isus”. Vreau să spun că celibatul lui Isus este „pentru Împărăție”. Dar nu specifică mai mult, căci e misterul Său. Isus este Împărăția, deci este celibatar pentru Tatăl. Numai la sfârșit vom înțelege ce înseamnă „pentru Împărăție”. Iar discipolii sunt celibatari pentru Isus. Adică Isus este „Mirele”, acesta fiind unul dintre titlurile atribuite lui Mesia.

Să ținem cont că apostolii sunt persoane normale, căsătorite și cu prunci.

În această comuniune cu El – care e Domnul – are sens celibatul. Cu alte cuvinte, celibatul este o comuniune de iubire cu Domnul. Dar la această stare trebuie să ajungă orice om, căci fiecare este chemat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu întreaga viață, cu toate puterile… Așadar, discipolul mărturisește respectarea acestei porunci, care e țelul, scopul fiecărui om. Și vede scopul omului împlinit în Domnul.

Tocmai stând cu El, se formează o comunitate care este trimisă întregii lumi, tuturor fraților, pentru a vesti această iubire, care este sensul întregii lumi. Din această perspectivă înțelegem celibatul în NT. Așadar, celibatul nu-i un efort ascetic, nici o disprețuire a căsătoriei, ci e rodul unei iubiri pentru Domnul care creează comuniune cu El și apoi vestește tuturor oamenilor această iubire, care e sensul vieții fiecărui om.

În versetele noastre, Pavel adaugă și alte motive, primul fiind: „Timpul este scurt”, însemnând că această lume trece… Această lume trece, dar rămâne realitatea, care este comuniunea noastră cu Domnul… Și căsătoria aparține realităților care trec. Totuși, căsătoria este importantă, pentru că este semnul a ceea ce rămâne (al căsătoriei omului cu Dumnezeu)…

Celibatul ne conduce să-I fim pe plac exclusiv Domnului, cu o inimă neîmpărțită, pentru că, pe bună dreptate, o persoană căsătorită trebuie să placă soțului sau soției… E datoria lor de căsătoriți. Și tocmai respectând această datorie a lor, cuplul va fi pe placul lui Dumnezeu.

Dar alegând starea celibatului, omul nu are această împărțire a inimii. Vom vedea în ce constă… dacă vom reuși să înțelegem…

Un alt motiv este faptul că suntem uniți cu Domnul – în totalitate uniți – fără să fim distrați sau îngrijorați de alte lucruri.

În sinteză, fecioria, în creștinism, este semnul iubirii celui care știe că-i iubit de Dumnezeu în mod total, și poate iubi fără să pretindă o recompensă și fără să se răzgândească, pentru că știe că aceasta este condiția fundamentală, care îi dă fericire omului. Și orice altă iubire se va naște din această Iubire și va conduce la această Iubire. Iar fecioria e vestirea acestei Iubiri. De aceea această iubire este mai bună în sine.

Dar este adevărat și faptul că e valabil tot ceea ce am spus mai înainte, „ceea ce-i mai bine în sine, nu-i spus că ar fi un bine pentru mine sau pentru tine”. Dacă ar fi așa, toți ar trebui să urmăm să împlinim „ce-i mai bun în sine”. Dar nu-i așa. Ci „ceea ce-i mai bine pentru mine, este ceea ce Dumnezeu vrea de la mine”. Și ce vrea Dumnezeu de la mine? Vrea să fac exact ceea ce eu fac acum! Vocația mea este starea în care mă aflu.

Așadar, un om care trebuie să aleagă, cum poate opta pentru celibat? Domnul îl va pune în condiția de a alege celibatul, căci acel om va simți atracția pentru Domnul, pentru el va fi ceva ce va putea face, îi va fi posibil, iar un astfel de om va fi realizat în istorie, căci celibatul va fi darul pe care el îl trăiește… La fel ca oamenii care aleg căsătoria.

Ceea ce se vestește în starea de celibatar, în virginitate, este în mod esențial exact ceea ce creștinul e chemat să trăiască și în starea de căsătorie. Altfel spus, căsătoria este semnul unirii dintre Dumnezeu și om; unirea bărbat-femeie este semnul Iubirii, adică a lui Dumnezeu. Iar Iubirea e Dumnezeu, iar omul e chemat să-I răspundă lui Dumnezeu, care e Iubire, cu iubirea sa. Celibatarul vestește că răspunde Iubirii lui Dumnezeu în mod direct. Dar, oricare altă iubire vestește același lucru. Și fiecare va mărturisi această iubire în funcție de harul pe care Domnul i-l dă. Fiecare va avea darul său și va trebui să-l trăiască pe acela, nu un altul. Fapt pentru care un om ar greși să trăiască în starea de celibatar, dacă Domnul nu-l cheamă să trăiască starea de celibatar, iar un om face bine să se căsătorească, chiar de trei sau de patru ori, dacă de trei sau de patru ori îi moare celălalt soț, și dacă Domnul îl cheamă să se căsătorească…

v. 25

²⁵ Cât despre fecioare, nu am nici o poruncă de la Domnul, însă le dau un sfat, ca unul care am primit de la Domnul harul de a fi vrednic de crezare.

Dacă mai înainte Pavel s-a adresat căsătoriților și le-a spus să nu se abțină de la actele tipice căsătoriei, în ciuda spuselor celor din Corint, în acest verset se adresează fecioarelor.

Acum, Pavel scrie că pentru fecioare nu are nici o poruncă. Pentru că la Corint îi obligau să nu se căsătorească pe cei care încă nu erau căsătoriți. Pavel spune că nu are să le dea vreo poruncă, deoarece căsătoria este bună. Dar subliniază că are să le dea „un sfat”. Va da același sfat, pe care-l dădeau și corintenii, dar din motive exact opuse. De fapt, spune: „Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare”. Pavel știe că-i un sfat ciudat, adică nu-i în linie cu obiceiul vremii sau cu mentalitatea epocii, ci e un sfat dat de un om care a avut mila Domnului și merită crezare. Va fi sfatul „celibatului și al fecioriei pentru Împărăția cerurilor”.

Mai întâi de toate nu-i „o poruncă”, ci e „un sfat” demn de crezare, dacă Domnul cheamă la celibat. În mod clar acest sfat nu-i privește pe toți cei care deja sunt căsătoriți… Căci un om deja logodit e limpede că trebuie să se căsătorească. Nu înseamnă că el trebuie să se gândească dacă trebuie să aleagă, sau nu, starea celibatarului… Cu excepția faptului că Domnul îi dă semne evidente… Sfatul lui Pavel nu vrea să creeze tulburări, ci el se adresează celor care nu-s căsătoriți. Când vorbește despre „fecioare” se referă la persoanele încă libere de legături, de angajamente sau contracte de căsătorie… Pavel dă un sfat.

Și dă acest sfat ca un om care a avut o experiență profundă cu Domnul. De aceea el merită încredere. Pavel nu vorbește în baza unei idei sau a unei cugetări de-a lui, ci în baza unei experiențe care e un dar pe care i l-a făcut Domnul.

vv. 26-28

²⁶ Eu cred că este bine, din cauza dificultăţii timpului de faţă, e bine ca omul să fie aşa: ²⁷ eşti legat de femeie, nu căuta să te desparţi; nu eşti legat de femeie, nu căuta femeie. ²⁸ Totuşi, dacă te căsătoreşti, nu păcătuieşti. Iar dacă o fecioară se căsătoreşte, nu păcătuieşte. Dar aceştia vor avea suferinţe în trupul lor. Eu însă vreau să vă cruţ.

Pavel spune că e bine ca omul să rămână așa cum este: dacă e căsătorit, să rămână căsătorit, dacă nu-i căsătorit, să nu se căsătorească.

Și continuă: „din cauza nevoii ceasului de față”. Prin „nevoie” înțelege efortul, chinul, necazul, mâhnirea. Cu alte cuvinte, noi trăim într-un ceas (timp) de nevoi, din totdeauna. Altfel spus, viața pământească este un timp de luptă eshatologică din totdeauna, adică viața noastră e un timp (un ceas) în care se realizează destinul nostru. Deci, trebuie să investim aici, în ceasul de față, energiile noastre. Prin urmare, este inutil (nefolositor) ca tu să pierzi vremea cu schimbarea direcției: dacă ești căsătorit, nu-ți schimba direcția, ci trăiește-ți viața de căsătorit și folosește-ți energiile în a trăi bine căsătoria. Dacă nu ești căsătorit, întrebuințează energiile tale ca să trăiești bine ca necăsătorit. Pentru că orice schimbare implică energii care sunt risipite (irosite). Cu excepția faptului dacă tu nu reușești să trăiești bine în starea de necăsătorit, dar atunci e bine să te căsătorești. Dar atunci avem un alt raționament.

Așadar, Pavel relativizează căsătoria și necăsătoria: ele nu sunt un absolut. E împotriva întregii idolatrii, cum ar fi faptul de „a avea”, care nu-i un absolut. Toate bunurile lumii sunt daruri, sunt un semn al Dăruitorului. Să nu facem din ele un fetiș. Chiar și raportul bărbat-femeie este semn al raportului om-Dumnezeu, e semnul cel mai important, care ne face similari cu Dumnezeu, dar nu-i un fetiș, nu-i Dumnezeu.

Spunând că „relativizează” trebuie să înțelegem că el nu atât le diminuează, ci le reconduce la absolut, fapt pentru care toate lucrurile recapătă dimensiunea lor justă; nu sunt înjumătățite, ci sunt reconduse la începutul și la fundamentul lor.

Dacă faci din lucruri (din căsătorie sau din avere) un absolut, după aceea, când îți dai seama că nu sunt un absolut, le arunci. Unul dintre modurile prin care poți distruge un raport este cel de a-l absolutiza, căci nimeni nu poate susține (guverna, suporta) un raport absolut. Numai Dumnezeu poate, care e absolutul. Celălalt îl poate susține, suporta numai înaintea lui Dumnezeu, adică cu ajutorul Domnului, pentru că nu-i absolut.

Ce voi face, cum voi face să fiu sigur, să fiu credincios soțului? Este clar că dacă mă privesc pe mine, și dacă mă bazez pe mine, sunt infidel… Deci nu mai există căsătoria și fidelitatea? Nu! Există, dar în strânsă legătură cu Dumnezeu, care e credincios. Astfel, eu voi avea aceeași fidelitate a lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu.

Acest discurs este foarte important, căci orice idolatrie, până la urmă, ucide raportul… Fapt pentru care Pavel începe să relativizeze căsătoria sau necăsătoria…

Apoi citim: „din cauza nevoilor din prezent”… Noi mereu ne plângem că există câte ceva care nu merge cum trebuie: „Ce nu merge bine?”… În schimb, ar trebui să ne liniștim și să pricepem că pe acest pământ mereu suntem în luptă. Anii pe care îi avem aici, sunt anii în care luptăm. Mai demult monahii numeau viața creștină „o luptă continuă”. Trebuie să fim liniștiți, căci acesta este adevărul, să nu ne îngrijorăm în fața obstacolelor… Așadar, există mai multe sau mai puține nevoi, neliniști, piedici, necazuri, dureri… Iar dacă nu le vrem, vom avea și mai multe… Acesta-i realismul sănătos…

Apoi, dacă te căsătorești, nu păcătuiești, și dacă nu te căsătorești, nu păcătuiești. Dar Pavel adaugă: „Cei căsătoriți… vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi”. Felul în care căsătoritul are mai multe suferințe în trup, eu nu știu. Poate că Pavel știa… Probabil că cei căsătoriți știu… Dar ei să le considere o cale de sfințire.

Pavel nu dorea să spună în mod egoist că ne convine să nu ne căsătorim, pentru că astfel vom avea mai puține griji și neplăceri.

Despre suferințele „în trup”, este important următorul lucru: în viața cuplului suntem obișnuiți să co-împărtășim binele. Fapt just, căci astfel binele se multiplică. Dar în viața de cuplu se co-împărtășesc și fragilitățile, slăbiciunile, negativitățile, mizeriile, mâhnirile, durerile… Și omul trebuie să știe aceste lucruri. Și e foarte important. Și, cu multă probabilitate, aceasta este o cale mai mare de sfințire față de cea a celibatului, din multe puncte de vedere. Un celibatar poate că nici nu-și dă seama de multe lucruri. Însă cine e căsătorit își dă seama de dificultățile pe care le implică relația, adică raportul de cuplu, raportul cu fiii. Și toate acestea sunt lucruri foarte importante, pe care numai Dumnezeu le simte față de oameni, față de toți fiii Săi.

Așadar, trebuie să știm citi și aceste lucruri ca fiind ceva măreț. Însă Pavel ar vrea să ne ferească, să ne cruțe de aceste lucruri, deoarece noi trebuie să le relativizăm, căci dacă facem din ele un absolut, ne înecăm în aceste suferințe. Deci trebuie să fim atenți față de aceste suferințe, ca să nu facem din ele un absolut.

Iar noi ne dăm seama de faptul că foarte des aceste suferințe devin un absolut în viața relațională a familiei, dar și în alte relații. Și, astfel, persoanele nu mai au energie ca să facă altceva. Și nici nu mai au energie pentru a se iubi.

Pavel nu dă acest sfat din motive egoiste. Totuși, ne îndeamnă să fim atenți, deoarece „Căsătoria pare un lucru foarte frumos și chiar este”, căci are sigiliul (pecetea) asemănării cu Dumnezeu… Dar să știți că viața de căsătorit are în sine și acest aspect foarte important al încercărilor, care e tot un sigiliu al lui Dumnezeu, la fel ca și crucea. Acest verset – cu conținut independent față de context – este pus de Pavel în acest loc, pentru a ne ajuta să înțelegem că nici căsătoria nu-i o simplă atracție și doar atât. Ci și suferința aparține căsătoriei, fiind un adevărat mister al crucii și învierii.

vv. 29-31

²⁹ Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat. De acum, cei care au femeie să fie ca şi cum nu ar avea, ³⁰ cei care plâng ca şi cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca şi cum nu ar fi stăpâni, ³¹ cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi: căci chipul acestei lumi trece.

Aceste versete ne descriu modul lui Pavel de a judeca, felul în care el vede lucrurile.

Versetele sunt extrem de importante, fiind împotriva oricărei idolatrii.

Mai întâi de toate, Pavel spune că „timpul s-a restrâns (scurtat)”. Nu avem înaintea noastră vremuri infinite, timpuri mai bune pe care să le așteptăm… Timpul este în totalitate aici, e acest timp pe care acum îl trăiești. Iar victoria și înfrângerea le joci în totalitate aici, în acest timp de față. Așadar, să știi că acest timp e prețios.

Cum, în ce fel trebuie să trăiești acest timp? Trebuie să-l trăiești în perfectă libertate. Această libertate e numită de Sf. Ignațiu, în Exercițiile spirituale, ca fiind „indiferență” (ca fiind „tot una”). Cu alte cuvinte, a fi sănătos sau nu, a fi căsătorit sau nu, a avea o bună imagine sau nu, a trăi sau a muri este ceva indiferent (tot una, secundar), căci ceea ce contează este altceva, adică „a-L iubi pe Dumnezeu”. Și aceasta este viața!

Fapt pentru care dacă o viață scurtă mă ajută să-L iubesc pe Dumnezeu, să fie o viață scurtă! Dacă mă ajută o viață lungă, voi accepta o viață lungă. Dacă mă ajută 4 soții, voi accepta patru soții; dacă mă ajută starea de celibatar, voi accepta această stare. Dar nici unul și nici celălalt aspect nu-i important în sine, prin sine. Pentru că ceea ce e important e un alt lucru, este Absolutul. E cea dintâi poruncă: „Nu vei avea un alt Dumnezeu în afară de Mine”. Respectarea acestei porunci este posibilitatea care ne este dată, ca să trăim corect raportul cu toate celelalte făpturi.

Noi trăim mereu rău, deoarece, pentru noi, important este și să avem un soț, și să nu plângem, și să ne bucurăm, și să cumpărăm, și să posedăm, și să ne folosim de ceea ce avem… Și ne lipim inima de toate aceste lucruri, iar ele devin un „absolut” pentru noi. Iar noi suntem sclavii acestor lucruri, și nu mai trăim liniștiți…

În schimb, opusul este să trăim un raport liber cu toate aceste lucruri.

Ai lucruri? Trăiește ca și cum nu le-ai avea…

Ești căsătorit? Trăiește ca și cum nu ai fi căsătorit… Căci ceea ce contează este un alt lucru, pe care-l vei trăi chiar și în căsătorie… a avea o atitudine liberă și a nu face din realitatea înconjurătoare un absolut, un fetiș sau sensul vieții tale…

„Indiferența” iezuită desemnează această libertate, dezinvoltură, îndemânare. Care înseamnă pasiune (iubire) pentru Domnul, deci nu apatie.

Înseamnă că într-adevăr ai investit viața și sensul vieții tale în pasiunea pentru Domnul. Și te folosești de tot restul, în măsura în care te ajută să-L iubești pe Domnul. Dacă te comporți astfel, vei avea o viață ordonată și împlinită (completă, plină).

Însă viața noastră este de obicei dezordonată și goală, pentru că suntem atrași în toate părțile de diferiții idoli și de toate lucrurile, și de toate darurile lui Dumnezeu, care sunt daruri ale lui Dumnezeu și, deci, ar trebui să mă conducă la El… Inclusiv căsătoria, bunurile materiale și bucuria sunt darurile lui Dumnezeu… Însă eu fac din aceste lucruri un scop al meu (personal), iar ele mă subjugă, mă fac sclavul lor…

A avea această libertate reprezintă începutul întregii vieți spirituale, care va fi scopul (culmea) ei…

Să deosebim între a trăi unele valori, situații, lucruri sau a fi dominați de ele…

„Căci chipul acestei lumi trece”… Această lume, pe care noi o considerăm definitivă, nu-i definitivă.

E adevărat că în această lume noi trăim ceea ce-i definitiv, dar ceea ce-i definitiv este unirea noastră cu Domnul, pe care o trăim în această lume, prin intermediul darurilor Sale, printre care este și căsătoria, dacă sunt chemat la căsătorie; printre care se află și toate darurile pe care le am, dacă le am; printre care și darurile pe care nu le am, dacă nu le am… Fapt pentru care nu-i important să am nici mult și nici puțin…

Însă noi ne lipim inima de chipul acestei lumi care oricum trece, deci suntem îngropați, fiind atrași și aruncați de idolii noștri în moarte. Astfel trăim cu frică și cu angoasa morții, în frenezie (neliniște, agitație) de-a lungul întregii vieți, fără să ne știm iubi pe noi, pe alții, creaturile și pe Dumnezeu, în mod potrivit… În cel mai bun caz devenim iubitori de animale, adică absolutizăm animalele…

vv. 32-33

³² Eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cel care este necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, ³³ însă cel care este căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţiei, şi este împărţit.

Ce vrea Pavel? Vrea să ne vadă că suntem fără griji. În limba greacă amerimnos înseamnă nu doar „fără griji”, ci și „fără divizări, împărțiri, dezbinări”. Omul este atras în toate părțile și are sufletul împărțit în mai multe părți; omul e atras fie într-o parte, fie în alta, deci este sfâșiat, rupt, împărțit, divizat… Pavel vrea să avem o unitate interioară.

Despre celibat ne spune un lucru – și e sigurul avantaj pe care-l are celibatarul, dacă Domnul ne cheamă să fim celibatari – și anume: „Cel necăsătorit se îngrijește de lucrurile Domnului, căutând să-i placă numai Domnului, fără să fie divizat, împărțit sau atras de alte lucruri care sunt necesare, dacă un om e căsătorit”.

Pentru Pavel acest lucru este avantajul celibatarului. Și nu-i un lucru mic, dacă Domnul ne cheamă la starea de celibat. Vreau să spun că întreaga viața a celibatarului este concentrată pe realizarea sigurului lucru necesar pentru fiecare dintre noi, care e cel de a-i plăcea Domnului. Principiul vieții noastre este „să-i plăcem Domnului”.

A iubi înseamnă a-i plăcea (a fi pe placul) persoanei iubite; a face ceea ce-i place Domnului; plăcerea Sa e bucuria mea, plăcerea și viața mea.

Plăcerea omului – bucuria și viața lui – este să-i placă lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubește infinit omul. Și în această plăcere comună (reciprocă), omul devine viață. Și e destinul omului acest „a-i plăcea” lui Dumnezeu, după cum lui Dumnezeu îi place omul.

Aici se vede experiența profundă care a schimbat în totalitate viața lui Pavel. Mă refer la ceea ce se spune în v. 25 „Ca unul care a obținut milă de la Domnul”. Pavel ne arată că a trăit o experiență care i-a schimbat viața. În acest loc notăm faptul că Pavel simte ca iminentă venirea Domnului. Venire care, de fapt, e iminentă, căci peste 100, 1000 sau chiar 2000 de ani, venirea Domnului este iminentă. Astfel vestirea sa devine o slujire, pentru că în baza experienței pe care el a avut-o, în baza convingerii că Domnul vine, Pavel vede lucrurile dintr-un punct de vedere adevărat, relativizând tot ce-i creat.

Celibatarul vestește, amintește fiecărui om care e sensul vieții fiecăruia dintre noi: a-i plăcea Domnului. Așa cum noi îi plăcem Domnului, așa Domnul ne place nouă. Iar plăcerea comună este destinul nostru comun, înseamnă să devenim asemănători cu Dumnezeu.

Această iubirea absolută față de Domnul e amintită, e vestită de celibatar fiecărui om. Așadar, dacă unul e chemat la starea de celibatar, foarte bine.

„Și nu-i împărțit”, adică vestește în mod clar și transparent această iubire.

De aceea celibatul nu poate fi impus ca lege bisericească, pentru că nu are sens. Nici o lege nu-mi poate impune să-mi placă altul sau eu să-i plac altuia; nicio lege nu-mi poate impune să iubesc… Celibatul este un semn al iubirii, și e un dar pe care Domnul îl oferă celor cărora îl dă. Și e un mare dar. E acel dar care la origine este oferit fiecărui om. Iar atunci când Domnul, vreunuia, i-l dă nu doar la origine, ci și-n mod direct, ca mărturie, e foarte bine. E un semn pe care i-l dă lui în favoarea întregii comunități.

Iar la v. 34 spune aceleași lucruri despre femeie.

v. 34

³⁴ Tot aşa şi femeia necăsătorită, tot aşa şi fecioara se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă în trup şi în duh, însă cea căsătorită se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă bărbatului. 

Nu din cauza ascetismului stoic Pavel propune fecioria, ci „pentru a-i plăcea Domnului”, adică pentru a vesti această iubire.

Să vedem v. 35

v. 35

³⁵ Aceasta o spun pentru binele vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci pentru ceea ce este vrednic de cinste şi conduce la Domnul, fără abatere.

Spunând aceste lucruri, Pavel ne avertizează: „Fiți atenți că eu le spun pentru binele vostru”. Acest fapt înseamnă și că ele pot fi spre răul vostru, adică pot fi înțelese greșit… Altfel era inutil să le spună că-s spre binele lor.

Mai mult, ar putea fi o cursă. Pavel îi avertizează pentru că celibatul ar putea fi spre răul lor un fel de capcană, iar acest fapt nu-i just.

Când celibatul nu-i o cursă și când este ceva just? E just când simți că Domnul te atrage spre celibat și ți-l face posibil să-l trăiești, și te ajută să-l trăiești cu pace în suflet. Vreau să spun că celibatul nu trebuie să fie un efort ascetic! Dacă ar fi astfel, ar fi o cursă. Altfel spus, celibatul trebuie să fie un dar.

Pentru că mulți nu au acest dar, nu-l prețuiesc și spun: dar eu nu sunt chemat… Însă, nu! Tu apreciază acest dar, chiar dacă nu-l ai, la fel cum un celibatar prețuiește căsătoria, deși nu-i chemat la căsătorie. Vreau să spun că este important să prețuim și darurile pe care nu le avem, pentru că Dumnezeu are multe daruri pe care eu nu le am… Și sunt chemat să le prețuiesc și să mă bucur de ele în toată viața veșnică… Și aceasta va fi fericirea: a mă bucura de binele celuilalt.

Noi suntem un singur trup. Și e frumos să prețuim darurile diferite… Căci ochiul face bine să vadă, iar urechea face bine să nu vadă, ci să audă.. Și e un bine ca cele două organe să se înțeleagă… să fie o sinergie între ele… La fel, suntem în mod real un singur trup, în care fiecare ne bucurăm de bunurile (de darurile) celuilalt.

După ce ne-a avertizat că starea de celibat să fie pentru binele nostru și să nu fie o cursă (o apăsare), acum ne spune motivul: „pentru a vă îndrepta spre ceea ce este demn, cuviincios și care vă ține uniți cu Domnul și fără distrageri, abateri, împrăștieri”.

Pavel vede celibatul ca fiind ceva demn, (cuviincios), adică poate fi trăit cu adevărat, și care-l ține pe om unit cu Domnul. În limba greacă avem euparedos, care înseamnă „dorința de a ședea aproape”. Starea de celibatar exprimă această dorință de a-I sta mereu aproape, care e dorința fiecărui om. Dorința după compania lui Isus, dorința după compania cu Domnul, care e constitutivă fiecărui om.

„Fără abateri”, adică fără a fi atrași în toate părțile. Adică starea celibatară ne ține uniți, fără rupturi, stând aproape de El. Starea de celibatar este semnul tuturor acestor însușiri. Dacă nu reușiți să trăiți toate acestea, vă rog să nu alegeți celibatul.

Starea celibatară nu-i nici un efort ascetic, nici o disprețuire a căsătoriei sau a sexualității.

Cu această evaluare despre celibat, Pavel ne ajută să înțelegem misterul profund al lui Isus-celibatar. Căci este ciudată alegerea lui Isus de a nu se căsători. Un învățător trebuia să se căsătorească în acele vremuri.

Faptul că nu s-a căsătorit, cu siguranță că i-a cauzat multe neplăceri. Mulți L-au catalogat nebun, îndrăcit, eunuc… nu era în regulă.

În realitate, Domnul nu era căsătorit pentru că este „Fiul”, iar Fiul e plin de iubirea Tatălui; se simte iubit în totalitate, deci poate iubi fără nicio răsplată, pentru că deja are iubirea totală. Isus nu are nevoie de un răspuns la iubirea Sa. Așadar, alegerea lui Isus înseamnă gratuitatea deplină a iubirii primite și capacitatea de a răspunde, de a se dărui în totală gratuitate. Acesta-i semnul divinului absolut, la care fiecare om este chemat. Fiecare în starea sa, această viață divină omul o va trăi chiar și-n căsătorie.

Fecioria e în slujba căsătoriei, pentru a-i ajuta pe căsătoriți să înțeleagă care-i calitatea iubirii ce trebuie trăită și-n viața de căsătorie.

Avem trei cazuri… Primul este al omului care-i logodit. Așadar, eu care sunt logodit, trebuie să mă căsătoresc sau nu? Să vedem ce răspunde Pavel…

v. 36

³⁶ Dacă cineva crede că este o ruşine dacă fecioara lui trece de floarea vârstei, şi aşa trebuie să fie, să facă ceea ce vrea. Nu păcătuieşte. Ei să se căsătorească.

Avem un logodnic, iar fecioara este logodnica lui. El se întreabă: „Ce să fac cu logodnica mea? Trebuie să o las, pentru a urma sfatul tău, adică pentru a fi mai unit cu Domnul, fără abateri, distrageri?”.

Pavel răspunde: eu te-aș sfătui să o lași, dar numai dacă sunt respectate două condiții: „Dacă logodnica ta este dincolo de floarea vârstei și nimeni nu ar mai lua-o de soție, trebuie să te căsătorești obligatoriu cu ea”. E o datorie a ta să faci dreptate… Apoi „dacă nu reușești să trăiești starea de celibat, e inutil să-ți propui să trăiești ca un celibatar”.

În concluzie, trăiește liniștit dacă ai logodnică, ba, mai mult, trebuie să te căsătorești dacă există aceste două lucruri… Dacă nu, în mod liber – împreună cu ea – evaluează posibilitatea de a te căsători sau nu…

Pavel tratează o problemă delicată în mod simplu, dar realist.

Următorul verset e mai ciudat. Probabil că propune un lucru care exista la Corint, adică o formă de căsătorie spirituală. Adică ei trăiau împreună – căsătoriți – dar ca frate și soră. Pavel le răspunde: „dacă reușiți, să fiți fericiți. Puteți trăi așa…”! Dar Pavel nu recomanda o astfel de viață!

v. 37

³⁷ Dar dacă cineva a hotărât în inima lui, cu tărie, fără să fie constrâns şi are deplină stăpânire asupra propriei voinţe şi a judecat astfel în inima sa, să o păstreze fecioară, va face bine.

În trecut nu existau mănăstirile. Iar un bărbat sau o femeie a nimănui erau a nimănui și erau considerați un nimeni… Așadar, a se căsători era o necesitate socială.

Cu trecerea timpului au apărut cetus virginum, locuri în care lor li se oferea o identitate. Căci, altfel, erau persoanele nimănui.

Existau persoane foarte hotărâte, fără să fie constrânse, în deplină libertate și în deplinătatea facultăților mintale, care alegeau din inimă să trăiască fecioria. Acest fapt va însemna începutul stării de viață în feciorie, care apoi va căpăta un statut propriu.

Dar, la început, fecioria era trăită în familie…

La v. 38 avem concluzia.

v. 38

³⁸ Aşa încât cel care îşi dă în căsătorie fecioara sa face bine, iar cel care nu o dă în căsătorie va face şi mai bine.

Nu-i spus că fiecare om trebuie să facă „și mai bine”. Pavel a explicat în ce sens e „mai bine”, adică nu în sens ascetic… E „mai bine” pentru că indică ceea ce toți suntem chemați să facem – adică să-L iubim pe Domnul cu inimă neîmpărțită – deci indică ținta noastră… Și dacă un om reușește să trăiască celibatul „e mai bine”. Iar dacă nu reușește, e la fel de bine. Să se căsătorească! Care stare o alege, aceea e bună…

Iar valoarea pe care omul e chemat să o trăiască este aceeași în ambele stări (a celibatului și a căsătoriei), deoarece este asemănarea noastră cu Dumnezeu, deci fiecare e chemat să trăiască darul lui Dumnezeu.

Apoi vorbește despre văduve… O femeie care a rămas văduvă nu trebuie să se recăsătorească?

vv. 39-40

³⁹ O femeie este legată cât timp îi trăieşte bărbatul. Dar dacă îi moare bărbatul, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai în Domnul. ⁴⁰ Însă, după părerea mea, ar fi mai fericită dacă ar rămâne aşa. Cred că am şi eu Duhul lui Dumnezeu.

Ceea ce spune despre feciorie, Pavel spune și despre văduvie. Dacă o femeie simte că Domnul o cheamă să trăiască în stare ei de văduvie, ca fiind o consacrare față de Domnul și de frați, face „mai” bine să o trăiască așa… Dacă nu simte, face bine să se căsătorească.

Pavel scria aceste lucruri celor din Corint, care-i obligau pe cei care erau căsătoriți să se abțină de la actele căsătoriei, iar, pe cei necăsătoriți, să nu se căsătorească, iar, pe cine a rămas văduv, să nu se recăsătorească… Ei constrângeau la celibat, pentru că disprețuiau materia, trupul, sexualitatea… Pavel, în schimb, printr-o evaluare pozitivă a sexualității, redă o nouă însemnătate fecioriei, o însemnătate de iubire, pe care apoi fiecare o va trăi după darul pe care Dumnezeu i-l oferă, după starea de viață în care fiecare e chemat să trăiască.

Lucrurile valabile în vremea lui Pavel sunt identice și-n vremea noastră, pentru că Pavel spune: „Cred că și eu am Spiritul lui Dumnezeu”.

E important să revedem sensul celibatului în Biserică.

Numai Domnul e absolut, însă nici o creatură nu-i absolutul… Și, astfel, omul e chemat să trăiască oricare altă iubire ca fiind o mijlocire, un ajutor care-l conduce spre absolut… Numai în acest sens iubirea umană este ordonată… Nu-i un idol pe care apoi îl distrugi și-l sacrifici… Deci poți trăi în plinătate și iubirea umană, tocmai în această lumină… Fără această lumină, iubirea umană devine un fetiș, un absolut care, pentru că nu-i un absolut, trebuie s-o arunci…

Așadar, căsătoria umană își recâștigă vigoarea deplină și valoarea în acest timp trecător… Care nu-i un timp de ars, „pentru că nu contează acest timp”, ci e un timp extrem de important, pentru că acesta e timpul în care trăiesc valoarea definitivă…

În Biserică, celibatul și căsătoria sunt două mărturii, două vestiri, două carisme, două daruri… Fiecare om e chemat să trăiască propriul său dar, iar aceste două daruri sunt unul în slujirea celuilalt…

Când Isus – în Evanghelia după Matei – spune că „Sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși, pentru împărăția cerurilor.” (Mt. 19, 12), în mod sigur toți trei sunt fameni, sunt la fel, pentru că omul se definește pornind de la apartenența sa. Așadar famenul este al nimănui. Și tocmai „a fi famen pentru Împărăția cerurilor” este definiția adevărată a fiecărui om, adică în realitate, omul este al nimănui, pentru că este al lui Dumnezeu! Și nici un alt om (sau lucru) nu reușește să umple (să sature, să înlocuiască) legătura omului cu Domnul.

Astfel, cine e famen din sânul maicii sale, care niciodată nu se va putea căsători, să știe că el are demnitatea de om la fel ca unul care are 10 soții… și mult mai mult decât cel cu zece soții, pentru că el – famenul – este al lui Dumnezeu. La fel și cel care a devenit famen din cauza oamenilor, sau din cauza complexelor sale psihologice, care-l fac să creadă că el nu mai este om normal… Nu! El este mai om decât toți ceilalți.

Unul care e gay și nu se va putea căsători, e mai om decât alții… Pentru că problema nu-i a fi gay sau heterosexual, ci a fi al lui Dumnezeu.

Așadar, optica (perspectiva) din care privim, mereu e greșită… mă refer la faptul că după noi, important este să fim sau să nu fim așa, sau într-un alt mod… Nu! Căci esențial este un cu totul alt lucru, iar toate celelalte sunt prostii, dacă sunt absolutizate… Pentru că noi absolutizăm faptul de a fi căsătorit sau nu… Și atunci ne dividem, ne separăm în categorii de persoane. Dar nu suntem categorii de persoane, ci suntem fiii lui Dumnezeu. Tocmai acesta e semnul profund pe care-l trăim apoi în căsătorie, în familie, în relațiile de prietenie, și care ne face ceea ce suntem, ne dă adevărata identitate. Dacă nu, omul și-ar putea schimba identitatea sa: ar putea trece (muta) identitatea mea în sfera heterosexualității sau în cea a homosexualității… Vai de noi! Nu aceasta este identitatea noastră, și nu-i identitatea nimănui.

Apoi vei trăi așa cum poți identitatea ta, după cum istoric îți este permis. Dar să știi că ai o demnitate supremă, care-ți este dată de faptul de „a fi al lui Dumnezeu”. Și aceasta e relația care te întemeiază și care-ți dă demnitate; dă o egală demnitate fiecărui om.

Dacă nu admitem acest adevăr, înseamnă că disprețuim oamenii care nu au însușirile noastre… Dar acest fapt este foarte grav: există forme de rasism foarte grave… Pentru că atunci ar fi un om realizat numai acela care poate să se căsătorească, sau cel care este autosuficient și nu se căsătorește… Sunt două tendințe opuse, dar sunt la fel… În schimb, în realitate, demnitatea noastră nu stă aici, ci în altă parte. Apoi o vom trăi așa cum ne va permite natura, cultura și harul… Deci este important ca natura să fie bine făcută, iar medicina poate corecta… iar cultura să fie bine construită – cultura fiind importantă, pentru că nu suntem animale – iar harul să fie îngrijit, primit…

E esențial să redefinim omul, pornind de la relația sa întemeietoare… Și aceasta-i însemnătatea profundă a fecioriei, redefinește omul pornind de la relația sa întemeietoare cu Dumnezeu: omul este al lui Dumnezeu, este fiu. Îi dă demnitatea sa, în ciuda tuturor slăbiciunilor fizice, psihice sau a tendințelor sale… Este posibilitatea răscumpărării pentru fiecare persoană…

Discursul lui Pavel e profund.

Astfel înțelegem valoarea celibatului lui Cristos și al fecioriei, ca fiind un semn de iubire care redă demnitate tuturor oamenilor, care altfel ar fi disprețuiți și fără demnitate.

Dacă nu, un om poate încerca să stabilească demnitatea sa în faptul că-i gay. Nu! E ridicol. După cum demnitatea unui om nu constă în faptul de a fi heterosexual. Demnitatea noastră constă într-un alt lucru: suntem fiii lui Dumnezeu. Și aceasta este conștiința pe care fiecare om trebuie să o aibă, indiferent care ar fi nivelul naturii, al culturii și al harului său…