Ps. 62 (61)

Psalmistul cântă puterea care ne vine de la Dumnezeu, căci El este ajutorul, răbdarea, puterea, sprijinitorul și mântuirea noastră…

Textul din 1Cor. 9 ne prezintă autobiografia lui Pavel, dându-ne învățături utile cu privire la vestirea Evangheliei.

Se citește 1Cor. 9, 1-27

¹ Nu sunt eu oare liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? ² Dacă pentru alţii nu sunt apostol, cel puţin pentru voi sunt, căci voi sunteţi sigiliul apostolatului meu în Domnul. ³ Aceasta este apărarea mea în faţa celor care mă judecă. ⁴ Oare nu avem dreptul să mâncăm şi să bem? ⁵ Nu avem oare dreptul să luăm cu noi o femeie soră ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chefa? ⁶ Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul să nu lucrăm? ⁷ Dar cine merge la oştire pe cheltuiala proprie? Cine plantează o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păzeşte o turmă şi nu se hrăneşte din laptele turmei? ⁸ Oare spun eu acestea numai ca om, sau şi Legea le spune? ⁹ Căci în Legea lui Moise este scris: Să nu legi gura boului care treieră. Oare Dumnezeu se referă la boi, ¹⁰sau tocmai despre noi vorbeşte? Da, pentru noi este scris, căci cel care ară trebuie să are cu speranţă şi cel care treieră trebuie să o facă cu speranţa că va avea parte. ¹¹ Dacă noi am semănat în voi cele spirituale, este oare mare lucru ca noi să secerăm bunurile voastre materiale? ¹² Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, oare nu avem noi mai mult? Însă noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci răbdăm totul ca să nu punem vreo piedică evangheliei lui Cristos. ¹³ Nu ştiţi că slujitorii templului mănâncă din cele ale templului, iar cei care slujesc la altar au parte din altar? ¹⁴ Tot aşa a rânduit şi Domnul ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie. ¹⁵ Însă eu nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi. Nu v-am scris acestea ca să mi se facă şi mie tot aşa. Mai bine să mor decât… Nimeni nu-mi va lua acest motiv de laudă. ¹⁶ Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. ¹⁷ Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată. ¹⁸ Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. ¹⁹ Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi. ²⁰ Am devenit iudeu pentru iudei, ca să-i câştig pe iudei. [Am devenit] supus Legii pentru cei supuşi Legii, chiar dacă eu nu sunt sub Lege, ca să-i câştig pe cei supuşi Legii. ²¹ Am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câştig pe cei fărădelege chiar dacă nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, dar sub legea lui Cristos. ²² Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. ²³ Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. ²⁴ Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. ²⁵ Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi [pentru] una nepieritoare. ²⁶ Deci eu aşa alerg, nu fără rost; aşa lupt cu pumnul, dar nu lovind în aer. ²⁷ Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins.

Capitolul al nouălea este autobiografic, fiind o intruziune între cap. 8 și cap. 10 care abordează aceeași temă: carnea jertfită idolilor.

Pentru că Pavel a spus la sfârșitul capitolului anterior că-i dispus să renunțe la libertatea sa spre folosul altora: „Nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (1Cor. 8, 13), acum precizează ce înseamnă adevărata libertate pe care și-o însușește el, ca apostol, pentru că adversarii săi au obiectat: „Tu nu ești un apostol adevărat, pentru că apostolii sunt liberi”. Așadar, Pavel explică ce înseamnă „adevărul apostolic”.

Există două feluri de libertate, ambele juste. Primul este cel de a pretinde propriile drepturi – chiar și cele religioase – așa cum fac ceilalți apostoli; al doilea este cel de a renunța la propriile drepturi: este libertatea maximă, totală pe care și-o însușește Pavel, e libertatea lui Dumnezeu.

Așadar, acest capitol introdus aici, în care Pavel se justifică, exprimă motivul în baza căruia nu-și ia libertatea de a face ceea ce consideră just, ci renunță la ceea ce ar fi drept și avantajos pentru sine, pentru că așa este mai avantajos pentru alții…

Structura capitolului este următoarea:

1. 1-2, Pavel spune că el e apostol;
2. 3-18, el este apostol, dar renunță la toate drepturile apostolilor;
3. 19-23, ne spune motivul renunțării sale: ceea ce-l interesează nu-s drepturile sale, ci avantajul altora. El s-a făcut „tuturor, toate”, asemenea lui Cristos, la fel ca Dumnezeu;
4. 24-27, concluzia privește o problemă de atletism, de a căuta ce-i mai bine.

Noi mereu avem în minte o noțiune „de modestie” pe care Pavel nu o cunoaște. Pentru noi, modestia înseamnă să ne diminuăm obiectivele, astfel încât toți să fim mediocri, prostuți. Și o numim modestie, confundând-o cu o formă de orgoliu. Însă adevărata modestie înseamnă să trăim darul lui Dumnezeu în plinătate, respectând toate diferențele posibile. Modestia nu înseamnă că toți suntem egali, ci că toți suntem diferiți și că acceptăm toate diferențele. Nu diferențele sunt importante, dar dacă nu le acceptăm este grav, căci înseamnă că nu am înțeles nimic.

În acest text Pavel ne prezintă apogeul libertății.

Pavel țintește, urmărește „ce-i mai bine (mai folositor)”, mânat de iubirea Domnului. Deci spune: „Aș avea drepturi, dar nu țin cont de ele, pentru că slujesc mai bine Evanghelia, dacă renunț la ele”.

vv. 1-2

¹ Nu sunt eu oare liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? ² Dacă pentru alţii nu sunt apostol, cel puţin pentru voi sunt, căci voi sunteţi sigiliul apostolatului meu în Domnul.

Pavel mereu a stârnit polemici. Îi spuneau că nu era apostol la fel ca alții, pentru că el nu L-a întâlnit pe Isus în timpul vieții Sale pământești. În realitate, Pavel, prin experiența avută pe drumul Damascului (cf. F.Ap. 9; Gal. 1) este apostol în mod deplin: L-a văzut pe Domnul. Paradoxal, când vorbim despre „apostol” în sens articulat, îl desemnăm pe Pavel, căci a făcut mai mult decât toți ceilalți.

În istorie, Pavel este apostolul neamurilor. El este apostolul prin excelență.

Însușirile apostolului: cea dintâi este „să fie liber”; a doua este, „să fie apostol”, adică a avut privilegiul să-L vadă pe Domnul; a treia constă în faptul că înfăptuiește opere (lucrări) apostolice… Așadar Pavel spune: Eu am toate aceste însușiri: „Eu L-am văzut pe Domnul, iar lucrarea mea sunteți voi”. Altfel spus, „Biserica din Corint am înființat-o eu”: apostolul este cel care întemeiază biserica. Așadar, sunt apostol în mod deplin.

În acest loc va trebui să explice în ce sens înțelege libertatea sa apostolică, deci acum nu urmărește să demonstreze că-i apostol. Va arăta că-i apostol în A doua Scrisoare către corinteni, căci îi contestau această calitate și acolo se înțelege mai bine „cine-i apostolul”.

În textul nostru ne oprim la noțiunea de „libertate”.

vv. 3-6

³ Aceasta este apărarea mea în faţa celor care mă judecă. ⁴ Oare nu avem dreptul să mâncăm şi să bem? ⁵ Nu avem oare dreptul să luăm cu noi o femeie soră ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chefa? ⁶ Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul să nu lucrăm?

Fiecare-și ducea viața apostolică în starea de viață în care se afla. Cine era căsătorit, era așa, iar cine nu era căsătorit, nu era, iar cine credea că trebuie să se căsătorească, se căsătorea.

Unii apostoli aveau soție și fii, aveau dreptul de „a mânca și de a bea”, adică ei munceau în totalitate pentru comunitate, iar comunitatea îi întreținea pe ei, împreună cu familia lor. Este o chestiune de justiție, e un drept pe care-l au toți apostolii. Nu-i vorba de un salariu, ci de un schimb de daruri. Altfel spus, așa cum apostolul se dedică în totalitate comunității, comunitatea îi recunoaște această muncă în slujirea și folosul tuturor și-i dă, dar nu în sens de plată, ci în sens profund, de schimb de daruri: în comunitate, fiecare pune în comun cu ceilalți darul său.

Pavel recunoaște că acesta este un drept pe care-l au apostolii, iar ceilalți apostoli se folosesc de acest drept, de fapt. Ceilalți apostoli – ei și familia lor – trăiau pe cheltuiala comunității în care se aflau. Însă Barnaba și Pavel nu aveau cu ei nicio femeie, iar în comunitatea în care intrau, începeau să muncească pentru a se întreține. Deci renunțau la cele două drepturi fundamentale.

La fel ca fiecare rabin, Pavel avea o meserie: era țesător. Și Barnaba muncea și se întreținea singur.

Pavel recunoaște acest drept, deoarece comunitatea creștină înseamnă un schimb de daruri și de bunuri, deci e un drept fundamental. Nu-i un drept uman-comercial în sensul de „eu îți dau, deci tu îmi dai”… Nu! Ci-i ceva profund; cu alte cuvinte, comunitatea există acolo unde oamenii își schimbă darurile între ei, reciproc, fiecare după darurile sale. Dar în mod ciudat, Pavel și Barnaba nu doresc reciprocitatea.

În sine, comunitatea care-l răsplătește pe apostolul de la care a primit avantaje spirituale, prin predicarea Evangheliei înfăptuită de acesta, ne arată experiența darului. Pavel și Barnaba, neacceptând să fie întreținuți, subliniază că Evanghelia pe care le-au vestit-o este un dar, este gratuită, e har.

Și astfel dă exemplul militarului, al țăranului, al păstorului și al boului.

vv. 7-10a

⁷ Dar cine merge la oştire pe cheltuiala proprie? Cine plantează o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păzeşte o turmă şi nu se hrăneşte din laptele turmei? ⁸ Oare spun eu acestea numai ca om, sau şi Legea le spune? ⁹ Căci în Legea lui Moise este scris: Să nu legi gura boului care treieră. Oare Dumnezeu se referă la boi, ¹⁰ sau tocmai despre noi vorbeşte?

Apostolul este comparat cu soldatul, cu țăranul, cu păstorul și cu boul care ară.

Sunt enumerate diferitele munci prestate. Cea dintâi poate fi frumoasă, dar indică adevărata muncă spirituală, extrem de importantă. Noi nu luptăm împotriva puterilor lumii acesteia, ci luptăm împotriva răului.

Despre soldat, subliniază că-i plătit.

Apoi avem munca țăranului, a păstorului și a boului. Pavel dă exemplul boului pentru că legea stipulează „să nu legi gura boului care treieră”. Apoi ne explică faptul că Dumnezeu nu este îngrijorat atât de boi cât de oameni. Legea aceasta are un aspect general și ne dă exemplul boului – care-i ființa ce nu are nici un drept – pentru a sublinia că, precum nu legăm gura boului, cu atât mai mult nu trebuie să legăm gura omului.

Dacă trebuie să respecți boul, cu atât mai mult trebuie să respecți omul care muncește. Dacă omul muncește în pământul tău, e just să trăiască din roadele acelui pământ… dacă nu, să nu muncească în acel pământ… Pavel dă acest exemplu pentru a ne spune că legea, adică Dumnezeu, spune astfel… Oare Dumnezeu se îngrijorează de boi? Nu! Dumnezeu se îngrijorează de noi și vorbește despre boi, pentru a vorbi despre noi. Dacă această lege e valabilă în cazul unui bou, cu atât mai mult este valabilă în cazul apostolilor. Fiecare om din munca pe care o înfăptuiește trebuie să aibă cu ce trăi, căci dacă nu, nu poate face acea muncă… Și aceasta e o lege fundamentală. Deci Pavel o aplică și muncii spirituale.

vv. 10b-12a

^10b sau tocmai despre noi vorbeşte? Da, pentru noi este scris, căci cel care ară trebuie să are cu speranţă şi cel care treieră trebuie să o facă cu speranţa că va avea parte. ¹¹ Dacă noi am semănat în voi cele spirituale, este oare mare lucru ca noi să secerăm bunurile voastre materiale? ¹² Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, oare nu avem noi mai mult?

Pavel subliniază acest drept pe care alții îl au, dar decizia sa e alta…

v. 12b

^12b Însă noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci răbdăm totul ca să nu punem vreo piedică evangheliei lui Cristos.

Acesta este principiul lui Pavel: „Nu mă interesează deloc drepturile mele”. Eu am doar datorii, iar datoria mea e să nu existe nicio piedică în calea Evangheliei, a veștii bune, a gratuității, a descoperirii iubirii lui Dumnezeu și-n calea maturizării altora în credință. Pentru a evidenția acest fapt, Pavel renunță la drepturile sale fundamentale, cel de a mânca și de a avea cu el o femeie. Renunță la aceste drepturi, pentru a nu pune nicio piedică.

Este adevărat! Comunitatea este o reciprocitate de slujiri (un schimb reciproc de într-ajutorări), fapt pentru care spune: eu prestez această muncă (slujire), voi faceți o alta și fiecare-și înfăptuiește munca sa și toți împreună trăim… Însă eu – ca apostol – renunț la reciprocitate (la întrajutorarea reciprocă), după cum Dumnezeu renunță la reciprocitate, dar nu din orgoliu. Căci, dacă toți căutăm reciprocitatea, până la urmă niciunul nu se mișcă, deci trebuie să existe cineva care începe, fără ca să pretindă reciprocitatea. Acesta este Dumnezeu, e Isus și câte unul care mărturisește gratuitatea absolută.

Aceste texte l-au inspirat pe sf. Ignațiu, care le interzice mereu iezuiților să primească vreun salariu, în urma oricărei slujiri. Slujirea trebuie să fie absolut gratuită: și celebrarea sf. Liturghii și predicarea… și toate celelalte.

Căci este foarte important să subliniem gratuitatea și că Dumnezeu este imens de valoros: noi nu-L putem cumpăra. Apoi se subliniază gratuitatea necondiționată, adică nu pentru faptul că tu mă răsplătești, atunci eu îți dau…

Pentru cei care trăiesc reciprocitatea, este limpede că și aceasta este o iubire gratuită, dar nu-i atât de evident… E important că vreunul dintre cei mulți să vestească iubirea gratuită, dar nu-i obligatoriu ca și alții să se comporte la fel.

De fapt, Pavel recunoaște că alții pot să se comporte diferit și chiar trebuie să facă diferit. Dar printre diferitele daruri există și cel al non-reciprocității, adică al gratuității absolute. Iar Pavel îl vestește pe acesta, așa cum a făcut Isus.

Aceasta este rădăcina libertății! Rădăcina libertății este capacitatea de a nu pretinde (cere) propriile drepturi, pentru că am o experiență de a fi iubit de Dumnezeu și de a avea gratuit harul Său, încât pot iubi cu la fel de multă gratuitate și har, până la a-mi dărui viața.

Aceasta este rădăcina credinței creștine, mărturisită în acest mod simplu. Deci munca sa manuală vrea să indice doar acest aspect. Pavel trăiește într-o cultură în care munca manuală era rezervată sclavului: un grec nu trebuie să facă o muncă manuală dacă e un om liber, un filozof, un stăpân. Numai sclavii desfășoară muncile manuale, deci această muncă era disprețuită.

În contextul ebraic, rabinii depuneau o muncă manuală, care-i ajuta să se întrețină. Această scrisoare e adresată corintenilor (grecilor), după părerea cărora, munca manuală este rezervată sclavilor, nu și omului liber…

În Biblie avem o idee pozitivă despre muncă: prin muncă omul colaborează cu Dumnezeu, fapt pentru care și rabinul trebuia să muncească. Astfel, munca îl învață multe pe om. Spre exemplu: dacă spui idei greșite, plătesc (suportă consecințele) cei care ascultă; dar dacă îți dai cu ciocanul peste deget, imediat o simți (o plătești) tu… Așadar, dacă ideile tale sunt greșite, ele sunt precum loviturile de ciocan, dar date în capul altora. În concluzie, munca manuală ne învață multe, ne ajută să ne vedem „lungul nasului”, să înțelegem că noi plătim greșeala. Ce se întâmplă cu greșelile prin care-i fac pe alții să plătească? Așadar, trebuie să fiu mai atent.

Eroarea intelectuală nu o plătesc eu, ci alții, dar dacă greșesc la nivel fizic, suport eu, plătesc eu.

Munca manuală ne ia aroganța intelectuală și ne ajută să înțelegem mai multe lucruri, deci are o mare valoare educativă.

Să acceptăm rădăcina libertății, adică renunțarea la drepturile noastre, ca să apară limpede gratuitatea.

Renunțarea la propriile drepturi este posibilă numai omului care-i atât de asemănător cu Fiul, încât se simte iubit în totalitate de Tatăl, și nu are nevoie de răsplată. Nu pentru că nu-l interesează, ci pentru că o întemeiază pe gratuitate și, astfel o face posibilă și când nu ar putea fi posibilă. Pentru că „iubirea care n-a iubit, e iertată de iubire”. Altfel spus, o iubire gratuită este condiția necesară pentru ca celălalt să poată răspunde iubirii în libertate, din iubire, nu din constrângere.

Ne aflăm în punctul central al întemeierii Bisericii, adică al întemeierii unei comunități libere, caracterizată de iubire și de har, care vestește iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Într-un fel în care slujirile reciproce să nu fie tot atâtea subjugări reciproce, adică fiecare credincios să nu urmărească prin slujirea sa să-l șantajeze pe celălalt, căci el ar avea nevoie de mine (iar celălalt să nu mă șantajeze pentru că are nevoie de mine). Ci slujirea tuturor să fie un har și un sprijin reciproc.

vv. 13-15

¹³ Nu ştiţi că slujitorii templului mănâncă din cele ale templului, iar cei care slujesc la altar au parte din altar? ¹⁴ Tot aşa a rânduit şi Domnul ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie. ¹⁵ Însă eu nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi. Nu v-am scris acestea ca să mi se facă şi mie tot aşa. Mai bine să mor decât… Nimeni nu-mi va lua acest motiv de laudă.

Aceste drepturi există și e corect să fie respectate, și e just să fie oameni care trăiesc astfel. Pavel nu-i contestă pe cei care se comportă altfel decât el, iar cei care se comportă diferit nu greșesc. Ei fac bine să se comporte diferit, pentru că Dumnezeu îi cheamă să se comporte astfel. Dar Pavel spune că-i just să existe aceste drepturi, însă: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea și nu am scris acestea, ca să se facă cu mine așa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda”. Înseamnă că și-ar pierde identitatea, dacă s-ar comporta ca alții, care totuși se comportă just.

v. 16

¹⁶ Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia.

Pavel ne explică motivul pentru care el se comportă astfel. El spune: „Nimeni nu-mi va lua lauda de a predica gratuit”. Și continuă: „Nu-i o laudă să predic Evanghelia, ci-i o datorie: nu-i un drept, ci-i o datorie”.

Cuvântul „datorie” subliniază: „Pentru mine este o necesitate”, căci traducerea exactă din limba greacă ar fi „Stă deasupra mea o necesitate”; el nu-i liber să facă altfel. Și ne va explica motivul.

Și continuă: „Vai mie, dacă nu voi predica Evanghelia în acest fel”. Altfel spus, Pavel n-a ales să predice Evanghelia ca pe o meserie, la fel ca în cazul altor meserii, pentru a fi plătit, cum ar fi, spre exemplu: „Aleg să muncesc pământul acelui stăpân, iar el mă plătește. Deci prestez o muncă, și sunt plătit pentru munca mea. Fapt care-i just…”. Sau: „mă angajez ca păstor, iar ei mă plătesc. Eu trăiesc ca păstor și-i just…”.

Pavel spune: „Eu nu prestez nicio meserie, ci în mine există o necesitate, face parte din natura mea, eu nu pot face diferit”. La fel cum Isus oferă natura Sa de Fiu: „Se dă în totalitate pe Sine fraților și nu poate face diferit. Și nu trebuie să fie plătit pentru acest fapt, ci aceasta este necesitatea Lui interioară”. Altfel spus, Pavel este părtaș în totalitate la iubirea Tatălui, pentru că-i în totalitate, în Fiul, iubitor față de toți frații, deci pentru el este o necesitate să meargă să vestească tuturor fraților. Cu alte cuvinte, Pavel este sclavul fraților, nu-i un prestator de servicii pentru alții, ci e la fel ca Isus care-i sclav, adică aparține altora, și deci poate spune: „Ei nu-mi datorează nimic; eu muncesc pentru ei, dar ei nu-mi datorează nimic, pentru că eu sunt sclavul lor”.

Acesta e nivelul cel mai înalt al libertății, el le aparține lor, la fel ca Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu L-a plătit niciunul dintre noi: I-am plătit viața pe care ne-a dat-o, aerul pe care-l inspirăm sau iubirea ce o are pentru noi? Pentru Dumnezeu este necesar să ni le dea, căci suntem fiii Săi. Iar vreunul mărturisește această necesitate a lui Dumnezeu, care-i maxima libertate.

Putem înțelege în ce fel Pavel pricepe „libertatea apostolică”, care stă la rădăcina fiecărei libertăți. Și „Vai mie, dacă nu voi predica Evanghelia!”. El spune „Vai mie”, pentru că și-ar pierde identitatea sa, adică nu ar mai fi el, ar fi distrus, dar nu pentru că ar fi pedepsit…

v. 17

¹⁷ Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată.

Pavel nu-i liber, nu predică din inițiativa sa liberă, deci nu are nevoie de recompensă, nu-i un prestator de servicii. Predică nu din inițiativa sa, ci în baza mandatului ce i-a fost încredințat de Domnul său, de Cel căruia-i aparține. Prin urmare, stăpânul nu-și plătește sclavul, căci întreaga sa ființă îi aparține stăpânului. La fel, întreaga ființă a lui Pavel îi aparține Tatălui și fraților, deci el nu are și nu pretinde nicio recompensă.

Răsplata sa e să poată trăi ca frate al tuturor, fără vreo răsplată, adică să trăiască gratuit: aceasta e recompensa sa, adică constă în faptul de a fi fiu, egal cu Tatăl.

v. 18

¹⁸ Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia.

Aceasta este adevărata recompensă a lui Pavel, cea de a fi ca Domnul, fără răsplată, adică-și desfășoară misiunea prin har. Toți suntem chemați să urmăm exemplul Domnului și fiecare-L va urma în baza darului său, dar să urmăm acest exemplu ca să trăim prin har, pentru a fi egali cu Tatăl, care-i har, și egali cu Fiul, care a trăit astfel.

Apoi Pavel explică avantajul și darul libertății pe care i-l dă această atitudine. Deci, înțelegem de ce Pavel este apostolul, apostolul neamurilor, și-i cel care a descoperit și a rezolvat principalele probleme ale Bisericii. Probleme pe care ceilalți apostoli nici măcar nu erau în măsură să le înțeleagă, nici Petru, după cum putem citi în Scrisoarea către galateni.

Datorită atitudinii sale de gratuitate absolută – care-l ajută să înțeleagă Evanghelia – Pavel mărturisește Evanghelia chiar împotriva lui Petru, căruia-i spune: „Tu greșești, căci mergi împotriva Evangheliei”. Am expus această temă în Scrisoarea către galateni.

În textul nostru, Pavel ne explică natura libertății sale, care-i libertatea sclavului, a celui care aparține în totalitate Domnului și fraților. Și astfel, el are o libertate absolută, de a se adapta tuturor situațiilor pentru binele altora. Și aceasta e maxima libertate. E libertatea lui Isus.

vv. 19-20

 ¹⁹ Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi. ²⁰ Am devenit iudeu pentru iudei, ca să-i câştig pe iudei. [Am devenit] supus Legii pentru cei supuşi Legii, chiar dacă eu nu sunt sub Lege, ca să-i câştig pe cei supuşi Legii.

Pavel spune: „Sunt liber față de toți, de aceea sunt sclavul tuturor”. Altfel spus, libertatea sa e cea de a fi sclav, de a aparține tuturor, pentru ca toți să fie biruiți (săturați) de iubirea lui Dumnezeu și de har. De aceea numim astăzi libertatea sa ca fiind întrupare în cultura pe care o întâlnește, adică el este iudeu cu iudeii, cu cei care-s sub lege e precum cei care sunt sub lege, fiind liber să fie sub lege. Libertatea sa nu-i cea de a respecta legea, nu-i cea de a încălca legea, ci este cea de a o respecta când e necesar să o respecte, și de a o încălca, când e necesar să o încalce.

Prin lege înțelegem nu atât Poruncile, acestea niciodată nu-i necesar să le încălcăm, ci întregul sistem cultual și cultural ebraic, pe care el în Palestina îl respecta, dar păgânilor nu-l impunea. Căci ceea ce era esențial, nu era să respecte aceste norme și nici celelalte norme, ci era faptul de a fi liber față de aceste norme, căci ceea ce era important era un alt lucru. Iar faptul că el era liber să respecte și să le încalce, ne arată că aceste norme sunt relative, secundare… Așadar, libertatea de a avea două poziții, ne ajută să înțelegem că există o a treia, care-i importantă pentru toți. Iar libertatea este aceasta: prin faptul că-i aparții lui Cristos, tu poți respecta liniștit legea iudeilor, iar el o respectă când e împreună cu iudeii, dar pentru că importantă este iubirea, iar din iubire față de iudei e just să respecte legea, iar Pavel o respectă… Însă cu neamurile, deoarece importantă este iubirea, libertatea înseamnă să nu faci (să nu respecte)… Așadar libertatea este atât să faci (să respecți normele când ești cu iudeii), cât și să nu faci, în funcție de ceea ce-i este util celuilalt…

Libertatea nu înseamnă că respect normele și principiile mele, ci libertatea este ceea ce într-adevăr îl ajută pe celălalt să crească. Fapt pentru care sunt atent față de celălalt.

vv. 21-22

²¹ Am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câştig pe cei fărădelege chiar dacă nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, dar sub legea lui Cristos. ²² Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii.

Pavel ne explică faptul că și el trăiește fără lege „cu cei fără lege”, dar adaugă „Eu am lege”. Care? Eu „Sunt în legea lui Cristos”. Așadar, Pavel nu-i contra legii, ci are o lege precisă, cea a lui Cristos.

Care-i legea lui Cristos? Ne-o prezintă în Scrisoarea către galateni 6,2: „Purtați-vă unii altora povara și astfel veți împlini legea lui Cristos.” Legea lui Cristos înseamnă „a purta”. În limba greacă imaginea este cea a măgarului care duce greutățile altuia. Aceasta este legea: adică a iubi înseamnă a purta greutatea altuia. Pavel respectă această lege, care-i legea slujitorului, care-i legea Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut sclavul lui Dumnezeu și ultimul dintre toți. Este legea iubirii, contrară legii egoismului, care înseamnă a se folosi de alții. De aceea Pavel e slab cu cei slabi și se face totul pentru toți, pentru că ceea ce-l interesează este ca fiecare, chiar dacă ar fi numai unul singur, să ajungă la mântuire, adică la iubirea gratuită.

v. 23

²³ Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Așadar, întreaga sa viață are un scop, o finalitate, adică vestea bună că Dumnezeu e Tată, Isus e Fiul Său, iar noi toți suntem frați, căci toți suntem părtași ai acestei noi realități, care-i viața noastră, a tuturor. Deci, întreaga lui viață țintește libertatea și adevărul omului, al fiecărui om. Acesta e criteriul ultim al libertății sale. Dar recunoaște că-i o străduință, un angajament similar cu cel al atletului.

vv. 24-25

²⁴ Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. ²⁵ Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi [pentru] una nepieritoare.

Să presupunem că oamenii din Corint care aleargă erau în jur de o mie, dar numai unul singur cucerește premiul.

Pavel nu le spune corintenilor: „Cel mai bun sunt eu. Deja am cucerit eu premiul, deci voi nu mai are rost să alergați”. Nu! Ci-i îndeamnă și pe ei să alerge astfel încât să-l cucerească… Cu alte cuvinte, toți trebuie să fim primii. Toți! Pentru că toți suntem fiii lui Dumnezeu și nu există un fiu care să fie pe locul al doilea. Toți putem și trebuie să cucerim premiul. Altfel spus, întrecerea atletică este pentru toți, căci premiul e pentru toți, adică toți suntem chemați să devenim fiii Celui Preaînalt, să devenim ceea ce suntem: acesta e premiul!

Pavel folosește comparația curselor din stadion, pentru a trezi în noi o oarecare sportivitate, dar și pentru a sublinia că ceea ce-l interesează nu-i premiul. Realitatea premiului pare contradictorie, deoarece dacă premiul îl primește unul singur, atunci e mai bine să renunțăm, căci nu ne simțim pregătiți. Însă trebuie să fim atenți la felul în care Pavel continuă discursul său, notând că: „Orice atlet renunță la toate și face orice pentru a primi premiul”. Așadar, și voi faceți tot posibilul să cuceriți acest premiu, căci toți sunteți chemați să fiți primii: „Cine vrea să fie primul să fie ultimul și slujitorul tuturor”.

Vreau să spun că noi nu înțelegem prea bine această întrecere, căci suntem obișnuiți să spunem: „renunță la dorințe, trăiește mediocru și astfel nu vei avea mari dezamăgiri. Încearcă să nu fii prea deprimat și nici prea înflăcărat, entuziasmat și toate vor fi bine”. Nu! Fiecare om trebuie să fie înflăcărat la nivel maxim, fiecare trebuie să fie cu adevărat primul, adică să se realizeze deplin (pe sine) în realitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu.

Acesta este premiul și „coroana nepieritoare”, adică mărirea: mărirea (valoarea, importanța, slava) noastră este să fim fii; înseamnă să fim ceea ce suntem. Și toți trebuie să luptăm pentru a deveni fii. Deci toți trebuie să alergăm pe stadion pentru a ajunge primii și toți ajungem primii, pentru că fiecare e el însuși.

Pavel le dă acest exemplu pentru a le stimula aptitudinile (capacitățile): „Exersați, așa cum atletul se antrenează, lăsând de o parte toate, pentru că vrea să atingă acel obiectiv. La fel și voi să aveți obiectivul de a fi primii, dar în acest sens nou, adică de a fi persoane libere care știu să iubească și care-l pun pe celălalt în centrul atenției”.

Să ne amintim cuvintele lui Pavel în acest sens: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Cristos Isus.”

În toți există un imbold, un stimul spre „mai mult” care-i sfânt, pentru că omul este creat pentru „mai mult”, e creat pentru Dumnezeu. Dacă-i negi omului acest „mai mult”, îl reduci la nivelul animal. Și, deoarece omul e creat pentru tot mai mult, după aceea va fi tot mai mult dar în sens pervers… un mai mult negativ, va fi tot mai anxios, mai neliniștit pentru că-i lipsește acel „mai mult”.

Este ceea ce sf. Ignațiu numește răul: el spune că fiecare om trebuie să fie important (vestit), mai însemnat, adică să-și descopere propria identitate și mereu să tindă la mai mult, dar nu pentru ceva care ne procură durere, teamă, ci pentru că realitatea noastră este „mai mult”.

Pentru că omul e auto transcendent – creat pentru infinit – fapt pentru care se poate explica angoasa și depresia sa, căci ele îi apar pentru că-i lipsește infinitul.

Dacă îi negi omului acest impuls spre mai mult care se împlinește progresiv și mereu se deschide spre tot mai mult, nu-i rămâne decât să se complacă mereu cu mai puțin, până ajunge la golul absolut. Așadar, e important acest dinamism. Nu-i o opțiune rezervată doar persoanelor puternice din punct de vedere atletic… Nu! Ci fiecare om trebuie să țintească spre mai bine, dacă nu, înseamnă că renunță să fie om, căci țintește mereu „mai puțin”.

Și sf. Ignațiu era un om ambițios. Și-i just ca omul să fie ambițios, dar să fie ambițios în direcția justă, adică să urmărească să fie ca Dumnezeu. Și ispita lui Adam a fost să fie ca Dumnezeu, dar aceasta nu-i o ispită, ci-i realitatea: suntem ca Dumnezeu. Ispita constă în modul greșit de a gândi acest „mai mult”. Unii cred că acest mai mult înseamnă „mai multă faimă” sau „mai mulți bani”… dar această gândire e greșită…

În schimb, există un „mai mult” profund, adică un mai mult în iubire, în slujire și-n umilință. Acesta e adevăratul „mai mult” divin și nu are limite: mai mult în bucurie, în pace, în iubire, în liniște și cu cât avem mai mult, cu atât e mai bine.

Și nu ne săturăm cu niciun nivel pe care l-am atins, pentru că suntem făcuți pentru „mai mult”… Iar când spun: „Acum, gata!”, deja sunt mort, mort în sens negativ… Pentru că și mortul, după Grigore de Nissa, va experimenta mereu un mai mult, în mod constant, chiar și după moarte. Nu înseamnă că el va avea o viziune fericită și va spune: „am ajuns, iar acum stau aici și mă plictisesc…”. Nu, ci și după moarte va fi de făcut un drum tot mai important, iar dorința săturată ne va da multă bucurie, o dorință tot mai mare, mai mare mulțumire și bucurie la infinit… Pentru că Dumnezeu e infinit. Și această aventură continuă la infinit…

Noi spunem toate acestea în mod analogic… Dar, a-i lua omului acest mai mult, înseamnă a-l distruge ca om… Să fim atenți că în zilele noastre se urmărește tot mai mult să ni se fure dorințele: „Fă puținul pe care reușești să-l faci și ești mulțumit…”… Însă lucrurile principale nu trebuie „făcute”, ci „trăite”. Dumnezeu nu trebuie făcut, celălalt nu-i de făcut, viața nu-i de făcut… Iar felul de a trăi lucrurile are o deschidere spre infinit…

Acum Pavel ne spune ce face el…

vv. 26-27

²⁶ Deci eu aşa alerg, nu fără rost; aşa lupt cu pumnul, dar nu lovind în aer. ²⁷ Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins.

Pavel aleargă și spune: „Am ținta, știu unde trebuie să merg… Trebuie să fiu primul, să câștig”. Dar nu împotriva altora, ci duc trupul meu în sclavie, adică fac din trupul meu un serv al meu, deci nu sunt sclavul trupului meu, al eului meu: aceasta este libertatea.

Ci-l fac sclav, iar viața mea aparține fraților: aceasta este libertatea mea. Aceasta înseamnă pentru mine să fiu primul la fel ca Isus, care s-a făcut cel din urmă și servitorul tuturor. Și acest fapt înseamnă a ajunge la țintă.

„Nu înseamnă că eu am dobândit premiul”, spune într-un alt loc, „dar alerg pentru a-l cuceri”.

După cum putem nota, versetele sunt o pagină autobiografică a lui Pavel, dar care ne învață dinamismul vieții spirituale.

Texte utile

• În F.Ap. 9, 1-18 ni se descrie vocația apostolică a lui Pavel…
• Mt. 7,12 ne oferă regula de aur „Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor”… Altfel spus, ca drepturile noastre să devină datoriile noastre. Versetul reprezintă răsturnarea drepturilor și a datoriilor. Aceasta este etica iubirii, iar cea a drepturilor e cea a egoismului. Fiecare vrea drepturile sale, dar pricep că nimeni nu respectă drepturile mele și astfel ne certăm toți pentru drepturile noastre… Dacă un om începe să țină cont de datoriile sale, acela începe să iubească.
• Lc. 6, 27-38
• Mc. 10, 41-45, libertatea lui Pavel constă în a face tuturor totul, în a se face sclavul tuturor, ca Isus.
• Gal. 5, 1-15, libertatea înseamnă a fi sclavii unii-altora, din iubire.
• Fil. 3, întreaga viață e un angajament spre „mai mult” în această maturizare, în această cursă atletică…