2Tesaloniceni 1,1-12

Psalmii ne vorbesc despre Dumnezeu care lucrează în istorie cu judecata Sa. Iar rezultatul este că răul care există nu domină în veşnicie, ci vine momentul în care Dumnezeu răstoarnă situaţia şi binele se instaurează pentru veşnicie.

Primul capitol din A doua scrisoare către tesaloniceni, are în centru tema judecăţii lui Dumnezeu.

Care-i sensul, însemnătatea Scrisorii? Cei din Tesalonic se aflau într-o situaţie dificilă, de prigoană. Astfel că Pavel interpretează situaţia lor în lumina crucii lui Cristos, adică această stare de suferinţă şi de acţiune a răului asupra omului indică faptul că începe judecata lui Dumnezeu în istorie. Aşadar acest timp de suferinţă trebuie trăit ca un moment de judecată. Vom vedea ce înseamnă acest lucru…

Temele Scrisorii sunt delicate şi pot fi manipulate datorită ideologiilor şi fricilor noastre, a dorinţelor care ne ocupă fiinţa. Dacă nu suntem atenţi, riscăm să trădăm Cuvântul lui Dumnezeu, punând mai presus ideologiile, dorinţele şi ideile noastre… sau forţând Cuvântul să spună ceea ce vrem noi… Ori noi trebuie să-i cerem Domnului să ne îndrepte încotro vrea El.

Tema Scrisorii va fi interpretarea răului care există în lume ca fiind locul fundamental al Judecăţii în istorie.

Ultimul cuvânt nu este al răului, deşi pare că finalul tragic ameninţă în chip generalizat, ci ultimul cuvânt e Cuvântul lui Dumnezeu, care e un Cuvânt mântuitor.

Se citeşte 2 Tes. 1,1-12

1 Paul, Silvan şi Timotei, către Biserica tesalonicenilor [care este] în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Cristos: 2 har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos. 3 Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţilor, aşa cum se cuvine, căci credinţa voastră creşte mult şi sporeşte iubirea unuia faţă de altul şi a noastră, a tuturor, unii către alţii, 4 astfel încât noi înşine ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru statornicia voastră în toate persecuţiile voastre şi în încercările pe care le primiţi. 5 Ele sunt dovada judecăţii drepte a lui Dumnezeu ca să deveniţi vrednici de împărăţia lui Dumnezeu pentru care şi suferiţi. 6 Într-adevăr, este drept înaintea lui Dumnezeu să-i răsplătească cu necazuri pe cei care vă fac necazuri, 7 iar vouă, celor încercaţi, [să vă dea] alinare împreună cu noi, când Domnul Isus se va arăta din ceruri, cu îngerii puterii sale, 8 într-o flacără de foc, pedepsindu-i pe cei care nu-l recunosc pe Dumnezeu şi pe cei care nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus. 9 Ei vor fi pedepsiţi cu pieire veşnică, departe de faţa Domnului şi de gloria puterii sale, 10 atunci, în ziua aceea, când el va veni ca să fie preamărit în sfinţii săi şi să fie admirat în toţi cei care cred, [între care veţi fi şi voi] pentru că aţi crezut în mărturia noastră. 11 Pentru aceasta ne şi rugăm neîncetat pentru voi ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea lui şi să împlinească cu putere orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare a credinţei, 12 aşa încât să fie preamărit în voi numele Domnului nostru Isus, şi voi în el, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Cristos.

Textul e destul de clar…

După salutul de început, urmează trei părţi: prima e o mulţumire, o euharistie pentru creşterea credinţei, a iubirii şi a statorniciei în suferinţe; apoi se oferă interpretarea acestor suferinţe, prigoane ca fiind locul judecăţii lui Dumnezeu. Aşadar, după euharistie e descris sensul (însemnătatea) judecăţii lui Dumnezeu. Dincolo de toate interpretările primim unele înţelesuri clare: în primul rând faptul că judecata există, deci istoria şi viaţa nu sunt lăsate la voia întâmplării. Nu înseamnă că nu au un sens, ci sensul e cel pe care-l dă Dumnezeu (atât vieţii cât şi istoriei): e sensul planului Său mântuitor. Noi trebuie să ne supunem judecăţii lui Dumnezeu.

Într-un anume sens, Judecata nu o face Dumnezeu, ci o facem noi în această viaţă prezentă. Noi, în această viaţă prezentă, scriem judecata, iar Dumnezeu doar o citeşte… Însă Dumnezeu este un pedagog desăvârşit, adică ne spune de dinainte care-i judecata asupra vieţii noastre, pentru ca noi înşine să schimbăm judecata (sentinţa), adică să ne schimbăm criteriile vieţii.

Aşadar cuvintele „judecăţii” nu sunt nicidecum ameninţări; infernul nu e o ameninţare, dar iadul există: e tot ceea ce facem în fiecare zi! Iadul – după cum ne spune Pavel – e omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, care nu-L ascultă şi care-i departe de faţa Domnului… fiind astfel departe de sine, de alţii şi trăind în imediat iadul. Aceasta e realitatea omului: se pierde în moarte şi devine al morţii veşnice.

Domnul a venit pentru a ne elibera din infern. Şi ne arată judecata Sa – care-i exact opusă judecăţii noastre – adică ne invită să trăim nu în necunoaşterea lui Dumnezeu, ci în cunoaşterea Lui; nu în răzvrătire faţă de Dumnezeu, ci în supunere faţă de El; nu departe de El, ci cu El. Aşadar în joc se află întreaga noastră libertate… E adevărat că prezintă probleme grave, pentru că, dacă există iadul, ne întrebăm: „unde e fericirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu îşi iubeşte fiii Săi? Unde e mila şi puterea lui Dumnezeu care vrea să-i mântuiască pe toţi? Dacă nu-i mântuieşte pe toţi, înseamnă că atunci Dumnezeu nu-i capabil…”. Aşadar există această serie de întrebări… Pe de altă parte, dacă nu există (judecata), noi ne-am întreba: „unde-i dreptatea? Unde-i responsabilitatea şi libertatea omului?”. Deci ambele lucruri există şi trebuie să existe.

Faptul de a da o însemnătate vieţii e rostul serios al vieţii, dar sensul vieţii omului nu-l dă omul, ci sensul ne e dăruit de Domnul. Un om nu-şi poate da singur sensul vieţii, după cum nu-şi poate da singur viaţa!

Aşadar, aceste texte ne revelează sensul vieţii: atât în faliment, cât şi-n opusul falimentului. Sunt teme actuale, deşi se preferă să nu se vorbească prea des de aceste lucruri. Se preferă mereu un „ghiveci ”, un mixtum compositum şi ne mulţumim cu lipsa de sens a vieţii, cu ofertele „gândirii salbe”, care sunt considerate mai accesibile şi mai sigure… Dar nu-i adevărat că e mai sigur, căci toţi oamenii rămân în mizerie…, căci cu gândirea slabă şi cu lipsa de sens se justifică totul şi opusul totului… iar omul îşi pierde demnitatea: nu mai e nimic, ci e un nimeni. Atunci omul poate fi subjugat (dominat, supus) de toate lucrurile… şi nu ia în serios judecata lui Dumnezeu, care-i crucea lui Cristos…

Noi subliniem că există o judecată a lui Dumnezeu asupra istoriei. Şi judecata e serioasă pentru că pe Dumnezeu L-a costat viaţa.

A nu lua în serios mila lui Dumnezeu, drept criteriu de viaţă, înseamnă distrugerea omului prin dispreţuirea lui Dumnezeu.

Textul ne cheamă să ne gândim la sensul vieţii, căci astfel vom putea vedea că viaţa viitoare e o realitate adevărată. Din nefericire, în zilele noastre nici credincioşii nu mai ştiu ce sens are viaţa. Adică nici noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în mod practic, căci în mod practic nu-L mai vedem pe Dumnezeu, ci vedem idolii… Şi suntem departe de faţa Domnului, căci întreaga noastră viaţă e o fugă…

Să-i cerem Domnului ca, meditând acest text, să ne ajute să recuperăm rădăcinile noastre cu multă simplitate…

Judecata nu e o ameninţare, după cum nu sunt o ameninţare vorbele mamei care-i spune fiului „Vai de tine dacă tu cazi sub maşină…”, mama nu vrea ca pruncul, care în acel moment se suie pe maşină, să cadă şi să se lovească… La fel, toate ameninţările în Biblie, nu sunt ameninţări, ci sunt precum intervenţiile mamei, care ne arată răul pe care-l facem, cu scopul să nu-l facem… Deci, acestea îşi obţin (ating) efectul atunci când nu se adeveresc…

Diferenţa dintre ameninţările adevăraţilor şi cele ale falşilor profeţi este următoarea: în spatele ameninţărilor falşilor profeţi se află imaginea lor greşită despre Dumnezeu: ca şi cum Domnul ar ameninţa… Însă, în sens biblic, ameninţarea este o avertizare ca tu să nu faci acel lucru. Deci nu e fatală, ci invită libertatea ta să se schimbe… E un apel la libertatea ta. Adică îţi spune că nu e necesar să faci aşa, mai mult, în acest moment îţi convine să faci exact opusul… Şi împreună cu avizul (avertizarea) că poţi face diferit, Evanghelia îţi dă libertatea şi harul să faci diferit… Aşadar primul scop e să cunoaştem această judecată.

Mai este ceva de lămurit: noi ştim că sfârşitul lumii şi judecata deja s-au întâmplat odată cu crucea lui Cristos. Căci pe cruce deja a fost săvârşit supremul rău – mai mult decât a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu noi nu putem face – şi în acel loc lumea e deja sfârşită, e deja judecată… De ce? Pentru că cel mai mare rău care a existat – uciderea lui Dumnezeu – a devenit binele suprem: Dumnezeu care-şi dă viaţa pentru mine; este oferirea milei Sale. Iar crucea e judecata lui Dumnezeu asupra istoriei!

Problema e cum să acceptăm această judecată, căci omul poate accepta sau refuza această judecată.

Eu sunt sigur că în ceasul morţii toţi oamenii acceptă această judecată. Problema e că Evanghelia nu e pentru muribunzi, ci e pentru cei vii, ca să trăiască în credinţă, precum fii ai lui Dumnezeu. Deci problema nu priveşte „ce va fi după moarte?” – căci această întrebare e semn de necredinţă în Dumnezeu, situare care doar ne îngrijorează – ci „ce este acum?”, căci Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, vrea să-mi spună ce este acum, în prezent, adică ce trebuie eu să fac acum pentru a răspunde iubirii şi milei lui Dumnezeu…

Aşadar, tocmai judecata lui Dumnezeu – care deja s-a întâmplat pe crucea lui Cristos – va fi cea care va veni la sfârşitul lumii, când tot răul va fi terminat şi va fi absorbit de cruce, iar dacă omul va accepta această cruce, va primi mântuirea… Acestea sunt cele două judecăţi. Există şi o judecată intermediară, care-i moartea noastră. Viaţa noastră are un sfârşit şi deja în acel sfârşit se întâmplă judecata. Şi apoi – şi acesta-i punctul hotărâtor – există şi o judecată cotidiană… pe care o citim în timpul Liturghiei: „moartea şi învierea în aşteptarea venirii…”, care înseamnă a trăi euharistia, adică a trăi misterul morţii (faţă de rău) şi al învierii la o viaţă nouă – în iubirea faţă de Tatăl şi de fraţi – în viaţa de zi cu zi.

Aşadar, toate aceste judecăţi urmăresc să ne determine să trăim cu judecată, cu seriozitate prezentul, să trăim prezentul în sens euharistic, ca oameni deja mântuiţi. În acest scop ne-a fost revelată judecata lui Dumnezeu. Iată cadrul…

Să mai adaug că ar trebui să luăm mult mai mult în serios răul existent în lume, căci e foarte grav, iar noi preferăm să ne anesteziem. De ce? Pentru că ne gândim că răul e un mod al lumii definitiv, deci spunem „mereu va fi aşa, nu se poate schimba nimic”, deci noi ne resemnăm înaintea răului şi apoi spunem că nu-i chiar atât de rău… Căci dacă e necesar să fie aşa, noi trebuie să ne justificăm oarecum… Dar, dacă un om îl cunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte binele, începe să regândească şi să deteste mult mai mult realitatea răului… La fel ca atunci când un om care se simte rău se resemnează, iar altul, care se simte bine, se fereşte de boală… Adică acesta din urmă înţelege că a se simţi rău e ceva foarte rău…

Deci unul din semnele cunoaşterii lui Dumnezeu este tocmai a vedea răul ca fiind un rău, că ne face rău.

În acelaşi timp ar trebui să ajungem să luăm răul mult mai puţin în serios, în sens profund, adică să înţelegem că în cele din urmă răul nu e fatal! Căci noi spunem: „Sunt făcut aşa. Lumea e făcută aşa. Nu mai e nimic de făcut, deci mă justific”. Nu! Răul nu e ceva necesar! Răul există, atât în lume cât şi în inima noastră, şi cu siguranţă iese la iveală… Acest rău e tocmai locul răscumpărării, al iertării şi al cunoaşterii lui Dumnezeu ca fiind milă…

vv. 1-2

1 Paul, Silvan şi Timotei, către Biserica tesalonicenilor [care este] în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Cristos: 2 har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos.

Această introducere e identică celei din 1 Tes. Notăm şi posesivul „Dumnezeu, Tatăl nostru”, cuvinte care ne arată o experienţă ulterioară, o cunoaştere aprofundată despre Dumnezeu, prezentat ca fiind „Tatăl nostru”. Apoi avem cuvintele „har şi pace” care – mai mult decât o urare – sunt o vestire: că harul şi pacea ne-au fost date în Isus Cristos.

Textul începe şi se termină cu aceleaşi cuvinte: pace şi har.

v. 3

3 Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţilor, aşa cum se cuvine, căci credinţa voastră creşte mult şi sporeşte iubirea unuia faţă de altul şi a noastră, a tuturor, unii către alţii,

Prima sugestie e că trebuie să mulţumim. Aşadar singura datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu nu este să facem ceva – pentru că Dumnezeu a făcut totul şi ne-a dat totul –, singura datorie e să-I spunem „mulţumesc!”.

Ce înseamnă să-I mulţumim? Înseamnă să acceptăm totul ca fiind un dar al Său! Şi înseamnă că nimic nu mă desparte de El, ci totul mă uneşte cu El. De ce? Pentru că fiecare lucru îl primesc ca fiind un dar al Său şi devine semnul iubirii Sale… deci, fiecare raport al nostru cu întreaga realitate (cu lumea) e un raport de dar, care-mi aminteşte de Dăruitor. Drept urmare trăiesc în plinătate toate lucrurile create – ca dar al lui Dumnezeu – ştiind că în spatele lor se află iubirea Sa, care mi le dăruieşte. Aşadar, orice fragment de realitate e un loc de comuniune cu El! Nu există nimic care ne separă de El, pentru că totul vine de la El şi ne conduce la El.

Acesta e sensul profund al întregii vieţi creştine şi al întregii creaţii, e sensul euharistic.

Se spune că în viaţă contează ceea ce un om face… dar poate că mai mult contează cum face… dar şi mai important e cum priveşte lucrurile… Faptul de a mulţumi mereu, de a face euharistie, presupune să vedem realitatea ca un dar, ca o graţie… Dacă percepem totul ca fiind un dar, nu răspundem în baza datoriei, ci cu un sentiment de recunoştinţă, de mulţumire… de euharistie. „De toate mulţumiţi, faceţi euharistie”, pentru că noi percepem totul ca fiind un dar. Aşadar e important cum privim lucrurile… Ce sens au în viaţa noastră? Şi atunci ne umplem de bucurie, de pace şi linişte în viaţă…

Opusul mulţumirii înseamnă să spunem „acest lucru e al meu”. În acest caz pe om nu-l mai interesează Dumnezeu care-i dăruieşte, ci lucrul (darul Creatorului); lucrul devine dumnezeul tău, fapt pentru care tu devii sclavul acelui lucru… Atunci lucrurile şi creaturile nu ne mai folosesc pentru a trăi, ci noi devenim sclavul şi slujitorul lucrurilor. Faci din lucruri un fetiş, te lipeşti cu inima de acele lucruri… şi te separi de Dumnezeu, de fraţi şi de demnitatea ta de om. Este vorba tocmai de goana după a poseda…

Dimpotrivă, viziunea euharistică, faptul de a privi şi asuma viaţa ca fiind un dar înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu prin toţi şi prin toate… Dumnezeu e Creatorul totului şi toate mi le dă mie şi fiecare lucru e semn al iubirii Sale pentru mine. Ceea ce contează e iubirea Sa pentru mine şi nu lucrurile pe care mi le dă! În schimb, noi ne lipim în mod disperat de toate lucrurile şi chiar de viaţă, dar viaţa nu-i importantă în acest mod, căci mai repede sau mai târziu toţi o pierdem şi la nivel strict uman e singurul lucru cert pe pământ… Viaţa nu-i un idol. De fapt noi suntem disperaţi şi plini de angoasă pentru că facem un idol din viaţa noastră, şi tocmai de aceea nu o trăim în esenţa ei…

Dacă însă ştiu că viaţa mea e Domnul, atunci mă bucur deplin de viaţă şi sunt liniştit, pentru că ştiu că nici măcar moartea nu-mi ia viaţa… Şi trăiesc toate lucrurile în plinătate pentru că văd că nu sunt mici, ci sunt raze de soare, iar izvorul lor e Soarele care mi le dăruieşte, deci trăiesc în plinătate viaţa… Dar dacă eu îmi lipesc inima de lucruri, pierd viaţa.

Toate nefericirile noastre izvorăsc din această alipire a inimii noastre de lucruri – din fetişism – care indică o lipsă a euharistiei, a mulţumirii, a comuniunii cu Dumnezeu. Şi nu există altă alternativă: ori ador lucrurile, ori îl ador pe Dumnezeu.

Iar printre lucrurile principale se află viaţa noastră şi căutarea bunăstării, dar şi aceste lucruri le pierdem…

Începutul şi sfârşitul vieţii nu-l decidem noi! Viaţa nu e ca un creion pe care-l ţinem noi în mână, deci îl manevrăm noi… căci începutul şi sfârşitul vieţii nu le decid eu… Ci îmi sunt dăruite. Domnul decide începutul şi sfârşitul vieţii mele… Aşadar viaţa nu e un obiect, un lucru de care eu pot să mă folosesc după bunul meu plac… Ci viaţa e un dar, e darul Său… Şi dacă noi percepem viaţa ca fiind un dar, atunci vom şti să fim recunoscători; vom şti să mulţumim, să facem euharistie

Şi când trebuie să mulţumim? Mereu! În fiecare clipă, în fiecare moment.

„Un moment” valorează o şaizecime de secundă, deci nu există timp suficient pentru a mulţumi într-un singur moment, căci momentul e timpul minim şi necesar doar pentru a exprima o dorinţă pozitivă sau negativă.

Pavel doreşte să ne spună că fiecare clipă ori e mulţumire, viaţă, comuniune cu Dumnezeu, ori e moarte şi timp pierdut…

A mulţumi nu ne ia viaţa, ci ne dă viaţa! Tocmai dacă nu mulţumesc în pierd viaţa, mă închid faţă de viaţă.

Pentru ce să mulţumesc? Pentru rău şi pentru bine. Mai întâi pentru rău, reprezentat de păcate şi de moarte… În viziunea biblică, păcatele sunt locul iertării, deci al iubirii maxime a lui Dumnezeu, maximul dar; iar moartea mea e locul întâlnirii cu El. Apoi Îi voi mulţumi şi pentru bunurile pe care mi le-a dat, deşi sunt lucruri mult mai mici decât darul iertării şi al comuniunii cu Domnul. Sunt mici daruri, care-mi folosesc în această viaţă, fie pentru a pierde puţin timp, fie pentru a-i mulţumi Lui şi a gusta anticipat darurile mai mari pe care le voi avea după moarte… şi numai în acest caz trăiesc relaţia mea cu creaturile şi cu darurile Domnului în plinătate…

Însă euharistia noi o celebrăm pentru „Cristos mort şi înviat”. Deci nu-I mulţumesc Domnului pentru că am mâncat şi am digerat bine, ori pentru că sunt cu prietenii şi mă simt bine, nu disperat… şi doar atunci mulţumesc… Toate aceste elemente sunt daruri utile, dar există un aspect mai important, faptul că trebuie să trăim în spirit euharistic, adică totul e un dar al lui Dumnezeu, chiar şi răul pe care eu îl fac şi El nu-l vrea… E clar că Domnul nu vrea răul, nu-l permite şi nu-l tolerează, ci-l duce cu El pe cruce… Şi acest rău e locul euharistiei profunde, adică al iertării.

În loc să mă întristez mult pentru răul meu, ar trebui să încep să mă bucur pentru binele pe care El mi-l vrea… E singurul mod pentru a ieşi din păcat şi din moarte. Şi acesta e tonul vieţii creştine.

Să ne amintim că 1 Tes. se încheia cu îndemnul: „Bucuraţi-vă, rugaţi-vă şi mulţumiţi pururi pentru toate, căci aşa vrea Domnul”…

Viaţa creştină are tema fundamentală a bucuriei, pentru că bucuria indică prezenţa lui Dumnezeu, şi fiecare lucru e semnul prezenţei Sale.

Chiar şi răul devine semn al prezenţei Sale mai profunde, ca fiind Cel răstignit pentru mine, deci ca semn al învierii.

Aşadar euharistia îmbrăţişează totul…

Apoi trebuie să-I mulţumim „precum se cuvine, precum e demn”… Nu ştim cât e de demn, pentru că El e de o bunătate infinită, deci euharistia nu are sfârşit…

Euharistia – a mulţumi – înseamnă a fi mulţumit că Dumnezeu e Dumnezeu şi că mă iubeşte, deci particip la bucuria Domnului. Aşadar forma cea mai înaltă a vieţii este a lua parte la bucuria Celuilalt.

Dacă nu mulţumim, atunci – de obicei după 30, 40 de ani – începem să ne plângem de dramele noastre…

Aşadar stă în puterea noastră să alegem să mulţumim, adică să fim bucuroşi că Dumnezeu e Dumnezeu.

A ne plânge de bolile, durerile pe care doar le prevedeam când eram tineri, şi care sunt reale când suntem mai în vârstă… sau a trăi euharistia, a-I mulţumi Domnului şi a fi bucuroşi cu El. Când facem euharistia, trăim momente utile de creştere, de maturizare…

De ce să facem euharistie? „Pentru că aşa sporeşte credinţa şi iubirea”; pentru că în timpul euharistiei creşte încredinţarea noastră în mâinile Domnului, şi aceasta e credinţa; pentru că viaţa mea e abandonată în mâinile Lui; pentru că am pus în El baza vieţii mele; pentru că eu cunosc iubirea Sa pentru mine… şi sunt de acord cu această iubire… Pentru toate acestea Pavel face euharistie pentru tesaloniceni!

Apoi să facem euharistie pentru creşterea carităţii (a iubirii), apoi va vorbi şi despre speranţă… Sunt cele trei virtuţi teologale…

„Pentru caritatea fiecăruia dintre voi faţă de alţii”, adică această credinţă, care este a fi de acord cu – şi a accepta – iubirea lui Dumnezeu pentru tine, te determină ca tu să-i iubeşti pe alţii.

Ca şi cum mulţumeşti pentru rădăcină – care-i credinţa ancorată în Isus mort şi înviat – şi pentru roade, care sunt iubirea, primirea reciprocă „a fiecăruia dintre voi faţă de alţii”… Pavel spune că „noi am cunoscut că El ne-a primit, deci şi noi putem să-i primim pe alţii”. Dinamismul e că rădăcina produce roadele… Şi pentru toate acestea să fim recunoscători. Şi în tot acest proces simţim bucurie…

v. 4

4 astfel încât noi înşine ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru statornicia voastră în toate persecuţiile voastre şi în încercările pe care le primiţi.

Pavel se arată mulţumit de răbdarea în prigoane şi de suferinţele avute…

Tema centrală a Scrisorii e faptul că această comunitate îndură prigoane şi suferinţe… Ce zice Pavel? Cu acestea eu mă laud… cum mă laud cu încercările mele, aşa mă laud şi cu ale voastre… Căci voi aveţi răbdarea, adică aveţi capacitatea de a duce pe umerii voştri greutatea răului lumii, asemenea lui Cristos… Şi tocmai în timpul acestor persecuţii şi strâmtorări ale vieţii se împlineşte judecata lui Dumnezeu, adică voi realizaţi misterul crucii lui Cristos astăzi, adică mântuirea lumii.

Aşadar gloria maximă şi lauda sunt tocmai încercările, persecuţiile care înseamnă „a împlini în noi ceea ce încă lipseşte pătimirii lui Cristos, pentru mântuirea tuturor”.

Deci răul şi prigoana nu-l descurajează, nu-l învinge şi nu-l slăbeşte pe credincios. În F.Ap. se spune că, în timpul primei prigoane, „Au ieşit bucuroşi din sinedriu, pentru că au fost consideraţi vrednici de a fi bătuţi pentru Cristos”. Aşadar prigoana înseamnă pentru creştin o mare demnitate. Într-un alt loc, Pavel spune că trebuie să-i mulţumim Domnului pentru că nu doar ne face părtaşi gloriei Sale, ci ne face şi vrednici să fim părtaşi la – să purtăm împreună cu El – pătimirile crucii şi ale morţii Sale.

În toate discursurile eshatologice – şi-n Evanghelii – semnul sfârşitului lumii nu e dat de cutremure, de războaie, de semnele din cer, nu! Căci toate aceste lucruri sunt ceva obişnuit, care există pe pământ… şi care mereu s-au produs… Semnul sfârşitului lumii, întotdeauna, e prigoana celui credincios. Cu alte cuvinte, atunci când un om se împotriveşte răului şi face binele, în acel om şi în acel moment s-a sfârşit lumea veche şi se naşte lumea nouă… Aceasta e judecata lui Dumnezeu!!! Şi se împlineşte în timpul istoriei… La fel ca în cazul crucii lui Cristos, tot aşa şi fiecare discipol trăieşte judecata lui Dumnezeu în timpul istoriei.

Acesta e adevăratul semn al sfârşitului lumii: adică e faptul că există o lume nouă… adică există un om care evită să facă răul şi e capabil să-l biruiască. Aceasta e judecata şi vestea bună! Deci s-a terminat lumea răului şi a început lumea nouă…

Cum se învinge răul? Nefăcându-l! Căci cine face răul îl înmulţeşte, îl dublează, deci nu rezolvă problema… În schimb, răul e biruit atunci când un om are acea capacitate a iubirii încât nu restituie răul – nu răspunde răului cu rău – ci-l duce pe umerii săi cu demnitate, în ciuda dificultăţilor sale…

Acum Pavel defineşte prigoanele şi strâmtorările, oferindu-ne interpretarea lor eshatologică, adică prigoanele sunt semnul sfârşitului lumii; sunt „indiciul (dovada) adevăratei judecăţi a lui Dumnezeu” (cf. v. 5).

vv. 5-7

5 Ele sunt dovada judecăţii drepte a lui Dumnezeu ca să deveniţi vrednici de împărăţia lui Dumnezeu pentru care şi suferiţi. 6 Într-adevăr, este drept înaintea lui Dumnezeu să-i răsplătească cu necazuri pe cei care vă fac necazuri, 7 iar vouă, celor încercaţi, [să vă dea] alinare împreună cu noi, când Domnul Isus se va arăta din ceruri, cu îngerii puterii sale, [8 într-o flacără de foc, pedepsindu-i pe cei care nu-l recunosc pe Dumnezeu şi pe cei care nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus.]

Toate aceste lucruri, Pavel le numeşte „dovezi, indicatori, semne”. Aşadar prigoanele indică. Ce? Indică judecata lui Dumnezeu, adică ne arată crucea.

Voi trăiţi prigoanele? Ele sunt semnul crucii! Tocmai în acest fel „voi sunteţi consideraţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu”. Deci prigoanele ne fac vrednici de Împărăţie. Căci intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se face prin cruce şi prin iubirea care biruie răul; prin capacitatea de a nu face răul, de a nu răspunde răului cu rău.

Împărăţia cerurilor, „pentru care şi voi suferiţi”…

Ce atitudine trebuie să avem înaintea suferinţei? Dacă un om nu e ingenuu, ştie că toţi oamenii suferă… Şi, mai mult sau mai puţin, la urmă toţi vom suferi în aceeaşi măsură (moartea)… În cazul fiecărui om, suferinţa va fi măsurată (ponderată) în funcţie de capacitatea sa de a o duce pe umeri… Dar nicio suferinţă nu e superioară puterilor omului…

Iar suferinţa există nu pentru că o vrea Dumnezeu, ci pentru că noi făcând răul, obţinem răul. Dacă aruncăm în sus o piatră, ne cade în cap… Noi ne întrebăm de ce există războaiele? Iar Domnul ne răspunde: „De ce le faceţi? Căci nu vi le poruncesc Eu”. La fel: „De ce există nedreptăţile?”. Iar El ne răspunde: „De ce le faceţi?”. Aşadar de ce ne facem între noi toate relele?

Prin urmare, răul îl facem noi, deci răul există…

Dar înaintea acestui rău, avem pe Unul care e capabil să nu-l facă, ci să-l ia pe umerii Săi. Acesta e indicatorul, dovada marii iubiri a lui Dumnezeu, care pe cruce a dus răul şi e indicele victoriei asupra răului şi e judecata lui Dumnezeu: că răul e biruit…

Iar noi în încercări, în suferinţe şi în dificultăţi luăm parte la această victorie asupra răului… Victoria lui Cristos e cea a Mielului înjunghiat şi inclusiv noi participăm la această victorie, care în ochii lumii pare a fi o înfrângere. Dar ea, dimpotrivă, e adevărata victorie asupra răului…

Cum trebuie să privim răul din lume şi răul care ne atinge?

Luca ne spune că trebuie să trecem de la mentalitatea răufăcătorului din stânga crucii, la gândirea celui din dreapta crucii. Căci toţi suntem „rău-făcători”, toţi facem răul…

Cel din stânga îi spune Domnului: „de ce nu mă mântuieşti pe mine şi pe Tine?”; al doilea recunoaşte că el a făcut răul şi că acum, pe bună dreptate, primeşte răul, ceea ce şi-a căutat… deci nu-L învinuieşte pe Isus. Iar apoi se întreabă: „De ce Tu eşti aici, cu mine, să pătimeşti acelaşi rău?”. Ce se află în spate?

Aşadar problema e să înţelegem răul astfel: că eu merit răul ce mi se întâmplă, dar acest rău nu-l mai trăiesc în singurătate şi plin de disperare, ci am solidaritatea, am apropierea şi am iertarea Răstignitului.

Toţi oamenii au relele, bolile şi suferinţele lor, dar răul cel mai important pe care trebuie să-l evităm e singurătatea… e faptul că eşti abandonat şi separat de toţi…

Există o formă de solidaritate care biruie şi acest rău… şi e compasiunea, adică iau parte la suferinţa, la limita Sa, fapt pentru care limita, răul şi moartea nu mai sunt locul singurătăţii şi al separării, ci locul unei comuniuni mai profunde… locul simpatiei, deci al compasiunii.

Şi aceasta e judecata lui Dumnezeu, care-i judecata crucii.

Iar noi – în suferinţele noastre – luăm parte la această compasiune, la această simpatie (împreună-pătimire) a lui Dumnezeu pentru lume, care răscumpără lumea. Aşadar suferinţele lui Isus au o mare valoare şi demnitate (vrednicie). E o graţie că Domnul a suferit pe nedrept pentru tot răul nostru… Aşa stă scris în 1Pt. 2,19 „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El.”. Iar Matei 5,11 spune: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. Aşadar, de ce să ne bucurăm şi să fim fericiţi? Pentru că avem acelaşi destin al lui Cristos!

Această viziune a vieţii (despre viaţă) nu e o opţiune (o invenţie) creştină, ci este esenţa vieţii creştine. Nici nu-i o victimizare, sau pesimism, căci toţi avem răul, toţi suferim şi toţi murim… Ci problema constă în felul în care abordăm răul! La fel ca atunci când trebuie să urcăm scările cu o maşină de spălat în braţe… dacă o urcăm greşit, ea cade şi ne striveşte, dacă o ducem bine, reuşim… Viaţa oricum trebuie să o ducem… Iar modul de a ne petrece viaţa este cel indicat de Domnul, iar noi luăm parte la viaţa Lui.

Aceasta e prima parte a textului apostolic.

În partea a doua, Pavel ne prezintă tocmai răsturnarea situaţiei din prima parte…

E în vigoare – cu privire la judecată – o formă de lege a talionului… Nouă ne este interzisă legea talionului, deşi ar fi utilă poate în unele cazuri, în sensul că ar fi bine să fim în zilele noastre cel puţin la nivelul acestei legi… Nouă ne e interzisă legea talionului pentru că noi ne aflăm în legea milei. Şi totuşi pentru Dumnezeu e valabilă legea talionului… El poate face dreptate în acest fel. De ce? Pentru că Dumnezeu nu urăşte pe nici un om, iar Dumnezeu poate face dreptate aşa, pentru că legea talionului deja s-a împlinit… adică tot răul deja El l-a luat asupra Sa… După cum tot răul pruncilor îl duc părinţii care-i iubesc, Dumnezeu, pe cruce, a dus întregul rău al lumii; e Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii. Aşadar deja s-a împlinit perfect legea talionului – pe crucea lui Cristos – adică perfecta dreptate, dar care a devenit perfectă milă, căci El a luat răul asupra Sa. Prin urmare, şi legea talionului o va aplica aşa cum ştie El…

Dar, cu siguranţă, El „va răsplăti pe cei încercaţi şi îi va pedepsi pe cei răi”.

Încercările, suferinţele sunt un lucru pozitiv… ne maturizează, ne ajută să înţelegem că nu trebuie să facem răul, sau să cauzăm suferinţe altora… ne ajută să înţelegem răul pe care şi noi îl facem… sunt un apel la convertire… De fapt, noi suferim datorită răului pe care noi îl facem. Pentru binele pe care-l facem ni se întâmplă rar să suferim… Iar când ni s-ar întâmpla, să-i mulţumim Domnului, căci e un mare har să suferim…

Deci noi suferim – pe bună dreptate – din cauza răului făcut, dar aceste suferinţe sunt un apel la convertire, putem suferi cu demnitate, ca fiind o ispăşire a propriilor noastre păcate…

Aşadar în viaţa noastră există o răsturnare a situaţiei, pe care o face Dumnezeu şi care corespunde Fericirilor după Luca: „fericiţi voi săracilor, vai de voi bogaţilor; fericiţi voi care plângeţi, vai de voi care acum râdeţi…”. Acest fapt înseamnă că lumea îşi va schimba direcţia şi că Dumnezeu o schimbă… Deci nici măcar nu trebuie să ne mâniem cumva de felul în care decurg lucrurile… Trebuie să vedem care-i direcţia pe care Dumnezeu a dat-o lumii şi dacă eu o urmez sau dacă nu cumva merg tocmai în direcţia opusă…

Acum Pavel ne prezintă în mod mai clar judecata lui Dumnezeu…

vv. 8-10

8 într-o flacără de foc, pedepsindu-i pe cei care nu-l recunosc pe Dumnezeu şi pe cei care nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus. 9 Ei vor fi pedepsiţi cu pieire veşnică, departe de faţa Domnului şi de gloria puterii sale, 10 atunci, în ziua aceea, când el va veni ca să fie preamărit în sfinţii săi şi să fie admirat în toţi cei care cred, [între care veţi fi şi voi] pentru că aţi crezut în mărturia noastră.

Domnul va veni, dar, cum? „În foc arzător”. „Foc am venit să aduc pe pământ”. E focul judecăţii, al purificării. Focul Său va fi crucea Sa; focul va fi Spiritul Său. Şi aşa se va răzbuna…

Se va răzbuna pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu I se supun şi sunt departe de faţa Sa. „Şi vor îndura ca pedeapsă pieirea veşnică”. Aşa spune textul!

Noi trebuie să ţinem seama de contextul afirmaţiei, că-i unul de euharistie, de mulţumire, de bucurie pentru venirea Domnului. Iar această venire e o răzbunare pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu I se supun şi sunt departe de faţa Sa… E o răzbunare pentru toate acele situaţii negative, pe care noi toţi le experimentăm…

Cu alte cuvinte, Îl cunosc eu pe adevăratul Dumnezeu? Aceasta e întrebarea… Nu înseamnă că eu trebuie să-i condamn pe alţii, ci trebuie să mă întreb: „Eu Îl cunosc pe Dumnezeu?”: „Urmez Cuvântul Său? Sunt cu El sau sunt departe de faţa Sa, oare viaţa mea merge pe alte căi?”. Căci ceea ce are valoare este tocmai a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a urma Cuvântul şi a sta înaintea feţei Sale…

Iar pieirea veşnică constă exact în a nu face aceste trei lucruri.

Aşadar judecata lui Dumnezeu nu e o ameninţare… Ceea ce noi facem e să stăm departe de faţa Sa, să nu urmăm Cuvântul şi să nu-L cunoaştem pe Dumnezeu: şi acesta e iadul! Şi aceasta e distrugerea noastră.

Aşadar Pavel ne spune: fiţi atenţi că dacă vă comportaţi aşa înseamnă că vă distrugeţi în veşnicie… Deci, nu vă mai comportaţi aşa!

În concluzie, nu Dumnezeu doreşte pierzania noastră veşnică, ci noi o vrem… Dumnezeu vrea să ne mântuiască de pierzanie. Cu alte cuvinte, de ce a venit Isus la noi? Să ne dea cunoaşterea lui Dumnezeu (să ni-L facă cunoscut pe Dumnezeu): „Pe acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, Isus ni L-a revelat”. Pe acel Dumnezeu plin de iubire şi de milă… A venit să ne aducă darul supunerii în credinţă faţă de Dumnezeu: El e Fiul ascultător, iar Tatăl ne spune să facem ca El!; Isus a venit să ne prezinte faţa, pentru ca noi să stăm înaintea acestei feţe şi să ne amintim identitatea noastră…

Aşadar, Isus a venit la noi tocmai pentru a ne elibera de iad. Însă un om trebuie să fie conştient de iadul pe care-l trăieşte… dacă face aceste trei lucruri… Iar răul nostru cel mare nu-i răutatea, ci e imbecilitatea, fapt pentru care facem răul maxim fără să ne dăm seama, adică nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu cunoaştem sensul vieţii, nu ne supunem şi nu urmăm Cuvântul Său, suntem departe de identitatea noastră, de faţa Sa şi totuşi, ni se pare ceva natural… Nu! Acesta e iadul! Nu-i ceva natural. Ci e pierderea vieţii.

Iar Dumnezeu ne cheamă să trăim acum o viaţă plină în comuniune cu El, în viaţa de zi cu zi.

Pentru că El vine „ca să fie glorificat în sfinţii Săi”, adică să fie admirat în noi. Adică Dumnezeu vrea să fie admirat, preamărit în noi! Dumnezeu doreşte ca gloria Sa să fie în noi… plinătatea Sa de viaţă şi bucuria Sa să fie în noi… Alţii – privindu-ne – să spună: „Iată cât sunt de bravi!”…

Această judecată deja depinde de noi. Deci e importantă această viaţă… Când un om se întreabă „de ce mă aflu pe lume?”, răspunsul ar trebui să fie: „exact din acest motiv!”… Nu exist pe lume nici pentru a obţine diplome, nici pentru a-l înşela pe aproapele, nici pentru a câştiga bani, nici pentru a muri, nici pentru a apărea bine înaintea altora… Sunt pe lume pentru ca în mine să se reflecte gloria Domnului, pentru ca eu să particip la viaţa Sa veşnică într-o măsură tot mai plină… Şi în vederea atingerii acestui scop, totul mă ajută şi totul mă conduce… dacă trăiesc în spiritul euharistiei…

Aşadar nimic nu-mi este luat. Mai mult, din tot ceea ce există, te rog să nu pierzi nimic din viaţa ta… ci să trăieşti în plinătate, într-o permanentă mulţumire adresată Domnului…

Textul ne avertizează că există două strategii de viaţă: una e o viaţă euharistică, în care-L cunosc pe Dumnezeu, urmez şi mă supun Cuvântului, stau înaintea feţei Sale pentru a-I mulţumi, pentru că sunt fericit de totul şi de toate… Atunci reuşesc să trăiesc fiecare moment al vieţii mele – adunând toate fragmentele vieţii – ca plinătate a comuniunii cu El.

Cealaltă însă este calea în care-mi pierd întreaga viaţă, până la pierzania veşnică, îndepărtându-mă de substanţa vieţii.

Prima strategie este cea a credinţei care-i deschiderea faţă de alţii, e iubirea fiecăruia faţă de ceilalţi; reversul e strategia sinucigaşă a omului care-i închis în sine… e omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu se supune Cuvântului, stă departe de faţa Sa… Aceşti oameni (noi toţi) vor îndura pedeapsa la care ei înşişi se condamnă… Pedeapsa nu trebuie să ne închipuim că va urma după moarte, căci infernul deja îl trăim… Dacă noi stăm departe de faţa Domnului, adică de cunoaşterea Lui, stăm departe de cunoaşterea şi de identitatea noastră

Aşadar există două strategii, dar ne este dată posibilitatea să alegem. Suntem invitaţi să primim darul primei strategii. De aceea în finalul capitolului Pavel pune o rugăciune.

vv. 11-12

11 Pentru aceasta ne şi rugăm neîncetat pentru voi ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea lui şi să împlinească cu putere orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare a credinţei, 12 aşa încât să fie preamărit în voi numele Domnului nostru Isus, şi voi în el, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Cristos.

Pavel încheie spunându-ne că se roagă mereu, iar scopul rugăciunii e „ca Dumnezeu să ne facă vrednici de chemarea Sa”. Aşadar El ne cheamă, El ne consideră potriviţi chemării, El înfăptuieşte binele la care ne cheamă… Şi în toate aceste privinţe trebuie să avem încredere. Un om nu poate spune: „Eu nu reuşesc”.

Modul în care Domnul respectă libertatea omului, şi felul în care această libertate se realizează, e simplu: căci Dumnezeu nu e duşmanul libertăţii noastre, ci El creează libertatea. Şi nu are nevoie să facă altceva, El face să existe ceea ce tu faci, dându-i viaţă.

Domnul nu lucrează ca noi care, dacă unul face un lucru, altul nu poate să facă acelaşi lucru… Dumnezeu nu se suprapune peste niciunul, ci e izvorul totului. După cum izvorul nu se suprapune peste robinet… ci robinetul conduce apa izvorului… Aşadar Dumnezeu e izvorul libertăţii acţiunilor noastre.

Se cuvine ca toţi să ştim că dacă avem credinţă, adică dacă ne unim cu El, totul ne e posibil pentru că El ne face demni, vrednici de această chemare, El face binele, după cum El e cel care ne cheamă.

De aceea persoana umilă e curajoasă, pentru că ştie că Dumnezeu face totul. În timp ce orgoliosul, care se bazează numai pe puterile sale, spune: „Eu, aşa, nu reuşesc”… şi atunci se opreşte.

Aşadar, umilinţa devine încredere şi putere…

Scopul acestei rugăciuni e pentru ca „numele Domnului să fie preamărit în voi şi voi în El”, astfel încât gloria Unuia să devină gloria celuilalt. Gloria e greutatea, consistenţa, frumuseţea: e vorba de faptul ca omul să devină Dumnezeu şi Dumnezeu să devină omul. Dumnezeu deja s-a făcut om, iar omul încă mai trebuie să devină Dumnezeu. Iar în final Dumnezeu va fi totul în toate şi în toţi.

Textul ne dă o interpretare a istoriei globale a omului: ne dă strategia vieţii actuale din punct de vedere al scopului nostru ultim.

* * *

Texte pentru reflecţie

Prima temă e a face euharistie, cf. Ps. 104. E un imn al creaturilor, unde sunt amintite toate lucrurile, în spatele cărora avem chipul lui Dumnezeu, care ni le dăruieşte. Prin urmare, a privi creaţia, în fond înseamnă a-l privi pe Dumnezeu… a-I mulţumi lui Dumnezeu.

Ps. 136 – care-i un psalm euharistic – ne spune motivul existenţei tuturor lucrurilor, al naturii şi al istoriei… toate există pentru că „veşnică e mila Lui”, deci pentru toate trebuie să mulţumim.

În Evanghelie e cântat imediat după trădarea lui Iuda şi lepădarea lui Petru… după ce Isus îşi dă trupul Său în mâinile noastre… şi după moartea Sa. De ce există trădarea noastră, de ce lepădarea şi moartea Sa? Pentru că veşnică e mila Sa! Deci putem să mulţumim pentru toate!

Despre judecată Lc. 6, 19-26 Fericirile, cu cele două moduri de a trăi…

Despre cele două căi (a vieţii şi a morţii), cf. Deut. 30, 15-20. Şi întreaga noastră viaţă e să stăm înaintea acestor două căi…

Suntem chemaţi să acceptăm că El e viaţa noastră, deci să-L urmăm.

A ne preocupa de viitor, înseamnă să nu avem încredere în Dumnezeu, deci e un păcat.

Toate aceste texte au un sens mai profund: să ne ocupăm în prezent de lucrul fundamental şi să trăim cu judecată (cu dreptate).

Aşadar, în loc să ne fie frică de ceea ce va fi, să căutăm să trăim acum în plinătate ceea ce există. Acesta-i sensul textelor biblice…

Noi suntem iscusiţi să folosim rău Biblia: aceste texte ne dau frică, deci începe să-mi fie teamă de Dumnezeu şi acesta-i păcatul cel mai mare. În schimb, textul e un apel să trăim în prezent în supunerea, în ascultarea Cuvântului şi în prezenţa lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi, la fel ca primele comunităţi prigonite, să interpretăm suferinţele şi încercările pe baza credinţei în Domnul. Nu înseamnă să căutăm să suferim, ci să trăim corect suferinţele care ne apar în viaţă… adică să le înţelegem, să le interpretăm prin prisma credinţei şi să le ducem cu demnitate, cu spiritul credinţei pentru că înţelegem că nu sunt ultimul cuvânt şi că trăim lângă Domnul, care dă un sens suferinţelor noastre.

E interesant că ceea ce se întâmplă pare fără sens, căci prigoana, persecuţia celui drept e non-sensul absolut… deci e interesant că Pavel, privind prin prisma credinţei, dă sens tocmai lucrului care pare fără sens… La fel ca atunci când noi ne întrebăm: „Am făcut binele. De ce există răul?”… Aceasta e judecata crucii, e ceea ce I s-a întâmplat lui Cristos…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag