Psalmistul spune că Domnul trimite Cuvântul Său pe pământ. Și acest Cuvânt aleargă repede…

În textul acesta se vorbește despre „Cuvântul care fuge repede”, iar Pavel se roagă pentru acest Cuvânt, pentru Evanghelie, ca să se răspândească repede…

Versetele sunt precum un colier plin cu lucruri prețioase, unite de un fir (lanț): rugăciunea. Se spune un lucru și se roagă pentru el, se spune un alt lucru și se mulțumește pentru el… E un buchet de flori de diferite specii și culori, unite de firul rugăciunii. Iar în mijloc se vorbește despre planul lui Dumnezeu, de predestinarea la mântuire, de Biserică – mijlocitoarea mântuirii – de Cuvântul care trebuie să fugă repede, ca să vestească toate acestea… și de fidelitatea Domnului care ne garantează destinul mântuirii, pe care toți îl avem.

Se citește 2 Tes. 2,13-3,5

¹³ Însă noi, fraţilor iubiţi în Domnul, trebuie să-i mulţumim fără încetare lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu încă de la început spre mântuire în sfinţirea Duhului şi credinţa în adevăr, ¹⁴ la care v-a chemat prin evanghelia noastră spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Cristos. ¹⁵ Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră. ¹⁶ Însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă, ¹⁷ să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun.
¹ În rest, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca să se răspândească cuvântul Domnului şi să fie preamărit la fel ca la voi ² şi să fim mântuiţi de oamenii rătăciţi şi răi, căci nu toţi au credinţă. ³ Dar Domnul este credincios. El vă va întări şi vă va apăra de Cel Rău. ⁴ Suntem convinşi în Domnul cu privire la voi că faceţi şi veţi face ceea ce v-am poruncit. ⁵ Domnul să îndrepte inimile voastre spre iubirea lui Dumnezeu şi spre ascultarea lui Cristos.

În 2 Tes. 2,1-12 s-a vorbit de „cei care nu cred adevărului”. Am putea gândi că Pavel plânge pentru cei care nu cred adevărului… și care-n timpul său erau peste 99% din populația pământului. În loc să se întristeze din cauza acestui fapt, Pavel se bucură datorită binelui care există… Adică el se bucură pentru cei din Tesalonic – un grup de 30, poate 40 de persoane – care au ajuns la cunoașterea adevărului.

E interesantă această capacitate de a vedea partea pozitivă.

Dacă e întuneric, noi începem să ne văietăm că-i întuneric; Pavel vede o lumânare și începe să fie fericit că există o lumânare… Pentru că o lumânare iluminează mai mult decât 1000 de nopți. Adevărul îl vezi mai bine cu ajutorul unei lumânări, decât într-o mie de nopți. Deci Pavel insistă pe ceea ce vede ca fiind un bine.

E minunată această capacitate de a privi pozitivul. Noi trebuie să mulțumim mereu pentru voi… E adevărat că există tot restul, dar restul dispare: noaptea va pleca, iar ziua deja-i prezentă, deja au apărut primii zori ai zilei, care sunteți voi… Deci Pavel punctează întreaga sa atenție pe acest fapt… comportându-se exact opus față de felul știrilor care astăzi ne sunt prezentate în mass-media. Și noi privim mereu lucrurile care merg rău în viață… E limpede: este modul de a fi și a rămâne nefericit!

Cu siguranță ceva merge rău în viață, și pentru simplul fapt că noi facem răul. Dacă-mi privesc limitele – și pentru că numai Dumnezeu e nelimitat – pot plânge și să mă vaiet la infinit pentru limitele mele: pot plânge pentru că nu sunt chinez, japonez… Și astfel privesc doar ceea ce nu sunt…

Însă ar trebui să mă bucur pentru ceea ce sunt…

Noi ne văietăm mereu pentru ceea ce nu avem, datorită nebuniei dorinței noastre de a avea totul… Totul este numai Dumnezeu! Noi suntem doar un „lucru” și a ne bucura de acest singur lucru ca fiind un dar al lui Dumnezeu ne ajută să intrăm în legătură cu infinitul, cu Dumnezeu și să ne bucurăm de Domnul și de mântuirea desăvârșită. Chiar dacă e și doar un singur lucru bun… De aceea mântuirea e mult mai simplă decât credem sau ne închipuim.

După cum toate mamele spun: „Fiul meu e bun”, la fel Dumnezeu spune despre fiecare om că „are ceva bun în el”… Cel puțin spune acest lucru din orgoliu: „e fiul Meu”. Și e adevărat: există această bunătate în om!

Capacitatea omului de a crește este dată de puterea de a-și concentra privirea pe binele care există, pentru că răul ne vrăjește, ne blochează, ne adoarme, ne face să închidem ochii și să visăm toate fricile pe care le avem. Deci trebuie să avem capacitatea să vedem binele…

Atunci noi „trebuie” – e o datorie – „să mulțumim mereu”.

De abia a spus Pavel exact opusul, căci în afară de puținele persoane, ceilalți nu credeau adevărului, și atunci apostolul ar fi putut plânge la infinit… În schimb el are această capacitate de „a-i mulțumi mereu lui Dumnezeu pentru voi…”.

Apoi ne spune motivul mulțumirii. Și noi trebuie să înțelegem această mulțumire, pentru că-i centrul credinței noastre. Motivul este: „pentru că suntem iubiți de Domnul”. Așadar identitatea mea este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine.

Indiferent ce lucru mi se întâmplă, mereu pot să mă bucur, pentru că sunt iubit de Domnul. Pentru Dumnezeu eu valorez mai mult decât pot înțelege: Isus și-a dat viața pentru mine. Acesta e motivul pentru care noi trebuie să-I mulțumim mereu. Și această rațiune e valabilă și pentru alții, și pentru cei care nu știu acest adevăr… toți sunt iubiți infinit de Domnul și aceasta e motivul să facem euharistie, pe care mereu o celebrăm pentru întreaga lume.

În euharistie e cuprins tot răul lumii și toți păcătoșii, inclusiv noi… pentru că Domnul ne iubește!

„Și ne-a ales încă de la început pentru mântuire”. Iubirea înseamnă alegere. Așadar toți suntem aleși. Nimeni nu e exclus…

Noi suntem obișnuiți să gândim că Dumnezeu îi iubește numai pe unii – iubește Israelul, Îl iubește pe Isus – însă nu este așa, căci nenorociții au mai mare nevoie de iubirea Lui. Și au dreptul să fie iubiți mai mult decât cei pe care noi îi considerăm importanți.

Dumnezeu îl iubește pe fiecare „cu numele său”, căci altfel acel om nu ar exista…

Marea descoperire a vieții și a propriei identități este a înțelege iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine… Acesta e numele meu, identitatea mea, numele meu ascuns… Tocmai această revelație (descoperirea numelui meu ascuns) este viața veșnică… Și pentru această revelație Pavel mulțumește…

„Încă de la început suntem aleși pentru mântuire”. Așadar fiecare om „este ales pentru mântuire”. Dumnezeu nu a creat nici un om pentru pierzanie… Ci-i adevărat că s-a pierdut El pentru toți pierduții. Așadar avem această predestinație pozitivă.

Și această mântuire și predestinare este „întru sfințirea Spiritului și în credința adevărului”. Această mântuire se realizează în Spiritul care ne sfințește; adică faptul de a avea Spiritul, iubirea, viața lui Dumnezeu, ne face sfinți, diferiți, ne face ca Dumnezeu, adică persoane capabile să iubim.

Iar „credința în adevăr” este ceea ce ne dă Spiritul. Ce este adevărul? E adevărul Evangheliei, adică adevărul meu este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Adevărul meu e Cristos-răstignit, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine.

Iar credința este tocmai să accept acest adevăr. Iar acceptarea acestui adevăr îmi spală picioarele, adică eu spun „da” iubirii lui Dumnezeu și o primesc. Și atunci sunt sfânt, adică sunt al lui Dumnezeu, îi aparțin Lui. Aceasta e predestinația noastră și a fiecărui om.

Pavel întărește din nou îndemnul: „la aceasta sunteți chemați”. Evanghelia nu-i nimic altceva decât chemarea la această predestinație: noi suntem chemați să fim fii. De ce? Pentru că suntem fii! Iar Evanghelia nu-L prezintă pe Fiul Isus, pentru că vrea să ne arate ceea ce suntem, adevărul nostru.

Și astfel ajungem la „dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Cristos” (v. 14).

Gloria este atributul exclusiv al lui Dumnezeu, este greutatea, consistența (importanța, valoarea) lui Dumnezeu… Așadar noi suntem chemați să avem greutatea lui Dumnezeu. Greutatea noastră e iubirea lui Dumnezeu pentru noi, este Spiritul Sfânt; este faptul că suntem fii… Aceasta e gloria Domnului Isus, care-i și a noastră.

Acesta e primul motiv pentru care trebuie să mulțumim mereu…

Suntem chemați să începem ziua mulțumind Domnului, fiind bucuroși pentru trei lucruri: că existăm, că L-am cunoscut pe Domnul și că-L iubim pe Domnul, pentru că ne-am simțit iubiți de El… Și acesta e centrul și sensul vieții: datorită acestor lucruri sunt în lume. Sunt aici în lume (în viață) pentru a deveni fiul lui Dumnezeu, pentru a deveni ceea ce sunt!

Este clar că eu am problemele și dramele mele, dar sunt lucruri secundare… și nu trebuie să fiu disperat, să mă învinuiesc, să pierd vremea, privindu-le continuu… Cu alte cuvinte, inima mea, iubirea (pasiunea) mea nu se află în aceste lucruri, în aceste suferințe, ci inima mea este fixată pe adevărul meu și pe drumul care sunt chemat să-l fac… Și tot restul mă ajută să cresc și să merg în acea direcție… să mă dezlipesc puțin de eul meu, ca să realizez adevărul meu, de fiu al lui Dumnezeu. Restul mă ajută să constat existența limitelor mele și să spun: „mulțumesc Domnului că sunt limitat…”. E normal. Omul adult e cel care-și cunoaște limitele, le acceptă și-n ele vede adevărul său: că e creatură și că are nevoie de Dumnezeu… Dacă nu, e un om care se refugiază în muncă… de dimineața până seara…

Trebuie să ne întrebăm care-i sensul vieții noastre? Sensul nostru e că suntem chemați de Evanghelie să posedăm gloria Domnului; suntem chemați să devenim ca Dumnezeu.

Dacă noi nu mergem în această direcție, vom fi mereu nefericiți, căci nici un alt lucru nu ne satură… Roșcovele – pe care le mănâncă porcii – nu-l satură pe fiul risipitor, pentru că el e fiu! La fel, în spatele angoasei omenirii din epoca noastră se află structura noastră de fii, care-i făcută pentru infinit. Dacă noi eliminăm infinitul, ne lipsește infinitul. Și domnește neliniștea infinită și teama. Și niciun alt lucru nu-mi umple, nu-mi satură inima. Voi putea merge la toți psihologii din lume, dar ei nu vor reuși să-mi elimine angoasa… Te vor ajuta în cazul în care angoasa ta depinde de alte lucruri. Dar neliniștea noastră radicală constă în faptul că noi suntem creați pentru Dumnezeu, și dacă nu-L aflăm, rămânem agitați, blocați, tulburați pentru că ne lipsește absolutul, ne lipsește totul… Acesta-i adevărul nostru! Aceasta e demnitatea noastră!

Credința nu ascunde răul (nu-l mută în altă parte), ci ia notă de rău, dar vede binele… Din nefericire, noi, atunci când interpretăm situațiile, când constatăm și judecăm, facem exact invers: e adevărat că ținem seama de unele aspecte pozitive, dar imediat adăugăm „dar, de fapt…”, și adăugăm lista lucrurilor care nu merg… Însă prin credință noi suntem chemați de Evanghelie să constatăm realitatea, dar apoi să mulțumim Domnului pentru că avem un motiv bine întemeiat: optimismul creștin e întemeiat pe Isus Cristos, pe faptul că Dumnezeu ne iubește. Dacă privim din acest unghi, vedem că în toate strălucește chemarea la mântuire…

Să ținem seama că Pavel se adresează unui mic grup de persoane și află motive de optimism…

În viața noastră există un destin – o destinație, un sens – ca și cum am spune că această stradă are o destinație, un scop, duce la un loc dorit… la fel și viața noastră are o destinație: merge la Dumnezeu, și întreaga istorie conduce la Dumnezeu.

Toate eforturile și străduințele noastre sunt ca atunci când noi sărim din tren…Da, poți să te arunci din tren și să te transformi în acea bucată de pământ unde ai căzut, căci și acea bucată merge la Dumnezeu… căci totul conduce la Dumnezeu. Prin urmare, suferința noastră constă în faptul că noi nu înțelegem încotro ne conduce istoria… Iar un om care se abandonează istoriei concrete începe să îndure mai puțină violență, începe să-și producă mai puțină violență lui însuși, dar și altora și înțelege unde merge… Avem nevoie de o mare încredere în istorie: e destinul pozitiv pe care toți îl avem… Și acesta e sensul Providenței.

Căci cu adevărat istoria în totalitatea ei, în binele ei – care-i planul lui Dumnezeu – și în răul ei, care-i planul și mai profund al lui Dumnezeu, nu pentru că El vrea răul, ci pentru că-l învinge, totul ne conduce la El. Așadar să cunoaștem planul Lui: adică faptul că numai Dumnezeu e Dumnezeu și că are istoria în mâinile Sale, cf. Rm. 8,28 „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui”. În acest „toate” înțelegem că inclusiv răul, căci e clar că binele lucrează spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu… Și imediat adaugă că suntem destinați: „să fim asemenea chipului Fiului Său…” (v. 29), adică totul ne conduce să avem fața Fiului. Aceasta este destinația pozitivă a vieții noastre.

A cunoaște acest adevăr înseamnă să înțeleg ce sunt chemat să fac în viață, de ce trăiesc, de ce sunt pe lume… Un om de o anumită vârstă, dacă privește înapoi la istoria vieții sale, înțelege că acesta e motivul adevărat… că progresiv acest plan al Domnului a reușit în ciuda tuturor împotrivirilor sale, sau în ciuda faptului că el a vrut sau nu să urmeze planul Domnului…

v. 15

¹⁵ Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră.

Textul spune să „ținem tradițiile”, dar în limba greacă semnificația este „să intrăm în posesia tradițiilor”, să le posedăm… Tradițiile, în limba greacă, înseamnă „ceea ce este transmis”.

Viața nu o inventăm noi, ci toți am primit-o. Credința nu am inventat-o noi, ci am primit-o. Dumnezeu – mulțumim Domnului! – nu trebuie să-L inventăm, căci El există. Și Dumnezeu s-a revelat în Isus și ne-a fost transmis.

Așadar trebuie ca noi să ne însușim (să luăm în stăpânire) ceea ce alții ne transmit. Cu alte cuvinte, rolul altora, al Bisericii, e să ne transmită adevărul Fiului, care s-a revelat acum 2000 de ani. Așadar, sensul vieții mele este să-mi însușesc această tradiție, să o fac să devină a mea. Fapt pentru care tradiția nu-i un lucru pe care l-am auzit și-l repet… ci este „a mea” această experiență povestită. Așa după cum spune Pavel: „Am înțeles că Domnul a murit pentru mine și că e Domnul meu, e Mântuitorul meu”… acest fapt înseamnă să ne însușim tradiția… Deci nu înseamnă că Biserica sau tradiția e un lucru care stă într-un loc separat, departe de noi și de viața noastră concretă… și că fericiți sunt acei naivi care repetă tradiția și vor avea mântuirea… Nu!

Tradiția este transmiterea unei experiențe istorice, unice, a faptului că revelația lui Dumnezeu este mântuirea lumii… și eu îmi dau seama de acest adevăr, îl experimentez personal. Cum? Prin Cuvânt. Sensul Cuvântului pe care Biserica (apostolii) mi-l transmite are scopul ca eu să-mi însușesc tradiția, pentru a o da mai departe… Iar dacă un om nu intră în dinamica tradiției, nu înțelege nimic din viață, pentru că viața – în întregimea ei – este tradiție, noi am primit totul.

Ce am creat eu din hainele pe care le port sau din ceea ce am în minte? Nimic! Și nici măcar eu nu sunt al meu, ci alții m-au creat! Așadar am primit totul.

Un om care ar nega tradiția este un om care-și taie craca de sub picioare.

Problema e să-mi însușesc tradiția, adică să simt că tradiția e a mea…

Din nefericire, se spun multe imbecilități: „Da, accept Evanghelia, dar nu accept Biserica”. Înseamnă că nu ai înțeles nimic! Dacă tu nu accepți Biserica, înseamnă că nu accepți nici Evanghelia. Pentru că Evanghelia este carnea lui Cristos, e istoria lui Cristos, este istoria care continuă și acum…

Dacă tu nu iubești frații concreți cu care trăiești, înseamnă că nu ai înțeles nimic din Evanghelie… Lasă în pace Cuvântul și schimbă-ți meseria. Pentru că acest Cuvânt îți spune doar că Dumnezeu e Tată și noi toți suntem frați. Și atunci, dacă tu nu începi să-i iubești pe cei cu care locuiești, de ce te minți (te înșeli) în privința mesajului Cuvântului?

Deci e important să ne însușim tradiția. Iar Biserica nu pretinde să fie mai perfectă decât alții, dar ne dă tradiția. La fel ca părinții: nu sunt acele persoane solare, pline de viață, pe care orice om și le-ar dori, ci sunt oameni normali, muritori, cu toate defectele, la fel ca fiii… Dar îți dau viața. Iar dacă-ți iubești părinții, tu iubești viața, și te iubești pe tine… Dacă nu-i iubești, înseamnă că tu nu iubești viața și nu te iubești nici pe tine…

Dacă un om are Spiritul Sfânt – Spiritul Sfânt e iubirea Tatălui pentru Fiul și viceversa, o iubire care se răspândește peste toți frații – atunci îi iubește pe toți oamenii și iubește Biserica. Măsura (dovada) Spiritului Sfânt e iubirea concretă pe care tu o ai pentru Biserica reală, cu limitele ei; și iubirea față de persoanele concrete care sunt în jurul tău, cu limitele lor. Altfel creștinismul ar fi doar o ideologie… căreia îi sacrificăm (îi subjugăm) persoanele din jur…

În acest sens e interesant episodul din Exod 32,32 când Moise a coborât de pe munte, iar Israel deja a încălcat legile, mai înainte de a le fi primit, adorând vițelul de aur… În acel moment Dumnezeu îi propune lui Moise să distrugă acest popor și să-i dea unul mai bun… Iar Moise răspunde: distruge-mă pe mine și nu acest popor… Pentru că Moise iubește „acest popor păcătos”. De ce? Pentru că știe că Dumnezeu iubește acest popor.

La fel, Pavel în Rm. 9,3 spune: „Căci aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine, după trup”. Anatemă înseamnă separat de Cristos. Cu alte cuvinte Pavel iubește atât de mult acest popor, care-l prigonește și care-L refuză pe Cristos, încât dorește să fie separat de Cristos, din iubire pentru acest popor. Pavel a înțeles cine e Cristos.

La fel Lc. 9, 55, când Iacob și Ioan cer să cadă foc din cer peste un sat care nu-L primește pe Domnul, Isus le răspunde: „Voi nu știți ai cărui Spirit sunteți!”. Nu aveți Spiritul lui Dumnezeu. Spiritul lui Dumnezeu acceptă frații așa cum sunt… Iar Isus – care e Fiul și are Spiritul Tatălui – s-a făcut blestem și păcat pentru toți oamenii.

Iată ce înseamnă a ne însuși tradițiile, a da socoteală tradiției – față de ceea ce primim de la Biserică – care-i Cuvântul care ne mărturisește iubirea lui Dumnezeu… și această iubire a lui Dumnezeu, în mod concret, e iubirea fraților concreți pe care-i iubim cu aceeași iubire pe care o are Dumnezeu pentru frați.

De aceea contestarea mereu e greșită. Cu alte cuvinte, eu știu că părinții mei se ceartă, pentru că există conflictul și păcatul originar, în baza căruia ne certăm cu alții, cu Dumnezeu și cu noi înșine… E clar. Dar țelul este altul: nu a-i contesta pe părinți, ci a-i iubi și viceversa; a accepta binele pe care ei mi-l fac și viceversa; a respecta diferențele… Nu înseamnă că eu sunt fericit, dacă un prieten al meu greșește, căci așa-l pot contesta! Nu, ci atunci când greșește, îmi pare rău… La fel și-n cazul Bisericii: nu trebuie acuzată dacă greșește, ci dacă greșește s-o iubesc mai mult – din virtute – așa cum au făcut toți sfinții… dacă nu, nu am Spiritul lui Cristos…

Cristos a murit pentru poporul care L-a pus pe cruce…

Așadar această iubire pentru poporul concret, pentru Biserica reală, pentru această lume concretă e semnul Spiritului, și e semnul că suntem în interiorul tradiției, care-i ceea ce primim, adică e acest Cuvânt care s-a făcut trup în istorie, și-L primesc așa… Acest Cuvânt îi judecă și-i salvează pe toți: pe mine și pe alții… Și nu pretind ca ceilalți să fie mai perfecți – decât așa cum sunt – pentru că nici eu nu sunt mai perfect decât ceea ce sunt… Acest mister schimbă istoria…

Căci omul face greșeala și răul pentru că nu se simte acceptat; pentru că nu se înțelege și nu se simte înțeles…

În epoca noastră am avut un salt cultural epocal și, astfel tradițiile sunt în criză, pentru că noi suntem în criză. Însă acest moment de criză trebuie să fie unul de purificare, în care noi nu trebuie să aruncăm „și pruncul împreună cu apa murdară”, ci să înțelegem care-i adevărata tradiție, deoarece am înțeles care-i partea pe care trebui să o păstrăm… deci sunt momente pozitive, de mare purificare.

Așadar, nu trebuie să spunem că totul merge bine, deci să ne întoarcem în trecut, adică să nu fim tradiționaliști. Isus nu a spus că El era tradiționalist, pentru că El e adevărul! Deci adevărul ne este transmis, îl acceptăm și-l măsurăm, îl cântărim constant. Dacă noi nu acceptăm să ne măsurăm cu adevărul care ne este transmis, ne inventăm adevăruri după bunul nostru plac, dar care nu ne ajută prea mult să ne maturizăm… sunt toate acele forme de autojustificare…

Versetul spune: „Păstrați tradițiile”, dar ar fi mai corect „însușiți-vă sau trăiți tradițiile”…

Cu privire la tradiție – ceea ce ne este consemnat – există două posibilități, care de obicei se trăiesc… cea a refuzului tradiției sau cea a însușirii pasive a tradiției. Dar ambele sunt greșite. Poziția justă este cea care ne îndeamnă să trăim tradiția (ceea ce ne este consemnat, transmis), adică să ne-o însușim, să o facem să devină a noastră…

vv. 16-17

¹⁶ Însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă, ¹⁷ să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun.

Pavel începe cu rugăciunea, apoi face un îndemn și imediat se reîntoarce la tema rugăciunii.

Rugăciunea înseamnă să trăim darul pe care l-am primit. Pavel Îl roagă pe Domnul Isus și pe Tatăl, care ne-a iubit… Ca și cum cei doi ar fi una, pentru ca iubirea Sa și harul pe care ni-l dă să devină pentru noi mângâiere concretă, acea mângâiere care să ne întărească în lucrările și-n cuvintele noastre bune. Asta înseamnă că trebuie să devenim conștienți de darul pe care l-am primit și, în măsura în care devenim conștienți, cu adevărat acest dar ne întărește, pentru că acest dar devine o mângâiere și o speranță în viața noastră de zi cu zi. Și atunci devenim puternici în lucrările (acțiunile) și-n cuvintele noastre bune.

Deci, tocmai experiența darului ne face puternici în fapte și-n cuvinte. Dacă eu nu țin seama de dar, mă îndrept spre alte lucruri, mă opresc asupra lucrărilor mele triste, asupra cuvintelor mele răutăcioase… Așadar să avem capacitatea să ținem cont de acest dar și să facem în așa fel încât să devină mângâierea și speranța vieții.

În acest sens Pavel e specialist: mereu ține cont de acest dar. El se roagă ca și tesalonicenii să țină seama de acest dar. Acest dar e simplu: e Domnul Isus și Dumnezeu-Tatăl care ne-a iubit și ne-a dat prin har, mângâierea.

Așadar, să-i cerem Domnului ca această mângâiere să ne consoleze cu adevărat și să ne întărească.

Să observăm că Pavel cere exact ceea ce Dumnezeu a dăruit. De ce Pavel cere aceste daruri dacă deja i-au fost date?… Rugăciunea înseamnă să cerem numai ceea ce deja Dumnezeu ne-a dat. Pentru că Dumnezeu deja ne-a dat totul. În rugăciune eu mă pregătesc (mă pun în situația, sunt dispus) să primesc darurile Domnului, pentru că dacă eu nu doresc darul Domnului, nu-l primesc, chiar dacă Dumnezeu mi-l dă.

Dumnezeu deja m-a iubit, prin har deja mi-a dat mângâierea veșnică și speranța… și atunci eu îi cer să mi le dea. Căci dacă I le cer, El mi le dă, dacă nu I le cer, rămân fără aceste daruri, chiar dacă El vrea să mi le dea.

Rugăciunea, de fapt, cere lucruri pe care deja le-am primit și deja le avem. Noi, de obicei, cerem mereu lucruri pe care nu le avem, și care – mulțumită Domnului – niciodată nu le vom avea, pentru că ar fi greșite. În schimb, în rugăciune trebuie să cerem lucrurile care ne-au fost deja date; să cerem să ne deschidem inima și să le primim. Acestea sunt adevăratele cereri în rugăciune: să facem voia Sa, să vină Împărăția Sa, să primim Spiritul, să iertăm, așa cum suntem iertați… să împărțim pâinea noastră… acestea sunt darurile pe care trebuie să le cerem… adică să cerem exact ceea ce El ne dă.

E important să cerem, căci dacă nu cerem, Domnul nu ne poate da darul. Căci El ne dă darul, dar noi nu vrem să-l primim. Adică libertatea noastră înseamnă să vrem să primim darurile Sale; iar primirea darurilor se exprimă prin a le cere. Iar omul e cerere… Libertatea noastră maximă stă în a cere ca Domnul să ne dea ceea ce ne-a dat, până la a ni Se da pe Sine, pentru a împlini eul nostru.

În realitate noi ne pierdem în a-I adresa cereri stupide, și ne plângem că El nu ne ascultă…

Spre exemplu, Dumnezeu ne-a dat consolarea veșnică, deci trebuie să I-o cerem, pentru ca noi să o trăim, să o experimentăm… Mângâierea întărește inima, căci ea ne înviorează și ne sprijină viața… în schimb dezolarea ne face instabili, nesiguri, ne slăbește în capacitatea noastră de a evalua lucrurile și de a vrea… În schimb, consolarea dă sens și vigoare vieții. Deci trebuie să cerem mângâierea…

Cap. 3

vv. 1-2

¹ În rest, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca să se răspândească cuvântul Domnului şi să fie preamărit la fel ca la voi ² şi să fim mântuiţi de oamenii rătăciţi şi răi, căci nu toţi au credinţă.

După ce Pavel s-a rugat pentru tesaloniceni, acum el cere ca ei să se roage pentru el. Și ceea ce cere pentru el este ca: „Cuvântul Domnului să fugă (să se răspândească)”. Pavel e preocupat de Cuvântul adevărului – care ne vestește predestinarea noastră de a fi mântuiți, care ne povestește iubirea lui Dumnezeu – pentru ca acest Cuvânt să se poată răspândi în lumea întreagă, astfel încât toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului. Pentru toate acestea Pavel cere sprijinul rugăciunilor din partea tesalonicenilor.

Această rugăciune: „ca toți să-L cunoască pe Domnul” este o rugăciune fundamentală, pe care toți trebuie să o facem; ca toți să-L iubească ca Tată, ca în acest fel toți să devenim frați. Cererea din Tatăl nostru „sfințească-se numele Tău” înseamnă tocmai acest lucru: ca Tu să fii cunoscut și recunoscut ca Tată al tuturor oamenilor, astfel încât să vină Împărăția Ta, care-i de fapt mântuirea noastră.

Deci toți suntem „obligați”, îndemnați să facem aceste cereri. Dacă nu exprim aceste cereri, înseamnă că eu nu sunt creștin, adică nu am înțeles că Dumnezeu e Tatăl tuturor și, deci, nu sunt preocupat de frați, adică nu mă interesează dacă ei se roagă sau nu, dacă ei cred sau nu, dacă ei au sau nu au mântuirea… În schimb, dacă eu am înțeles că Dumnezeu e Tatăl tuturor, trebuie să mă intereseze dacă frații au primit darul mântuirii, pentru că știu că El îi iubește pe toți.

Așadar această intercesiune reciprocă, dar profundă, pentru ca toți să-L cunoaștem pe Domnul și ca Cuvântul să se răspândească în întreaga lume, este fundamentală în Biserică.

Subliniem că patroana misiunilor, nu e un o misionară, ci e sf. Tereza care-i o contemplativă, pentru că ea mijlocea pentru ca Cuvântul Domnului să se răspândească în lume… pentru ca sf. Francisc Xaveriu să alerge prin lume, timp în care ea stătea în mănăstire… și ambele lucruri merg împreună.

Deci să avem acest simț de responsabilitate pentru frați, să ne intereseze frații… căci e un element fundamental pentru credință. Unde lipsește acest interes – inter-esse înseamnă „a avea înăuntru”, a-i avea la inimă – dacă nu-i ai în inimă, dacă nu te interesează, înseamnă că nu ești al lui Dumnezeu, nu ai Spiritul Său. Căci pe Dumnezeu îl interesează toți, îi iubește pe toți ca fii. Dacă te interesezi de frați, e semnul că tu ai Spiritul lui Dumnezeu.

Atunci, această cerere este pentru ca Cuvântul Domnului să fie cunoscut de toți, adică „să se răspândească, să se preamărească”, deci să-I fie cunoscută greutatea „la fel cum o cunoașteți voi”… Apoi, în mod concret, Pavel le cere să se roage ca el să fie eliberat de oamenii nesocotiți (perverși) și vicleni… care împiedică răspândirea Cuvântului. Aceștia erau prigonitorii, care nu-l lăsau să vestească Evanghelia.

E interesant că Pavel cere rugăciuni pentru a fi „eliberat de aceștia”. Ce înseamnă să fie eliberat? Oare înseamnă ca Dumnezeu să-i tune? Nu! Pentru că Pavel se roagă pentru evrei, îi iubește și e dispus să-și dea viața pentru ei și să fie despărțit de Cristos, pentru ei… Așadar „să fie eliberat de ei”, înseamnă „ca și ei să se convertească”. Deci Pavel nu cere ca să fie suprimați, eliminați cei răi, ci să fie eliminat răul, să fie suprimat ceea ce împiedică cunoașterea adevărului.

Apoi concluzionează că „credința nu e a tuturor”. Credința e pentru toți, dar încă nu toți o au. Căci credința are nevoie de răspunsul nostru liber, pentru că Dumnezeu ne lasă liberi. Deci fiecare putem în orice moment să spunem „nu” credinței.

Aceste cuvinte nu sunt condamnarea unora, în sensul că dacă „credința nu e a tuturor”, atunci poate că nu-i pentru mine, deci eu rămân afară din sfera credinței… Nu! Tu ai responsabilitatea și libertatea ta. Deci credința e și pentru tine. Pentru că voia Domnului e ca „toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului”. Dumnezeu nu vrea să excludă pe niciunul. Așadar depinde de libertatea mea faptul ca credința să fie și a mea.

Ce înseamnă expresia Cuvântul Domnului fuge (se răspândește) repede? Într-un alt loc se spune că Cuvântul e apa vie… E Cuvântul lui Dumnezeu dacă poate să fugă de-a lungul generațiilor, până la marginile pământului… dacă nu fuge, ci e blocat în mine, încetează să mai fie Cuvântul Domnului… adică eu ucid Cuvântul; deci e viu, e mântuitor; e Cuvântul Domnului, dacă se răspândește… Altfel e ca apa unui lac, care devine stătută…

vv. 3-4

³ Dar Domnul este credincios. El vă va întări şi vă va apăra de Cel Rău. ⁴ Suntem convinşi în Domnul cu privire la voi că faceţi şi veţi face ceea ce v-am poruncit.

Credința nu e a tuturor încă, însă Domnul e credincios (fidel), își împlinește El lucrarea mântuirii, și întotdeauna e fidel față de toți.

Despre fidelitatea Domnului e interesant 2 Tm. 2,11-13: „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi; dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuși”. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că de multe ori noi nu avem credință, nu ne încredem în El, suntem necredincioși… Însă El rămâne credincios… De ce? „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuși”, iar esența Sa e să fie credincios, iubitor, milostiv și duios…

Dacă noi nu renegăm acest adevăr, El nu ne reneagă, adică e suficient ca eu să accept că „El e credincios”… Deci nu-i vorba de faptul că „eu sunt credincios”. Dacă aș pretinde că eu sunt credincios aș săvârși păcatul orgoliului… Căci credincioșia (fidelitatea) Sa mă mântuiește! Nu a mea! Iar credincioșia mea constă doar în a accepta că el e credincios față de mine… Și acest lucru înseamnă a nu-L renega, a nu ne lepăda de El.

În schimb, dacă eu neg că El ar fi credincios, e clar că nu-L cunosc, iar El nu mă poate recunoaște, căci eu spun: „Dumnezeu nu se interesează de mine, deci eu nu mă mai interesez de El”. Așadar singurul lucru pe care nu trebuie să-L facem e să nu-L renegăm, să nu spunem că El nu-i fidel; să nu negăm esența Sa, care-i fidelitate, iubire și milă. Și tocmai acest adevăr ni-L mărturisește Evanghelia.

Așadar El rămâne fidel, dincolo de orice infidelitate a noastră și, datorită acestei credincioșii a Lui „ne va întări și ne va păzi de cel rău”.

Așadar a fi întăriți în credință nu depinde de noi, ci depinde de El; de noi depinde numai să fim instabili…

Pentru a afla mântuirea, trebuie să experimentăm fidelitatea Sa… cf. Ps. 117 (116) „Puternică e iubirea Sa pentru noi. Fidelitatea Domnului durează în veșnicie”. Acest fapt ne dă un motiv valid pentru a ne simți întăriți, în pace în siguranță și mântuiți. Așadar se simțim întăriți nu în baza puterilor noastre (a orgoliului), ci în baza darului Său.

Dacă eu privesc calitățile mele, imediat cad, la fel ca Petru când îi cere lui Isus să umble pe apă… dacă-L privește pe Domnul, umblă, dar dacă privește fricile sale, se scufundă… La fel și noi, dacă privim fidelitatea Sa, rămânem întăriți, îl evităm pe cel rău; dacă privim fricile noastre, atunci facem exact ceea ce ne spun fricile noastre și ne abandonăm în mâinile răului…

De aceea Pavel are încredere în Domnul și e sigur că cei din Tesalonic vor face ceea ce el le spune… Ei vor urma această învățătură nu pentru că sunt bravi sau pentru că Pavel e autoritar, ci pentru că există fidelitatea Domnului care lucrează prin Cuvânt… Iar Pavel se încrede deja (de dinainte) în lucrarea Domnului…

Și încheie cu binecuvântarea…

v. 5

⁵ Domnul să îndrepte inimile voastre spre iubirea lui Dumnezeu şi spre ascultarea lui Cristos.

E Domnul Cel care „îndreaptă inima”. E suficient doar ca noi să nu ne împotrivim… Iar direcția pe care Domnul o imprimă inimii noastre este spre „iubirea față de Dumnezeu și spre răbdarea lui Cristos”.

Să-i cerem Domnului să înțelegem ce înseamnă să avem în inima noastră această iubire față de Dumnezeu și această răbdare a lui Cristos. Tocmai astfel Domnul imprimă direcția inimii noastre și a istoriei noastre.

Ce face Dumnezeu în noi? Ne face să-L iubim pe Dumnezeu! Acțiunea Sa în noi e să ne dea iubirea față de El. Și în iubirea față de El avem răbdarea lui Cristos, adică avem capacitatea de a duce tot răul, toată greutatea negativului și de a-i iubi pe toți frații, așa cum i-a iubit El… Și aceasta e acțiunea lui Dumnezeu în noi, pe care El cu siguranță o săvârșește, pentru că e lucrarea Sa. E suficient ca noi să percepem această acțiune și să-I permitem să o facă.

Cu alte cuvinte, El intră în adâncul inimii noastre și ordonează, îndreaptă viața noastră… Noi tindem constant să ne pierdem, dar El dirijează, în sensul că îndreaptă, ordonează existența noastră, cu ajutorul iubirii Sale.

* * *

Texte…

Despre rugăciune, care-i firul care ține unite toate elementele acestui text, cf. Lc. 11, 9-13, Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului, Rm. 8, 28-29

Despre a ne însuși tradiția, despre a o face să fie a noastră, ceea ce ne transmite Biserica, deci să vedem care e raportul nostru cu Biserica citind cf. Exod. 32,32, care-i atitudinea lui Moise… Atitudinea lui Pavel, Rm. 9,3; atitudinea greșită a discipolilor, cf. Lc. 9, 51-56; atitudinea lui Isus, cf. 2 Cor, 5, 14; Gal. 3,13; 2Cor. 5,21, e Cristos care se face păcat și blestem pentru toți, deci nu exclude și nu condamnă pe nimeni.

Despre Cuvântul care fuge (se răspândește), căci nu e legat, 2Tm. 2,9; Ps. 147;

Despre credincioșia Domnului, cf. Ps. 117; 2Tm. 2, 11-13;

Despre Dumnezeu care dirijează, conduce inimile noastre, și toată istoria, cf, Ps. 33; Ps. 136 care ne spune de ce există întreaga istorie, „pentru că veșnică e mila Sa”.