2Tesaloniceni 3,6-18

Psalmistul se referă la rugăciunea obiectivă, descriind creația care cântă lauda Domnului, a Creatorului care a muncit timp de șase zile. Lauda este exprimată prin vocea omului care-și unește efortul său cu cel al lui Dumnezeu: omul colaborează cu Dumnezeu în lucrarea creației. Vom trata acest aspect…

Se citește 2 Tes. 3, 6-18

6 Vă poruncim, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să staţi departe de orice frate care umblă în neorânduială şi nu ţine tradiţia pe care a primit-o de la noi, 7 căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne imitaţi. Noi n-am umblat în neorânduială între voi, 8 nici n-am mâncat pâine de la nimeni pe degeaba, ci am lucrat cu trudă şi osteneală, noaptea şi ziua, ca să nu fim povară pentru nimeni dintre voi.9 Nu că n-am fi avut dreptul, ci ca să vă dăm în noi înşine un exemplu pentru a fi imitaţi. 10 Căci şi când eram la voi, v-am poruncit acestea: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. 11 Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot. 12 Unora ca aceştia le poruncim şi-i sfătuim în Domnul Isus Cristos să-şi mănânce pâinea proprie, muncind în linişte. 13 Însă voi, fraţilor, să nu obosiţi în a face bine. 14 Dacă cineva nu ascultă de cuvântul nostru din această scrisoare, pe acesta însemnaţi-l şi să nu mai aveţi nici un fel de legătură cu el, ca să-i fie ruşine. 15 Totuşi, să nu-l consideraţi ca duşman, ci mustraţi-l ca pe un frate.
16 Însuşi Domnul păcii să vă dăruiască pacea întotdeauna şi în orice fel. Domnul să fie cu voi toţi! 17 Salutul [e scris] cu mâna mea, Paul. Acesta este semnul meu pe orice scrisoare. Aşa scriu eu. 18 Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toţi!

Concluzia scrisorii conține o poruncă – porunca de a sta departe de cine nu muncește, de cine se comportă în mod dezordonat. Așadar, e o excomunicare pentru cei care nu muncesc. Scopul acestei excomunicări, a ruperii comuniunii cu cine nu muncește, nu are în vedere condamnarea lui sau ca acesta să se piardă, ci i se arată că, dacă nu muncește, nu e în comuniune cu alții. Pentru că, așa după cum Dumnezeu intră în comuniune cu omul tocmai muncind și dându-i creația, tot la fel omul intră în comuniune cu un alt om prin slujire și prin munca mâinilor sale. Deci cine nu muncește, înșală și fură, deci rupe comuniunea. Atunci acest gest îi arată celui care nu muncește ceea ce el face.

Tema fundamentală a acestui text este viața ordonată (bine organizată). În această Scrisoare, Pavel atinge temele mari ale credinței noastre: venirea Domnului și anticristul, lupta dintre bine și rău și victoria finală a lui Cristos. Întreaga noastră istorie tinde spre victoria lui Cristos. Așadar, ne-am aștepta la un final sublim… De fapt, finalul scrisorii e sublim, căci vorbește despre lucrul cotidian, care-i munca. Adică se accentuează că – în viața de zi cu zi – se trăiește așteptarea Domnului.

Căci e foarte ușor ori să uităm sensul vieții – care-i reîntoarcerea Domnului – ori să trăim acest sens în mod vândut (înstrăinat, greșit, nebun), judecând că „Și pentru că trebuie să se întâmple reîntoarcerea Domnului, nimic nu mai are importanță: deoarece important e numai să ajungem la scop, să fim pe culme, deci, nu mai e important să urcăm…”. Acest exemplu ne ajută să pricepem ce înseamnă riscul de a trăi în mod „vândut”.

În schimb, să înțelegem că prezentul, în cotidianul său, în efortul său, în opacitatea sa, e locul în care noi trăim călătoria spre țintă și aceasta e problema credinței. Altfel nu ar exista istorie, ar fi inutil să mai trăim în lume și ar fi suficient ca deja să murim… sau ar fi suficient ca Domnul, prin harul Său, deja să ne ducă la țintă.

În textul acesta vom aborda temele cotidianului, ale muncii și vieții ordonate… Ce înseamnă toate acestea din prisma credinței? Vom sublinia că așteptarea viitorului înseamnă a trăi deja un prezent ordonat. Ordonat înseamnă că are cap și coadă… are priorități, are un scop, o țintă… că totul are un țel, altfel nu există ordine.

E de reținut că viața dezordonată e răul maxim, căci este pierderea vieții. Deoarece ordinea stabilește succesiunea lucrurilor, viața noastră este timp… Când lucrurile nu află timp, nu află spațiu pentru a intra în viață.

Temele sunt trei: munca, apoi corectarea frățească și viața ordonată…

Pavel spune că prezentul e important. Tesalonicenii riscau să alunece, adică să fugă deja în viitor. În situația lor puteau exista două riscuri: să aibă nostalgia trecutului, sau să amâne totul într-un viitor… În schimb, e specific credinței să sublinieze importanța prezentului. Deși se vorbește despre eternitate, se subliniază că, pentru noi, eternitatea începe acum! Se arată importanța sârguinței în prezent, dar nu se spune să exagerăm, ci să fim sârguincioși, căci credința se trăiește trudind… și iubirea se arată ca fiind concretă.

v. 6

6 Vă poruncim, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să staţi departe de orice frate care umblă în neorânduială şi nu ţine tradiţia pe care a primit-o de la noi,

Acesta e un ordin, o poruncă. Pavel are autoritatea apostolului. El niciodată nu-i autoritar, dar își exercită autoritatea. Și acest ordin privește corectarea frățească, mai mult, e un ordin de excomunicare: „tu îndepărtează fratele care se comportă așa”, nu pentru a condamna fratele, ci pentru ca fratele să înțeleagă că, prin comportamentul său, stă departe… Așadar e un gest care dă pe față ceea ce fratele face fiind delăsător…

Și e important ca între noi să reușim să ne corectăm, să ne spunem lucrurile care nu merg, căci „nu-i adevărat că totul merge bine”! Nu ne putem minți! Dacă spunem că totul merge bine, mai apoi vom plăti scump… Când lucrurile nu merg, trebuie spuse, chiar trebuie arătate, scoase la lumină, cu un gest concret care să-i transmită fratelui mesajul că el, în realitate stă departe, adică nu e in comuniune cu noi… ci doar profită de pe urma comunității…

Acest a sta departe e aspectul corectării frățești…

Corectarea frățească e gestul cel mai perfect al iubirii. Așadar, mai înainte de a face corectarea frățească avem nevoie să străbatem un lung drum… Și cu adevărat e nevoie, mai înainte să-i vrem binele celuilalt, să-l acceptăm și nu să vrem să-l condamnăm ori să-l excludem, să nu vrem să-l ucidem sau să-l descurajăm…

În Mt. 18 corectarea frățească urmează după pilda „oii rătăcite”, care trebuie căutată, deci persoana pierdută nu trebuie îndepărtată, ci trebuie căutată. Așadar numai când îl acceptăm cu adevărat pe fratele, numai atunci putem face corectarea frățească. Unde nu există acceptare, nu poți să faci nici corectare… căci e evident că-i doar o luptă: te deranjează că celălalt se comportă așa.

Corectarea frățească se naște dintr-o iubire necondiționată pentru altul, o iubire pe care o ai tocmai pentru că-i vrei binele și atunci îi arăți acele lucruri negative. Iar celălalt primește observațiile tale chiar cu recunoștință… Omul trebuie să fie matur și sincer pentru a accepta corectările.

Corectarea frățească este culmea iubirii în comunitate, acolo unde e posibil… și-n interiorul vieții de cuplu… Iar motivul îndepărtării este „pentru că fratele se comportă fără fără rânduială”. Ordinea e un lucru important… și înseamnă că un lucru are un început și un sfârșit.

Opusul ordinii este haosul, care-i moartea, reîntoarcerea în nimic. Dacă un om și-ar muta urechea sub picioare sau ochiul în buzunar, aceste organe nu i-ar mai fi de folos… Așadar, e bine ca omul să fie ordonat, așa cum a fost creat. La fel și viața umană trebuie să fie ordonată: să aibă un început și un sfârșit, un țel… Iar ordinea se face fixându-ți un principiu, adică ceea ce te interesează în viață… și în baza acestui principiu ordonezi, organizezi restul și atunci totul formează o unitate organică: adică există un punct important și tot restul e în funcție de acest punct important, se structurează în jurul lui.

Unde lipsește această structură, unde lipsește ordinea, înseamnă că lipsește scopul, lipsește sensul, deci lipsește ordinea.

Pentru că omul e creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toate puterile, cu toată inteligența și pe aproapele ca pe sine… dacă-i lipsește ordinea, înseamnă că pe acel om nu-l interesează această poruncă. Și acest fapt nu dă formă, nu pătrunde-n viața sa concretă.

Viața omului trebuie să corespundă efectiv vieții spiritule, să nu fie divizată (ruptă) în două părți… Multă lume se roagă, dar rugăciunea multora este „o gâdilire spiritualicească”, iar apoi viața concretă merge pe contul ei. Dar aceasta nu e rugăciune.

Adevărata rugăciune este cea care ordonează viața ta. Altfel e o rugăciune falsă.

Cum putem să ne ordonăm viață? Eliminând dezordinea, adică plăcerile tale dezordonate despre care tu știi că te deranjează pentru că te împiedică să-ți urmezi scopul, astfel încât eliminând aceste iubiri dezordonate, tu să poți căuta și afla voia Domnului, în toate lucrurile.

Iar voia Domnului, în toate lucrurile, este ca eu să trăiesc toate lucrurile ca slujire, ca iubire pentru El și pentru frați. Așadar când se vorbește despre viața ordonată se înțelege substanța vieții noastre și nu un lucru „în plus”.

În zilele noastre trăim destul de des o viață destructurată, dezorganizată – fără o ordine interioară – și, lipsind ordinea interioară, viața omului e ordonată de altceva, adică de idoli și de ceea ce el face… Așadar e important să avem o ordine interioară…

Omul nu trebuie să-și inventeze ordinea, căci după Pavel ea îi este dată prin tradiție: „orice frate care umblă fără rânduială, și nu după tradiția primită de la noi”… Așadar ordinea (rânduiala vieții) nu o inventăm noi! Soarele răsare, deci nu noi trebuie să-l inventăm; lucrurile au structura lor, nu trebuie să o inventăm noi; viața are o cale a ei, urmeaz-o!… Deci există o latură obiectivă a creației pe care trebuie să o respectăm. Și apoi avem deja experiența altora, tradiția… Dacă alții îmi spun un lucru pe care ei l-au experimentat, înseamnă că are un sens. Deci, cel puțin, să probez, pentru a mă convinge că-i așa… Căci dacă de fiecare dată noi ar trebui să inventăm fiecare lucru, am avansa foarte puțin în viață…

Așadar există o formă de aderare la structura fundamentală, care-i deja existența noastră: noi trăim și ne desfășurăm (ne dezvoltăm) în timp, dar în dezvoltarea vieții noastre Dumnezeu a întipărit ceva profund, care dă sens dezvoltării vieții, și este asemănarea noastră cu El. Și înseamnă tocmai a-L iubi pe El și a iubi aproapele. Și acest lucru – întipărit de Domnul – trebuie să ordoneze toate acțiunile noastre.

Iar partea fundamentală a ordonării (a rânduielii) privește munca. Munca nu-i fără importanță. Odihna este pentru ziua a șaptea… Cu alte cuvinte, ținta e după, iar acum, în această viață avem parcursul de urmat. Așadar, Creația nu-i completă! Munca noastră completează creația și ne completează pe noi.

Ordinea e ceva vital, e ca o perspectivă, un motiv de a fi, care pătrunde viața noastră, e ceva care dă sens vieții noastre și ne permite să o trăim activ. În caz contrar, noi suntem „trăiți”, apăsați, doborâți, târâți de lucruri, chiar de cele pe care le facem, adică ele ne stăpânesc… Și inclusiv lucrurile pe care le auzim, imediat ne domină și ne controlează… Așadar noi nu mai trăim, ci suntem apăsați.

vv. 7-8

7 căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne imitaţi. Noi n-am umblat în neorânduială între voi, 8 nici n-am mâncat pâine de la nimeni pe degeaba, ci am lucrat cu trudă şi osteneală, noaptea şi ziua, ca să nu fim povară pentru nimeni dintre voi.

Pavel se dă pe sine ca exemplu. Modelul pe care-l avem înaintea ochilor e foarte important, mult mai important decât ne-am putea închipui. Omul are nevoie de modele, fie pentru că el nu trebuie să inventeze totul, fie pentru că trebuie să vadă practic o oarecare ordine, rânduială… Adică văzând un om care trăiește cu rânduială, pot spune: stilul său mă interesează și pe mine… adică mărturia (exemplul) lui îmi arată ordinea. Iar Pavel oferă mărturia sa… Oferindu-și mărturia, Pavel e foarte umil, căci dacă ar spune-o din orgoliu, ar fi în păcatul trufiei.

În schimb, în toată viața sa el, apostolul urmărește să trăiască valorile pe care apoi le vestește. Și atunci el arată viața sa, care e publică: „voi știți”.

Viața apostolică mereu e publică, căci nu există lucruri ascunse.

Așadar „voi știți cum trebuie să ne imitați”, pentru că apostolul se prezintă ca fiind el, cel care caută mai întâi să trăiască Cuvântul pe care-l vestește.

Noi suntem specialiști în a observa defectele sale, pentru a le imita pe acestea… În schimb ar trebui să vedem acele trei lucruri bune care există în fiecare om și a le imita pe acestea, mai ales în cazul apostolului. E adevărat că Pavel are defectele sale… de ce să le imităm pe acestea?

În text, Pavel pune ca lucru de imitat ordinea sa, iar prin „ordine” înțelege tocmai munca. „Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă și cu trudă, am lucrat noaptea și ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi” (v. 8).

Așadar a trăi cu ordine, înseamnă a trăi muncind. De ce dă Pavel atât de mare importanță muncii? Și apoi era vorba de o muncă manuală, care-n lumea greacă numai sclavii o făceau… În schimb în lumea ebraică, rabinii munceau.

Munca manuală e extrem de importantă pentru Pavel… Mâna este creată pentru a primi, pentru a munci, pentru a transforma, pentru a da, pentru a cânta, pentru a comunica… este un instrument principal, esențial, pe care-l are omul…

Cu alte cuvinte, gândul trebuie să ajungă la mână… pentru a fi eficient, și orice sentiment trece prin mână pentru a avea eficiență…

În ce constă munca pentru Pavel? Mai întâi de toate constă „în a nu fi o greutate pentru nimeni”; în a arăta gratuitatea evanghelizării, adică faptul că el nu vrea banii altora (de fapt, primul țel al muncii este hrana, adică prin muncă să putem să ne susținem viața). Iar Pavel vrea să trăiască, fără să fie o povară pentru alții.

Pentru noi e ideal ca munca să o facă alții, iar noi să avem profitul… Și, în zilele noastre, cu cât se muncește mai puțin, cu atât se câștigă mai mult… Însă această logică nu-i corectă! Căci munca se face cu efort și cu sudoare.

Dacă nu ar fi existat păcatul, munca nu ne costa efort și sudoare, dar după păcat, efortul și sudoarea sunt simțite de toți oamenii. Dacă un om nu depune efort și sudoare, înseamnă că acel om își folosește energiile sale pentru a-și face puțin rău… Căci el nu știe ce să facă cu energiile sale… Ar fi mai bine dacă le-ar folosi în sens pozitiv…

Aspectele muncii sunt: se muncește pentru a putea mânca; se muncește pentru a nu fi o greutate pentru alții. A fi o greutate înseamnă „a suge” (a profita de) munca altuia; munca e timp, căci munca are nevoie de timp, iar timpul e viață. Deci un om care muncește pentru tine își sacrifică viața pentru tine. Tu nu ai dreptul să-i iei viața nimănui… căci toți suntem promotori, promovând viața altuia. Deci, cu munca ta, colaborezi la creația lui Dumnezeu – care-I slujitorul tuturor – iar munca ta e o slujire adusă vieții.

Ori vedem munca (lucrul) ca fiind o slujire în favoarea vieții și atunci are un sens și orice muncă e frumoasă și nobilă… sau căutăm să evităm munca și aducem o slujire în favoarea morții, căci apar subjugarea, exploatarea, dezbinările, profitarea de pe urma celor neputincioși, și lupta pentru a-i stăpâni pe alții…

Așadar e fundamental să existe o ordine în muncă, o stăruință în muncă, un efort, o sudoare, a căuta să nu fim o greutate pentru nimeni, a face caritate față de alții, a fi în slujirea vieții, a nu fura timpul și viața altora…

Prin muncă se colaborează la creație și ea devine un instrument (o exercitare) de iubire și de credință față de alții

Până când noi muncim pentru a avea „necesarul”, există o limită… căci necesarul e ceea ce-ți e suficient să trăiești… Când muncim pentru a avea „utilul (lucrurile care-mi folosesc)”, limita e mai încolo, dar încă există o limită… Când muncim pentru a avea „un confort”, vom munci mai mult, adică vom fi puțin mai sclavi… dar încă există limită… Însă atunci când muncim pentru a ne mândri și pentru a avea o imagine, omul nu mai are limită…

Așadar, e interesant cum munca sclavizează (subjugă) omul, cu atât mai mult cu cât limita muncii se mută dincolo „de necesar” înspre confort și mândrie, iar la urmă omul doar devine sclavul muncii, pentru a obține lucrurile inutile, deci lipsite de valoare, care ar trebui să ne dea plăcere și să ne distreze… Poate că nu ți se întâmplă ție, ci alții trebuie să-și sacrifice viața pentru tine…

Deci e interesant să luăm în considerare aceste aspecte ale muncii… la nivel amplu, global… Într-o economie de supraviețuire – cum era cea antică – era ușor să se stabilească marginea, limita muncii… Însă, în zilele noastre nu mai e atât de ușor să stabilim marginea muncii… ce-i necesar, ce e util, ce e convenabil, ce e futil în zilele noastre?

Discursul despre muncă e important… Noi nu ne dăm seama, dar lumea plătește pentru întreaga noastră căutare după lucrurile inutile… căci blocul economic e unic în întreaga lume… Așadar, după cum Pavel îl ajuta pe creștinul care nu lucra – să-și dea seama de greșeala sa, de faptul că el dăuna întregii comunități – la fel și noi ar trebui să luăm la cunoștință (să înțelegem) că felul biblic de a munci pe care-l propunem noi, nu dăunează întregii omeniri.

vv. 9-10

9 Nu că n-am fi avut dreptul, ci ca să vă dăm în noi înşine un exemplu pentru a fi imitaţi. 10 Căci şi când eram la voi, v-am poruncit acestea: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.

Pavel spune că ar avea dreptul să trăiască de pe urma muncii sale apostolice, în sensul că el își dedică viața și timpul său altora, iar alții, recunoscând acest dar al său, îl susțin (îl sprijină cu cele necesare traiului), căci spun: după cum el ne dedică întreaga zi, și noi îi oferim cinci minute din viața noastră…

Dar apostolul nu acceptă să fie ajutat. De ce?

Pentru că-i e frică de faptul că dacă un om nu e încă evanghelizat poate să judece astfel „Acesta mă caută, pentru că numai așa poate să profite de mine… speră să obțină ceva…”. De aceea Pavel, din principiu, nu dorea nimic de la comunitatea pe care în acel moment o evangheliza, ci el se susținea prin munca depusă de el însuși, astfel încât să fie clar pentru ascultătorii săi că ceea ce el vestea era gratuit, era grație, era dar. Dar dacă ei doreau să facă binele (pomană), îi lăsa să-l facă; cf. strângerea de ajutoare pentru Ierusalim…; sau a acceptat darurile celor din Filipi, dar pe când trăia el într-o altă comunitate, deci atunci când știa că nu mai poate exista dubiul gratuității evanghelizării sale.

Așadar Pavel spune: „Aș putea avea dreptul să fiu susținut, pentru că eu îmi cheltuiesc și-mi dau viața pentru voi, deci vă dau timpul meu, însă pentru a vă da un exemplu de gratuitate și de îngrijire a altora, nu accept acest drept”.

Apoi continuă: „Căci și când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (v. 10).

Vrei să nu muncești, pentru a sta să te rogi, ca să aștepți reîntoarcerea Domnului? Bine… Însă atunci să nu mănânci! E un mod de a spune paradoxal prin care Pavel asociază munca cu hrana, deci cu viața. Cu alte cuvinte, „pentru că tu vrei să trăiești, așteptându-L pe Domnul, atunci așteptându-L, mănâncă și muncește!

Tu crezi că vine repede Domnul? Atunci poți să amâni să mănânci, până va veni timpul eshatologic… Ah! Tu crezi că va întârzia puțin? Atunci, între timp, muncește! Muncești, te susții și îi ajuți și pe alții.

După cum vedem, acest timp de așteptare a Domnului – care durează de 2000 de ani și încă mai poate dura (se mai poate prelungi), și care e sensul vieții noastre – nu e un timp neutru în raport cu țelul (scopul, ținta), căci tocmai în acest interval eu sunt chemat să trăiesc ordinea… Iar ordinea e porunca lui Dumnezeu: de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele… Și a iubi înseamnă a sluji. Înseamnă a împărtăși cu alții propriile bunuri, propriile puteri, propria energie și propria inteligență, adică a împărți cu alții tot ceea ce ești și ceea ce ai. Toate acestea înseamnă a iubi.

Prin urmare, acest timp e munca ta, e locul în care tu deja trăiești ordonat și proiectat spre scop, spre țintă… Dacă noi nu ținem seama de acest lucru, ne separăm de țel, de așteptarea Domnului și de comuniunea cu El.

Așadar excomunicarea pe care Pavel o poruncește pentru cine nu muncește are o însemnătate profundă. Noi nu ne dăm seama cât de gravă este lenea… Prin lene ne eliminăm din circuitul vieții, din cercul darului, din sfera lui Dumnezeu, deoarece profităm de alții, nu-i iubim, nu ne interesează nimic…

Așadar lenea nu-i un lucru mic… E principiul tuturor dezordinilor. Un om, atunci când nu știe ce să facă, imediat „umblă fără rânduială și iscodește”.

v. 11

11 Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot.

În limba greacă ar fi: „Muncesc mult mai mult cei care nu fac nimic”. Cu alte cuvinte, munca cea mai grea este „a face nimic”, adică sunt ocupați să nu facă nimic. Pentru că în continuu sunt neliniștiți, preocupați cu lucruri mari… Dar, de ce? Ca să nu facă nimic. Pentru că cine nu face nimic e mult mai preocupat, mai neliniștit și mai ocupat… Cine muncește are de făcut doar munca sa… și o face.

Așadar împotriva unei vieți pline de neliniște, preocupare, supărare, oboseală… dar fără o muncă concretă, Pavel propune o viață ordonată în care se muncește normal, ordonat, în pace și-n liniște.

vv. 12-13

12 Unora ca aceştia le poruncim şi-i sfătuim în Domnul Isus Cristos să-şi mănânce pâinea proprie, muncind în linişte. 13 Însă voi, fraţilor, să nu obosiţi în a face bine.

Când ne propune să muncim și să ducem o viață ordonată, apostolul adaugă și să muncim cu liniște și pace. Liniștea în limba greacă este esechia, însemnând calmul, pacea, și nu munca în neliniște, agitație și îngrijorare.

Trebuie să înțelegem că munca noastră e ceea ce ne face asemănători cu Dumnezeu, pentru că omul e unicul animal (unica viețuitoare) care muncește. Celelalte animale nu muncesc, ci adună și vânează. Însă omul participă la activitatea divină de a transforma pământul, are o putere demiurgică, importantă. Iar Dumnezeu a pus omul pe pământ pentru ca să „apere și să cultive”. Și sunt două misiuni opuse.

A apăra înseamnă a păstra, deci a nu distruge. A cultiva înseamnă a face să crească, să se dezvolte, adică a se schimba.

Așadar rolul omului e delicat: trebuie să păstreze lucrurile – să nu le distrugă – și, totuși, nu trebuie să le lase așa cum sunt, ci cu adevărat trebuie să le cultive, să le ajute să crească. Omul pornește de la creația lui Dumnezeu, pentru a face să crească această creație. Prin munca omului, creația își află (atinge) împlinirea. Așadar orice fel de muncă are o mare demnitate. Și e important să fie o muncă ordonată, adică să aibă un țel.

O muncă a omului care nu-i ordonată și nu are un scop își are doar scopul în sine adică denotă că omul muncește doar pentru a munci, și atât… și e lucrul cel mai rău. Nu era pericolul tesalonicenilor, ci e pericolul muncii din zilele noastre: o mare muncă dezordonată… și fără scop.

Scopul muncii – a oricărei munci sau ocupații de ale noastre – e iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele! Dacă munca nu are acest țel, e distrugătoare. Trebuie să ținem seama de prioritatea omului – în toate dimensiunile sale – în fața muncii.

E frumos îndemnul de „a munci în liniște”. E interesant că vorbind despre muncă, Pavel enumeră: efortul, truda și liniștea.

Dacă unii nu muncesc, Pavel sugerează: „Voi fraților nu pregetați (nu încetați) să faceți ce este bine”. A face binele implică efort, Pavel ne spune să depunem acest efort…

vv. 14-15

14 Dacă cineva nu ascultă de cuvântul nostru din această scrisoare, pe acesta însemnaţi-l şi să nu mai aveţi nici un fel de legătură cu el, ca să-i fie ruşine. 15 Totuşi, să nu-l consideraţi ca duşman, ci mustraţi-l ca pe un frate.

Cine trăiește dezordonat trebuie „notat în registru”, în mod public și să „nu aveți raport cu el”, nu vorbiți cu el… Dar nu pentru că ar fi un dușman, ci „pentru ca să se rușineze că se comportă așa”.

Și e foarte important să ne rușinăm de răul făcut. Ar fi minunat dacă ne-am rușina mereu de răul făcut… În zilele noastre, de obicei, ne mândrim cu răul făcut… Nu! Ci noi trebuie să ne rușinăm, astfel încât pe viitor să nu-l mai facem.

Pavel ne indică un mod pentru a-l ajuta pe cel leneș: „să nu-l considerăm un dușman, ci să-l povățuim ca pe un frate” (v. 15).

Ce diferență există între un dușman și un frate? Că fratelui tu îi spui răului greșeală, astfel încât el să se schimbe și, când știi că se schimbă, refaci legătura… Dușmanului însă îi spui răul cu intenția de a-l distruge, de a-l nimici pe acel ins… Asta-i diferența: este diferit modul în care tu spui, povățuiești.

De multe ori ne supărăm atunci când tatăl îi zice fiului lucrurile care nu merg bine… Oare ar trebui să-i spună că merg bine? E datoria tatălui să-i spună că lucrurile nu merg bine. De ce să se supere? E adevărat că lucrurile se pot spune într-un mod (și pe un ton) mai mult sau mai puțin bun… depinde de temperamentul fiecărui om… Dar a sfinți, a lăuda răul e ceva urât… Noi trebuie să ne rușinăm de rău!!! „Împărăția cerurilor va veni atunci când nebunii se vor rușina de nebunia lor”.

Dar, până când ne lăudăm cu răutatea noastră, e ceva urât, ceva necreștinesc…

Practic, această formă de excomunicare – de a nu avea raporturi – trebuie să fie ceva de moment și să aibă un scop precis: ca să se rușineze de rău.

Și a simți rușine de răul făcut e sentimentul cel mai înalt pe care-l putem avea: înseamnă că deținem noțiunea de bine și de admirare a binelui. Din nefericire, prea des noi nu iubim binele și nici nu ne rușinăm de rău. Cert este că e just să avem aceste sentimente.

vv. 16-18

16 Însuşi Domnul păcii să vă dăruiască pacea întotdeauna şi în orice fel. Domnul să fie cu voi toţi! 17 Salutul [e scris] cu mâna mea, Paul. Acesta este semnul meu pe orice scrisoare. Aşa scriu eu. 18 Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toţi!

Latura importantă a concluziei este schimbarea tonului lui Pavel, care ne descoperă spiritul apostolului: după ce a spus „vă poruncim, rupeți comunicarea cu el, să se rușineze… dar nu-l considerați dușman…”, în mod liniștit spune: „Domnul păcii să vă dea pacea mereu și în tot chipul” (v. 16).

Cu alte cuvinte, chiar și aceste lucruri atât de negative nu-i tulbură pacea lui Pavel și nici celor care le ascultă. E cu adevărat admirabil!

După ce a făcut o observație dură – care putea să deranjeze -, Pavel încheie subliniind darul păcii.

Așadar a spune adevărul nu trebuie să anuleze pacea. Chiar și rușinea pentru răul făcut e o cale pentru a ajunge tot la pace… Și e minunat că biruie pacea. De ce? Pentru că deja Pavel are în inimă această pace. Cu alte cuvinte, dacă el spune tesalonicenilor aceste lucruri, aceste observații, o face pentru că le vrea binele. Deci nu-și pierde pacea nici dacă spune lucrurilor pe nume. În schimb, noi ne dăm seama că, atunci când trebuie să facem vreo observație cuiva, ne pierdem pacea. Întotdeauna îi spunem lucrurile oarecum supărați, pentru că ne pare rău că i le spunem. E adevărat! E just să ne pară rău că trebuie să-i facem acea observație, dar ar trebui să avem acea nestricată pace pentru a le putea transmite celui în cauză. Să avem acel raport bun cu Domnul ca să spunem observațiile cu pace, așa cum face Pavel.

Să avem această pace „mereu și în orice fel”, pentru că Domnul e cu noi.

Apoi adaugă salutul său și, la fel ca-n toate scrisorile, încheie cu binecuvântarea. Iar binecuvântarea este charis, adică grația, iubirea, bucuria… „darul lui Cristos să fie mereu cu voi!”.

Reluând pe scurt temele Scrisorii, ne amintim că Pavel a început spunând că venirea Domnului nu-i atât de aproape precum se crede îndeobște… Acum am înțeles de ce Pavel încheie cu tema muncii: oamenii credeau că sfârșitul era atât de aproape încât au abandonat munca… Sfârșitul nu-i atât de aproape pentru că, mai înainte de venirea Domnului, va fi anticristul. Am descris însușirile anticristului, adică ale acestui rău care lucrează în lume, care exista și-n urmă cu 2000 de ani și care acum este demascat mai mult decât era în urmă cu 2000 de ani. Apoi concluzionează: atunci fraților, între timp, în timp ce în lume lucrează anticristul, și voi așteptați venirea Domnului… ce faceți? Trăiți o viață ordonată! Adică viața voastră de zi cu zi să aibă un principiu – care-i principiul creației și anume că Dumnezeu a făcut lumea bună, ca fiind darul Său oferit omului – deci, voi colaborați în lume pentru a împărți viața voastră cu frații. Și acesta e singurul mod de a-L aștepta pe Domnul: să avem responsabilitate în prezent, trăindu-l ca dar și dăruindu-l.

Apoi recomandă: cine nu face așa, excomunicați-l, dar nu pentru a-l îndepărta, ci pentru ca să se rușineze și să se convertească.

A excomunica, adică a rupe comuniunea pentru a face vădit ceea ce celălalt deja a făcut, e un lucru foarte important și pozitiv… În general, noi nu avem curajul să facem acest lucru: nu avem curajul să-i spunem unuia că greșește, căci ne e frică să nu facem o figură urâtă, dar e ceva greșit.

Poate că le spunem prea mult fiilor că greșesc, riscând să-i aducem la disperare. În acest caz ar fi util să le zicem și ceea ce fac pozitiv.

Însă în privința unor lucruri, chiar și de comportament, dacă există erori, e just să ni le spunem și să ne ajutăm…

E adevărat că situația din zilele noastre e diferită, în sensul că există mulți șomeri și mulți oameni care cu greu își păstrează locul de muncă… Discursul lui Pavel vizează și răspunde situației de atunci… deci, pentru a-l înțelege corect, trebuie să cunoaștem cultura din acea vreme…

Pe de altă parte, cuvintele lui Pavel sunt Cuvântul lui Dumnezeu care-i valabil în veșnicie, deci Cuvântul ne atinge în viața noastră de zi cu zi.

Tesalonicenii spuneau că-L așteaptă pe Domnul. Așadar noi trebuie să învățăm să trăim așteptarea Domnului în prezent, ca fiind o slujire a aproapelui, muncind și făcând cu pace tot ceea ce-i posibil.

Acest îndemn e Cuvântul lui Dumnezeu.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag