Primul sigiliu (Apoc. 1-3)

Prologul cărţii

Revelaţia lui Isus Cristos, pe care Dumnezeu i-a dat-o ca să arate slujitorilor Săi cele ce trebuie să aibă loc în curând. El a făcut-o cunoscută trimiţând-o prin îngerul lui, slujitorului său Ioan, care a mărturisit că toate câte le-a văzut sunt cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Cristos. Fericit cel care citeşte şi cei care ascultă cuvintele profeţiei şi ţin cele scrise într-însa, căci timpul este aproape” (Apoc. 1,1-3).

Timpul este aproape” (Apoc. 1,3). Timp şi spaţiu. Timpul sacru şi spaţiul sacru sunt esenţiale în interpretarea întregii Apocalipse, pentru că ea este o carte de liturghie care descrie celebrarea misterul; una dintre cărţile secrete cel mai bine ascunse din întreaga istorie a omenirii şi foarte dificil de înţeles. Au fost oferite multe interpretări acestui text sacru, însă niciuna nu poate să pretindă în mod absolut că este cea sigură, corectă.

Şi noi – în timpul acestor cateheze – vrem să căutăm (printre cuvintele cărţii) sensul ei ascuns, tainic. Şi nu avem nicio siguranţă că vom reuşi să înţelegem sensul originar, deoarece textul sacru este criptat (codificat) prin semne, prin simboluri. A trăi Liturghia înseamnă, efectiv, a şti să decodifici şi de aceea vom încerca să înţelegem care este mesajul real al Apocalipsei. Capacitatea de a decodifica este oferită numai celui care pătrunde în mister, căruia i s-a predat „limba” pentru a putea vorbi în limbajul Apocalipsei. Deci vom încerca să înţelegem tocmai orizontul fundamental pentru a desluşi (a decodifica) conţinutul acestei cărţi.

Pentru Cartea Apocalipsei numerele sunt foarte importante. Numărul „opt” simboliza prima zi, după a şaptea – care în tradiţia ebraică era sabatul, adică sâmbăta[1].

Candelabrul cu cele şapte braţe – care lumina în trecut în faţa Sfintei Sfintelor în templul din Ierusalim – arată tocmai plinătatea creaţiei, simbolizează cele şapte zile, şi faptul că în cea de-a şaptea zi – sabatul – Domnul s-a odihnit. Creştinii vor adopta numărul opt şi nu şapte, deoarece „ziua a opta” este ziua Înviatului: cea dintâi zi după cea de-a şaptea, adică după sâmbăta, Cristos este vestit că a înviat din morţi[2]. Şi Apocalipsa este textul celei „de-a opta zile”!

Prin urmare, spaţiul şi timpul sacru explică sensul revelaţiei misterului. „Revelaţia” este cel dintâi cuvânt cu care începe textul acestei Cărţi. În greacă este apocalipsis şi acesta este titlul Cărţii, care a fost tradus în limba latină prin revelaţie.

Este interesant că ultima carte a Bibliei se numeşte „Revelaţie”[3]. Altfel spus: un om – lecturând întreaga Biblie şi ajungând la ultima carte – consideră că, în sfârşit, înţelege totul… Citind Apocalipsa îşi dă seama însă, că nu pricepe mare lucru.

Acest fapt este ciudat. Deci… Nu înţelege nimic? Sau i se cere – odată ajuns să lectureze ultima carte a Bibliei – un salt înainte, ca şi cum i s-ar spune: „Dacă vrei să înţelegi, trebuie să înveţi să cunoşti până la capăt experienţa de credinţă. Ai nevoie de asimilarea limbajului credinţei pentru a înţelege Apocalipsa”.

Prin urmare, „revelaţie” nu înseamnă numai „dezvăluire”, „descoperire” sau „manifestare”. Dacă acesta ar fi singurul sens, nimeni n-ar înţelege, în mod absolut şi complet, tot ceea ce dezvăluie Cartea.

Cuvântul „revelaţie”: „re-velare” poate însemna „a tăinui”, „a ascunde din nou”[4]. Logica este aceasta: există misterul. Taina poate fi destăinuită dar numai în măsura în care omul se lasă ri-velare (acoperit, înfăşurat), adică intră în cortul întâlnirii. Sub acest voal – adică în Templu – pătrunde şi acolo întâlneşte misterul.

Aceasta este Liturghia! Aceasta este experienţa pe care fiecare om este invitat să o trăiască în Ziua Domnului, în care – după cum stă scris – este revelat misterul lui Dumnezeu, care-l dăruieşte Fiului Său – Isus Cristos – care la rândul Său îl oferă îngerului, care-l dă lui Ioan, pentru ca apostolul să-l poată oferi celor şapte Biserici: Dumnezeu Tatăl, Isus Cristos, îngerul, Ioan şi, în final, Bisericile.

Apocalipsa este adresată celor şapte Biserici

Iată ce spune textul biblic apropo de Biserici:

Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la cel care este, care era şi care vine; şi de la cele şapte spirite care sunt înaintea tronului său; şi de la Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Domnul regilor pământului. Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin! Iată că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; şi vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului. Da. Amin! «Eu sunt alfa şi omega, spune Domnul Dumnezeu, cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul»” (Apoc. 1,4-8).

Primul număr întâlnit în Apocalipsă este şapte: şapte Biserici, şapte spirite, (şapte zile, şapte ani), şapte sigilii (peceţi) şi cele şapte duminici, adică duminicile noastre.

Numerologia este foarte importantă în textul Apocalipsei. În această Carte există 283 de numere ordinare, cardinale şi fracţionare, adică cca 13 numere în fiecare dintre cele 22 de capitole ale Cărţii. Din întreaga Scriptură, textul Apocalipsei este cel mai împânzit de numere. Dată fiind această insistenţă legată de numere, înseamnă că acela care a redactat această Carte a dorit să-i spună cititorului că trebuie să înveţe să înţeleagă sensul numerelor.

Înainte de toate, vom analiza numărul „şapte”. Acesta este numărul plinătăţii, al creaţiei şi nu atât al infinitului. Există o diferenţă între numerele „o mie” şi „şapte”: „o mie” simbolizează o multitudine, un lucru care nu are sfârşit; „şapte” reprezintă plinătatea, ceea ce este plin, împlinit.

Prin urmare este vorba de „plinătatea” Bisericii – căci textul subliniază că sunt „şapte” – cu alte cuvinte, este vorba de întreaga Biserică. Textul sacru aminteşte şi de cele „şapte” spirite, adică întregul Spirit al lui Dumnezeu.

Observăm că în aceste versete este prezentat cel dintâi anunţ trinitar criptat, în formă doxologică: „Har vouă şi pace de la cel care este, care era şi care vine” (Apoc. 1,4), adică Dumnezeu-Tatăl; „de la cele şapte spirite…” – adică de la Spiritul lui Dumnezeu – „…care sunt înaintea tronului său” (Apoc. 1,4); „şi de la Isus Cristos” (Apoc. 1,5). Iată că aceste versete fac trimitere explicită la Tatăl, la Spiritul Sfânt şi la Fiul, astfel încât Sfânta Treime este prezentă încă de la începutul povestirii lui Ioan. El pregăteşte mesajul pe care urmează să-l transmită celor şapte Biserici.

Prima viziune – în ziua Domnului – din insula Patmos

Să luăm aminte la modul în care Ioan se prezintă şi cum intră în scenă:

Eu, Ioan, fratele vostru şi părtaş cu voi la încercarea, la împărăţia şi la statornicia în Isus, mă aflam pe insula numită Patmos din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus. În ziua Domnului, am fost răpit în Spirit şi am auzit în urma mea un glas puternic, ca de trâmbiţă, care spunea: «Ceea ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea». M-am întors să văd [al cui este] glasul care-mi vorbea şi, întorcându-mă, am văzut şapte candelabre de aur, iar în mijlocul candelabrelor pe cineva ca un fiu al omului îmbrăcat cu un veşmânt lung şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul lui şi părul alb era ca lâna albă, ca zăpada, şi ochii lui ca flacăra focului, picioarele lui asemenea bronzului ca într-un cuptor arzând, iar glasul lui ca un vuiet de ape multe. El ţinea în mâna lui dreaptă şapte stele, iar din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; faţa lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea sa. Când l-am văzut, am căzut la picioarele lui ca mort, dar el şi-a pus [mâna] dreaptă peste mine, spunându-mi: «Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor. Aşadar, scrie cele pe care le-ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor veni după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna mea dreaptă şi a celor şapte candelabre este: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar cele şapte candelabre sunt cele şapte Biserici»” (Apoc. 1,9-20).

Eu, Ioan…” (Apoc. 1,9). Este vorba de Ioan care a scris Apocalipsa. Dar suntem siguri că Ioan este autorul Apocalipsei? Fiind mai atenţi – chiar dacă acest titlu: „Apocalipsa lui Ioan”, a fost însemnat în manuscrisele cele mai vechi – şi citind textul, verset după verset, nu descoperim „Apocalipsa lui Ioan”, ci „Apocalipsa lui Isus Cristos”, adică „revelaţia lui Isus Cristos” (Apoc. 1,3)! Deci, adevăratul autor al Apocalipsei nu este Ioan. El este abia pe locul patru: îl avem pe Dumnezeu-Tatăl care-l prezintă lui Isus Cristos, acesta îl dă mai departe îngerului şi el îi oferă textul lui Ioan, care abia acum intră în scenă. Aşadar, Ioan primeşte textul sacru, nu el îl creează; această revelaţie a lui Isus Cristos îi este oferită într-un moment greu al vieţii sale, căci se afla într-o situaţie de surghiun, de pătimire (chin, necaz, neplăcere), fiind exilat. Se afla pe o insulă, în Marea Egee, la aproape 55 de kilometri de malul sud-vestic al Asiei Mici, actuala Turcie (mai mult sau mai puţin, pe axa Milet). Pe această insulă fiind izolat (segregat) şi izgonit, Ioan are această experienţă mistică: este „răpit în extaz” (Apoc. 1,10). Spiritul îl cucereşte. Deci, este vorba de o perioadă de încercări, de prigoniri.

Bibliştii şi-au împărţit opiniile în ceea ce priveşte individualizarea perioadei persecuţiei: unii au pledat în favoarea celei dintâi prigoane – cea de pe timpul lui Nero care se va sinucide în anul 68 – iar alţii au fost de părere că este vorba de cea de pe timpul lui Domiţian, care va muri în 96. Totuşi, există o distanţă de 30 de ani între aceste două persecuţii. Prin urmare, autorul Apocalipsei redactează acest text înainte de anul 70 – adică înainte de distrugerea Ierusalimului – sau imediat înainte de sfârşitul primului secol? Răspunsul nu este uşor, iar interpretările bibliştilor sunt foarte diferite în funcţie de perioada de la care pleacă.

Lui Ioan i se adresează „un glas puternic care vorbea” (Apoc. 1,11), invitându-l să scrie cele văzute într-o carte pe care s-o trimită mai apoi celor şapte Biserici. Textul sacru subliniază că Ioan se întoarce să vadă un glas[5]. Dar cum se poate vedea „o voce”? Ne aflăm înaintea împletirii experienţei de „a vedea” cu aceea de „a asculta”, experienţă pe care au avut-o şi profeţii: profetul este cel care „ascultă”, dar este şi cel care „vede”. De fapt, cartea descrie „vedenia” şi „ascultarea” profeţilor. Prin urmare, Ioan este prezentat ca fiind „profetul”, cel care trăieşte experienţa profetică.

Şi întorcându-se, vede „şapte candelabre de aur” (Apoc. 1,12). Şi, alături de numărul „şapte” care desemnează plinătatea acestor candelabre, apare şi „culoarea aurului” simbol al preotului, al înviatului, al gloriei. Apoi spune că în mijlocul acestor candelabre – dispuse sub formă de cerc – se află unul care se aseamănă „unui fiu de om” (Apoc. 1,13). Cei care deja au citit Biblia, au întâlnit această imagine descrisă în capitolul al şaptelea al Cărţii lui Daniel, prezentând viziunea unuia ce este pe nori, asemănător cu Fiul Omului şi primeşte de la cel care şade pe tron – adică de la „Cel vechi de zile” (Dan. 7,13) care inspiră respect – împărăţia, puterea şi mărirea pentru a putea stăpâni peste toate naţiunile.

Acea imagine care-l descrie pe „Cel vechi de zile” – care de fapt, este Dumnezeu aşa cum era perceput în Vechiul Testament, însă este Dumnezeul lui Isus Cristos – sugerează că El oferă puterea şi mărirea Sa celui asemănător cu Fiul Omului care vine pe norii cerului.

Şi acest cineva „ca un fiu al omului” – descris în Apocalipsă – pare să fie caracterizat ca fiind o persoană în vârstă, „capul lui şi părul alb era ca lâna albă, ca zăpada…” (Apoc. 1,14). Astfel textul sacru prezintă trăsăturile lui Adonai, ale Dumnezeului din Vechiul Testament, deci ale lui Dumnezeu-Tatăl, pentru a-l descrie pe Fiul Omului. Cu alte cuvinte, este Dumnezeu în mărire; este puterea Sa care se manifestă şi se află tocmai în mijlocul acestor candelabre.

Deşi textul oferă o descriere amănunţită, noi ne vom opri la un singur aspect: „El ţinea în mâna lui dreaptă şapte stele, iar din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; faţa lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea sa” (Apoc. 1,16).

Să facem o paranteză pentru a sublinia cum în tradiţia iconografică au fost pictate unele scene din Apocalipsă. Tradiţia iconografică a dorit să prezinte ceea ce textul sacru descrie. Dar cum se poate picta o persoană având o sabie care-i iese din gură, cu două tăişuri… Tabloul nu este prea frumos… Însă trebuie să înţelegem că Biblia însăşi ne spune că forţa Cuvântului lui Dumnezeu este mai pătrunzătoare şi mai ascuţită decât o sabie cu două tăişuri… Privind lucrurile din acest punct de vedere, pricepem că tocmai din gura Sa – prin excelenţă – emană acest Cuvânt, care devine un Cuvânt de judecată (sentinţă)…

Faţa lui era ca soarele” (Apoc. 1,16), adică strălucitoare… „şi ochii lui ca flacăra focului” (Apoc. 1,14). Focul este cel care purifică şi străluceşte asemenea feţei radioase.

Imediat ce l-a văzut, Ioan a căzut la picioarele sale. În acest moment, El, Fiul Omului, pune mâna Sa dreaptă – cea în care ţinea cele şapte stele – peste Ioan şi-i spune: „Nu te teme” (Apoc. 1,17). Şi continuând, îi zice lui Ioan că El este „cel dintâi şi cel din urmă şi cel viu” (Apoc. 1,17-18). Este prothos şi escathos: cel care este la începutul şi la sfârşitul întregii istorii. Şi la urmă îi descoperă sensul ascuns al stelelor ţinute în mâna dreaptă precum şi al celor şapte candelabre. Textul biblic subliniază că „cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar cele şapte candelabre sunt cele şapte Biserici” (Apoc. 1,20).

Aşadar, dacă El este Dumnezeu pe pământ, Dumnezeu înviat, om şi Dumnezeu, Isus Cristos care se află în mijlocul celor şapte candelabre, atunci este vorba de Înviatul preamărit în toată Biserica (pentru că numărul şapte – „şapte candelabre” – simbolizează plinătatea, totalitatea şi deci, întreaga Biserică invitată să celebreze Învierea lui Cristos).

Şi ne aflăm „în ziua Domnului” – pentru că tocmai acesta este momentul în care are loc teofania, revelaţia lui Dumnezeu – adică Duminica, ziua a opta, ziua în care Biserica întreagă sărbătoreşte.

Îngerului Bisericii din Efes

Capitolele al doilea şi al treilea din Apocalipsă conţin imagini structurate în funcţie de fiecare Biserică. Vom încerca să descoperim elementul specific fiecăreia dintre cele şapte scrisori, adresate celor şapte Biserici.

Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: Aşa spune cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, cel care umblă în mijlocul celor şapte candelabre de aur: Cunosc faptele tale, străduinţa şi statornicia ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi, că i-ai pus la încercare pe cei care se pretind apostoli şi nu sunt şi i-ai descoperit mincinoşi. [Ştiu] că ai răbdare şi că ai suferit pentru numele meu şi n-ai obosit. Însă am [ceva] împotriva ta: ai părăsit iubirea ta cea de la început. Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut şi fă faptele tale dintâi; dacă nu te vei converti, voi veni la tine şi voi schimba candelabrul tău de la locul lui. Totuşi ai ceva: urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi eu. Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor: celui care învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu” (Apoc. 2,1-7).

„Canonul Muratorian” din 180 d.Cr., amintea – prezentându-ne una dintre primele liste ale canonului Noului Testament – că autorul Apocalipsei a scris celor „şapte” Biserici, precum Pavel celor „şapte” Biserici (unele diferite de acestea). Numărul „şapte” exprimă faptul că ambii doreau să scrie întregii Biserici, fapt confirmat şi de acest autor din sec. al II-lea d.Cr., care admite importanţa simbolică a acestui număr.

Cartea Apocalipsei este foarte bine compusă, prin prezentarea celor şapte mesaje structurate la fel. Înainte de toate, fiecare scrisoare subliniază destinatarul ei, şi imediat urmează o autoprezentare pe care o face Isus, apoi judecata (sentinţa) pe care Acesta o atribuie fiecărei Biserici, un îndemn specific adresat fiecărei comunităţi. După aceea se aminteşte importanţa ascultării Spiritului: „Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 2,7), încheindu-se totul cu promisiunea făcută învingătorului. Sunt aşadar şase părţi care alcătuiesc conţinutul fiecărei scrisori.

La început se defineşte destinatarul: „Îngerului Bisericii din Efes, [Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea] scrie-i… ” (Apoc. 2,1). De multe ori bibliştii s-au întrebat cu privire la identitatea acestui „înger”. Unii au considerat că este vorba despre „prezbiterul” sau „fondatorul” Bisericii sau poate „o figură îngerească” căreia îi era încredinţată acea Biserică. Nu dorim în acest moment să dăm un răspuns precis, ci doar subliniem că autorul Apocalipsei a descoperit că „cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici” (Apoc. 1,20). Sunt cele şapte stele care se află în mâna dreaptă, pusă peste Ioan.

Deci peste Ioan este pusă mâna dreaptă a Fiului Omului – care ţine cele şapte stele, adică îngerii celor şapte Biserici – iar el este invitat să scrie fiecărui înger în parte.

Îngerului Bisericii din Smirna

Vom destăinui în final sensul celor „şapte stele”, şi deci al celor „şapte îngeri”, însă acum să vedem ce-i spune „glasul” îngerului Bisericii din Smirna.

Iar îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Aşa spune cel care este cel dintâi şi cel de pe urmă, cel care a fost mort şi este viu. Cunosc încercarea şi sărăcia ta – dar eşti bogat – şi batjocura din partea celor care spun că sunt iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme de ceea ce vei avea de suferit! Iată că diavolul este gata să arunce pe unii dintre voi în închisoare, ca să vă pună la încercare şi veţi avea o încercare de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi, să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor: cel care învinge nu va fi deloc vătămat de moartea cea de-a doua” (Apoc. 2,8-11).

Al doilea pas, după ce se adresează Bisericii, este realizat de autoprezentarea lui Cristos. Am ascultat ce s-a scris Bisericii din Efes: „Aşa spune cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, cel care umblă în mijlocul celor şapte candelabre de aur” (Apoc. 2,1) dar şi ceea ce s-a scris Bisericii din Smirna: „Aşa spune cel care este cel dintâi şi cel de pe urmă, cel care a fost mort şi este viu” (Apoc. 2,8). Citind întreaga „autoprezentare” a lui Cristos din aceste şapte scrisori, vom descoperi un lucru interesant: Cristos se autoprezintă în conformitate cu ceea ce de abia a fost prezentat la sfârşitul primului capitol din Apocalipsă – descrierea Fiului Omului.

Această observaţie este importantă, deoarece autoprezentarea se inspiră din cele deja văzute de Ioan. Noi ştim cine este Acesta. Este Fiul Omului, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel care are misiunea de a-L face vădit pe Dumnezeu, de a-L reprezenta în lume, în mijlocul Bisericilor. Şi astfel, istoria continuă…

Îngerului Bisericii din Pergam

Să cunoaştem mesajul adresat îngerului Bisericii din Pergam.

Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Aşa spune cel care are sabia cea ascuţită, cu două tăişuri: ştiu unde locuieşti: acolo unde este tronul Satanei. Tu ţii cu tărie numele meu şi nu ai renegat credinţa mea nici în zilele când Antipa, martorul meu cel credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Însă am câteva lucruri împotriva ta, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce cărnuri jertfite idolilor şi să se dedea la desfrânare. Astfel, ai şi tu pe unii care în mod asemănător ţin învăţătura nicolaiţilor. Converteşte-te, deci! Dacă nu, voi veni îndată la tine şi voi face război împotriva lor cu sabia gurii mele. Cine are urechi, să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor: celui care învinge îi voi da din mana cea ascunsă şi îi voi da o pietricică albă, iar pe pietricică este scris un nume nou pe care nu-l cunoaşte nimeni decât cel care-l primeşte” (Apoc. 2,12-17).

Ioan trebuie să scrie îngerului Bisericii din Pergam şi să-i spună despre Acela care are „sabia cea ascuţită, cu două tăişuri” (Apoc. 2,12), adică sabia care ieşise din gura Fiului Omului şi care reprezintă „o sentinţă” pentru Biserică. Acesta este conţinutul celei de-a treia părţi, specific tuturor scrisorilor.

Şi tocmai în această parte dedicată „noii sentinţe” este prezentată istoria încă necunoscută a acestor Biserici. Deşi textul biblic nu oferă destule date, putem înţelege că este vorba de o condamnare explicită a locului în care locuieşte Satana: „Ştiu că locuieşti acolo unde este tronul Satanei” (Apoc. 2,13).

Cei care au vizitat oraşul Pergam, cunosc faptul că în partea mai înaltă a acestuia se află altarul lui Pergam, dedicat lui Jupiter precum şi tuturor divinităţilor păgâne; ştiu că, astfel, localitatea devenea simbolul idolatriei, al divinităţilor străine. Prin urmare, autorul Apocalipsei identifică această experienţă ca fiind una idolatră şi îndeamnă Biserica să fie atentă, să vegheze, să stea departe de acest loc. Textul aminteşte de un martir, Antipa, care a fost un martor credincios şi care a fost ucis la Pergam[6].

Apoi autorul reia unele imagini şi evenimente din Vechiul Testament care trebuie desluşite, fiind folositoare pentru înţelegerea corectă a Apocalipsei[7]. El aminteşte de episodul în care Balaam vine din Orient – fiind chemat de regele Balac din Moab – pentru a blestema Israelul care intra în mod progresiv în pământul făgăduinţei. Deci, profetul străin – chemat pentru a blestema Israelul – în final va fi obligat să-L binecuvânteze. Însă această întâmplare petrecută între Balac şi Balaam pătrunde în textul Apocalipsei ca un exemplu de idolatrie. Putem înţelege de ce la Pergam, Biblia ne spune să fim atenţi să nu devenim idolatri.

Există o doctrină – nu foarte clară – a nicolaiţilor pe care părinţii Bisericii au atribuit-o unui anume Nicolae care avea legături şi cu Biserica din Antiohia, de care se pare că s-a despărţit ulterior, pentru a întemeia un curent eretic. Alţii cred că există un sens ascuns în limba greacă a termenului „nicolaiţi”: laos însemnând popor iar nika, victorie, prin urmare, sensul cuvântului ar fi „victoria poporului” sau chiar opusul, „poporul a fost biruit”. Cea de-a doua variantă subliniază că aceia care au condus comunitatea şi poporul departe de credinţă – de credinţa în Cristos – au fost osândiţi.

Această parte – la fel ca toate celelalte care privesc „sentinţa” – este foarte misterioasă. Exegeţii nu au reuşit să o explice în totalitate. Însă exemplul la care ne-am referit ne ajută să înţelegem că autorul sacru se foloseşte de unele cuvinte din antica istorie a poporului Israel pentru a descrie realitatea din zilele sale. Şi făcând legătura dintre „vechile Scripturi” şi situaţia „de astăzi” – din timpul în care a fost scrisă Apocalipsa – se obţine mesajul profetic.

Îngerului Bisericii din Tiatira

Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Aşa vorbeşte Fiul lui Dumnezeu, cel care are ochii ca flacăra focului şi picioarele asemenea bronzului strălucitor: Cunosc faptele tale, iubirea, credinţa, slujirea şi statornicia ta, şi că faptele tale din urmă le întrec pe cele dintâi. Dar am [ceva] împotriva ta: că o laşi pe femeia aceea, Isabela, care se pretinde profetesă, să-i înveţe şi să-i înşele pe slujitorii mei, seducându-i la desfrânare şi la consumarea cărnurilor jertfite idolilor. I-am dat timp să se convertească, dar ea nu vrea să se întoarcă de la desfrânarea ei. Iată, o voi arunca [bolnavă] la pat, iar pe cei ce se dedau cu ea la adulter, într-o mare suferinţă, dacă nu se întorc de la faptele lor. Pe copiii ei îi voi lovi cu moartea şi vor şti toate Bisericile că eu sunt cel care cercetează rinichii şi inimile şi voi da fiecăruia dintre voi după faptele voastre. Însă vouă, celorlalţi din Tiatira, care nu ţin această învăţătură şi care nu au cunoscut «profunzimile Satanei», aşa cum le numesc ei, vă spun că nu pun peste voi altă greutate. Ţineţi numai cu tărie ceea ce aveţi până când voi veni. Celui care învinge şi celui care păstrează până la sfârşit faptele mele îi voi da putere asupra naţiunilor şi le va conduce cu un toiag de fier şi ca pe nişte vase de lut le va zdrobi aşa cum am primit şi eu de la Tatăl meu şi îi voi da steaua cea de dimineaţă. Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 2,18-29).

Şi la Tiatira sentinţa este dură: se contestă o anume doctrină, o practică religioasă care este eretică, departe de credinţa în Dumnezeu. Textul sacru aminteşte de regina Isabela – soţia lui Acab – originară din ţinutul Sidonului şi al Tirului, prezentată în Vechiul Testament ca femeie idolatră (deoarece a introdus idolii în istoria poporului Israel), dar şi ca femeia care l-a persecutat pe Ilie.

În acest text apocaliptic, Isabela este figura din Vechiul Testament, simbol al femeii care se autoproclamă profet şi creează probleme în comunitate, căci o conduce departe de Domnul.

După sentinţă urmează „îndemnul specific” adresat Bisericii. După ce a pronunţat sentinţa – apropo de ceea ce s-a întâmplat – se adresează acelor oameni din Tiatira care nu urmează această doctrină, spunându-le să urmeze credinţa profundă care le-a fost transmisă: „Însă vouă, celorlalţi din Tiatira, care nu ţineţi această învăţătură şi care nu aţi cunoscut «profunzimile Satanei», aşa cum le numesc ei, vă spun că nu pun peste voi altă greutate. Ţineţi numai cu tărie ceea ce aveţi până când voi veni” (Apoc. 2,24-25).

Aceste versete sunt minunate deoarece subliniază apărarea credinţei. Şi este datoria episcopului Bisericii (a supraveghetorului) să apere şi să conserve adevărata credinţă.

Îngerului Bisericii din Sardes

Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Aşa spune cel care are cele şapte spirite ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Cunosc faptele tale. Ai un nume că eşti viu, dar tu eşti mort. Fii vigilent! Întăreşte ce a mai rămas şi este gata să moară, căci nu am găsit desăvârşite faptele tale înaintea Dumnezeului meu. Aşadar, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai ascultat [cuvântul]. Păstrează-l şi converteşte-te! Dacă nu vei sta de veghe, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti la ce oră voi da peste tine. Ai însă în Sardes câteva persoane care nu şi-au pătat hainele. Vor umbla cu mine în [haine] albe căci sunt vrednici. Cel care învinge va fi astfel îmbrăcat în haine albe; eu nu-i voi şterge numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui meu şi înaintea îngerilor lui. Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 3,1-6).

Vom aprofunda penultima parte a discursului ţinut fiecărei Biserici, adică ascultarea Spiritului: „Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 3,6). Observăm că în fiecare scrisoare apare acest refren mereu neschimbat. Tocmai aici se află sensul şi identitatea îngerilor celor şapte Biserici.

Textul sacru îl prezintă pe cel asemănător unui fiu de om care ţine în mâna sa dreaptă cele şapte stele care sunt cei şapte îngeri ai celor şapte Biserici, iar Ioan ascultă cuvântul care iese din gura fiului omului: „Îngerului Bisericii din Efes, scrie-i…” (Apoc. 2,1). Acest lucru înseamnă că îngerul va primi o scrisoare din partea lui Ioan, care trebuie să scrie mesajul primit şi apoi să dea scrisoarea îngerului, pentru ca acesta din urmă s-o poată preschimba în cuvinte. Căci dacă nu se face trecerea de la textul scris la cuvânt, literele simple în sine sugerează că textul este mort. Acest cuvânt este viu numai atunci când iese din gura sa, intrând în urechile lui Ioan, care cu mâna sa scrie acest cuvânt, oferindu-l în scris îngerului pentru a-l rosti.

După acest parcurs, în final scrie: „Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 3,6). Prin urmare, cel care vorbeşte, cel care transmite cuvintele este Spiritul! Iar cine are urechi să asculte Spiritul! Astfel textul sacru explică faptul că „îngerul” este însuşi „Spiritul Sfânt”.

Întregul tablou este minunat: dacă în mâna dreaptă – care este mâna puternică – El are cele şapte stele, care sunt cei şapte îngeri, trebuie să înţelegem că acestea sunt cele şapte spirite. Prin urmare, Apocalipsa este un text inspirat pentru că Ioan beneficiază de plinătatea Spiritului, pentru a scrie şi a consemna Bisericii textul care poate fi citit numai în Spirit. Întrucât Cel care verbalizează textul scris este tocmai Spiritul lui Dumnezeu, interpretarea liturgică este realizată în Spirit. Şi aceasta este concluzia, pecetluită de zicala „Cine are urechi…”, însă cel care nu are urechi nu poate să asculte glasul Spiritului.

Observăm că este nevoie de cel care citeşte – am ascultat în primele versete – şi de cei care ascultă: „Fericit cel care citeşte”, dar „fericiţi cei care ascultă” (Apoc. 1,3) cuvântul, şi anume Cuvântul Spiritului.

Îngerului Bisericii din Filadelfia

Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Aşa spune Cel Sfânt, cel vrednic de crezare, cel care are cheia lui David, care deschide şi nimeni nu va închide, care închide şi nimeni nu deschide: cunosc faptele tale. Iată am lăsat înaintea ta o uşă deschisă şi nimeni nu poate s-o închidă pentru că, deşi ai o putere mică, ai ţinut cuvântul meu şi nu mi-ai renegat numele. Iată, ţi-i dau pe unii din sinagoga Satanei, care se pretind iudei, şi nu sunt, ci mint. Iată, îi voi face ca să vină, să se prosterneze la picioarele tale şi vor recunoaşte că eu te-am iubit. Pentru că ai păzit cuvântul meu cu statornicie şi eu te voi păzi de ora încercării care trebuie să vină peste tot pământul ca să-i pună la încercare pe toţi cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând. Păstrează ceea ce ai ca nimeni să nu-ţi ia coroana. Pe cel care învinge îl voi pune ca o coloană în templul Dumnezeului meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului meu şi numele cetăţii Dumnezeului meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer de la Dumnezeul meu, şi numele meu cel nou. Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 3,7-13).

Cine sunt cei care ascultă ceea ce Spiritul, îngerul, steaua – la urma urmei, Fiul Omului – spun Bisericilor? Atunci când vom aprofunda capitolul al cincilea, vom descoperi că Fiul Omului este „biruitorul”, „învingătorul prin excelenţă”, „Mielul”, „Mielul jertfit”. Însă „învingător” este orice om care reuşeşte să se asemene cu El: comunitatea credincioşilor, cei care ascultă cuvintele Spiritului.

Învingătorul apare mereu în finalul fiecărei scrisori. Iată ce s-a scris Bisericii din Filadelfia: „Pe cel care învinge îl voi pune ca o coloană în templul Dumnezeului meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului meu şi numele cetăţii Dumnezeului meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer de la Dumnezeul meu, şi numele meu cel nou” (Apoc. 3,12).

Dacă în toate versetele referitoare la învingător – din cele şapte scrisori – autoprezentarea lui Cristos se raporta la primul capitol – deci făcea trimitere în urmă – promisiunile făcute biruitorului sunt înşirate după terminarea scrisorilor şi ajung până la sfârşitul Cărţii. Spre exemplu, la sfârşitul Apocalipsei stă scris: „Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Apoc. 21,2), însă despre „noul Ierusalim” se aminteşte pentru prima dată, în scrisoarea adresată Bisericii din Filadelfia, chiar dacă semnificaţia deplină a acestui oraş va fi descoperită numai la sfârşitul cărţii. Deci „autoprezentările” au fost spuse înainte şi se află în conţinutul scrisorilor, în vreme ce „promisiunile făcute învingătorului” sunt anticipaţii[8] pentru ca cititorul – lecturând întreaga Apocalipsă – să poată înţelege că întreaga Carte deja este înglobată (sintetizată, concentrată) tocmai în promisiunile făcute învingătorului.

Îngerului Bisericii din Laodiceea

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Aşa spune cel care este Amin, martorul credincios şi vrednic de crezare, începutul creaţiei lui Dumnezeu: cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea. Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur purificat în foc, ca să te îmbogăţeşti; haine albe, ca să te îmbraci şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Pe cei pe care îi iubesc, eu îi mustru şi îi îndrept. Fii deci plin de zel şi converteşte-te! Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine. Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui. Cine are urechi să audă ceea ce Spiritul spune Bisericilor” (Apoc. 3,14-22).

Acesta este textul celei de-a şaptea scrisori, cea mai cunoscută, puternică, celebră şi cea mai frumoasă.

Bisericii din Laodiceea i se spune: „rece sau cald”, dar nu „căldicel”! Cuvinte profetice foarte grele, dure şi foarte directe. Apoi afirmaţia: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Apoc. 3,20) face trecerea de la o sentinţă puternică, aspră, la ideea care subliniază că atunci când inima omului nu este deschisă din interior, Dumnezeu nu reuşeşte să pătrundă, ci doar bate…

Fineţea acestui text ne descrie, la urma urmei, că El – Fiul Omului – este Cel care se află în centrul tuturor acestor Biserici. El este cel care pronunţă cuvinte adevărate, avertizează comunităţile, dar în acelaşi timp respectă acel mister profund al fiecărui om, ştiind să aştepte la uşa inimii, bătând.

Itinerariul primelor trei capitole ale Apocalipsei are în vedere dezvăluirea primului mister, al subiectului fundamental care trebuie să se reveleze: este Isus – care destăinuie chipul Tatălui – este Fiul Omului, cel care este aşteptat din veci şi care vine prin intermediul îngerului… Cu alte cuvinte, nu mai trebuie să considerăm că îngerii sunt lângă noi, căci ei sunt vestitorii, cei care aduc cuvântul, iar dacă cei şapte îngeri sunt cele şapte stele şi sunt cele şapte spirite, atunci dinamica este următoarea: Dumnezeu-Tatăl dăruieşte revelaţia Fiului – care este plinătatea ei – şi prin intermediul Spiritului (îngerului) ajunge la Ioan care – prin intermediul Spiritului – o transmite Bisericilor care, la rândul lor, numai prin mijlocirea Spiritului pot trăi această experienţă a plinătăţii. Iar cele şapte Biserici reprezintă sinteza întregii Apocalipse: marea Liturghie!

Acest text putea fi citit într-o mare Liturghie, în ziua a opta, în ziua Domnului. Este un text de speranţă într-un timp de persecuţie. Acesta nu este alcătuit din viziuni apocaliptice, cum de multe ori este interpretată Cartea Apocalipsei, ci – mai întâi de toate – este un text de speranţă, într-o perioadă de criză, de prigoană şi de încercări pentru Biserică. De fapt, substanţa Apocalipsei constă tocmai în oferirea speranţei celor oprimaţi, căci Fiul Omului este în centrul tuturor lucrurilor

Şi suntem pe pământ, pe insula Patmos şi în acel moment Ioan primeşte aceste cuvinte, dar, pe neaşteptate, apostolul aude o voce care-i va cere să privească spre cer. Însă însemnătatea acestui îndemn o vom aprofunda în cateheza următoare.

Note:

[1] Se pare că totul se învârte în jurul „numărului şapte” în Apocalipsă: cele şapte biserici; cele şapte sigilii ale cărţii pecetluite; cele şapte trâmbiţe, cele şapte cupe… Acest număr apare de foarte multe ori în textul Apocalipsei.

Un alt număr întâlnit deseori este „opt”. Şi acesta înglobează numărul „şapte”, fiind mai mare decât el. Numărul „opt” reprezintă ziua a opta, ziua Înviatului, cea dintâi zi după ziua a şaptea – sabatul.

[2] Cf. Mc. 16,9.

[3] În limba engleză Apocalipsa se numeşte Rivelation, deoarece se inspiră din latină.

[4] Velare în italiană – la fel ca voalare în română – înseamnă a acoperi, a ascunde, a tăinui, a înveli, şi în consecinţă ri-velare înseamnă tocmai a acoperi, a tăinui din nou.

[5] Cf. Apoc. 1,12.

[6] Cf. Apoc. 2,13.

[7] De fapt, comunitatea – care cunoştea anticele Scripturi – trebuia să decodifice mereu simbolurile, imaginile folosite de autorul sacru.

[8] Noţiunea italiană prolessi – derivată din cuvântul grec „πρόληψις” şi tradusă de noi prin „anticipaţie” – este o figură retorică de tip sintactic prin care se anticipează o parte a propoziţiei care într-o construcţie normală a frazei ar trebui să urmeze după, cu scopul de a evidenţia un cuvânt sau o teorie (nota autorului).

Autor: Silvio Barbaglia
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeş
Corectori: Gabriela Neag, Alexandru Buzalic