Al doilea sigiliu (Apoc. 4-6)

Ioan era la Patmos – o insulă a arhipelagului Mării Egee – atunci când a căzut în extaz în ziua Domnului. Tocmai într-o zi de Duminică el a avut această experienţă spirituală profundă, fiind răpit în spirit. Şi în acel moment – izolat pe insulă, exilat – a auzit un glas asemănător cu cel al unui fiu de om care se apropie… se apropie atât de mult, încât doreşte să i se arate şi Acesta i se descoperă, punând peste el mâna sa dreaptă în care ţinea cele şapte stele, semnul Spiritului, şi spunându-i să scrie şapte scrisori adresate celor şapte Biserici. Şi Ioan – ascultător – va scrie întocmai ceea ce a văzut, ceea ce a contemplat, privindu-l pe cel care este asemănător fiului omului, adică pe Isus Cristos cel înviat, stând în mijlocul celor şapte candelabre, care sunt cele şapte Biserici.

Toate acestea le-am evidenţiat în prima cateheză. Şi acolo, pe insulă, îl simte pe Isus înviat, fiind prezent în chip spiritual cu el, aşa cum, împreună cu El, este prezent în mijlocul celor şapte Biserici. Însă, deodată, la sfârşitul acestui mesaj care a fost transmis tuturor Bisericilor – Bisericile Înviatului – trebuie să privească la cer. Din nou aude un glas. Orizontul se schimbă. Nu mai este izolat pe o insulă, ci se îndreaptă către cer.

Viziunea despre cer: tronul, bătrânii şi fiinţele

Să ascultăm ce ne spune Apocalipsa, începând cu al IV-lea capitol:

După aceste lucruri am privit şi iată o uşă deschisă în cer şi glasul cel dintâi, pe care îl auzisem ca pe o trâmbiţă când vorbea cu mine, mi-a zis: «Urcă aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea». Deodată, am fost răpit în Spirit şi iată, un tron era în cer, iar pe tron şedea cineva. Iar cel care şedea era asemănător la vedere cu piatra de jasp şi de sardiu, iar curcubeul care înconjura tronul era asemănător la vedere cu smaraldul. În jurul tronului se aflau alte douăzeci şi patru de tronuri, iar pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi având pe cap coroane din aur. Iar din tron ieşeau fulgere, glasuri şi tunete; şapte făclii de foc ardeau în faţa tronului: acestea sunt cele şapte spirite ale lui Dumnezeu. În faţa tronului era ca o mare de sticlă asemenea cristalului. În mijloc şi în jurul tronului, erau patru fiinţe pline cu ochi în faţă şi în spate. Fiinţa cea dintâi era asemenea unui leu; a doua fiinţă, asemenea unui viţel; a treia fiinţă avea o faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea unui vultur care zboară. Cele patru fiinţe, având fiecare câte şase aripi, erau pline de ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte spuneau fără încetare: «Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul, Dumnezeul cel atotputernic, cel care era, care este şi care vine!»” (Apoc. 4,1-8).

Şi în spirit Ioan a urcat în cer, nu doar ridicând privirea către cer, aşa cum făcu cândva Iezechiel, care relatează la începutul cărţii sale viziunea „carului” (în ebraică, merkabah), care – după aceeaşi tradiţie – era alcătuit din roţi care se învârteau în gol, noi înţelegând că reprezintă figuri de fiinţe. Un tablou bizar, greu de înţeles.

Dacă în Vechiul Testament Iezechiel priveşte la cer, în Apocalipsă Ioan este atras către cer, trebuie să urce în cer, asemenea lui Isus care s-a înălţat la cer. Isus era acolo, împreună cu El pe insulă, dar pentru a continua această călătorie trebuie să schimbe locul: să intre în lăcaşul lui Dumnezeu. Cerul este spaţiul lui Dumnezeu!

Şi, înainte de toate-L vede pe Cel care este la originea totului şezând pe tron. Este vorba de Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul lui Israel, este Dumnezeul lui Isus Cristos, este Dumnezeul nostru. Şi este reprezentat într-o stare de mărire (glorie), de lumină. Capitolul al IV-lea al Apocalipsei subliniază „mărirea” şi „strălucirea”, descriind o mare liturghie…

De la liturghia pământească – în ziua Domnului, în care a surprins imaginea Bisericilor, fiind invitat să celebreze ziua Înviatului – Ioan urcă în cer pentru a vedea liturghia cerească. El descrie astfel această liturghie: un tron, iar în jurul lui cele 24 de tronuri pe care şedeau cei 24 de bătrâni – vestiţii bătrâni ai Apocalipsei, pe care mai apoi îi vom interpreta din punct de vedere al mesajului şi al prezenţei lor; este de faţă şi semnul Spiritului, pentru că sunt cele şapte spirite ale lui Dumnezeu, reprezentate prin cele şapte făclii aprinse. În primul capitol al Apocalipsei am subliniat că erau şapte candelabre, simbolizând cele şapte Biserici. Diferenţa dintre „candelabre” şi „făclii” este următoarea: dacă primele aduc lumina, făcliile sunt lumina, iar lumina este Spiritul lui Dumnezeu. Astfel, Biserica este invitată să ducă şi să mărturisească această lumină.

Dacă înaintea tronului stau aceste şapte spirite ale lui Dumnezeu, Apocalipsa mai subliniază încă un aspect care merită explicat: cele „patru fiinţe” ale Apocalipsei (prezente şi în vechiul Testament). Ele sunt amintite de profetul Iezechiel în capitolele 1.8-11 ca fiind „Heruvimii”. Am sesizat că cea dintâi fiinţă era asemenea unui leu, a doua semăna cu un viţel, a treia cu un om şi a patra cu un vultur[1].

Este uşor să ne imaginăm că este vorba de „tetramorf”, adică de reprezentarea celor patru simboluri evanghelice (înger, leu, taur şi vultur) într-o singură imagine. Este adevărat că, începând cu sec. al II-lea d.Cr., Irineu din Lion va încerca să facă o legătură între „cei patru evanghelişti” şi „cele patru fiinţe” din Cartea Apocalipsei. Irineu va schimba simbolul vulturului şi cel al leului: noi ştim că simbolul lui Marcu este leul, iar cel al lui Ioan este vulturul. Însă Irineu din Lion va inversa atribuirea acestor două simboluri.

Astfel începe interpretarea celor patru fiinţe, în strânsă legătură cu Evangheliile. Dar aici – în Apocalipsă – cele patru fiinţe nu simbolizează Evangheliile! Prin urmare, ce reprezintă? Mai întâi de toate să observăm cum sunt aşezate: stau în jurul tronului, dar şi în mijlocul tronului. Descriindu-le, Ioan ne spune că: „erau pline de ochi” şi „aveau fiecare câte şase aripi”, stând „jur împrejurul şi pe dinăuntrul” tronului[2]. Dacă cineva ar încerca să-şi imagineze acest tablou, i-ar fi foarte greu chiar şi numai din punct de vedere al modului în care este desenat. De fapt, arta a întâmpinat o mulţime de probleme în reprezentarea imaginii care să reliefeze aceste fiinţe ale Apocalipsei.

Atunci când există o enigmă în Sfânta Scriptură, întotdeauna trebuie să ne întrebăm: când apare aceasta pentru întâia oară în Biblie? Astfel, Heruvimii apar în Scriptură prima dată în capitolul al III-lea al Genezei, la sfârşitul vieţii din Eden, când protopărinţii au fost alungaţi din Paradisul pământesc; în grădina Edenului se zice că nu vor mai putea pătrunde pentru a atinge cu mâna pomul vieţii – celălalt pom care se afla în grădină alături de pomul cunoştinţei binelui şi răului – pentru că tocmai Heruvimii vor împiedica accesul către pomul vieţii cu „sabia de flacără vâlvâitoare” (Gen. 3,24). De fapt, textul Genezei ne informează că Heruvimii au misiunea de a apăra viaţa. Răsfoind Cartea Exodului, descoperim că Heruvimii stau deasupra chivotului alianţei care – după cum ştim – conţinea cele două table de piatră ale legii pe care erau scrise cu degetul lui Dumnezeu – după cum subliniază Cartea Deuteronomului – cele 10 cuvinte (cele 10 porunci).

Chivotul alianţei îl reprezintă, din punct de vedere sacramental, pe Dumnezeu; deasupra chivotului stau heruvimii care-şi întind peste el aripile, tocmai pentru a apăra originea vieţii.

Unele texte din Vechiul Testament spun că Domnul este „Cel care stă pe Heruvimi” (2Regi 19,15; Is. 37,16). Prin urmare, Heruvimii sunt tronul Celui care este originea vieţii. Dacă aceştia reprezintă viaţa şi au legătură cu tronul lui Dumnezeu, atunci este limpede că Ioan ia Heruvimii pentru a-i pune în tronul lui Dumnezeu, în jurul tronului şi în centrul lui. Heruvimii sunt experţii vieţii. Sunt însăşi viaţa! De fapt, ei povestesc istoria lui Dumnezeu.

După ce am descoperit cine sunt aceste patru fiinţe, putem citi mai departe textul sacru, pentru a vedea ce fac – în mod simultan – cei 24 de bătrâni din Apocalipsă.

Liturghia veşnică închinată Celui ce şade pe tron

Iar când fiinţele aduceau mărire, cinste şi mulţumire celui care şade pe tron şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea celui care şade pe tron şi se prosternau înaintea celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau coroanele înaintea tronului spunând: «Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea, căci tu ai creat toate lucrurile şi prin voinţa ta au luat fiinţă şi au fost create»” (Apoc. 4,9-11).

Experţii vieţii, cele patru fiinţe, au spus: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu cel atotputernic, Cel care era, care este şi care vine” (Apoc. 4,8). Vocea lor se aude venind din tron, căci ei sunt tocmai în jurul tronului şi în mijlocul tronului. Spusele lor reprezintă o autoprezentare a lui Dumnezeu – Cel care şade pe tron şi care este sfânt: de trei ori sfânt. Această repetiţie, „sfânt, sfânt, sfânt…”, este inspirată din capitolul al VI-lea al Cărţii lui Isaia. Atunci când profetul experimentează vocaţia sa în templu, acolo sunt Serafimii, care invocă continuu: „sfânt, sfânt, sfânt…”; şi de fiecare dată când celebrăm jertfa liturgică, noi cântăm „sfânt, sfânt, sfânt…”, intrând în momentul cel mai important al Liturghiei…

În timp ce ei repetă „sfânt, sfânt, sfânt…”, aceşti 24 de bătrâni, prezentaţi în haine albe – adică haina înviaţilor – şi au pe cap o coroană de aur (simbol al coroanei învingătorului) stau asemenea Celui care şade pe tron, însă în momentul sentinţei ei se ridică şi se închină înaintea Celui care este Judecătorul suprem, zicând: „Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea căci tu ai creat toate lucrurile” (Apoc. 4,11). De fapt, ei îl recunosc pe Cel care şade pe tron ca fiind Dumnezeu-Creatorul. Suntem în faţa scenei finale. Ni se pare că privim la timpurile din urmă, dar zicându-se „Tu eşti Creatorul”, imediat ne întoarcem cu privirea la scena de la începutul creaţiei.

Există multe interpretări cu privire la identitatea acestor 24 de bătrâni sau prezbiteri din Apocalipsă. Vom enumera câteva, tocmai pentru a înţelege că nu avem o garanţie a faptului că o părere sau alta ar fi corectă… Nu ştim cu siguranţă pe cine-i reprezintă aceştia. După părerea unora, cei 24 de bătrâni simbolizează cele 24 de clase preoţeşti ale tradiţiei ebraice sau cele amintite în tribul lui Levi ori ar putea fi câte doi reprezentanţi pentru fiecare din cele 12 triburi (12+12=24). Ipoteza cea mai verosimilă este cea care afirmă că cei 24 sunt cele 12 triburi ale poporului Israel şi cei 12 apostoli ai Mielului, adică apostolii lui Isus Cristos, după cum va sublinia Apocalipsa în ultimele capitole. Această ipoteză accentuează că numărul 12 reprezintă, pe de o parte, Israelul, iar pe de altă parte, Biserica… Însă mai există o ipoteză destul de interesantă.

Există o tradiţie ebraică potrivit căreia scrierile Vechiului Testament – cărţile ebraice sfinte şi inspirate – ar fi 24 (alte tradiţii cred că este vorba doar de 22). Cele 24 de cărţi au 24 de autori, 24 de hagiografi, 24 de persoane inspirate de Spiritul Sfânt pentru a putea scrie acest Cuvânt veşnic. De fapt, un text apocrif, Cartea a IV-a a lui Ezdra – o carte apocaliptică datând din sec. I d.Cr. – povesteşte despre călătoria preotului-scrib[3] Ezdra, chemat în cer pentru a descoperi secretele lui Dumnezeu. Şi acolo află că există 94 de cărţi sfinte, dintre care 70 se găsesc numai în cer (nefiind niciodată revelate), iar cele 24 de cărţi – deci 24 plus 70, egal 94 – sunt cele care au fost consemnate pentru oameni. Observăm că numărul 24 – conform acestei tradiţii – face trimitere la cei 24 de autori, hagiografi care au scris întreaga istorie sfântă a Vechiului Testament.

Dacă acceptăm această interpretare, ne găsim înaintea Celui care era de la început – a celui ce era, care este şi care vine – adică Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul tuturor naţiunilor, care este susţinut de emblema vieţii – cele patru fiinţe – şi Spiritul lui Dumnezeu stă acolo, înainte. Prin urmare, în acest tablou este prezent Tatăl, Spiritul – am putea spune: tot Vechiul Testament povestit – iar cei 24 sunt martorii acestei istorii. Cu alte cuvinte, Scripturile sunt invitate în mod profetic să se împlinească. Dar cum se va împlini profeţia Vechiului Testament? Pe cine trebuie să aşteptăm să împlinească aceste proorociri? Numai Mielul va reuşi să descopere răspunsul la aceste întrebări.

Cartea sigilată şi Vlăstarul lui David

Şi am văzut în mâna dreaptă a celui care şedea pe tron o carte scrisă pe o parte şi pe alta, sigilată cu şapte sigilii, şi am văzut un înger puternic care striga cu glas tare: «Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?» Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi am plâns mult pentru că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Atunci, unul dintre bătrâni mi-a zis: «Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale»” (Apoc. 5,1-5).

Aceste cateheze – vizavi de Apocalipsă – le-am numit: „O fântână sigilată”, expresie luată din Cântarea Cântărilor care vorbeşte despre o „fântână sigilată”, sugerând ideea unei „cărţi sigilate”. Apocalipsa este ca această fântână cu foarte multă apă care ar vrea să se reverse, dar are nevoie mai înainte să fie dezlegată, prezentată. Apocalipsa este un text codificat, sigilat, care necesită să fie decodificat. Tocmai capitolul al V-lea prezintă „o carte” care trebuie să fie descifrată, decodată, deoarece este sigilată, închisă.

În antichitate, o carte sigilată nu era un manuscris, ci un sul, căci până-n cel dintâi secol d.Cr., manuscrisul încă nu se răspândise… Prin urmare, un sul sigilat – prin intermediul pecetei din ceară – reprezenta un sul oficial, important. Şi dat fiind faptul că nu este doar un sigiliu, ci sunt şapte, subliniază plinătatea sigilării sulului. Textul sacru arată că acest sul trebuie deschis, lucru posibil numai rupând sigiliile unul după altul. Dar cine este capabil să rupă peceţile?

Scena este următoarea: cel care şade pe tron este descris din nou – imediat după prezentarea Liturghiei şi după autoprezentarea Lui ca „sfânt, sfânt, sfânt…”, adică după această proskinesis (adoraţie) a celor 24 de bătrâni… – dar acum autorul Apocalipsei ne spune că există o carte în mâna dreaptă – care reprezintă mâna cea tare, puternică – a Celui care şedea pe tron.

Iar acest sul reprezintă o problemă atât de mare, încât Ioan – în cer – începe să plângă. Plânge mult, deoarece nimeni nu este în măsură să deschidă această carte.

Scena prezintă o revelaţie care a fost dăruită şi care cere să se împlinească, dar tocmai modul „realizării ei” – lucrul cel mai important, mai mare, mai extraordinar… lucrul cel mai secret – încă nu a fost dezvăluit. Ne aflăm pe culmile întregii istorii a mântuirii: dacă cei 24 de bătrâni simbolizează întreaga Scriptură, înseamnă că întreaga Biblie continuă să se închine Celui care se află la originea totului, iar El are în mână această carte, ca şi cum ar zice: „Aici se află ceea ce voi aşteptaţi!”. Dar cine va putea deschide vreodată această carte?

Ne aflăm într-un moment de mare privaţiune. Omenirea are nevoie de un ajutor enorm în vederea deschiderii cărţii. Dar va veni un bătrân, un interpret al Scripturilor, cineva care le cunoaşte bine şi-i va spune: „Nu mai plânge!”, deoarece „a învins leul din tribul lui Iuda…” (Apoc. 5,5).

Să ne amintim că în Cartea Genezei, Iacob este numit „leu”[4]. Leul este animalul protector al tribului lui Iuda. Din genealogie aflăm că Iuda este tribul mesianic, pentru că este tribul lui David şi al lui Isus. Prin urmare, a învins leul din tribul lui Iuda, Vlăstarul lui David – după cum scrie Isaia. Şi va fi El cel care va deschide cartea, rupând cele şapte sigilii. Deci este Mesia. Dacă anterior Mesia a fost prezentat în gloria Sa – Fiul omului cel preamărit, Cristosul Cel înviat – de acum înainte vom cunoaşte o altă faţă a lui Mesia, cea prezentată de Cartea Apocalipsei: Mielul.

Un Miel înjunghiat – dar înviat – şi cartea sigilată

Şi am văzut stând în picioare, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi între bătrâni, un Miel ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte spirite ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a celui care şade pe tron. Când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor, şi cântau un cântec nou, spunând: «Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău oamenii din toate triburile, limbile, popoarele şi naţiunile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ». Am văzut şi am auzit glasul multor îngeri în jurul tronului, al fiinţelor şi al bătrânilor, iar numărul lor era de zeci de mii de ori zeci de mii şi de mii de ori mii. Ei spuneau cu glas puternic: «Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea şi tăria, cinstea, gloria şi binecuvântarea». Şi am auzit orice creatură în cer, pe pământ şi în mare şi toate câte sunt în ele, spunând: «Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria şi puterea în vecii vecilor!» Iar cele patru fiinţe spuneau: «Amin!» Şi bătrânii au căzut [la pământ] şi l-au adorat” (Apoc. 5,6-14).

Ce tablou minunat! Totul se îndreaptă spre acest Miel. Dar unde era El? Şi El se afla în mijlocul tronului. Ne punem întrebarea: Câţi stau în mijlocul tronului? Avem: cel care şade pe tron, adică se află în mijloc; cele patru fiinţe erau în jurul şi-n mijlocul tronului, iar Mielul stă şi El în mijlocul tronului. Deci, ce înseamnă „a sta în mijlocul tronului?”. Observăm că pe aceeaşi axă se află Dumnezeu-Tatăl, cele patru fiinţe, Dumnezeu-Fiul (Isus Cristos, Mielul). Este vorba de o formulă „prototreimică” care doreşte să evidenţieze că în jurul tronului, pe tron şi în mijlocul tronului şade Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt.

Ajungem astfel la apogeul prezentării chipului lui Dumnezeu – care până acum ne era prezentat numai parţial – adică, noi cunoşteam doar două dintre cele trei persoane ale treimii, am putea spune… Însă acum ni se descoperă prezenţa Spiritului, cea a lui Dumnezeu-Tatăl, Adonai şi cea a Fiului-Miel. Acesta din urmă este descris stând în mijlocul tronului, „în picioare… ca înjunghiat” (Apoc. 5,6).

Ce înseamnă „în picioare… ca înjunghiat”?

În picioare” este atitudinea Înviatului. Cineva învie! Metafora morţii este somnul. Când cineva se trezeşte, se reîntoarce la viaţă, se ridică, deci stă „în picioare”…

Ca înjunghiat” subliniază faptul că Mielul are în sine semnele înjunghierii. Să ne amintim apariţiile Înviatului, atunci când în seara aceleaşi zile le-a arătat apostolilor semnele cuielor din mâinile Sale şi ale suliţei din coasta Sa, demonstrând astfel că Răstignitul a înviat.

De ce „Mielul”? Deoarece exista o sărbătoare specială – cea mai importantă – în tradiţia ebraică şi noi o cunoaştem: Paştile, sărbătoarea mielului, pe timpul căreia se înjunghiau mieii în familii. Mielul amintea de trecerea din sclavia Egiptului către libertatea din pământul făgăduinţei, iar noi spunem că „Mielul” reprezintă trecerea de la moarte la viaţă. Astfel, Mielul devine un simbol al Înviatului – după cum va spune Botezătorul în Evanghelia după Ioan – „Iată Mielul lui Dumnezeu!”.

Noi suntem obişnuiţi cu această propoziţie pentru că o recităm la fiecare sf. Liturghie[5]. Însă, dacă în afara culturii noastre am numi pe cineva „miel”, nu ar fi ceva normal, logic. În schimb, este important să explicăm figura mielului în strânsă legătură cu sărbătoarea Paştilui ebraic: mielul este animalul care celebrează eliberarea din sclavie. Şi a dăruit sângele său, pentru că sângele mielului era sângele „trecerii”.

Acest Miel – „în picioare… ca înjunghiat” – are şapte coarne. Dacă am încerca să ne imaginăm un miel cu şapte coarne, ne-ar fi destul de greu. Prin urmare, toate imaginile Apocalipsei sunt o suprapunere de semne care ne ajută să înţelegem sensul textului sacru.

Coarnele” sunt semnul puterii. Numărul „şapte” reprezintă plinătatea. Prin urmare, cele şapte coarne ale Mielului subliniază că plinătatea forţei, a puterii este peste Miel.

Şi are „şapte ochi”… Să ne amintim că „cel care era asemănător fiului omului” avea „ochi de foc”. Este important să ştim că şi „fiinţele” sunt descrise ca fiind „pline de ochi”. Acest tablou plin de ochi sugerează că este vorba de vederea „largă”, pătrunzătoare, atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Cel care ştie perfora istoria, Cel care ştie să meargă la originile adevărului, a istoriei şi a evenimentelor este Dumnezeu.

Şi tocmai acest tablou, care are Mielul în centru, îi face pe toţi să se cutremure: pe cei 24 de bătrâni care încep să laude, să cânte, să preamărească – şi, împreună cu ei şi cele patru fiinţe – tocmai pentru că Spiritul (care este viaţă) nu reuşeşte să stea liniştit, nemişcat, când vede că deja Mesia a venit.

Să ne amintim de momentul în care Maria a întâlnit-o pe verişoara ei Elisabeta: în sânul Elisabetei, Botezătorul tresaltă, exultă, deoarece nu reuşeşte să stea liniştit. Şi Elisabeta este mişcată de Spirit. Este mişcat de Spirit şi Ioan în pântecele ei, întâlnind-o pe Maria – noul Chivot al Legii – care poartă în pântecele ei Mielul.

Putem spune că întreaga creaţie ajunge la apogeu, la culme, deoarece ne aflăm înaintea învierii. Tu eşti Creatorul, cel care şade în centrul tronului. Dar în centrul tronului şade Mielul înjunghiat: Tu eşti răscumpărătorul. Şi numai tu singur eşti vrednic să iei cartea şi să-i desfaci sigiliile[6]. El nu este cartea. El trebuie să ia cartea şi să-i desfacă peceţile. Însă fără El, acea carte rămâne sigilată…

Desfacerea primelor patru sigilii

Şi am văzut când Mielul a desfăcut primul dintre cele şapte sigilii şi am auzit-o pe una dintre cele şapte fiinţe spunând cu o voce ca de tunet: «Vino!» Şi am văzut şi, iată un cal alb, iar cel care şedea pe el avea un arc. I s-a dat o coroană şi a pornit învingător ca să învingă, din nou. Când a desfăcut cel de-al doilea sigiliu, am auzit-o pe cea de-a doua fiinţă spunând: «Vino!» Atunci a ieşit un alt cal, roşu ca focul, iar celui care şedea pe el i s-a dat puterea să ia pacea de pe pământ, aşa încât [oamenii] să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare. Când s-a desfăcut cel de-al treilea sigiliu, am auzit-o pe cea de-a treia fiinţă spunând: «Vino!» Şi am văzut şi, iată un cal negru, iar cel care şedea pe el avea în mâna lui o balanţă. În mijlocul celor patru fiinţe am auzit un glas care zicea: «O măsură de grâu pentru un dinar, trei măsuri de orz pentru un dinar, dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi». Când a desfăcut cel de-al patrulea sigiliu, am auzit glasul celei de-a patra fiinţe spunând: «Vino!» Şi am văzut, şi iată, un cal verde. Iar cel care şedea deasupra lui se numea «Moarte» şi infernul venea pe urmele lui. Li s-a dat putere peste o pătrime din pământ ca să ucidă cu sabia, cu foametea şi cu moartea şi prin fiarele pământului” (Apoc. 6,1-8).

Acest text descrie momentul solemn, mult aşteptat de Ioan care, plângând, este mângâiat tocmai pentru că a înţeles că acel Miel, „în picioare… ca înjunghiat”, este singurul care poate deschide acea carte.

Acum începe marea Liturghie a desfacerii sulului, sigiliu după sigiliu. Sunt şapte sigilii: patru sunt asemănătoare – reprezentând cei patru cavaleri ai Apocalipsei; al V-lea sigiliu ne va descrie experienţa tragică, dramatică a martiriului; al VI-lea sigiliu este cel al sentinţei, al judecăţii finale; al VII-lea este cel al liniştii, tăcerii.

Fiind atenţi la structura primelor patru sigilii, observăm că nu se spune că, odată desfăcut un sigiliu, cartea revelează aceste lucruri. Nu! Ci se arată că Mielul rupe primul sigiliu şi imediat Ioan o ascultă pe prima dintre cele patru fiinţe care zicea…

Dacă ţinem seama de ordinea în care cele patru fiinţe au fost prezentate, ne amintim că prima fiinţă era asemănătoare unui leu. Am subliniat că leul este cel al tribului lui Iuda, adică al tribului mesianic care este, de fapt, tribul Mielului. Prin urmare, nu este adevărat că Mielul nu se înţelege cu leul.

Dacă cea dintâi fiinţă zice „Vino!”, înseamnă că adresează o chemare: o invitaţie în istorie. Şi cine răspunde în clipa în care este rupt cel dintâi sigiliu? Se aude această „voce ca de tunet” (Apoc. 6,1), vocea specifică teofaniei Vechiului Testament, deja prezentă în primul capitol al Apocalipsei; prin urmare, un glas puternic: „Vino!”.

Şi imediat apare „un cal alb”. Sunt înşirate cele patru culori diferite ale celor patru cai: alb, roşu ca de foc, negru şi verde. Tradiţia cailor coloraţi este deja prezentă în Scripturi, fie în Cartea profetului Zaharia, fie în Cartea profetului Daniel. Vedenia celor patru cai simbolizează cele patru imperii antice. Daniel critică aceste imperii: al Babilonului, Mezilor, Perşilor şi Imperiile Elene. În schimb, proorocul Zaharia le va descrie în chip pozitiv, subliniind că ele simbolizează cele patru vânturi din cele patru părţi ale pământului[7]. Acest tablou, cuprinzând cei patru cai, cele patru imperii, cele patru zone ale lumii, este deja descris în vechiul Testament.

Ioan se inspiră de la cei doi prooroci amintiţi pentru a descrie aceşti patru cai. Şi în Vechiul Testament caii erau prezentaţi ca având diferite culori. Făcând o paralelă între textele profeţilor şi cel din Apocalipsă, notăm că acele culori nu corespund în totalitate cailor, dar cu siguranţă sursa din care s-a inspirat Ioan este aceea a Vechiului Testament. De multe ori, scriind Apocalipsa, Ioan se inspiră din textele Vechiului Testament, apoi le elaborează cu scopul de a spune şi alte lucruri. Se pare că ne aflăm înaintea unui mic traseu (parcurs) – in nuce (în sinteză, scurt şi cuprinzător) – al istoriei mântuirii.

Cel dintâi cal, cel alb – chiar dacă unii îl interpretează ca fiind un personaj negativ, iar alţii ca fiind unul pozitiv (noi vom adopta această interpretare din urmă) – este amintit din nou la sfârşitul Apocalipsei. Să citim textul, pentru a vedea ce subliniază:

Atunci am văzut cerul deschis. Şi, iată, un cal alb; cel care şedea pe el este numit «Credincios» şi «Vrednic de crezare». El judecă şi luptă cu dreptate. Ochii lui sunt ca flacăra focului, iar pe cap are multe cununi împărăteşti. El are un nume scris pe care nimeni nu-l cunoaşte în afară de el. Este îmbrăcat cu haină înmuiată în sânge, iar numele lui este «Cuvântul lui Dumnezeu»” (Apoc. 19,11-13).

Din aceste versete reiese că scena se desfăşoară în cer… Cuvintele „haină înmuiată în sânge” desemnează haina jertfei, iar numele celui sacrificat este „Cuvântul lui Dumnezeu”. Este clar… Prin urmare, expresiile: „calul alb” şi acest călăreţ care este „Cuvântul lui Dumnezeu” sunt specifice literaturii lui Ioan, apostolul utilizându-le atunci când vrea să desemneze Mielul, pe Isus Cristos, pe Fiul Omului.

Dacă acceptăm această conexiune, atunci prima secţiune, cea a fiinţei, care este ca un leu – însă este leul tribului lui Iuda – invocă venirea în lume a adevăratului Adam. De ce a „adevăratului Adam”? Deoarece aceasta este situaţia originară (de la început), adică vine acest cal alb şi cel care-l încăleca avea un arc. Nu este vorba de un arc folosit în război, deoarece lipsesc săgeţile. Acesta este evocat pentru întâia oară în Sacra Scriptură atunci când se vorbeşte despre Noe: la sfârşitul potopului, Biblia aminteşte de un arc care uneşte cerul cu pământul – curcubeul – sugerând Alianţa Nouă în care Dumnezeu a jurat că nu va mai distruge umanitatea prin potop. Şi umanitatea a fost reînnoită. Dar umanitatea originară este cea a primului Adam, anterior păcatului: Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Mielul este acest nou Adam (după cum scrie şi sf. Pavel). Astfel, în această scenă a primului sigiliu, cea dintâi fiinţă – leul – subliniază cum erau lucrurile la început. Imediat după cel dintâi capitol al Genezei, se vorbeşte despre grădina Edenului, însă în al III-lea apare şarpele sugerând infiltrarea, introducerea răului în istorie şi în lume.

Deschiderea sigiliilor al cincilea şi al şaselea

Când a desfăcut cel de-al cincilea sigiliu, am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care o dăduseră, şi au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care eşti sfânt şi vrednic de crezare, nu vei face dreptate şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?» Şi i s-a dat fiecăruia dintre ei o haină albă şi li s-a spus să aştepte (să se odihnească) încă pentru puţin timp până când se va completa numărul celor care sunt slujitori împreună cu ei şi al fraţilor lor care vor fi ucişi ca şi ei. Când a desfăcut cel de-al şaselea sigiliu, am văzut: s-a făcut un mare cutremur şi soarele s-a făcut negru ca un sac din păr, iar luna întreagă a devenit ca sângele. Stelele cerului au căzut pe pământ aşa cum un smochin îşi aruncă smochinele verzi când este scuturat de un vânt puternic. Cerul a fost îndepărtat aşa cum se strânge sulul cărţii şi a fost mişcat de la locul lui orice munte şi insulă. Regii pământului, cei mari şi comandanţii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, orice sclav şi orice om liber, s-au ascuns în peşteri şi printre stâncile munţilor, spunând munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa celui care şade pe tron şi de mânia Mielului pentru că a venit ziua cea mare a mâniei lor şi cine poate rămâne în picioare?»” (Apoc. 6,9-17).

Al cincilea sigiliu. Imaginea „sufletelor sub altar” îl poate înţelege numai cel care-şi aminteşte de Adam cel originar, adică de cel care reflectă chipul lui Dumnezeu în cel al omului. La urma urmei, acesta este chipul lui Isus Cristos şi intră în istoria mântuirii, constatând decăderea vieţii umane şi intrarea-n lume a răului şi a morţii. Pentru a înţelege cel de-al cincilea sigiliu, trebuie să parcurgem tunelul întunecat al istoriei.

După cum am observat, calul roşu ca de foc va fura pacea, provocând războiul: oamenii se vor înjunghia între ei. Apoi, calul negru va aduce cu sine un timp de sărăcie şi foamete, o lipsă a bunurilor materiale, a proviziilor, o vreme în care oamenilor le este negată posibilitatea de a trăi, până la a ajunge să moară. Calul verde va fi întâlnirea cu moartea (şeolul), cu iadul (hades) – locul de sub pământ unde omul mergea după moarte, în concepţia greco-romană.

Şi, în acest moment, odată cu victoria morţii, putem crede că totul s-a terminat. Totuşi, cel de-al cincilea sigiliu vorbeşte despre o moarte care mărturiseşte că nu s-a terminat totul. Pentru a-l decodifica, trebuie să pornim de la cuvintele Bibliei.

Am văzut sub altar” (Apoc. 6,9). La care altar se referă? Ne aflăm în Cer, într-un loc asemănător oarecum cu cel din Ierusalim: înaintea sanctuarului era altarul jertfelor. Poporul aducea animalele care erau sacrificate pe altar. Sângele curgea de pe altar, era canalizat, apoi purificat şi dus afară. Era sângele care-şi începea călătoria de undeva de sus (de pe altar) şi apoi coboară sub altar… În Biblie viaţa este sânge şi sângele este viaţă, ne spune Cartea Facerii. Textul sacru subliniază: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 6,9a). Psyche – în greacă – înseamnă suflet. Însă, în Vechiul Testament, sufletul este viaţa. Şi dacă sângele este viaţa, putem înţelege tabloul: pe altar sunt jertfiţi, iar sufletul este sub altar, pentru că sângele s-a scurs tocmai sub altar.

Apocalipsa subliniază că cei de sub altar au fost înjunghiaţi din cauza „cuvântului lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care o dăduseră” (Apoc. 6,9b). Prin urmare, se referă la martirii Vechiului Testament, ca de exemplu profeţii, care, în virtutea fidelităţii lor şi-au dat viaţa, dar în special este vorba şi de martirii Bisericii primare.

Următorul tablou este foarte frumos, căci ne prezintă acest strigăt cu glas tare, care se înalţă tocmai de pe pământ, de la baza acestui altar al jertfelor: „Până când, Stăpâne, tu care eşti sfânt şi vrednic de crezare, nu vei face dreptate şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6,10).

Să ne amintim că primul sânge vărsat al unui drept a fost sângele lui Abel. Scriptura zice că sângele lui Abel coborî în pământ şi ceru „răzbunare”, adică intervenţia dreptăţii lui Dumnezeu. De la Abel cel drept, până la toţi drepţii care au trăit pe pământ, ascultăm strigătul sângelui care vine din pământ… Aceasta este scena. Şi fiecăruia în parte îi este dăruită „o haină albă”. Următorul capitol ne va spune că acestea sunt spălate cu sângele Mielului. Cum se pot spăla hainele cu sânge şi apoi să devină albe? Însă, tocmai pentru că au fost spălate cu sângele Mielului, hainele au devenit albe. Dacă sângele reprezintă răstignirea, moartea… haina albă simbolizează învierea. „Sângele” şi „haina albă” sunt misterul patimii, al morţii şi învierii lui Isus.

Şi li s-a spus să aştepte (să se odihnească) încă pentru puţin timp” (Apoc. 6,11). Încă suntem în acest timp de aşteptare. Ne aflăm în centrul procesului de deschidere al sigiliilor. Contemplăm o speranţă ce răsare din hades (iad): izvorăşte din şeol (infern), din calul verde. „Calul verde” încă nu şi-a spus ultimul cuvânt, deoarece acesta va fi pronunţat (mărturisit) de către martiri şi va fi un cuvânt de speranţă.

Cel de-al şaselea sigiliu – al mântuiţilor – evidenţiază un cutremur violent, foc şi flăcări, simboluri numite apocaliptice care reprezintă marea judecată, marile persoane, marile evenimente… Va fi prezentată întreaga istorie a mântuirii.

Însă aceste evenimente se află descrise în capitolul al VII-lea al Apocalipsei, care va contura în mod minunat conţinutul celui de-al şaselea sigiliu al cărţii aflată în mâna Celui care stă pe tron. Este sigiliul mântuiţilor, dar speranţa izvorăşte din cel de-al cincilea sigiliu – cel al martiriului – pentru că moartea nu este ultimul cuvânt, ci cuvântul final este cel al înviaţilor, pentru că Mielul stă drept în picioare, ca înjunghiat.

Note:

[1] Cf. Apoc. 4,7.

[2] Cf. Apoc. 4,8.

[3] Scribul în tradiţia ebraică desemnează teologul.

[4] Cf. Gen. 49.

[5] Autorul vorbeşte despre Liturghia romano-catolică.

[6] Cf. Apoc. 5,9.

[7] Cf. Zah. 6.

Autor: Silvio Barbaglia
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeş
Corectori: Gabriela Neag, Alexandru Buzalic