Această carte sigilată descrie lacrimile „vizionarului” Apocalipsei care plânge pentru că nu ştie cine o va putea deschide. Oare leul lui Iuda, Vlăstarul lui David, adică Mielul va putea face acest lucru?

Deschiderea cărţii

Cartea este pecetluită de şapte sigilii: primele patru sunt strâns legate de patru evenimente, de cei patru cai şi de cei patru călăreţi; al cincilea sigiliu descrie contemplarea sângelui de „sub” altar, sângele martirilor, viaţa celor care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu.

Am subliniat că al şaselea sigiliu – la fel ca şi cea de-a şasea zi a creaţiei – descrie chipul lui Dumnezeu în chipul omului: Adam şi noul Adam. Conţinutul acestui sigiliu amintea de unele aspecte tulburătoare, îngrijorătoare: un cutremur violent – „Când a desfăcut cel de-al şaselea sigiliu, am văzut: s-a făcut un mare cutremur şi soarele s-a făcut negru ca un sac din păr, iar luna întreagă a devenit ca sângele. Stelele cerului au căzut pe pământ…” (Apoc. 6,12-13).

Aceste cuvinte au legătură cu spusele profetului Isaia, dar în special cu cele ale lui Ioil, care în primele două capitole descrie invazia lăcustelor, dar, atunci când relatează momentul eliberării, vorbeşte despre „vărsarea Spiritului”, un text pe care şi sf. Petru îl va relua la Rusalii: „Dar după aceea, vărsa-voi Spiritul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Spiritul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului” (Ioil 3,1-4). Aceste imagini – prezente şi în al şaselea sigiliu – evocă aşteptarea ultimei zile, ziua Domnului. „Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului[1] şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul; şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul” (Ioil 3,5).

Prin urmare, cel de-al VI-lea sigiliu evocă toate elementele care au legătură cu sfârşitul lumii, pentru a îndrepta în mod progresiv privirea noastră spre cei mântuiţi. Însă trebuie să fixăm acei îngeri care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pentru a ne abate atenţia de la cartea sigilată spre persoanele sigilate.

Cel de-al VI-lea sigiliu şi cele 12 triburi ale lui Israel

„După aceea, am văzut patru îngeri stând în picioare în cele patru unghiuri ale pământului. Ei ţineau în frâu cele patru vânturi ale pământului ca să nu sufle nici un vânt nici peste pământ, nici pe mare şi nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: «Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru». Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israel: din tribul lui Iuda, douăsprezece mii de însemnaţi; din tribul lui Ruben, douăsprezece mii; din tribul lui Gad, douăsprezece mii; din tribul lui Aşer, douăsprezece mii; din tribul lui Neftali, douăsprezece mii; din tribul lui Manase, douăsprezece mii; din tribul lui Simeon, douăsprezece mii; din tribul lui Levi, douăsprezece mii; din tribul lui Isahar, douăsprezece mii; din tribul lui Zabulon, douăsprezece mii; din tribul lui Iosif, douăsprezece mii; din tribul lui Beniamin, douăsprezece mii de însemnaţi cu sigilul” (Apoc. 7,1-8).

Pare plictisitoare repetarea de douăsprezece ori a cifrei douăsprezece mii: numărul membrilor fiecărui trib, care alcătuia poporul ales. Este vorba de un total de 144 mii de persoane.

Tradiţia biblică, prin repetarea unui lucru, subliniază importanţa sa: atunci când cineva dorea să arate altcuiva ce este important, îi repeta acel lucru până când „se plictisea”…

Dacă noi ne obosim ascultând de mai multe ori ceva, ei nu se plictiseau. Să ne gândim la felul în care evanghelistul Matei începe Evanghelia sa: „Cartea genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Abraham l-a născut pe Isaac, Isaac l-a născut pe Iacob, Iacob l-a născut pe Iuda şi pe fraţii lui…” (Mt. 1,1-3). Atunci când se citeşte această pericopă la sf. Liturghie, ne plictisim… S-ar părea că folosirea repetiţiei la începutul unei cărţi nu ar fi productivă, deoarece din start cel care ar vrea să o citească s-ar descuraja. Aceasta este mentalitatea noastră. Ei însă judecau altfel. Pentru ei. repetarea era pătrunderea într-o istorie care – în cazul lui Matei – continua să zică: „l-a născut, l-a născut, l-a născut…”, adică să accentueze importanţa unei istorii care este bazată pe naştere (procreare).

De ce autorul Apocalipsei repetă, pentru fiecare trib în parte, că era alcătuit din 12 mii de persoane? Putea scrie că fiecare dintre cele 12 triburi ale lui Israel era alcătuit din 12 mii persoane şi rezolva problema. Era un limbaj mai simplu pentru urechile noastre.

Această insistentă repetare a numărului 12 mii vrea să evidenţieze ceva. Prima intenţie este aceea de a îndrepta atenţia celui care citeşte – sau a celor care ascultă acest text – către marile triburi ale fiilor lui Israel. Şi zice că acestea sunt sigilate, adică poartă pe chipul lor ceea ce în tradiţia antică era experienţa raportului dintre patron şi sclav. Prin urmare, cel care era sigilat era sclavul unui stăpân. Stăpânul îşi însemna sclavul cu un sigiliu şi-l lega de sine. Aceasta este o primă dimensiune care va conduce la descifrarea raportului pe care Dumnezeu îl are cu slujitorii Săi.

Textul ne informează că cei sigilaţi (pecetluiţi) sunt cei mântuiţi. Şi aluzia este la un text foarte important al profetului Iezechiel, care în capitolul al IX-lea – adresându-se oraşului Ierusalim – prezintă o multitudine de persoane care, pentru a fi mântuite de ispitele şi atacurile idolatrilor, trebuie să fie sigilate (însemnate) cu litera „tau” pe frunte. Tau este ultima literă a alfabetului ebraic şi simbolizează – la fel ca omega, în limba greacă – ceea ce este definitiv, ultim.

În viziunea sa, Iezechiel este de părere că aceste persoane trebuie să fie însemnate cu „Cel care este definitiv”, adică tau, semnul lui Dumnezeu.

Despre creştinismul de la începuturi – în urma unor studii, de exemplu cele făcute de Danielou – s-a reuşit să se înţeleagă faptul că cele dintâi modalităţi de a putea transmite experienţa botezului constau în însemnarea pe faţa persoanei botezate a literei tau care iniţial era scrisă în ebraică, devenind apoi o literă a alfabetului grec, asemănătoare unei cruci. Tau-ul franciscan reia şi duce mai departe tocmai această tradiţie.

Acest semn dovedea că o persoană devenea creştină, la începuturile creştinismului. Şi dacă sigilarea retrimite la tau, la cel care este definitiv, înseamnă că cei pecetluiţi sunt „ai Săi”, deci „aparţin familiei lui Dumnezeu”, adică „intră în experienţa celor botezaţi”.

Am putea obiecta: „De ce – vorbindu-mi despre botezul creştin – îmi repeţi lista celor 12 triburi ale poporului Israel, în loc să-mi vorbeşti despre comunitatea creştină?”. Această obiecţiune este importantă. Trebuie să specificăm faptul că iniţial creştinismul nu era „o religie diferită”, deoarece reprezenta un grup de persoane care-şi exprimau credinţa în interiorul lăcaşurilor de cult iudaice, descoperind în rabinul lor – Isus Cristos – o nouă interpretare a iudaismului. De fapt, creştinismul este o formă de iudaism mesianic care îl recunoaşte pe Mesia ca fiind Mântuitorul, Isus Cristos. Deoarece întregul limbaj, întregul cult era practicat în templu de către primii creştini, folosirea expresiei privitoare la cele 12 triburi era absolut normală.

Lecturând numele tuturor triburilor prezente în toate listele care le enumeră – în mod special binecuvântările despre care ne vorbesc textele biblice ale lui Iacob şi Moise – bibliştii au notat că lipseşte un trib: tribul lui Dan, al daniţilor; un trib care era în căutarea continuă a unui teritoriu. În locul acestui trib – în lista celor 12 triburi clasice ale lui Israel – este pus tribul lui Manase, care derivă din cel al lui Iosif.

De ce lipseşte tribul lui Dan? Pentru a răspunde, trebuie să ne întoarcem la tradiţia binecuvântărilor lui Iacob oferite fiilor săi în capitolul 49 din Cartea Genezei. Vom afla aceste cuvinte: „Dan iadin”, care „înseamnă Dan va judeca…”. „Dan va judeca pe poporul său, ca pe una din seminţiile lui Israel. Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul. În ajutorul Tău nădăjduiesc, o, Doamne!” (Gen. 49,16-18).

Înţelegem şi nu prea aceste cuvinte… Dacă deschidem Cartea Judecătorilor la capitolul 18, descoperim că există o mare acuzaţie faţă de Dan. Acest trib, care-şi caută un pământ, cauzează multă violenţă, iar apoi va deveni – în partea de Nord – un punct de referinţă al unuia dintre sanctuarele schismatice. Va fi criticat pentru că a adoptat o religie împotriva Ierusalimului.

Există un text apocrif din sec. al II-lea î.Cr., numit „Testamentul celor 12 patriarhi” care – prezentând testamentul lui Dan împotriva fiilor săi – la un moment dat subliniază: „Eu ştiu că în ultimele zile îl veţi abandona pe Domnul, vă veţi mânia pe Levi, vă veţi îndrepta împotriva lui Iuda, dar nu o să-i biruiţi”. Cu alte cuvinte, Dan este prin excelenţă tribul care se va împotrivi fratelui său Iuda (fratele mesianic) şi fratelui Levi (fratele preoţesc).

Concluzionând, afirmăm că tribul lui Dan lipseşte din această listă, deoarece în mod progresiv – în Apocalipsă – acesta devine tribul Anticristului, potrivnic lui Iuda şi Levi: două persoane care se află la baza definiţiei figurii liturgice şi celei împărăteşti în Cartea Apocalipsei.

Subliniem că în lista originală cel dintâi fiu este Ruben şi nu Iuda. În Apocalipsă lista începe cu Iuda. După Ruben, de obicei este Simeon, apoi Levi şi numai apoi este Iuda. În Apocalipsă Levi se află pe locul al optulea. Deci „primul” şi „al optulea”: un mod specific creştinismului de la începuturi pentru a spune că prima zi a săptămânii este ziua a opta, adică ziua Înviatului, şi pe Iuda şi pe Levi se întemeiază speranţa.

Acest mod de a aborda Apocalipsa ne ajută să înţelegem că cele 144 de mii indică 12 ori 12 ori 1000, aşadar chemarea lui Israel, dar este noul Israel, adică Biserica, în timp ce numărul 1000 simbolizează mulţimea de oameni care nu poate fi numărată. Prin urmare, paradoxul este acesta: eu îţi spun un număr, dar pentru că acest număr are legătură cu numărul 1000 – care simbolizează multitudinea (un mare număr de persoane) – de fapt îţi spun că este o mulţime infinită de persoane. Nu este un număr finit, ci unul care se referă la infinitate.

Marea liturghie a imensei multitudini în cer

„După acestea, am văzut, şi iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini. Ei strigau cu glas puternic: «Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, cel care şade pe tron, şi de la Miel!» Şi toţi îngerii stăteau în picioare în jurul tronului, al bătrânilor şi al celor patru fiinţe, cădeau cu faţa la pământ înaintea tronului şi-l adorau pe Dumnezeu şi spuneau: «Amin! Binecuvântarea, gloria, înţelepciunea, mulţumirea, cinstea, puterea şi tăria să fie Dumnezeului nostru în vecii vecilor! Amin!» Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: «Cine sunt şi de unde vin aceştia care sunt îmbrăcaţi cu haine albe?» I-am zis: «Domnul meu, tu ştii». Iar el mi-a spus: «Aceştia sunt cei care vin din încercarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl slujesc ziua şi noaptea în templul său, iar cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său, nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa. Căci Mielul din mijlocul tronului va fi păstorul lor şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor»” (Apoc. 7,9-17).

Tocmai pentru că autorul Apocalipsei ne dă mai întâi un număr şi apoi zice că vede o mare mulţime, o mulţime imensă, mulţi exegeţi sunt de părere că este vorba de două grupuri diferite: primul este al celor 144 de mii şi al doilea este cel al mulţimii imense, care nici măcar nu se poate număra.

Dacă este adevărat ceea ce am spus înainte, cele 144 de mii sunt modul uzual de a vorbi despre marea mulţime a celor care sunt marcaţi cu semnul definitivului, adică aceia care au pe ei pecetea lui Dumnezeu – a celui care este alfa şi omega – au în interiorul lor experienţa, care este experienţa Mielului. Prin urmare, aceste 144 de mii nu reprezintă un număr fix, închis, determinat – aşa după cum unele secte de orientare (matriţă) creştină şi iudaică au vrut să ne facă să credem – ci este un număr simbolic, care indică o mare mulţime.

Dacă este aşa, înseamnă că textul pe care l-am ascultat interpretează textul anterior, care descria cele 12 triburi ale lui Israel şi care simbolizează noua Biserică a lui Cristos şi oferă, în plus, câteva aspecte specifice pe care deja le-am întâlnit când ne-am referit la deschiderea celui de-al cincilea sigiliu, atunci când se vorbea despre martiri, despre cei îmbrăcaţi în alb, în strânsă legătură cu acel sânge care oferă o culoare albă veşmintelor.

În textul nostru, aceştia sunt în picioare, înaintea tronului şi înaintea Mielului şi sunt îmbrăcaţi cu haine albe[2], care sunt hainele celor înviaţi. Este exact tradiţia care se folosea la Botez: în antichitate creştinii intrau goi – dezbrăcaţi de vechiul Adam – în baptisteriu, pentru a putea fi îmbrăcaţi apoi cu haina albă, care era haina Înviatului… Prin urmare, celebrarea Botezului creştinilor din primele secole o aflăm descrisă în Apocalipsă…

Şi în mână au aceste „ramuri de palmier” simbolizând victoria, care face trimitere la Învingător, la însuşi Isus Cristos. Apoi se răspândeşte o voce care afirmă că mântuirea nu este lucrarea mântuiţilor (a oamenilor), ci aparţine numai lui Dumnezeu, care şade pe tron, şi Mielului, care este tocmai Mântuitorul.

Imediat descrierea Liturghiei reia unele elemente din capitolul al cincilea al Apocalipsei: toţi îngerii stăteau în jurul tronului, erau de faţă şi bătrânii şi cele patru fiinţe. Toţi participă la această liturghie şi în final se spune „Amin!”: laudă şi mărire!

Această Liturghie continuă neîncetat. Contemplând-o, apostolul Ioan se întreabă: „aceştia – care sunt îmbrăcaţi în alb – cine sunt şi de unde vin?”. Noi înţelegem că sunt cei care au traversat nu atât o mare suferinţă, un mare chin, adică o prigoană, ci sunt cei care au trecut cu bine încercarea lui Cristos.

Tocmai pentru că El este Mântuitorul – şi nu tu eşti cel care se mântuieşte singur, pentru că ai depăşit încercările vieţii – încercarea cea mare este cea a patimii, morţii şi învierii lui Cristos. Datorită acesteia, creştinul care intră în Cristos poate să-şi spele hainele în sângelui Său şi să le facă să devină albe, deoarece este sângele Mielului. Cu alte cuvinte, prin crucea lui Cristos – care simbolizează Mielul înjunghiat – tu, împreună cu hainele tale, adică tu, eşti recreat ca un nou Adam, datorită faptului că El este salvatorul, mântuitorul tău şi nu eşti tu cel care se automântuieşte.

De aceea această mare Liturghie se dezvoltă tot mai mult, textul sacru descriind Paradisul: „Iar cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său, nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa” (Apoc. 7,15-16). Este vorba de cuvintele din finalul celui de-al şaselea sigiliu care-i separă – în două tabere – pe cei mântuiţi, de cei sigilaţi. Deci această mare mulţime este cine este, pentru că este sigilată.

Ne apropiem în grabă de deschiderea ultimului sigiliu, iar aceasta ne-ar da posibilitatea – în sfârşit – să citim cartea care, până în acest loc, ne-a lăsat în nesiguranţă. Cunoaştem că numărul şase este important în Biblie: reprezintă ziua creaţiei (facerii) omului, vinerea. Observăm că tocmai această zi este ziua celor mântuiţi. Pe cruce Isus a murit într-o zi de vineri, în ziua a şasea. Şi tocmai în ziua a şasea, în cel de-al şaselea sigiliu – într-o carte sigilată – noi i-am descoperit pe cei sigilaţi, deci: oamenii care au sigiliul lui Dumnezeu; o carte care are aceste sigilii. Dar vom reuşi să citim, în sfârşit, această carte? Tensiunea creşte… Care este conţinutul ultimului sigiliu în baza căruia vom putea deschide această carte binecuvântată?

Deschiderea celui de al VII-lea sigiliu şi liniştea din cer

„Iar când Mielul a deschis cel de-al şaptelea sigiliu, s-a făcut tăcere în cer, cam o jumătate de oră” (Apoc. 8,1).

Se poate ţine un moment de reculegere pentru a înţelege (a experimenta) conţinutul celui de-al şaptelea sigiliu. De acum înainte ne-am aştepta să ni se descopere conţinutul, pentru că încă n-a fost deschisă cartea. Va fi sau nu va fi deschisă această carte? Ce s-a întâmplat cu ea? Lecturând textul sacru în continuare, vom realiza că această carte pare să fie uitată. Şi acest lucru pare absurd. Interpreţii Scripturilor au susţinut faptul că această carte a fost prezentă în capitolul al cincilea, unde a fost evocată figura sa. Apoi se pare că atenţia autorul sacru s-a concentrat pe sigilii şi nu s-a mai preocupat să dezvăluie conţinutul acestei cărţi. De ce a folosit imaginea cărţii? De ce Ioan plânge pentru că nimeni nu este capabil să deschidă cartea ca apoi s-o citească? Există cineva capabil să deschidă cartea? Va putea fi citită? Şi care este conţinutul ei? Este un conţinut rămas plin de mister şi pentru cei care studiază în profunzime textul Apocalipsei. Nu s-a ajuns la o concluzie; există diferite ipoteze.

Mai întâi, să cugetăm la această „linişte în cer, cam o jumătate de oră”. Poate că este mai bine să traducem: „s-a făcut linişte în cer ca pentru o jumătate de oră”. „Ca pentru o jumătate de oră” nu înseamnă „în jur de o jumătate de oră”, ci subliniază că „este o jumătate de oră” şi, prin urmare, nu este vorba de „o oră întreagă”. Acest limbaj exprimă dimensiunea jumătăţii care invocă cealaltă jumătate. Şi această jumătate face trimitere la o linişte. Unii biblişti au spus că această linişte are legătură cu alte texte biblice, care prezintă liniştea tipică aşteptării marilor manifestări ale lui Dumnezeu, adică a teofaniilor sau a epifaniilor; alţii au interpretat-o ca un fel de linişte primordiala: aşa cum exista o linişte înainte de creaţie – aşa şi la sfârşit – există din nou o linişte, care te face să te aştepţi la ceva măreţ, care ar fi un fel de nouă creaţie…

La un moment dat în Apocalipsă – începând cu capitolele XVII şi XVIII în care se prezintă figura Babilonului distrugător – se subliniază de mai multe ori o expresie particulară: „într-un singur ceas s-au pierdut toate aceste bogăţii… Cetatea cea mare [Babilon]… într-un singur ceas a devenit un pustiu” (Apoc. 18,17.19).

Acest text biblic vorbeşte despre „o oră”, însă textul din capitolul al VIII-lea vorbeşte despre „o jumătate de oră de linişte”. Raportul dintre „o oră” şi „o jumătate de oră” ne determină să spunem că „acea oră” se referă la „ora judecăţii finale”: este ora judecăţii lui Dumnezeu peste Babilonul cel distrugător, adică peste originea răului, a păcatului şi, în final, peste originea morţii. Se aşteaptă acea oră finală, dar, pentru ca ea să se poată arăta împreună cu judecata lui Dumnezeu, este nevoie de aşteptare.

Această aşteptare este simbolizată de „o jumătate de oră” care se apropie de împlinire, iar realizarea ei va fi dată de eliberarea de forţele răului, despre care ne va vorbi tocmai concluzia textului Apocalipsei.

În realitate, problema rămâne: va fi sau nu va fi deschisă această carte? Şi care este conţinutul ei? Noi vom cunoaşte conţinutul cărţii, numai după ce vom citi aproape întreaga Apocalipsă. Mai precis, la sfârşitul capitolului al XIX-lea stă scris:

„Apoi am văzut un tron mare alb şi pe cel care şade pe el. Din faţa lui au fugit pământul şi cerul şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut morţii, mari şi mici, care stăteau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisă şi o altă carte, cea a vieţii. Şi au fost judecaţi morţii din cele scrise în cărţi, după faptele lor. Marea a dat înapoi morţii care erau în ea. Moartea şi infernul au dat înapoi morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele sale. Atunci moartea şi infernul au fost aruncate în lacul cu foc. Aceasta este moartea cea de-a doua, lacul cu foc. Şi, dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul cu foc” (Apoc. 20,11-15).

Aceste versete amintesc despre „cărţi” şi apoi despre „o carte” în particular, deja evocată în interiorul textului, care descria mesajul adresat celor şapte Biserici.

Ideea este următoarea: această carte – care ajunge la cel de-al VII-lea sigiliu – este tocmai cartea care conţine numele celor sigilaţi, adică a celor care sunt imaginea celor 144 de mii, care de fapt sunt cei mântuiţi. Dar, pentru a înţelege conţinutul acestei cărţi, este necesară citirea întregii Apocalipse. Şi după ce s-a înlăturat moartea şi răul, se va ajunge – la sfârşitul Apocalipsei – la noul Ierusalim, cu pământ nou şi ceruri noi. Atunci, după aşteptarea deschiderii celui de-al VII-lea sigiliu care-l stimulează pe cititor să dorească să înţeleagă, vom aborda următoarea fază care va folosi o nouă simbolistică: cea a trâmbiţelor, după tradiţia ebraică.

Primii patru îngeri cu trâmbiţe

„Şi i-am văzut pe cei şapte îngeri care stau în picioare înaintea lui Dumnezeu şi li s-au dat şapte trâmbiţe. A venit atunci un alt înger şi a stat în picioare înaintea altarului. El avea un vas de aur pentru tămâiere şi i s-a dat multă tămâie ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul cel de aur, care este înaintea tronului. Şi fumul de tămâie s-a înălţat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat vasul pentru tămâiere şi l-a umplut cu foc de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi au urmat tunete, glasuri, fulgere şi cutremur. Atunci, cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune. A sunat din trâmbiţă primul şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ şi o treime din pământ a fost arsă; o treime din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă. A sunat din trâmbiţă al doilea înger şi ceva ca un munte mare de foc arzând a fost aruncat în mare şi a treia parte din mare s-a făcut sânge şi o treime din creaturile care sunt în mare şi care au viaţă au murit şi o treime dintre corăbii au fost distruse. Apoi a sunat din trâmbiţă al treilea înger. Şi a căzut din cer o stea mare arzând ca o făclie. A căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Iar numele stelei se pronunţă Absint şi o treime din ape au devenit pelin şi mulţi oameni au murit din cauza apelor pentru că deveniseră amare. A sunat din trâmbiţă şi al patrulea înger şi a fost lovită o treime din soare, o treime din lună şi o treime din stele ca să se întunece o treime din ele, iar ziua să nu aibă lumină pentru o treime, la fel şi noaptea. Şi am văzut şi am auzit un vultur zburând în partea cea mai înaltă a cerului şi strigând cu glas puternic: «Vai, vai, vai de locuitorii de pe pământ din cauza sunetului trâmbiţei celorlalţi trei îngeri care sunt gata să sune»” (Apoc. 8,2-13).

Trebuie să ne imaginăm astfel Apocalipsa: ne conduce în interiorul unor lumi ciudate, străine modului nostru de a gândi. După ce ne-a invitat – prin citirea conţinutului celor şapte sigilii, pe care abia le-am terminat de explicat – să ne imaginăm Paradisul, acum, dintr-o dată, se dărâmă totul şi trebuie să se reia totul de la început. Se reia o serie de mişcări care – dintr-un anumit punct de vedere – s-ar părea că se reîntorc la începuturi.

Avem, în mod analog celor şapte sigilii, o structură asemănătoare pentru că erau cei patru călăreţi şi cei patru cai, apoi al cincilea cu martirii, al şaselea pe care l-am descris cu puţin timp în urmă şi apoi al şaptelea, caracterizat de „o jumătate de oră de linişte în cer”. Primele patru sunt diferite de ultimele trei. Iar aici am observat că primele patru trâmbiţe sunt urmate de trei „vai” care sunt strâns legate de alte trei trâmbiţe, fapt care ne ajută să înţelegem că sunt mult mai importante trâmbiţele a cincea, a şasea şi a şaptea. Acest fapt este întărit şi de conţinutul textului: primele patru sunt descrise în puţine cuvinte, ultimelor trei însă li se dedică mai mult spaţiu.

Să aprofundăm această jumătate de oră de linişte în cer. Nu ştim dacă imediat după această linişte începe acţiunea trâmbiţelor, pentru că uneori Apocalipsa trebuie citită şi simultan… Realitatea este că ni se spune că există şapte îngeri cărora li se dau tot atâtea trâmbiţe. Nu sunt trâmbiţele din zilele noastre. Termenul ebraic şofar reprezintă „cornul” folosit fie pe timp de război, fie pe timp de sărbătoare sau chiar imaginea judecăţii finale a lui Dumnezeu. Poate ne aflăm chiar în această situaţie din urmă. Prin urmare, trâmbiţa este acest sunet profund al şofar-ului, adică acela produs de cornul unui berbec.

Cine sunt cei şapte îngeri? Ne vin în ajutor textele apocrife, în special „Cartea bătrânilor lui Enoh”, care ne prezintă şapte nume de îngeri ai „prezenţei”. În mitologia antică se prezuma că erau îngerii prezenţei lui Dumnezeu în cer şi apoi îngerii rebeli care s-au răsculat la începuturi împotriva lui Dumnezeu şi care au fost alungaţi în iad şi încătuşaţi în acel abis.

Îngerii prezenţei, pe care tradiţia-i aminteşte şi pe care noi îi cunoaştem sub numele de arhangheli, sunt Mihail, Gavril şi Rafael şi apoi ceilalţi patru: Uriel, Raguel, Sarachiel şi Remiel.

Cei trei arhangheli – având sufixul „el” – fac trimitere la El, adică la numele lui Dumnezeu. Aceştia sunt îngerii prezenţei, având rolul de a fi mesagerii (solii, trimişii) şi apărătorii numelui lui Dumnezeu. Acestora li se adaugă îngerul rugăciunii, cel care face legătura între altarul tămâierii – pus înaintea sfintei sfintelor în Templul din Ierusalim – şi cer: datorită lui, odată cu tămâia, rugăciunile recitate în jurul altarului urcă în cer.

În acest orizont liturgic, începe „sfârşitul lumii”, căci se aud, rând pe rând, sunetele trâmbiţelor celor patru îngeri. Bibliştii au observat că, în spatele acestor prezentări ale sunetelor trâmbiţelor, în realitate se află evocarea „istoriei ieşirii”: evocarea plăgilor din Egipt.

Le prezentăm în sinteză: „A sunat din trâmbiţă primul şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge care au fost aruncate pe pământ şi o treime din pământ a fost arsă; o treime din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă” (Apoc. 8,7). Cea de-a şaptea plagă este cea „a grindinei”[3]: atacarea şi distrugerea vegetaţiei.

Când al doilea înger a sunat din trâmbiţă, „a treia parte din mare s-a făcut sânge” (Apoc. 8,8). Cea dintâi plagă a fost apa transformată în sânge. Această imagine s-a repetat la finalul exilului, atunci când Israel a ieşit din Marea Roşie, iar apele s-au năpustit peste egipteni şi s-au preschimbat în sânge; un fel de evocare a începutului distrugerii lui faraon şi a întregii sale armate, care se va înfăptui în final.

Al treilea vorbeşte despre faptul că „o treime din ape au devenit pelin” (Apoc. 8,11). Pelinul nu este o plantă veninoasă, dar are un gust amar, ceea ce înseamnă că apele dulci se preschimbă în ape amare. Textul evocă povestirea din „Mara”, adică „ape amare” din episodul ieşirii. Şi acest aspect este interesant: trecerea apelor – de la gustul dulce la cel amar – simbolizează faptul că acestea dăunează vieţii, produc moartea, tocmai acolo, în izvorul vieţii.

Al patrulea înger zice că „a fost lovită o treime din soare, o treime din lună şi o treime din stele, ca să se întunece o treime din ele…” (Apoc. 8,12), prezentând, astfel, tema „întunericului”. Să ne amintim că cea de-a noua plagă este tocmai cea a întunericului… cea care cauzează pătrunderea „nopţii” în Egipt.

În sinteză, notăm că autorul Apocalipsei, prin imaginea trâmbiţelor – care reprezintă sunetul judecăţii – vrea să pătrundem în limbajul biblic, în istoria poporului Israel, subjugat în sclavia Egiptului, dar care este eliberat de Dumnezeul său, în ciuda răului reprezentat de faraon. Apocalipsa foloseşte acelaşi limbaj pentru a exprima tocmai „timpul prigoanei”, care este cel al idolatriei, al răutăţii simbolizate de faraon.

Dar, atenţie! Textul sacru va sublinia acel de trei ori „vai” pronunţat de către un vultur din înălţimile cerului: „Şi am văzut şi am auzit un vultur zburând în partea cea mai înaltă a cerului şi strigând cu glas puternic: «Vai, vai, vai de locuitorii de pe pământ…»” (Apoc. 8,13). Prin urmare, vulturul se adresează „locuitorilor pământului”.

Al cincilea înger şi trâmbiţa primului „vai”

„A sunat din trâmbiţă cel de-al cincilea înger şi am văzut o stea din ceruri care căzuse pe pământ. I s-a dat acesteia cheia fântânii abisului şi a deschis fântâna abisului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare, iar soarele şi aerul s-au întunecat din cauza fumului fântânii. Din fum au venit nişte lăcuste pe pământ şi li s-a dat o putere după cum au putere scorpionii pământului şi li s-a spus să nu dăuneze nici ierbii pământului, nici vreunei plante, nici vreunui copac, ci doar oamenilor care nu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor. Li s-a dat [putere] nu ca să-i ucidă, ci ca să-i chinuie timp de cinci luni, iar chinul lor este asemenea celui provocat de scorpion, când înţeapă un om. În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi, vor dori să moară, dar moartea va fugi de ei. Înfăţişarea acestor lăcuste era asemenea cailor pregătiţi de luptă. Pe capetele lor erau nişte coarne ca de aur, iar feţele lor erau ca feţele oamenilor. Aveau părul ca părul femeilor şi dinţii ca dinţii leilor. Aveau platoşe ca nişte platoşe de fier, iar vuietul aripilor lor era ca vuietul carelor trase de mulţi cai ce aleargă la luptă. Aveau cozi cu ghimpi ca ale scorpionului şi în cozile lor se afla puterea lor de a dăuna oamenilor timp de cinci luni. Aveau ca rege peste ele pe îngerul Abisului, iar numele lui în ebraică este Abaddon, iar în greceşte Apollyon. Primul «vai» a trecut, iată că mai vin două «vai-uri» după toate acestea” (Apoc. 9,1-12).

Gândiţi-vă că tradiţia iudaică – cea care apoi se va numi apocrifă, adică cea diferită de textele canonice – elaborează cel puţin două teorii, apropo de originea răului, întotdeauna în această viziune apocaliptică. Cea dintâi am amintit-o: îngerii rebeli care din cer sunt alungaţi în abis. Cea de-a doua are legătură cu aştrii, cu stelele care cad din cer. De aştri – care sunt gramatica şi sintaxa lui Dumnezeu – Creatorul se foloseşte pentru a vorbi oamenilor. Să ne gândim la astronomia şi astrologia din antichitate, care încerca să descifreze limbajul lui Dumnezeu de pe pământ, privind cerul.

Aceşti aştri care cad din cer sunt alungaţi în abis. De fapt, aştrii sunt „forme” îngereşti care au o strânsă legătură cu tema „originii răului”, după tradiţia ebraică.

Textul din Apocalipsă subliniază: „A sunat din trâmbiţă cel de-al cincilea înger şi am văzut o stea din ceruri care căzuse pe pământ. I s-a dat acesteia cheia fântânii abisului şi a deschis fântâna abisului” (Apoc. 9,1). „Fântâna abisului” ne spune că această stea a căzut în abis, adică direct în iad, am spune noi. În iad… care este locul morţii. Acest astru, care este „mărturia vieţii” – fiind în cer – este acum îndepărtat.

A opta plagă din Egipt este cea a lăcustelor. Şi profetul Ioil – în primele două capitole ale cărţii sale – descrie invazia lăcustelor. În cartea Apocalipsei, lăcustele sunt prezentate în mod mai elaborat decât în Vechiul Testament. Dacă ele, prin natura lor, distrug vegetaţia, în Apocalipsă primesc o altă misiune: „Şi li s-a spus să nu dăuneze nici ierbii pământului, nici vreunei plante, nici vreunui copac, ci doar oamenilor care nu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apoc. 9,4).

Textul este clar. Noi ştim că sigilaţii sunt cei mântuiţi, cei care au fost „recunoscuţi” şi care poartă hainele albe spălate în sângele Mielului. În schimb, cei care nu sunt sigilaţi trebuie să fie distruşi de aceste lăcuste, care au primit misiunea de a se adresa oamenilor. Sunt nişte lăcuste ciudate care par a avea înfăţişarea „cailor pregătiţi de luptă. Pe capetele lor erau nişte coarne ca de aur” (Apoc. 9,7). Limbajul acestui verset reprezintă un mod specific de a-l încurca pe cititor. Acest stil va fi mai clar în capitolele al XII-lea şi XIII-lea, când se va descrie logica răului, care ştie foarte bine să ademenească la rău, imitând logica lui Dumnezeu. Este vorba despre structura anti-Dumnezeu, anti-Cristos.

Lăcustele sunt asemănătoare cailor care lucrează timp de cinci luni, deoarece se pare că perioada în care lăcustele sunt active pe timpul primăverii şi verii este de tocmai cinci luni.

Biblia subliniază că regele lor era îngerul Abisului (Abaddon, în ebraică, noţiune care derivă din verbul abadd care înseamnă „a distruge”, a pieri), adică moartea. Iar în greacă se numeşte Apollyon, adică exterminatorul – cel ce aduce cu sine moartea.

Apare primul „vai”. Înţelegem că limbajul biblic, atunci când Domnul intervine prin aceste „vai-uri”, reprezintă momentul judecăţii. Primul element al judecăţii l-am ascultat în sunetul celei de-a cincea trompete.

A şasea trâmbiţă şi cei patru îngeri încătuşaţi pe Eufrat

„A sunat din trâmbiţă şi cel de-al şaselea înger şi am auzit un glas [venind] parcă din cele patru coarne ale altarului de aur, care se află înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de-al şaselea înger care avea trâmbiţa: «Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare al Eufratului». Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri care erau pregătiţi pentru ceasul şi ziua şi luna şi anul acela ca să ucidă o treime dintre oameni. Numărul călăreţilor din armata lor era de douăzeci de mii câte zeci de mii: am auzit numărul lor. Astfel am văzut în vedenie cai şi călăreţi: aveau platoşe ca de fier, de iacint şi de pucioasă; capetele cailor erau asemenea unor capete de leu, iar din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. Din cauza acestor trei plăgi: a focului, a fumului şi a pucioasei care ieşeau din gurile lor, a murit o treime din oameni pentru că puterea cailor era în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau asemenea şerpilor şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, cei care n-au fost ucişi de aceste plăgi, nici nu s-au convertit de la faptele mâinilor lor: n-au încetat să adore demonii şi idolii de aur, de argint, de bronz, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble, şi nici nu s-au întors de la crimele lor, nici de la farmecele lor, nici de la desfrânarea lor, nici de la hoţiile lor” (Apoc. 9,13-21).

Am descris deja primele cinci trâmbiţe care, atunci când au sunat, au provocat reluarea acestei imagini a răului, care a pătruns în lume. A şasea trâmbiţă sună şi pentru faptul că „s-a auzit un glas [venind] parcă din cele patru coarne ale altarului de aur, care se află înaintea lui Dumnezeu” (Apoc. 9,13). Prin urmare, se aude o voce care vine de la Dumnezeu şi nu din adâncimea abisului. Şi această voce, a celui de-al şaselea înger care aparţine celei de-a şasea trâmbiţe, îi spune: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare al Eufratului” (Apoc. 9,14). Râul Eufrat se află în Babilon. Vom întâlni Babilonul în Apocalipsă peste câteva capitole. Este locul deportării.

Pe lângă Eufrat trăia un mare profet, pe care şi Ioan îl va aminti: profetul Iezechiel. Pe malul râurilor Chebar şi Eufrat, Iezechiel a profeţit privind înspre Ierusalim, primind viziuni în mod analog cu autorul Apocalipsei.

Dar această voce – care izvorăşte din altar şi decretează eliberarea celor patru îngeri încătuşaţi pe râul Eufrat – ne ajută să înţelegem că este vorba despre răul sclaviei, al exilului babilonian. Şi atunci când sunt eliberaţi, aceşti îngeri încep persecuţia celor care se închinau la idoli. A fost ucisă o treime din umanitate, dar şi despre restul omenirii se spune că este idolatră. Este vorba despre o sentinţă pronunţată peste omenirea care s-a opus primirii chipului lui Dumnezeu cel viu, refuzând oferta Domnului.

Observăm că cei patru îngeri sunt încătuşaţi şi, cel mai probabil, fac referire la acei îngeri alungaţi din faţa lui Dumnezeu şi încătuşaţi pe marginea râului Eufrat – râul morţii, locul prigoanei, al exilului – şi care, odată eliberaţi, cauzează moartea; o moarte care devine judecarea, condamnarea omenirii trădătoare (infidele).

Ne aflăm la cel de-al şaselea sunet al trâmbiţei. În mod analog descrierii progresive a sigiliilor, observăm că această carte se adresează speranţei, unui cuvânt ascultat, care vine de altundeva şi care permite pătrunderea experienţei „cerului” alături de cea a „pământului”: experienţa profetică, după cum vom asculta în cel de-al zecelea capitol al Apocalipsei.

A mânca sfânta carte: Ioan ca Iezechiel

„Şi am văzut un alt înger puternic, coborând din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului său era curcubeul, faţa lui era ca soarele, iar picioarele lui ca nişte stâlpi de foc. El avea în mână o carte mică, deschisă. Şi-a pus piciorul drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ şi a strigat cu glas puternic, aşa cum rage leul. Când a strigat el, au răsunat cu vuiet cele şapte tunete, iar când au răsunat cele şapte tunete, voiam să scriu, dar am auzit un glas din cer spunând: «Sigilează ceea ce au vorbit cele şapte tunete şi nu le scrie!». Atunci, îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe uscat şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe cel care este viu în vecii vecilor, pe cel care a creat cerul şi cele ce sunt pe el, pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în ea: «Nu va mai fi timp!». Însă în zilele când va vorbi cel de-al şaptelea înger, când va fi gata să sune din trâmbiţă, se va împlini misterul lui Dumnezeu, aşa cum a revelat el slujitorilor săi, profeţii. Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: «Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ». M-am dus la înger, spunându-i să-mi dea cartea cea mică, dar el mi-a zis: «Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea». Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o mi s-a umplut stomacul de amărăciune. Apoi mi-a zis: «Trebuie să profetizezi din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe imperii»” (Apoc. 10,1-11).

Creşte aşteptarea sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe. Tocmai în timpul acestei aşteptări reuşim să înţelegem câte ceva cu privire la cele întâmplate în timpul şi după sunetul primelor şase trâmbiţe. S-a întâmplat un dublu exil. Exilul în Egipt –simbolizat de sunetele ascultate ale primelor trâmbiţe – evocă plăgile Egiptului, istoria sclaviei acestui popor. Povestirea eliberării din Egipt constituie un lucru mare pentru un evreu, deoarece, într-un fel sau altul, întotdeauna este evocată în timpul sărbătoririi Paştilor: Domnul care ne-a scos din pământul sclaviei. Pentru ei acest fapt este exemplul speranţei: fiind eliberaţi de jugul sclaviei din Egipt, au putut intra în pământul făgăduinţei.

Însă al doilea exil a fost în Babilon, de-a lungul râului Eufrat. Şi tocmai din acest al doilea exil au nevoie să fie eliberaţi. Tot Vechiul Testament se învârte în jurul acestor două exiluri: Egiptul – la vest – şi Babilon, la est. În mijloc se află pământul făgăduinţei, care rămâne în afara cuceririi pentru că este pământul promis şi poate fi locuit doar de Israel şi înţeles numai ca dar.

În această tensiune dintre Egipt şi Babilon descoperim această trecere. Exilul babilonian şi timpul profeţiei de la Babilon reprezintă momentul dorinţei de a putea intra în pământul făgăduinţei, adică de a se reîntoarce la Ierusalim.

Aceste cuvinte sunt ale profetului Iezechiel. Citind capitolul al treilea din Cartea profetului Iezechiel, după viziunea carului – privind cerul – şi a fiinţelor, profetul primeşte vocaţia sa care i se arată într-un mod paradoxal, deoarece i se spune să ia şi să mănânce „o carte”. De obicei o carte se citeşte. În cazul lui Iezechiel, „a mânca o carte” înseamnă a-şi însuşi seva (limfa) vitală a conţinutului ei; experienţa mâncării – adică experienţa gustului – în tradiţia ebraică reprezintă experienţa însuşirii. Subliniem că tradiţia creştină – prin euharistie şi împărtăşanie – a continuat într-un mod şi mai radical această experienţă a însuşirii, specifică tradiţiei ebraice. Ei spun: „a mânca o carte”, pentru ca acest cuvânt să devină al tău şi să nu rămână în exterior; să nu mai fie scrisă pe table de piatră sau pe un sul de papirus, ci să fie înscrisă în inimă, în interior.

În timp ce a mâncat această carte, gura proorocului Iezechiel a devenit dulce ca mierea… Aceste cuvinte sunt reluate de Ioan, însă Apocalipsa ne oferă şi continuarea: „Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o mi s-a umplut stomacul de amărăciune. Apoi mi-a zis: «Trebuie să profetizezi din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe imperii»” (Apoc. 10,10-11).

Profetul Ioan, în Apocalipsă – similar lui Iezechiel – îşi însuşeşte aceste cuvinte, experimentând o dulceaţă, care este urmată însă de un gust amar interior, simbolizând relaţia specifică a Dumnezeului care-ţi vine în ajutor împletită cu experienţa trudei, a crucii… Este experienţa specifică dezamăgirii pe care şi Iezechiel o va face. Dacă vor asculta sau nu, tu oricum trebuie să vorbeşti. Dar dacă nu ascultă, înseamnă că sunt un popor cu inima de piatră. Şi totuşi tu trebuie să continui să vorbeşti. Este una dintre cele mai mari dezamăgiri pe care un om al lui Dumnezeu poate să le aibă: să continue să vorbească şi nimeni să nu-l ia în seamă. Este amărăciunea pe care o poartă în suflet şi totuşi profetul este invitat să vorbească; să spună cuvântul adevărului. Aceasta este puterea profetului…

În acest text, Ioan este descris ca un profet care, după exemplul lui Iezechiel, acolo, pe marginea râului Chebar, nutreşte ideea de a se reîntoarce la templu, să poată privi Ierusalimul din est şi să admire această nouă privelişte a templului, loc al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om.

Observăm că, spre finalul capitolului al zecelea, autorul Apocalipsei, Ioan, devine profet, în sens restrâns. Primeşte această chemare la profeţie, mâncând cartea, însuşindu-şi acest cuvânt, un cuvânt care este dulce, dar în acelaşi timp cauzează un gust amar… Crucea şi învierea sau viaţa şi moartea le porţi în suflet dacă vrei să vorbeşti despre Dumnezeu.

Note:

[1] Sionul este muntele pe care se înalţă templul din Ierusalim.

[2] Cf. Apoc. 7,9.

[3] Cf. Ex. 9,24-25.