Acest imn este o contemplație a vieții lui Cristos de dinainte de naștere, a vieții Sale pământești, a înălțării Sale la cer și a vieții de după… iar contemplarea lui Cristos devine modelul comportamentului omului.

Textul începe prin îndemnuri adresate comunității, care privesc și comportamentul nostru concret, iar modelul comportamentului nostru este Isus.

Să cerem Domnului să înțelegem însemnătatea acestui text…

Se citește Fil. 2,1-11

¹ Deci dacă este o încurajare în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire şi îndurare, ² faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget. ³ Să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, ⁴ fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora. ⁵ Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. ⁶ El, fiind din fire Dumnezeu,nu a considerat un beneficiu propriuegalitatea sa cu Dumnezeu, ⁷ ci s-a despuiat pe sineluând firea sclavului,devenind asemenea oamenilor,iar, după felul lui de a fi,a fost socotit ca un om. ⁸ S-a umilit pe sine,făcându-se ascultător până la moarte,şi încă moartea pe cruce. ⁹ Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţatşi i-a dăruit numelecare este mai presus de orice nume, ¹⁰ pentru ca în numele lui Isussă se plece tot genunchiul:al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, ¹¹ şi orice limbă să dea mărturiecă Isus Cristos este Domn,spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Centrul textului este reprezentat de v. 5 care ne invită să avem același mod de a simți precum al lui Isus. În primele patru versete ni se descrie comunitatea, iar în următoarele ni se prezintă modul în care aceasta l-a perceput pe Isus. Așadar, ni se descrie modul în care comunitatea devine o oglindire a Feței lui Isus: modul nostru de a trăi și a simți este ca al Său.

Principiul – fundamentul – eticii creștine nu este o normă, o morală naturală sau una mai sofisticată… Fundamentul vieții noastre concrete este istoria lui Isus: ceea ce El a făcut, a spus și a trăit… Iar aceste versete ne prezintă în mod sintetic istoria Sa…

Contemplarea Feței lui Isus Cristos corespunde contemplației care a fost propusă Israelului în deșert, când poporul era mușcat de șerpi, trebuind să privească „șarpele înălțat” pentru a se vindeca de acel venin. La fel și noi, privindu-L pe Domnul ridicat pe cruce, ne vindecăm de venin, acesta fiind imaginea noastră falsă despre glorie (mărire).

În limba ebraică gloria indică greutatea (importanța). Omul caută gloria, are nevoie să fie ceva pentru cineva, să conteze, să aibă greutate, altfel, el nu există.

Și tot ceea ce face omul, este doar pentru glorie, pentru o greutate, o consistență față de alții. Eroarea lui este aceea de a greși unitatea de măsură, adică există o „importanță goală, fără greutate”, având o greutate inconsistentă, iar ceea ce noi căutăm este această importanță inconsistentă, adică facem să conste valoarea noastră în relativitate, în mândria deșartă, în orgoliu, în certuri…

În schimb, identitatea (valoarea, importanță, consistența) noastră adevărată este cea a lui Isus Cristos, adică cea a umilinței, a iubirii, a dezbrăcării de sine, a despuierii și a disponibilității față de frați până la moarte și la moartea pe cruce.

Așadar, noi toți căutăm realizarea gloriei. Ba, mai mult, aceasta este norma acțiunii (a comportamentului) noastre.

Versetele ne arată care trebuie să fie realizarea noastră și norma (calea corectă) pe care trebuie să o căutăm și să o urmăm.

Spuneam că punctul central este să avem același mod de „a simți” ca Isus, căci cuvântul grec corespunzător s-ar traduce prin „a gândi, a simți, a se mișca”, referindu-se la diafragmă, un sinonim al inimii, al sufletului, al gândirii și al minții. Este ceva mai mult decât gândirea și vorbirea, pentru că omul nu acționează în baza a ceea ce gândește, ci în baza a ceea ce simte, fapt pentru care este important să fie bine acordat – nu doar ca instrument muzical – ci bine „cordati”, adică să aibă inima care „are același mod de a simți ca al lui Isus Cristos”, iar acest text ne arată cu mare simplitate cum a simțit Isus.

Primele două versete descriu comunitatea bisericii din Filipi: atât aspectele pozitive, cât și riscurile care o pândesc…

vv. 1-2

¹ Deci dacă este o încurajare în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire şi îndurare, ² faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget.

Primul verset ne descrie însușirile de bază ale comunității.

Cea dintâi fiind „consolarea în Cristos”. În limba greacă această noțiune înseamnă „a chema aproape”, iar cuvântul „Paraclet” derivă din ea. A fi în Cristos face în așa fel încât nu mai suntem singuri, consolarea însemnând „a nu fi singur”.

Primul aspect al comunității este dat de victoria asupra singurătății. „A fi în Cristos” ne ajută – de acum – să nu mai fim separați unii de alții, acuzându-ne reciproc. În mod real nu mai suntem singuri…

Noi suntem obișnuiți să spunem că iadul este celălalt; în schimb, celălalt este consolarea, ceea ce ne împiedică să fim singuri, cu tot ceea ce comportă consolarea.

Omul este făcut pentru a fi relație; dacă-i singur e mort. Așadar, primul sens al comunității este ca omul să nu mai fie singur. De ce? Pentru că suntem „în Cristos”. Nu este un fel oarecare de a sta împreună, ci stăm împreună în adevărul nostru de fii; adică botezul ne așază în Cristos. Și „a fi în Cristos” face în așa fel, încât să nu mai fim singuri, adică dă naștere comunității.

Al doilea aspect al comunității este „îmbărbătarea în dragoste”.

În limba greacă cuvântul „îmbărbătare” înseamnă a-i sta aproape unui om vorbindu-i, deci dându-i curaj, îmbărbătându-l. Dacă ne suntem aproape și ne încurajăm unul pe altul, unul are puterea celuilalt; când ești împreună cu un altul, acesta este încurajarea ta, este puterea ta și e puterea iubirii. Așadar fiecare are puterea celuilalt.

Al treilea aspect este „comuniunea în Spirit”, adică toți au același unic Spirit…

Spiritul este viața. Noi, credincioșii, avem o singură viață – cea a Fiului, care-i iubirea dintre Tatăl și Fiul – adică Spiritul Sfânt. Iar comuniunea este aceasta: în Spirit, curge (circulă) în noi același sânge. De aceea nu mai suntem singuri, ci avem curaj și îmbărbătarea în iubire, iar rezultatul este că în comunitate domnește dragostea și compasiunea.

În limba greacă se folosesc cuvintele „viscere” și „uter”, așadar atitudinea simțirii reciproce în comunitate – dat fiind că există consolarea, încurajarea și comuniunea – este de acceptare absolută a celuilalt.

Într-un singur verset ni se prezintă portretul comunității, care-i astfel nu pentru că suntem bravi, ci pentru că „trăim”, locuim în Cristos. Iar acest fapt este un dar!

Nu înseamnă că noi – comportându-ne bine – reușim să dobândim consolarea în Cristos, comuniunea, dragostea sau compasiunea… Dacă cu adevărat „sunt în Cristos”, nu mai sunt singur ci, pentru mine, aproapele este fratele; dacă „sunt în Cristos”, pentru mine celălalt este curaj, nu-i dușmanul de care trebuie să mă apăr, ci-i puterea mea! Căci într-adevăr avem în comun același Spirit Sfânt și atunci relaționarea noastră nu se mai bazează pe rivalitate, pe invidie, pe gelozie, pe ceartă, ci pe „viscere”, adică pe compasiune, duioșie, iubire și pe acceptarea necondiționată, tipic maternă.

Într-un singur verset avem toate elementele fundamentale ale comunității creștine, nu a comunității creștine bune, căci nu suntem „o comunitate” pentru că suntem buni, ci pentru că suntem creștini: faptul că suntem în Cristos, ne face acest dar. E adevărat că darul comunității este mereu amenințat de opusul său, de toate lucrurile negative pe care le facem… Dar noi avem acest dar și este însuși darul botezului….

Pavel constată acest început al unei vieți inspirate de darul pe care Domnul l-a făcut prin Spiritul și intuindu-l, se bucură și-I mulțumește Domnului, care apoi îl mângâie și-l întărește pe Pavel, îl îndeamnă să trăiască astfel, apărându-se de riscuri și pericole, tocmai subliniind aspectele pozitive; accentuând angajamentul de a trăi un astfel de dar… De fapt Pavel cere la v. 2: „Faceți-mi bucuria deplină, ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare”.

Aceste lucruri există, dar nu sunt complete și atunci avem un „imperativ”, „faceți!”; voi trebuie să-mi faceți completă bucuria mea… E un imperativ moral acest „sporiți!” (creșteți), căci viața spirituală ori sporește, ori scade, deci este o adevărată poruncă aceea de a spori, de a crește „făcând completă bucuria mea”.

În acest loc Pavel își exprimă sentimentele, bucuria sa fiind creșterea comunității. Binele celuilalt îmi dă mie bucurie și acest fapt înseamnă că-i vreau binele. Este opusul invidiei, când binele celuilalt mă deranjează. Pavel trăiește toate aceste sentimente față de comunitate și spune: vă rog să sporiți bucuria mea, căci bucuria mea este ca voi să creșteți cu aceste sentimente.

Cum putem crește? Căutând să avem „aceleași simțiri”; în limba greacă înseamnă să „gândim același lucru”, simțind același lucru… Noi toți simțim o singură realitate, iar singura realitate este Spiritul Domnului, pe Acesta noi Îl simțim, îl cugetăm. Prin urmare noi gândim în același fel, nu pentru că ne-au tăiat capul, ci pentru că toți simțim acea unică realitate, care-i Isus Cristos și Spiritul Său, iar acest fapt ne permite orice diferență, care nu mai este rivalitate; orice diferență este o bogăție comunicată de fiecare celuilalt, pentru ca toți să gândim același lucru, adică să tindem spre Domnul!

Se subliniază că rădăcina care alcătuiește unitatea în jurul nostru, independent de noi, este Isus, viața Sa și Spiritul Său. Astfel diferențele devin identice și ele nu sunt un atac împotriva unității, ci o bogăție a unității. Putem fi foarte diferiți, dar să fim uniți de această rădăcină profundă, mai adâncă decât propria noastră persoană sau decât propria noastră experiență individuală…

Acest fapt determină ca toți să avem aceeași iubire, o singură iubire. Iubirea este Spiritul Sfânt care se răspândește în inimile noastre și este începutul și baza vieții noastre, a tuturor.

„Aceleași sentimente”: sunt expresii greu de tradus; exprimă faptul că avem același suflet (spirit, minte); sufletul unuia se armonizează bine cu cel al altuia, deoarece această iubire ne unește și toți ne aflăm în aceeași realitate…

vv. 3-4

³ Să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, ⁴ fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora.

Dușmanul acestui spirit este rivalitatea; în limba greacă avem un cuvânt care înseamnă „salariul”, adică „ceea ce mi se cuvine”. Fiecare caută propriul interes, ceea ce i se cuvine… Iar „ceea ce mi se cuvine”, mă separă de celălalt, adică ne certăm pentru interesul nostru… Niciodată să nu acționăm din interes, rivalitate sau mândrie.

Ce mi se cuvine? Mi se cuvine „gloria”. Fiecare-și caută consistența sa, eul propriu: dar această glorie este deșartă, deci goală.

Căci imediat Pavel ne va arăta că adevărata glorie, cea plină, nu este cea a omului care caută propriul său interes, ci este cea a lui Cristos care se golește pe Sine până la capăt. Adevărata boală a omului este conceptul (noțiunea) de glorie, adică ideea sa despre Dumnezeu dar și despre om, care-i creat după chipul lui Dumnezeu. De fapt, conceptul gloriei noastre este gloria lui Isus, despre care ni se spune că are un spirit de „tapino” – în acest verset se spune „în toată umilința” – așadar „cu spiritul celui care se face mic [tapino este micuțul] iubiți-vă unii pe alții considerându-i pe alții superiori vouă”.

Iubirea înseamnă a-l considera pe celălalt superior ție; în caz contrar, nu-l iubești! Iubirea înseamnă a-l pune pe celălalt în centru, a te descentra… Celălalt contează mai mult decât tine. O iubire disprețuitoare nu există; o iubire fără stimă nu există, nu-i iubire… Celălalt valorează mai mult decât tine… Așa a făcut Dumnezeu cu noi: ne-a iubit și Și-a dat viața pentru noi, adică viața noastră valorează mai mult decât a Sa.

Astfel se încheie concurența: din moment ce celălalt este pe locul întâi, nu mai există concurență.

După cum observați, în acest loc este în joc noțiunea de glorie, căci adevărata realizare a omului nu-i a se pune pe primul loc, ci pe ultimul, căci măreția iubirii nu înseamnă a-i domina, a-i stăpâni pe toți, ci a-i sluji pe toți!

Iubirea lasă spațiu celuilalt, adică se golește; în timp ce egoismul umple și invadează totul și nimeni nu mai poate respira, și astfel, sufocă totul. Iubirea se restrânge, se restrânge la minimum și lasă tot spațiul celuilalt, fiind primire.

Sf. Francisc de Assisi a descoperit acest adevăr și a cerut celor care l-au urmat în stilul său de viață să trăiască „minoritatea”, adică să fie micuți, frații minori, adică frații mici.

Și continuă „nu a căutat propriul interes, ci acela al altuia”. Cu alte cuvinte, față de căutarea măririi deșarte și a rivalității, când fiecare caută propriul interes, în noua dinamică a iubirii, fiecare caută interesul (binele, profitul) altuia.

v. 5

⁵ Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus.

Dacă trebuie să creșteți și să ajungeți la perfecțiune, adică să aveți aceleași sentimente (gânduri) ale lui Isus, atunci vă prezint cum este Cristos. Vă sintetizez tot parcursul Său, iar acesta devine parcursul credinciosului și al oricărui om…

În drumul lui Isus în joc se află noțiunea de glorie, care o desemnează pe cea de om… Așadar Isus ne prezintă omul nou, liber, omul după chipul lui Dumnezeu. Deci fiecare om care vrea să se realizeze, străbate acest drum…

Sentimentul, această simțire profundă, este tocmai structura profundă și fundamentală a persoanei, iar noi trebuie să o cerem în dar…

v. 6

⁶ El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu

Despre Isus se spune, mai întâi de toate, că este de natură divină. În limba greacă înseamnă că „este în forma lui Dumnezeu”, adică El este cu adevărat în plină glorie. Iar gloria plină a lui Dumnezeu nu este ceva care poate fi răpit!

Să ne amintim că Adam a răpit egalitatea sa cu Dumnezeu. După Adam „egalitatea cu Dumnezeu” este ceva ce trebuie răpit, posedat, este prada pe care unul reușește să o fure… Însă „forma” Sa, care e forma lui Dumnezeu, nu e ceva ce trebuie ținut (păstrat) cu gelozie, ca o pradă, căci forma lui Dumnezeu care e iubire, este tocmai opusul, și, de aceea, egalitatea Sa cu Dumnezeu se arată în mod opus față de ceea ce a făcut Adam. De fapt la v. 7 Isus ne spune care-i călătoria lui Dumnezeu și gloria Sa.

vv. 7-8

⁷ ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. ⁸ S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce.

În aceste versete ni se revelează ce înseamnă gloria lui Dumnezeu, care e iubire.

Prima însușire a lui Dumnezeu – care e iubire – este că se golește (se deșertează pe Sine); textul notează „s-a dezbrăcat”. A se dezbrăca ne spune puțin, căci vizează numai exteriorul. În schimb, a se goli, indică interiorul! Cu alte cuvinte, iubirea cedează tot spațiul celuilalt, îl primește pe altul, nu ocupă loc, e o pură primire a altuia.

Așadar prima manifestare a iubirii este golul, după cum prima manifestare a egoismului este a umple totul, precum câinii care ocupă toate pozițiile, în sensul de: „acesta este al meu”; la fel, egoistul ocupă toate pozițiile.

Iubirea este discretă, lasă spațiul (locul) propriu altuia, se golește și ia (după cum spune textul grec) forma sclavului; noi suntem sclavi, sclavi ai păcatului, iar iubirea constă în a lua (în a-și însuși) forma altuia.

Cine iubește devine la fel ca cel care-i iubit, se identifică cu el.

Dumnezeu face să conste gloria Sa tocmai în identificarea Sa cu noi; deci nu în a se deosebi de noi! Dacă egoistul vrea să se deosebească de celălalt, să se afirme înaintea altuia, gloria lui Dumnezeu constă în faptul că – mai întâi de toate – El se golește și apoi se identifică cu celălalt, iar în final, la înfățișare este ca un om… dar încă nu e suficient, ci S-a făcut cel mai mic, tapino.

Priviți toate însușirile iubirii: a se goli, a asuma forma altuia, a se face mai mic, și apoi continuă „a se face ascultător, supus”.

Cuvântul „obedient” în limba greacă înseamnă „a asculta stând sub, fiind supus”. Iubirea este supunere, nu este dominare! Iubirea este slujire, înseamnă a merge în întâmpinarea dorințelor celuilalt, dar nu numai pentru un moment, ci până la moarte, adică slujește întreaga viață! Întreaga viață a lui Isus este o slujire, o obediență față de om, iar moartea Sa nu-i una oarecare, ci una pe cruce… Adică este o slujire care ajunge până la degradarea cea mai dezonorantă, fără a se preocupa… El ne află pe cruce și se adaptează la situația noastră, urcând și El pe cruce.

În acest loc ni se descrie tot itinerariul Fiului lui Dumnezeu, care este Dumnezeu din veșnicie, apoi intră în istoria umană, se revelează în istorie ca fiind Dumnezeu exact în mod opus față de cum noi credeam că este Dumnezeu și astfel ne revelează noțiunea de „glorie”: gloria noastră va fi să fim ca Dumnezeu, iar El este așa cum ni-L arată Isus.

Noi credem că Biblia este manifestarea prin care ne vine lumina profundă, orbitoare, care-I Dumnezeu, că ne arată gloria Sa, ca fiind ceva care ne vrăjește, ne dezorientează; însă nu! Căci manifestarea Sa, revelarea Sa este această dispariție, acest a se mici, a dispărea, a se face mic, mai mic, supus (ascultător) puțin câte puțin; supus nu doar pentru un moment, ci pentru întreaga viață, până la capăt, prin jertfa crucii. Aceasta este revelația, arătarea lui Dumnezeu!

A înțelege că aceasta-i gloria Sa, e marele mister!

Noi spunem că s-a învrednicit (s-a înjosit) să spele picioarele discipolilor Săi; însă Isus nu s-a înjosit să spele picioarele, ci a arătat (a manifestat) gloria Sa tocmai spălând picioarele! A arătat demnitatea Sa, deci nu s-a înjosit, nu s-a umilit, ci s-a înălțat, ne-a arătat că mărirea Sa constă în a sluji și aceasta este gloria lui Dumnezeu! Așadar problema adevărată este virusul, minciuna pe care noi o avem în minte: conceptul greșit de glorie, de care ne vindecă numai contemplarea lui Cristos! Nici Petru nu a înțeles, nu dorea să priceapă, deoarece dacă Isus îi spăla picioarele, și el era obligat să procedeze așa…

În acest loc avem revelația cea mai mare despre Dumnezeul ascuns (nevăzut) și incomprehensibil omului! Întotdeauna omul îl cugetă pe Domnul într-un alt fel! Omul nu se gândește la un Dumnezeu care se golește, care-i lasă omului tot spațiul la dispoziție, toată libertatea; nu se gândește la un Domn care-i cedează totul, care ia forma sclavului, care devine ca cel pe care-l iubește (adică la fel ca omul). Omul nu se gândește la un Dumnezeu care nu se mulțumește să devină egal cu altul, ci devine mai mic decât altul (omul), căci iubirea se face mai mică, se face serv și servește, îl slujește întreaga viață, până la moarte… până la moartea pe cruce.

Aceasta este istoria gloriei, deci cine caută gloria să caute toate acestea! Căci aceasta este adevărata mărire, deci realizarea omului! A omului liber de egoism, a omului după chipul lui Dumnezeu…!

Iar comunitatea are ca normă de comportament acest concept nou de glorie, fapt pentru care nu mai există rivalitate. Putem organiza un concurs, o rivalitate pornind de la conceptul de glorie: dar este o rivalitate diferită, căci este o întrecere în slujire, în stimarea celuilalt, și aceasta e bună. Notează Pavel: vreți să vă certați? Fiecare să fie rivalul celuilalt, să se întreacă cu celălalt prin a căuta să-l considere superior sieși! Aceasta e adevărata rivalitate. Din nefericire noi căutăm să-l descalificăm pe celălalt.

Așadar, adevărata rivalitate este cea a gloriei! Și iată consecința, rezultatul…

v. 9

⁹ Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume

Nu se spune: „în ciuda acestui fapt” și nici „a fost așa, dar apoi…”; ci se spune „de aceea Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat un nume mai presus de orice alt nume”.

L-a înălțat, pentru că aceasta este adevărata înălțime! E înălțimea lui Dumnezeu, care-I iubire. Și atunci, primește ca dar Numele; Numele e Dumnezeu, e numele mai presus decât oricare alt Nume. Tocmai de aceea este Dumnezeu. „Când Îl veți înălța pe Fiul omului, veți ști că Eu sunt”, nu mai înainte! Tocmai în această nouă glorie – gloria iubirii – noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu și aflăm adevărul nostru de oameni, dacă dorim să ne realizăm în adevărata glorie. Tot restul este glorie deșartă; e greutatea (importanța) goală, inconsistentă, este nimicul…

Acum concluzionăm…

vv. 10-11

¹⁰ pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, ¹¹ şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

În Numele lui Isus tot genunchiul să se plece…

Acest nume, această persoană a lui Isus care ne-a revelat gloria lui Dumnezeu, reprezintă critica oricărui idol, adică nu există un alt Dumnezeu în afara Acestuia, nici în cer și nici pe pământ sau sub pământ… Această imagine a lui Dumnezeu răstignit este critica de bază a oricărei religii și a oricărei alte imagini despre Dumnezeu și fiecare genunchi să I se plece…

Puterea creștinismului, adică ceea ce va determina ca toate religiile să meargă la Cristos, constă în faptul că crucea nu este ireductibilă (nu poate fi redusă) nici unei religii… Înaintea crucii, a umilinței lui Dumnezeu, a micimii Sale extreme, se va apleca tot genunchiul; deci nu se va pleca (supune) tot genunchiul înaintea puterii sau a marilor filozofii. Crucea distruge toate religiile pe care noi ni le inventăm…

„Și să mărturisească toată limba că Domn este Isus Cristos”.

Domn, Kyrios, Dumnezeu este acest om și nu un altul; este acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată!

„Spre mărirea lui Dumnezeu-Tatăl”, căci El este Fiul, dar și noi suntem fii, El ne-a absorbit deja în Treime…

Așadar nu atât Isus este Domnul, ci Domnul este Isus! Acest adevăr e foarte important!

Căci noi suntem obișnuiți să spunem că „Isus Cristos este Domnul”, ba mai mult, e un mare Domn, este Stăpânul cerului și al pământului… În schimb, a spune că „Domnul Dumnezeu este Isus Cristos”, acest sărac Isus, înseamnă exact opusul…

Spunând că „Isus este Dumnezeu”, înseamnă să zicem că „nu știm cine este Isus, dar știm cine este Dumnezeu, căci a făcut cerul și pământul, și mereu s-a simțit bine, departe de noi…”.

Însă dacă spunem „Dumnezeu este Isus”, înseamnă: „eu nu știu cine este Dumnezeu”; deci Dumnezeu este chiar Isus, adică acest Om care urcă pe cruce: Acesta e Dumnezeul meu! Așadar inversarea predicat-subiect este foarte importantă, deoarece predicatul este realitatea pe care tu o cunoști, iar subiectul este necunoscutul! Deci necunoscutul este Dumnezeu: pe Dumnezeu nimeni nu-L cunoaște! Predicatul este Isus: așadar noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu tocmai privindu-L pe Isus.

Tu mă întrebi cine-i Dumnezeu?

Iată! Privește-L pe Isus!

Cum? Cel răstignit?

Da, Cel de pe cruce! Acela e Dumnezeu!

Să-L contemplăm pe Dumnezeu care ne este oferit atât de precis din veșnicie, să privim viața Sa în istorie, până la moartea pe cruce și veșnicia Sa care va veni apoi pentru totdeauna, concentrată în figura lui Isus care se golește, care se face tapino, ascultător până la moarte… la moartea pe cruce… Acesta este Dumnezeu, acesta devine mai apoi modelul comportamentului pentru om. Și pentru că ne-a revelat gloria, noi căutăm gloria. Aceasta este gloria: gloria este identitatea ta, realitatea ta, greutatea ta. Acesta este greutatea, realitatea și realizarea ta…

Acum înțelegem prima parte a pericopei, care ne prezintă comunitatea cu aceste aspecte noi, care sunt oglindirea acestei glorii; sunt rodul crucii și sunt: comuniunea, consolarea, caritatea, mila, compasiunea… Toate aceste însușiri sunt rodul care izvorăște din pomul crucii.

Putem sintetiza mesajul lui Pavel pornind de la acest text, spunând: comunitatea va trăi ceea ce a început să trăiască, va dezvolta acest stil, contemplându-L – puterea este această contemplare – pe Isus care a realizat acest drum…

Acest drum trebuie să-l străbată și să-l realizeze comunitatea; acest drum trebuie să-l urmeze fiecare membru din comunitate, și este același drum pe care l-a străbătut Isus… Și noi suntem chemați să urmăm acest drum…