12 De aceea, iubiţii mei, aşa cum aţi fost întotdeauna ascultători, nu numai în prezenţa mea, ci cu atât mai mult, în absenţa mea, lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur. 13 De fapt, Dumnezeu este cel care lucrează în voi: el vă face şi să voiţi şi să înfăptuiţi, după bunăvoinţa sa. 14 Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii 15 ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi apăreţi ca nişte luminători în lume. 16 Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii spre mândria mea în ziua lui Cristos, pentru că nu am alergat în zadar şi nici nu m-am trudit degeaba. 17 Şi chiar de va trebui vărsat [sângele meu] peste jertfa şi ofranda credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur împreună cu voi toţi. 18 Şi tocmai de aceea, bucuraţi-vă şi voi, bucuraţi-vă împreună cu mine.
În cateheza precedentă am prezentat imnul cristologic, sinteza drumului lui Isus. Iar parcursul lui Isus devine programul nostru de viață.
Principiul (temelia) moralei creștine nu este o idee, o teoremă, un principiu abstract, ci este istoria lui Isus: este persoana concretă a lui Isus și îndemnul de a avea același mod de a ne comporta și de a simți.
Astăzi vom trata felul în care să ne comportăm și să lucrăm la fel ca Isus.
Versetele 12 și 13 ne prezintă credința și ascultarea care în mod obligatoriu devin operative: dacă asculți Cuvântul, acesta lucrează în tine și aduce rod, iar Cuvântul și credința nu-mi șterg datoria, ci o activează în viața mea… Propunerea cere un răspuns, datoria (angajamentul) devine o datorie, ascultarea devine o supunere (o obediență) concretă. Altfel, ascultarea Cuvântului înseamnă că ne batem joc de noi înșine…
Noi oscilăm între moralism – care-i datoria și implicarea mea în primă persoană – și laxism – spiritualismul vag – care nu presupune nicio îndatorire, pentru că Dumnezeu deja ne-a mântuit. Însă lucrurile nu stau astfel! Nici moralism și nici laxism: am primit darul iubirii, al libertății și al harului.
Sunt iubit în mod gratuit și în sfârșit sunt liber, responsabil și capabil să iubesc. Se naște o viață nouă: dacă lipsește această viață nouă, înseamnă că eu nu am ascultat, că nu am credință. Această viață nouă este rodul Spiritului, care derivă din ascultarea Cuvântului.
Ascultarea eliberează (descătușează) libertatea noastră; harul nu se opune libertății omului, ci ne ajută să avem libertatea de a avea har.
Toate acestea sunt o consecință a faptului că noi credem și-L urmăm pe Isus, care este Dumnezeu și om adevărat. Darul pe care ni-l oferă Domnul se face trup și se concretizează în disponibilitatea noastră, care devine datorie (angajament), iar credința devine fapte, roade.
A doua temă prezentă în versetele de la 14 la 16 subliniază responsabilitatea noastră înaintea lumii, căci avem o responsabilitate să fim lumină. Lumina nu-i în opoziție cu întunericul, căci îl iluminează. La fel, sensul vieții creștine este să dea însemnătate vieții acestei lumi. Lumea – care trăiește în întunericul egoismului, al interesului propriu, al măririi deșarte și a folosirii altuia (a profitării după altul) – va fi iluminată de creștinism care, în sfârșit, îi arată care-i adevărata glorie: umilința, slujirea altuia, darul, gratuitatea, care dau sens acestei lumi.
Noi suntem obișnuiți să considerăm mântuirea creștină ca un adeziv, o atașare sau o adăugire a sufletului religios: există omul, plus există un adeziv religios, plus unul particular, care-i cel creștin. Însă nu-i așa! Creștinismul prezintă o mântuire a omului așa cum este, altfel omul este falimentar; prezintă omul realizat după chipul lui Dumnezeu care știe să iubească, altfel se află în infernul egoismului și al morții.
Aceleași căi ale diferitelor religii – care sunt căile legii – nu conduc la mântuire, ci la autocondamnare.
Responsabilitatea înaintea lumii, ar trebui să conducă lumea – care se uită la felul în care trăim – să spună că este frumos că trăim așa. Prima vestire este tocmai mărturia noastră: Petru – în scrisoarea sa – spune – „fiți pregătiți mereu să răspundeți [să dați mărturie] tuturor celor care vă întreabă despre speranța care-i în voi” (1Pt. 3,15). Lumea trebuie să te vadă că vrei să trăiești cu o speranță frumoasă, iar apoi să dai socoteală (o explicație) lumii care te întreabă. Stilul nostru de viață trebuie să ajute lumea să se interogheze.
O atee a dorit să se convertească, fiind uimită de faptul că religia creștină este veselă și promovează bucuria și speranța.
Al treilea aspect este bucuria lui Pavel chiar înaintea morții. Nici măcar moartea nu fură această bucurie și această lumină, ci devine locul plin al realizării, al bucuriei și al luminii.
Sunt trei aspecte care derivă direct din contemplarea lui Cristos. Să începem de la primul: ce sens au lucrarea, comportamentul sau acțiunea noastră?
v. 12
12 De aceea, iubiţii mei, aşa cum aţi fost întotdeauna ascultători, nu numai în prezenţa mea, ci cu atât mai mult, în absenţa mea, lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur.
Dacă ați fost ascultători, faceți… „A asculta” înseamnă a asculta același Cuvânt. Credința este a asculta și a primi Cuvântul. Fiecare ascultare implică executarea (realizarea celor ascultate), altfel nu este ascultare. „Ascultă-mă” înseamnă „Fă ceea ce-ți spun”, altfel nu poate fi vorba de ascultare.
Cuvântul adevărat are nevoie mereu de o executare (o punere în practică, o realizare) a actului care-i corespunde. Faptul că am ascultat Cuvântul implică – din partea noastră – o executare (o realizare): executarea este egala Cuvântului. Cuvântul pe care L-am ascultat este un Cuvânt de har, este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi.
Executarea, realizarea acestui Cuvânt va fi libertatea de a iubi, așa cum suntem iubiți!
Nu există opoziție între har și libertate. Noi ne întrebăm: „Dacă totul este har și dar, unde-i libertatea mea”? Dacă Dumnezeu face totul, care-i acțiunea mea (aportul meu)? Toate aceste întrebări teologice sunt false, deși și le pun atât cei ignoranți, cât și marii teologi; sunt false, pentru simplul fapt că harul este temelia și începutul libertății mele: tocmai pentru că sunt grațiat și iubit gratuit, eu sunt liber; altfel n-aș fi liber. Cine nu-i iubit gratuit nu e liber, ci este sclav. Este sclavul oricărei firmituri de iubire, pe care trebuie să o adune (s-o culeagă) de ici și de colo; dacă însă este iubit gratuit, în sfârșit este liber și poate să iubească așa cum este iubit.
Astfel, între credință și fapte nu există opoziție: dacă tu crezi în iubirea Tatălui pentru tine – primită de la Fiul – înseamnă că vei trăi această iubire în viața ta concretă. Și atunci vei face (vei produce) rodul Spiritului, pentru că trăiești din acest Spirit.
Din ascultarea Cuvântului, se naște strădania (efortul) să facem ceva pentru mântuirea noastră.
Mântuirea depinde în totalitate de Dumnezeu care ne-a mântuit, dar depinde în totalitate și de noi, căci putem spune „da sau nu”, adică avem libertatea noastră.
„Da-ul sau nu-ul” nu-i un cuvânt, ci este viața, este ascultarea concretă, progresivă, lentă. Cuvântul se face trup. Și Isus s-a făcut trup în nouă luni și alți 30 de ani a crescut la Nazaret. La fel, întreaga noastră viață, în fond, este locul în care acest Cuvânt este conceput, se formează, crește și atinge maturitatea deplină. Aceasta este strădania (implicarea) care depinde de noi: Dumnezeu nu ne poate mântui fără consensul nostru; căci mântuirea este tocmai răspunsul nostru dat iubirii Sale gratuite, este a spune „da”. Și spunând „da” acestei iubiri, devii om nou, care trăiește ca om nou. Acesta nu este moralism, ci este faptul că tu ai descoperit un nou izvor (sau o nouă bază) a acțiunii tale (a comportamentului tău) și care este iubirea pe care tu ai primit-o.
Catolicii îi învinuiau pe protestanți – pe nedrept – că ar spune „credința fără fapte”, iar protestanții îi învinuiau – tot pe nedrept – pe catolici că ar spune „faptele și credința contează puțin”. Nu! Credința este începutul și temelia mântuirii; credința este ceea ce mă mântuiește, iar faptele reprezintă viața mântuită, deci mântuirea înfăptuită care izvorăște din credință; cine trăiește iubirea lui Dumnezeu primește Spiritul și trăiește după Spirit. Este clar că Spiritul trebuie primit tot mai mult și împărtășit tot mai mult. Acest fapt îl afirma sf. Toma de Aquino, când explica faptul că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile… Cum să-L iubesc cu toată inima? Cu toată inima pe care o ai în acest moment, nu mai mult, pentru că-i ceva specific iubirii să crească, să fie dinamică.
La fel, și viața noastră creștină este o dinamică a ascultării care devine, dar este o dinamică lucrătoare și astfel devine operativă în favoarea mântuirii. Acest „cu frică și cu cutremur” este singurul lucru important. Nu există alte lucruri importante dincolo de „da-ul” nostru, spus lui Dumnezeu. Tot restul cade, este secundar, este instrumental (doar un instrument) valabil în măsura în care ne ajută să-i spunem „da” lui Dumnezeu… Tot restul, chiar și cariera mea, lucrurile mele – chiar și cele importante – nu sunt o soluție: dacă îmi folosesc pentru a crește în iubirea față de Dumnezeu și în slujirea aproapelui sunt bune, dacă nu, nu sunt fundamentale, ci dăunătoare.
Toate câte am – și câte fac – trebuie să servească iubirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, căci nu există nicio acțiune neutră, ci fiecare acțiune folosește să spun ori da, ori nu; depinde cum o trăiesc… Să ținem seama că a ucide, a lua libertatea, a nu respecta aproapele sunt mereu un „nu”.
O dată ce respecți legea, adică nu faci răul, orice acține de-a ta îți folosește efectiv ori pentru a crește în iubire, ori pentru autoafirmarea ta și pentru a spori în egoismul tău.
Trebuie să recuperăm acest „cu frică și cu cutremur”: un om se teme și tremură înaintea ideii de a pierde un lucru importan și este ceva drept. Nu doresc să vă speriu, dar singurul lucru important este mântuirea noastră. Deci, ceea ce faci îți folosește la mântuirea ta? Mântuirea este să trăiești ca un om nou: te ajută să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele. Acesta este pricipiul, temelia oricărei acțiuni: te ajută să crești, să te maturizezi?
A avea această frică și cutremurul acesta înseamnă să fiu liber de orice teamă și de orice cutremur, adică nimic nu mă mai sperie și nu mai sunt condiționat de nimic.
Cu privire la dinamica credință-fapte, deci, Dumnezeu-om, Augustin spune: „Cine te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără tine”. În acest sens, Ignațiu zice: „Încrede-te în Dumnezeu, dar ca și cum succesul lucrurilor ar depinde în totalitate de tine, nu de Dumnezeu. Dedică-te lor cu tot angajamentul tău, dar ca și cum tu nu ar trebui să faci nimic, ci Dumnezeu ar trebui să facă totul”.
Deci încrede-te în Dumnezeu, ca și cum succesul ar depinde în totalitate de tine și nu de Dumnezeu: a te încrede în Dumnezeu nu-ți anulează (sau elimină) responsabilitatea de a lua măsuri, ci trebuie să le activezi în totalitate, pentru că încrederea te activează, nu te deresponsabilizează. Dar să știi că totul depinde de Dumnezeu, deci să nu mai ai nicio frică, ci mergi înainte liniștit și nu-ți însuși (sau atribui) meritul rezultatului bun, ci rămâi liber.
Această învățătură este foarte ignațiană: căci există pericolul să refuzi mijloacele umane. Dar, nu! Pentru că sunt darurile lui Dumnezeu și trebuie să te organizezi, ca și cum Dumnezeu nu ar exista, pentru că Domnul îți dă ție întreaga responsabilitate de a gestiona lucrurile create; dar să știi că El există și El este Cel care-ți dă totul, fapt pentru care ai încredere necondiționată și nu să le însușești (să nu te simți patronul lor). De fapt, El este Cel care lucrează în noi.
v. 13
13 De fapt, Dumnezeu este cel care lucrează în voi: el vă face şi să voiţi şi să înfăptuiţi, după bunăvoinţa sa.
Nu este o acțiune a lui Dumnezeu, care se suprapune peste a noastră, dar este o acțiune care ne face capabili să vrem să lucrăm „după cum binevoiește El”.
Acțiunea lui Dumnezeu este cea care eliberează (stârnește) acțiunea (fapta) noastră: după cum acțiunea soarelui nu este antagonistă acțiunii razei, ci este izvorul razei, la fel izvorul apei nu este antagonist apei robinetului, ci e izvorul apei care vine din robinet… tot la fel, întreaga acțiune a lui Dumnezeu este izvorul (sursa) și nu antagonista acțiunii noastre; Dumnezeu este Cel care lucrează, și tocmai lucrarea lui Dumnezeu ne face capabili să vrem și să lucrăm în favoarea bunăvoinței, adică „după cum binevoiește El”, după iubire. Aceasta este întreaga acțiune (lucrare) a lui Dumnezeu și El o înfăptuiește în noi, dându-ne capacitatea… Noi putem mereu să spunem „nu” și să nu o utilizăm. Dar trebuie să ne străduim și să ne folosim capacitatea, căci Dumnezeu respectă libertatea noastră.
În aceste două versete ni se descrie jocul profund dintre responsabilitatea noastră – care înseamnă să fim abili să răspundem – și propunerea lui Dumnezeu; dintre libertate și har. După Pavel, ascultarea credinței devine lucrare concretă și nu ne ia, ci mai mult, ne dă responsabilitatea, care devine o lucrare (o acționare), dar nu cu neliniște. Dumnezeu lucrează în noi, iar lucrarea Sa constă în a elibera voința noastră, ca să putem lucra în favoarea binelui. Deoarece deja El a lucrat așa, în sfârșit, ne putem implica să lucrăm în favoarea binelui și a mântuirii.
Lucrarea Domnului este rădăcina faptului că și noi putem lucra la fel ca El: Dumnezeu lucrează în noi; acest fapt ne mângâie, adică faptul că El este temelia, începutul, izvorul binelui, al vieții, al vieții noi; dacă credem că suntem noi baza vieții noi, la început avem multă râvnă, dar apoi cădem în dezolare, căci singuri nu rezistăm mult pe calea binelui. Dar dacă experimentăm că Dumnezeu lucrează în noi, este cu totul altceva…
În viața noastră spirituală e important să vedem cum lucrează Domnul, ca să favorizăm acțiunea Sa. Imnul cristologic ne arată modul Său de a lucra și care-i noțiunea Sa de glorie, de realizare, precum și principiul fundamental al vieții. Rezultatul acestei lucrări este în favoarea bunăvoinței: orice acțiune a lui Dumnezeu conduce la bunăvoință și niciodată la reavoință; ne determină să iubim, pentru a fi pe placul Lui. Baza oricărei acțiuni (lucrări) de-ale noastre este: îi place sau nu, Lui? Este principiul persoanei care iubește: Îl iubești pe Dumnezeu, așa cum El te iubește, fie că-ți place, fie că nu?…
Acest fapt înseamnă să acționezi în baza bunăvoinței, adică în baza binelui pe care i-l vrei Lui… și acesta e noul criteriu al acționării.
Trecem la tema raportului cu lumea.
vv. 14-16
14 Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii 15 ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi apăreţi ca nişte luminători în lume. 16 Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii spre mândria mea în ziua lui Cristos, pentru că nu am alergat în zadar şi nici nu m-am trudit degeaba.
Pavel ne dă sugestii simple, care ne deosebesc de lume: prima este cea de a face totul fără murmur. Murmurarea și contestarea niciodată nu vin de la Spiritul lui Dumnezeu: ele întotdeauna sunt satanice.
Dumnezeu ne ajută să vedem binele, favorizându-l și încurajându-l.
Noi mereu îi vedem pe cei învinși și îi criticăm. Astfel ucidem persoanele și ne învingem și pe noi – tăindu-ne picioarele – și niciodată nu creștem în acest fel. Murmurarea nu l-a ajutat niciodată pe niciun om să se maturizeze. După ce ai murmurat, nu s-a întâmplat ca tu să fii mai mulțumit, sau să fie mai fericit cel care a auzit vaietele tale. Și totuși, noi continuăm să murmurăm…
Prima însușire este să lăsăm de-o parte murmuratul și contestările în gând (pe care le avem) și cuvintele împotrivă… Și să acționăm ca fii ai lui Dumnezeu. De ce ca fii ai lui Dumnezeu? Fiul (omul) merge la Tatăl, iar Dumnezeu nu-l contestă. Ar fi vai de noi, dacă Dumnezeu ne-ar contesta! Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem! Dacă nu, ar fi vina Lui… care este Tată!
Dumnezeu ne acceptă, deci, suntem cinstiți, fără pată, așa cum este El în mijlocul acestei lumi, care-i deprevată și perversă.
Lumea – cosmosul înseamnă structura – nu-i doar lumea. Noțiunea de cosmos indică structura lumii și a acționării (a lucrării) umane; este o lucrare depravată – în limba greacă înseamnă o acționare stâncoasă, răsucită, falsă, care urmărește infinite scopuri și niciodată nu-i dreaptă față de aproapele; aceasta este depravarea noastră: faptul că suntem aplecați asupra noastră.
Originea acționării false este tipică omului care privește propriul său ombilic, felul în care totul se referă numai la sine; considerând că totul este greșit, dacă nu este el centrul lumii… Aceasta este acționarea depravată, care apoi devine perversă. Cuvântul pervers este opusul convertitului: în loc de a se converti și a merge în direcția justă – care este Domnul – merge spre orice alte direcții. Acesta este sensul lui „a se perverti”.
Viața noastră se risipește (se împrăștie) în infinite sensuri dar, toate fără vreun sens. Este o viață fără centru, descentrată, care se irosește. Și aceasta este lumea, adică structura dezordinii, în totalitate aplecată asupra ei înseși, și în această structură noi trebuie să trăim ca fii. Și atunci vom deveni lumini în lume. Un om care nu-i fals (răsucit), un om care-i clar, simplu, care nu-i auto-centrat, care nu-i pervers, ci indică direcția tuturor, devine lumină pentru lume. Așadar noi nu dictăm (nu impunem) norme nimănui, comportamentul nostru (lucrarea noastră) însă, dacă este corect, trebuie să facă persoanele să se interogheze și astfel devine lumină, sens, viață, viață pentru altul.
Cu siguranță sensul este lucrul care te contestă (ți se opune sau protestează): cel fără minte (nesocotitul) contestă sensul. Spunea sf. Anton în deșert: „Va veni vremea în care va fi un singur înțelept pe pământ și toți vor fugi după el spunând «să-l ucidem, că e nebun!»”. Această vreme nu-i departe de noi…
Suntem lumină, dar nu pentru că ne ducem pe noi înșine, ci pentru că ducem Cuvântul vieții.
Nu urâm lumea și nu suntem în competiție cu lumea, precum secta din Qumran, după care Fiii Luminii urăsc Fiii Întunericului, războindu-se și, învingând Fiii Luminii, și astfel, Fiii Luminii vor deveni Întuneric absolut: dacă noi – cei buni – reușim să-i ucidem pe cei răi, înseamnă că noi suntem răii.
Noi ducem Cuvântul vieții, ducem lumina în întuneric, chiar plătind cu viața, cum a făcut Pavel, cum a făcut Isus.
Noi trăim acest Cuvânt pe cheltuiala noastră, în numele tuturor fraților și ne dăm viața pentru frați, ne dăm viața pentru această lume de acum, așa cum este ea.
„Aceasta este mândria mea, în ziua lui Cristos”: ziua lui Cristos este ziua reîntoarcerii Sale și este ziua, tot restul e noapte, sau cel mult este răsăritul dimineții. Ziua – lumina – apare atunci când vine Domnul, iar pentru Pavel această zi a Domnului va fi o mândrie, dacă filipenii trăiesc ca lumină. E interesant faptul de a te mândri cu altul: de obicei, noi ne mândrim cu noi înșine, deprimându-l pe celălalt, pentru a ne simți bravi. În acest loc, Pavel se mândrește cu alții: „Voi sunteți mândria mea”, adică se bucură de binele altuia, și acest bine devine gloria sa. Acest fapt este semnul cel mai frumos al iubirii: îți place binele altuia și te bucuri de binele altuia.
„Nu am alergat și nu m-am ostenit în zadar”. Este alergarea sa… Pavel a alergat prin lumea întreagă și osteneala sa apostolică este utilă, căci aduce rod în cei din Filipi.
Textul ne prezintă raportul dintre creștin și lume, un raport care se definește în baza luminii și a Cuvântului vieții: lumina nu-i antagonista întunericului, ci iluminează întunericul. Cuvântul vieții aduce viața.
Așadar noi – creștinii – nu urâm lumea pentru că este perversă și depravată, ci în această lume perversă și depravată arătăm, manifestăm sensul (însemnătatea), lumina și direcția justă, fără să pretindem să fim prea înțeleși, căci dacă am vrea să fim înțeleși, ar trebui să spunem mereu lucrurile care plac altora, dar noi nu vestim în mod obligatoriu lucrurile care plac altora, ci vestim adevărul. „A plăcea altora nu-i un bun principiu”: ci este principiul minciunii și al diplomației, nu al adevărului. Noi trebuie să spunem adevărul în măsura în care poate fi recepționat, apoi celălalt se va interoga singur cu privire la ce i-am vestit (la cele vestite). Aceasta este slujirea pe care o aducem lumii, iar mai înainte de a vesti un adevăr, noi îl trăim. Iar dacă noi trăim adevărul biblic cu bucurie și seninătate, lumea înțelege că e frumoasă o astfel de viață, pentru că lumina și viața sunt minunate.
Să ne întorcem la v. 14 „Toate să le faceți fără de cârtire, murmurare, bombăneală”. Murmurarea, bombăneala sunt încercarea tipică deșertului, cf. Exod 17, episodul de la Masa și Meriba. Însă, dacă trecem, traversăm deșertul, trebuie să ieșim din el… Murmurarea indică faptul că nu suntem de acord cu ceva, că nu ascultăm, iar acest fapt ne leagă și chiar ne ucide.
Trebuie să ne vindecăm de murmurare cu ajutorul discernământului, adică să înțelegem ce este bine și ce e rău… Avem nevoie de dialog, adică de corectarea frățească; iar în raportul cu Dumnezeu ar putea fi chiar „o ceartă”, căci pot să mă cert cu Domnul, pentru că eu nu înțeleg ceva și atunci îl întreb… Poate că Dumnezeu iubește lupta noastră cu El, dar nu iubește bombăneala, căci murmurarea nu are sens. Dacă ai căzut când ai fost pus la încercare, trebuie să ieși, prin dialog. Bombăneala este „avortarea” dialogului. Trebuie să ajungem – căci este un dar și o cucerire – la acceptarea altora, la ascultare, la simpatie, chiar să simțim și să suferim împreună…
Acestea sunt premisele necesare pentru a putea exista un dialog și o viață trăită împreună: viața în familie, viața în comunitate și viața umană…
Revenind la „a face totul fără murmurări”: mi se pare că de obicei binele îl facem ca să arătăm cât suntem de bravi, deci ca o contestare a altora, bombănind pe deasupra pentru că altul nu face un anume lucru. Această atitudine este gravă, căci nu vine de la Spiritul lui Dumnezeu, căci Spiritul lui Dumnezeu este unul de simpatie, adică de a simți și de a pătimi pedeapsa și răul altuia, nu de a-l judeca. Așa se comportă Dumnezeu cu noi în fiecare acțiune concretă. Așadar acțiunea noastră ar trebui să fie una de simpatie, de comprehensiune. În acest sens trebuie să muncim toată viața.
În acest scop ne ajută examinarea particulară a conștiinței, adică să ne îndreptăm energiile printr-o anume asceză spirituală pe aceste valori, dar dacă nu o practicăm, nu ne maturizăm în această sferă…
Pavel spune aceste lucruri într-o situație dificilă, în care ar fi putut să se plângă, în schimb are această atitudine, chiar vorbește despre bucurie…
vv. 17-18
17 Şi chiar de va trebui vărsat [sângele meu] peste jertfa şi ofranda credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur împreună cu voi toţi. 18 Şi tocmai de aceea, bucuraţi-vă şi voi, bucuraţi-vă împreună cu mine.
Pavel pornește de la situația unui om care deja a cheltuit viața sa ca un sacrificiu în slujirea credinței; se gândește că va fi ucis, fiind în temniță în așteptarea judecății și a condamnării: dacă nu-i absolvit, va primi condamnarea la moarte, fapt care i se va și întâmpla. El înțelege acest lucru prin „să fie vărsat sângele meu pe jertfa și ofranda credinței voastre”: ca un sacrificiu sfânt, ca un act de cult. Viața sa este în totalitate un act de cult, un act de cult util credinței filipenilor, iar viața sa, cheltuită spre avantajul altora, devine pentru el motiv de bucurie.
Aceasta este bucuria sa: faptul că viața sa este dăruită, până la moarte.
Deci, moartea și sacrificiul nu mai sunt motive de întristare, ci de bucurie. Pavel este un om care-și dă viața, fiind la fel ca Isus, ca Dumnezeu. Această bucurie o au toți martirii, iar sfințenia eroică constă în a avea această bucurie în martiriul cotidian, în a-și duce propria cruce în fiecare zi. A înțelege valoarea cotidianului și a trăi în bucurie greutatea fiecărei zile, reprezintă cea mai înaltă sfințenie. Apoi va veni și moartea – care este greutatea ultimă și definitivă – tocmai în linia bucuriei omului care știe să-și dea viața care nu-i aparține.
„Mă bucur, iar bucuria mea o împart cu voi toți”. Această bucurie o împărtășește și spune: „tot astfel, bucurați-vă și voi cu mine”. Dacă contestarea nu-i semnul prezenței lui Dumnezeu, bucuria este semnul Spiritului lui Dumnezeu. Spiritul rău te face să contești numai lucrurile bune, dar Spiritul lui Dumnezeu îți dă bucurie și-n lucrurile dificile și-n ceasul morții. Cel rău îți inspiră contestarea mereu, chiar și-n lucrurile bune.
Diferența dintre bucurie și contestare este diferența fundamentală dintre Spiritul Domnului și spiritul răului; deci, să învățăm să discernem, în interiorul nostru, cele două spirite. Spiritul Domnului mereu aduce pace și bucurie și niciodată nu aduce bombăneală sau contestare. Bucuria din inimă e semnul prezenței lui Dumnezeu și este specific Domnului să dea bucurie în orice situație, chiar și pe cruce; și e tipic dușmanului să caute să ne ia bucuria în toate felurile.
Adevărata asceză spirituală este aceea de a conserva bucuria în orice situație și este adevărul pe care Pavel îl subliniază în mod clar în acest text și-i cheamă și pe alții să participe la această bucurie.
Problema este următoarea: dacă să ascultăm o întristare sau o apăsare de a noastră – care sunt naturale – sau, chiar cu ajutorul unui efort ascetic, să-i facem loc bucuriei Domnului, care nu-i o formă de ignoranță sau infantilitate, în sensul că nu vedem lucrurile: ci noi vedem lucrurile, dar le reevaluăm, adică le dăm justa lor valoare, alegând să privim alte lucruri, mai profunde, adică darurile Domnului, apropierea Sa de noi. După cum ni s-a dat puterea să alegem binele sau răul, tot astfel ni s-a dat capacitatea să alegem între bucurie și întristare.
Dacă te lași capturat de întristare și depresie, ești prins de aceste aspecte și nu reușești să ieși; dacă îi ceri Domnului să te elibereze și ești dispus să-L asculți, vei primi bucuria Sa.
Texte utile:
Despre primul punct, despre ascultarea care devine o nouă acțiune, Mt. 7, 21-29; Mt. 25.
Despre creștinul care-i lumina lumii, Mt. 6, 13-16.
Despre faptul că moartea nu trebuie să ne tulbure, Lc. 12, 4-9; Fil. 1, 21-26; Mc. 8, 34-39.
Despre bucurie, Io. 16, 20-24.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop