Filipeni 3,1-11

Vom vedea modul în care Pavel îl descoperă pe Domnul și felul în care această descoperire devine viața sa, nu doar centrul existenței sale. Textul pe care-l vom citi ne reconduce la substanța experienței creștine, o experiență care înseamnă a fi cuceriți de Isus, e iubirea mea pentru Domnul Isus, care devine viața mea, și astfel face să se nască în mine un dinamism nou: dinamismul fiului care începe să-L urmeze pe Domnul Isus.

Acest text biblic este autobiografic. Pavel ne povestește ceea ce i s-a întâmplat la un moment dat. Acest eveniment ne indică ceea ce se poate – prin darul lui Dumnezeu – să ni se întâmple fiecăruia dintre noi, adică să facem un al doilea pas, după cel inițial al primei convertiri, al primei experiențe de credință, care poate să ne ia mult timp… Acest al doilea și definitiv pas al convertirii e înfăptuit de Domnul nu de noi… Convertirea definitivă a lui Pavel o săvârșește Domnul!

Se citește Fil. 3, 1-11

1 În rest, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu mi-e greu să vă scriu aceleaşi lucruri, iar vouă vă sunt spre întărire.2 Feriţi-vă de câini. Feriţi-vă de cei ce fac răul, feriţi-vă de cei scrijeliţi! 3 Căci noi suntem cei circumcişi, cei care îi slujim lui Dumnezeu în Duh şi care ne lăudăm în Cristos Isus şi nu ne punem încrederea în trup, 4 chiar dacă eu aş putea să-mi pun încrederea şi în trup. Dacă un altul crede că-şi poate pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, 5 circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin; evreu dintre evrei; după Lege, fariseu; 6 după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur.
7 Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, 8 ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos 9 şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă. 10 Pe el [vreau] să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, 11 doar voi ajunge cumva la învierea din morţi.

Povestirea continuă până la sfârșitul capitolului, încheindu-se la v.1 al capitolului următor. Este un text autobiografic care începe cu îndemnul de a ne bucura în Domnul și se încheie cu sugestia să stăruim neclintiți în această bucurie.

Această pericopă pare a fi o parte străină în interiorul Scrisorii căci este polemică prin simplul fapt că lui Pavel îi vine în minte – și nu știm de ce – că putem fi „câini”, adică lucrători răi.

În Biserică mereu există pericolul celor care propun Legea în locul Evangheliei: să se reîntoarcă la Lege și la fariseismul pe care Pavel deja îl experimentase. De aceea, el ne avertizează să nu cădem în acest pericol, care-i mereu constant chiar și-n comunitățile cele mai bune. El profită de această situație în care vorbește despre farisei, ca să afirme că și el era la fel ca ei, și povestește experiența și schimbarea sa fundamentală… modul în care din fariseu a devenit creștin.

Textul vorbește în mod autobiografic despre convertirea lui Pavel și despre ce anume înțelege el prin Evanghelie și prin creștinism, el, care este evreu perfect și fariseu.

v. 1

1 În rest, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu mi-e greu să vă scriu aceleaşi lucruri, iar vouă vă sunt spre întărire.

Primul lucru pe care Pavel îl spune este „bucurați-vă în Domnul”. Cuvântul „bucurie” este fundamental în Scrisoarea către filipeni și-i repetat de 13 ori, din cele 22 de ori în care apare în toate Scrisorile sale.

Bucuria este aspectul fundamental al vieții creștine, omul fiind creat pentru a se bucura. Bucuria înseamnă a fi mulțumiți, a fi veseli, a fi satisfăcuți. Opusul este a fi triști, a fi morți.

Bucuria este în Domnul și a Domnului. În regulile discernământului spiritual, limbajul fundamental al lui Dumnezeu este bucuria: numai Dumnezeu ne poate da bucurie și nimeni altcineva.

Un alt om ne poate da o bucurie aparentă, care apoi dispare odată ce a dispărut motivul, cauza. Bucuria este numai de la Dumnezeu: numai Dumnezeu ne poate da bucuria fără nicio cauză.

Ce înseamnă să ne bucurăm în Domnul? Înseamnă să fim mulțumiți, satisfăcuți de Dumnezeu; omul este destinat să fie mulțumit de Dumnezeu, adică să se bucure de Domnul. Omul nu este Dumnezeu, ci este om, dar este chemat să aibă aceeași bucurie a Domnului. Iubirea sa față de Dumnezeu face în așa fel încât omul să se bucure de Dumnezeu și acest fapt este deja viața veșnică. Eu deja de pe acum mă bucur de Dumnezeu: mă bucur că El este bun, mă bucur că El este iubire, mă bucur că El este înviatul. Cine iubește se bucură de celălalt.

Binele celuilalt este un motiv de bucurie: nu înseamnă că binele celuilalt îmi stârnește invidie pentru simplul motiv că eu nu îl am, ci binele aproapelui devine al meu, dacă-l iubesc și-i vreau binele aproapelui.

Deoarece Dumnezeu îmi dorește mie binele și eu îi vreau binele Lui, eu mă bucur de Dumnezeu, am o bucurie infinită și particip la tot binele Lui prin bucurie, deci îmi însușesc acest bine. După cum în dinamica iubirii mă bucur de binele celuilalt și binele lui devine al meu prin bucurie, și aceasta este viața veșnică. Și este bucuria pe care niciun om nu ți-o poate da și nicio suferință nu ți-o poate răpi.

Creștinul este cel care iubindu-L pe Domnul, se bucură în Domnul. Domnul deja a biruit moartea, a înviat și e viu, iar eu nu mai pot să-I adaug nimic, decât toată iubirea, bunătatea și frumusețea mea și sunt bucuros datorită acestui fapt… De aceea mântuirea înseamnă iubirea lui Dumnezeu: pentru că iubirea mă face să mă bucur și să fiu mulțumit de Dumnezeu și, dacă te bucuri și ești mulțumit de un bine (o persoană), acel bine este al tău. De fapt, prin iubire Dumnezeu este al meu, după cum și eu sunt al Lui!

Scopul vieții noastre este să locuim (să trăim) stabil în bucurie, iar adevărata asceză (exerciții fizice și spirituale, purificatoare, practicate de unii călugări) constă în a ne păzi de sentimentele negative care ne fură bucuria, căci este tipic dușmanului nostru să ne fure bucuria, prezentându-ne infinite motive… Iar argumente există mereu, pentru că suntem limitați, pentru că în lume există răul, suferința și răutatea altora… Este clar că eu sunt mărginit: dacă sunt egoist și dacă privesc numai eul meu, mă voi tângui mereu de limitele mele, la infinit. Iar dacă privesc la Dumnezeu – care-I infinit de bun, de frumos și care le are pe toate – mă voi tângui și mai mult, pentru că eu nu sunt ca El: acesta este egoismul.

Însă dacă văd că El este atât de mare, sunt foarte fericit că El este mare! Astfel, eu rup limita mea, iar micimea mea devine comuniune cu El, și acesta este un motiv de bucurie. Este nevoie de acea răsturnare radicală a situației, care-i adevărata convertire: să trec de la privirea eului meu la privirea eului altuia. Cine iubește se uită pe sine: se bucură și este satisfăcut de tot binele celuilalt.

De aceea iubirea lui Dumnezeu însemnă mântuirea omului: pentru că ne face să ne bucurăm și să fim mulțumiți infinit de mult, iar omul este creat pentru a se bucura enorm.

Deja acum, omul care-L iubește pe Domnul are o bucurie imperturbabilă, o bucurie care nu-i înlătură crucile, căci viața este la fel pentru toți, dificultățile sunt la fel pentru toți, mai mult sau mai puțin, însă acest om nu mai este singur, ci este consolat și are bucuria și iubirea Domnului, și atunci dificultățile nu sunt rele absolute, nu te întristează, ci le ții și le duci la fel ca toți ceilalți… Iar limitele, atunci când te împaci cu Domnul în Taina Spovedaniei, nu sunt chiar atât de rele (este bine să le avem, căci le avem) și însuși răul (păcatul) nu-i atât de rău, căci este motiv de iertare, este rațiunea unei transparențe mai profunde și a iubirii, știind că Domnul deja a biruit moartea și va birui și aceste mici morți pe care le întâlnești…

Asceza creștină este o asceză a bucuriei, eliminarea întregului negativ care dăunează bucuriei: întristarea, gândurile rele, neîncrederile, suspiciunile, considerarea limitelor, criticile, neacceptarea. Aceasta nu e orbire, ci înseamnă să vedem adevărul, căci adevărul este că Dumnezeu ne iubește, iar noi am fost creați pentru a-L iubi. Limita noastră nu ne mai deranjează, căci fiecare este ceea ce este și este bine așa cum este. Nu este bine un singur lucru: că tu nu-ți accepți limita și nu accepți să iubești, să-L iubești pe Dumnezeu. În acest caz limita ta devine un rău, devine loc de izolare, devine locul ascunderii, al agresiunii și al exploatării celuilalt, devine locul neacceptării sinelui și al altora.

Făcând astfel îți pierzi bucuria… Bucuria o ai numai în Domnul, în afara Lui nu există bucurie; vei afla plăcerea, dar aceasta este aparentă, căci nu te mulțumește, nu te satisface. Iar bucuria nu doar că este în Domnul, ci este a Domnului: te bucuri de El, ești mulțumit de El…

Opusul bucuriei este invidia, adică binele celuilalt te deranjează. Invidia este tipică lipsei iubirii: vezi un bine care nu este al tău și atunci vrei să-i iei și te deranjează că tu nu îl ai, și acest fapt reprezintă moartea ta.

De multe ori am spus că: dacă eu aș fi în iad și aș putea să spun cât este de mare Dumnezeu, cât este El de bun și aș fi mulțumit că El este astfel, deja aș fi în rai, lăudându-L și bucurându-mă de El. În schimb, dacă eu aș fi în rai și aș spune cât este de mare Domnul dar cât de mic sunt eu, aș fi în iad, căci aș începe să privesc eul meu care este atât de mic și apăsat… Așadar iadul sau raiul depind de faptul dacă te privești pe tine sau pe El. Iar acest adevăr se verifică în mod constant și în viața cotidiană: un om care-și privește limitele sale și ale aproapelui pentru a se întrista și a critica, deja nu mai trăiește, deja și-a încheiat existența… În schimb omul ar trebui să privescă pozitivul care există și care-i un dar al lui Dumnezeu; este Dumnezeu care mi se dăruiește tocmai în limita mea, și tocmai limita este supoziția, premisa necesară acestui dar și a comuniunii cu Celălalt (și cu ceilalți). Iar limita negativă – care este păcatul – este o ocazie a iertării, care este un dar și mai mare.

Atunci omul înțelege că există o bucurie pe care nimeni nu o poate răpi – după cum ne amintește Isus la Cina cea de taină – și la această bucurie suntem chemați, și ea există mereu în interiorul nostru, atât ca dorință, cât și ca realitate dacă privim cu atenție, și alungăm de la noi toate asalturile întristărilor și ale dușmanului. Aceasta este adevărata credință! În schimb, toate temerile, dubiile, suspiciunile, și așa zisul „realism sănătos” ne apasă și ne dezorientează…

Pavel continuă: „să vă scriu despre aceste lucruri, pe mine nu mă costă mult, dar este util pentru voi”. Este important să repete aceste lucruri, căci noi le uităm. Aspectul cel mai atacat, cel mai ispitit al vieții omului este bucuria, căci dacă unui om îi iei bucuria, i-ai luat totul, l-ai distrus, nu mai dorește să trăiască, să facă binele; binele îl deranjează, doar se complace în rău, se autopedepsește…

Mă repet, adevărata asceză constă în a ne păzi inima, pentru a păstra în ea bucuria; este vestea lui Dumnezeu care locuiește în noi, este iubirea care ne face să ne bucurăm de El și de cei de lângă noi, și imediat să ne dezicem de sentimentele negative, să le alungăm din inima noastră, deși vor apărea din nou, fie datorită obișnuințelor noastre negative, fie pentru că păcatul originar ne îndeamnă să considerăm limitele noastre, fie datorită ispitelor adevărate, care vin din interiorul nostru sau de la alții.

Aceasta poate fi o soluție suficientă a ascezei pentru următorii 90 de ani…

Fiecare am avut momente de bucurie în viață – și am simțit această bucurie profundă despre care vorbește Pavel – și este bine să ne reamintim acele momente, simțindu-le ca fiind ceva viu, adevărat, reamintindu-le, adică readucându-le-n inimă. Subliniem că bucuria despre care se vorbește, adică bucuria în Domnul și bucuria Domnului (sau de Domnul) este tocmai consonanța (armonia, acordul, uniformitatea) cu El. Să ne închipuim că un sunet produs de o coardă de chitară corect acordată, află o vibrație, o sintonie: noi, precum coarda chitarei, bine acordată, intrăm în vibrație atunci când suntem sintonizați cu Domnul. De fapt bucuria înseamnă să intrăm într-o justă vibrație cu El.

Bucuria în Domnul și bucuria Domnului (sau bucuria de Domnul) sunt o bucurie fără vreo cauză, o bucurie calmă, profundă, care se verifică chiar și într-un context dificil, de suferință. Bucuria este ca parfumul, mireasma lui Dumnezeu.

Asceza negativă constă în a permite să răsară și să crească mireasma lui Dumnezeu peste celelalte mirosuri. Nu este vorba să aflăm „deodorante spirituale”, ci să permitem să se răspândească parfumul lui Dumnezeu – bucuria – care este semnul prezenței Sale.

v. 2

2 Feriţi-vă de câini. Feriţi-vă de cei ce fac răul, feriţi-vă de cei scrijeliţi!

Versetul ne prezintă lucrurile care ne iau bucuria și trebuie să ne ferim cu atenție de ele…

Cel dintâi element este cuvântul „câinii”, nume atribuit de evrei păgânilor. Există o formă de păgânism, de idolatrie care ne ia bucuria. Câinii sunt drăguți, dar există și câini care nu ne dau bucurie: este vorba despre idolatrie, atunci când tu absolutizezi lucrurile, chiar și cele bune, căci toate lucrurile sunt bune. Dar dacă le absolutizăm, pierdem fericirea.

Când îți pierzi bucuria? Atunci când te lipești de un lucru în mod absolut, astfel încât totul depinde de acel lucru. Nu! Nu există niciun absolut, ci numai Dumnezeu este absolut. Tot restul ori există, ori nu există, iar dacă nu există, înseamnă că nu există!

În acest verset Pavel vrea să sublinieze ceva precis: „câinii” sunt păgânii, iar păgânii sunt cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care acordă o valoare absolută realităților care sunt relative. Apoi Pavel sugerează că păgânii sunt acele persoane creștine foarte religioase, care pretind că fac „ceva mai mult, ceva în plus” față de alții și care spun: „Suntem de acord că Dumnezeu ne-a mântuit, că este prezent, că ne dă bucurie, că ne-a dat Evanghelia, dar avem nevoie de ceva mai mult, ceva în plus, adică trebuie să fim riguroși, să respectăm Legea, să ne tăiem împrejur, și trebuie să respectăm normele care ne garantează bucuria…”.

Nevoia după alte garanții – pe lângă cele pe care ni le dă Dumnezeu – și înlocuirea lui Dumnezeu cu garanțiile noastre se numește idolatrie. Astfel, Legea este bravura noastră, care caută să ne confirme, să ne întărească și mântuiască prin respectarea Legii, însă o asemenea Lege o compară cu păgânismul. De aceea, multe persoane foarte religioase, care respectă infinite posturi și care dacă nu fac ceva în plus nu sunt brave, sunt doar niște păgâni, dacă fac din devoțiunile lor ceva absolut. Dacă în schimb, postești pentru că-ți face bine sănătății, pentru că te simți mai liniștit, ține-le pe toate… Dar mântuirea nu-ți vine de la eforturile tale…

În interiorul comunităților creștine se pot naște forme de „și mai bine”, în sensul că „ar exista ceva în plus și mai bun decât Evanghelia”: acestea sunt forme de păgânism, pentru că bucuria nu ne vine de la ceea ce noi facem, ci constă în ceea ce Dumnezeu face pentru noi. Apoi, este bine ceea ce facem noi, cu condiția să fie un lucru care nu este important pentru noi, ci să fie răspunsul nostru dat vizavi de ceea ce noi trebuie să facem. Așadar ceea ce contează nu aste atât actul – lucrul – pe care-l faci, ci spiritul care-l ghidează: este ușor să reducem creștinismul la păgânism, adică să reducem creștinismul la prestațiile mele religioase. Acesta este păgânism. Căci eu pretind că-L câștig pe Dumnezeu, prin ceea ce fac: această pretenție înseamnă să distrug harul lui Cristos și acest fapt îmi neagă bucuria, căci bucuria înseamnă să fim iubiți de Cristos, gratuit! Bucuria nu este ceea ce eu fac pentru El, ci este ceea ce El face pentru mine. Ceea ce eu fac pentru Domnul mă întristează, căci fac foarte puțin. Dacă însă Îl privesc pe El care-mi dă totul, Îi mulțumesc și mă bucur și de puținul pe care-l fac.

„Păziți-vă de lucrătorii cei răi!”: sunt lucrătorii răi ai Evangheliei – apostolii – care ne vestesc sclavia Legii. Așadar să fim atenți să nu cădem în cursele lucrătorilor răi, în sclavia Legii, căci este foarte ușor să cădem, deoarece lucrătorii răi locuiesc în interiorul nostru. Ne dăm seama că adevăratul dușman al vieții spirituale este protagonismul nostru, prezumția și dorința de a ne-o construi noi? Dușmanul vieții spirituale constă în faptul că nu acceptăm că suntem creați de Dumnezeu și nici să fim modelați de El, deci nu acceptăm că suntem fii.

„Păziți-vă de tăierea împrejur”, în limba greacă avem cuvântul „a castra” făcând aluzie la rana tăierii împrejur: voi, care vestiți necesitatea tăierii împrejur în vederea mântuirii (tăierea împrejur indică apartenența la poporul ales), în realitate predicați o castrare, care înseamnă o excludere din poporul ales. Așadar voi, cu toate prestațiile (strădaniile) voastre pentru a face parte din rândul celor aleși, vă excludeți din rândul poporului lui Dumnezeu, căci cu toții aparținem poporului ales, dar nu în baza a ceea ce facem, ci spunând „da” lucrării lui Dumnezeu, pentru ce a făcut pentru noi pe cruce, adică prin credință.

În acest verset ni se spune că ceea ce ne ia bucuria sunt toate aceste lucruri: sub forma binelui – atunci când noi îl căutăm pe Domnul – suntem ispitiți să facem lucruri care ne iau bucuria, și sunt lucrurile noastre pe care le absolutizăm, este binele pe care noi îl vrem cu orice preț, un bine care-i mai mare chiar decât Dumnezeu și care ne ia o parte din seninătate și ne ia și binele care ne vine de la Dumnezeu.

Sunt ispitele „cu intenții bune”, dar orice lucru care ne ia bucuria interioară niciodată nu este de la Dumnezeu, chiar dacă este cu intenții bune.

Când afirm aceste lucruri aș putea înșela careva. Mă explic: un om care face răul nu are bucurie și e bine că nu o are, căci în rău nu există bucurie. În acest caz, lipsa bucuriei este un semn că tu trebuie să te schimbi. E clar? Dar când omul caută binele, tot ceea ce-ți ia bucuria niciodată nu vine de la Dumnezeu. E clară această diferență?

v. 3

3 Căci noi suntem cei circumcişi, cei care îi slujim lui Dumnezeu în Duh şi care ne lăudăm în Cristos Isus şi nu ne punem încrederea în trup,

Pavel spune că adevărata tăiere împrejur – care este apartenența la poporul lui Dumnezeu – suntem noi, dar nu pentru că suntem tăiați împrejur, ci pentru că Îl slujim pe Dumnezeu în Spirit. Apartenența la poporul lui Dumnezeu se realizează prin cultul spiritual, prin slujirea în Spiritul Domnului.

Spiritul lui Dumnezeu este Spiritul Fiului: adevărata tăiere împrejur constă în a accepta că suntem fii, să trăim ca fii, în a ști că Dumnezeu ne este Tată, deci într-o viață filială și frățească, și nu în frustrări (castrări) religioase ciudate, nici măcar în cele mai sublime, căci nu au legătură cu creștinismul. Pot să ne fie utile, dar nu au legătură cu creștinismul!

„Noi ne lăudăm (glorificăm) întru Cristos Isus și nu ne bizuim pe trup”. Omul are nevoie de glorie (gloria înseamnă valoare), iar valoarea noastră este în Cristos, căci în Cristos noi suntem ceea ce suntem, adică suntem Dumnezeu prin har și aceasta este gloria (lauda) noastră.

„Nu ne bizuim pe trup”: în acest loc, cuvântul „trup” nu este folosit în sensul slăbiciunii și al fragilității umane, ci în sensul cărnii (slăbiciunii, senzualității) religioase.

Există o senzualitate religioasă… Există două moduri de a căuta. Primul este cel de a urma propriile dorințe și a face multe păcate (acesta fiind păcătosul vulgar). Păcătosul serios – cel religios – în loc să urmeze multele dorințe, urmează doar singura dorință de autoafirmare și se autoafirmă religios, prezentându-se înaintea lui Dumnezeu cu propria bravură: acesta este păcatul trupului căruia i se împotrivește Pavel, este carnea (senzualitatea) religioasă. Cu alte cuvinte, un om ar putea să facă binele, să ajute multe persoane nevoiașe, numai pentru că așa se simte brav sau este apreciat de alții că e bun… În schimb, dacă un alt om ucide, își dă seama că a greșit și se convertește, pentru că se simte păcătos. Însă omul care-i ajută pe toți săracii, spune: „cât sunt de brav”, deci s-a folosit de toți săracii pentru a se simți el grozav. Și astfel se ucide pe sine, căci ceilalți au devenit simple instrumente, pentru ca el să se simtă bine. Un astfel de om este mai rău decât cel care ucide, căci el mereu se va apăra de Dumnezeu, iar cei din jurul său niciodată nu vor fi considerați persoane, ci simple instrumente de care el se folosește pentru a se afirma pe sine… și acesta este egoismul său…

Așadar, prin cuvântul „carne” Pavel înțelege egoism, iar acesta este egoismul tipic religiei care este autoafirmarea, autojustificarea (autoîndreptățirea). Pavel ne spune că în acest câmp el era un expert. Deci înșiruie aceste motive datorită cărora s-ar putea mândri, în baza cărora ar putea să se simtă împăcat și realizat.

vv. 4-6

4 chiar dacă eu aş putea să-mi pun încrederea şi în trup. Dacă un altul crede că-şi poate pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, 5 circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin; evreu dintre evrei; după Lege, fariseu; 6 după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur.

Pavel este un bun orator și enumeră șapte însușiri, adică folosește numărul perfect: „La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin [care este preferatul dintre fii], evreu din evrei [din sânge pur], după lege fariseu [adică respecta complet Legea]; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; în ce privește dreptatea cea din Lege, fără de prihană”… Deci Pavel era brav. Nici un om nu a mai spus despre sine că a respectat pe deplin Legea. Era brav și se putea baza pe „carne”, căci și-a dat toată silința și a ajuns cel mai bun dintre tovarășii săi în respectarea Legii. Putea să se simtă împlinit. Dar vom vedea în ce constă realizarea omului.

v. 7

7 Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere,

Pavel folosește un limbaj economic (comercial): câștigul și pierderea. Și-a investit întreaga viață în această direcție: era câștigul lui și zi după zi reușea să respecte o Lege în plus, să-și însușească o virtute în plus, până a devenit perfect: dar toate acestea au fost pentru el un câștig negativ, o pierdere.

Întreaga sa comoară religioasă devine pentru el o comoară negativă. Și, până când nu l-a cunoscut pe Cristos, idolul său era tocmai distrugerea lui Cristos.

El spune că aceasta este o pierdere, pentru că a apucat pe drumul greșit. Dacă strada e greșită, cu cât mai mult înaintezi, cu atât mai mult greșești. Trebuia să apuce pe un alt drum. Pe calea pe care mergea, dobândea o realizare falsă, construirea unui eu fals, greșit. Cu cât înainta, cu atât mai mult devenea perfect în a produce catastrofe, cu atât era mai grav dezastrul.

În acest loc este important faptul că, dacă mai înainte, pentru el totul era un câștig în termenii Legii, de respectare, de rezultat, acum ne spune că toate acestea sunt o pagubă datorită lui Cristos: centrul creștinismului este Cristos, este o persoană, nu o lege, o doctrină, vreo asceză (practică) de-a mea, ci este persoana lui Cristos și cunoașterea acestei persoane. Când îl cunosc pe Dumnezeu, mă cunosc pe mine, Îl iubesc pe Domnul, mă iubesc pe mine și pe toți.

Creștinismul este cu totul altceva față de oricare altă religie: este persoana lui Isus, iar cine nu a descoperit persoana lui Isus, încă nu a descoperit creștinismul. Este atât de urât să vedem că mulți creștini reduc creștinismul la respectarea unor porunci, pe care și păgânii ar trebui să le respecte… Creștinismul este cu totul altceva: nu este respectarea unor legi, pe care creștinii le-ar respecta cu siguranță, dacă pot…

Și nu este nici a conserva (a memora) – la nivel teoretic sau cognitiv – o mulțime de adevăruri. Creștinismul este Isus din Nazaret, nu este o morală, o credință sau o părere, ci mai întâi de toate este o persoană.

Aceasta este întorsătura (cotitura) decisivă: aici se vede cum drumul străbătut de Pavel până în acest loc avea un anume sens și o anume direcție; de aici înainte, de când s-a întâlnit/izbit cu acest om, Isus din Nazaret, viața sa se schimbă, se întâmplă o revoluție în viața sa, o răsturnare de valori și de însemnătate.

vv. 8-9

8 ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos 9 şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă.

Pavel explică de ce este totul o pierdere, o pagubă din cauza lui Isus, deoarece acum l-a cunoscut pe Isus Cristos „Domnul meu”. Centrul credinței creștine este superioritatea cunoașterii lui Isus Cristos, Domnul meu. Cu „Domnul meu” vrea să spună „Dumnezeul meu”, El este Domnul meu și Dumnezeul meu și-L cunosc, și această cunoaștere pentru mine este superioară oricărui lucru, e mai importantă decât orice lucru.

Ce înseamnă a-L cunoaște pe Domnul? Pavel nu se referă la cunoașterea teoretică, ci la experiența că Isus este Domnul meu și că El m-a iubit și și-a dat viața pentru mine. Deci este vorba despre cunoașterea relației mele unice cu El, care mă face să fiu ceea ce sunt. El m-a iubit și și-a dat viața pentru mine, nu pentru un altul, ci pentru mine… Deci eu valorez infinit de mult în ochii Săi.

Deci Îl înțeleg pe Domnul ca fiind Cineva care iubește infinit și mă înțeleg pe mine care sunt iubit infinit, și aceasta este viața veșnică.

Aceasta este cunoașterea care mă limitează și care-mi dă identitatea și acest adevăr Pavel l-a experimentat în crucea lui Cristos. Iar această cunoaștere este centrul credinței creștine: cunoașterea persoanei lui Isus, Domnul meu, care este Domnul meu, pentru că S-a făcut sclavul meu, servul meu, m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine.

Atunci nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine, iar eu trăiesc pentru El așa cum El a trăit pentru mine. Există această iubire care mă conduce la unirea plină cu El și la un anume schimb: trăiesc eu și nu mai trăiesc eu, ci este El care trăiește în mine; așa cum El mi s-a dăruit total și-mi aparține, la fel și eu Îi aparțin Lui.

Aceasta este experiența creștinului: această apartenență la Dumnezeu, la Domnul, așa cum El îmi aparține mie. Acesta este destinul omului, care devine ca Dumnezeu în baza acestui schimb. Și aceasta este superioritatea gnozei, adevărata gnoză (cunoaștere desăvârșită).

Și aici nu există o limită, mă recunosc ca fiu, ca egal cu Tatăl, în Fiul. Ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har: aceasta este demnitatea noastră și este revelată în Cristos; iar cine-L cunoaște pe Fiul, se cunoaște pe sine și-L cunoaște pe Tatăl.

În termeni „revoluționari” Pavel, la un moment dat – nu în baza capacității (a dibăciei) sale ori în baza inițiativei sale, ci pentru că așa i-a fost dat – încetează să mai fie centrat pe sine, în căutarea realizării sale tot mai perfecte și, astfel, descoperă că centrul său este un Altul.

Atunci se naște o relație, un raport cu acest Altul – care este Isus din Nazaret – și este un raport vital. Acest raport devine viața sa, care-i ocupă mintea și inima. Nu înseamnă că mereu se gândea la Domnul, ci trăia în Domnul, fapt pentru care trăia și pentru alții și, astfel, se realizează și pe sine. Nu se mai gândește la sine, ci se gândește, simte, trăiește raportul cu Domnul. Acest fapt este hotărâtor, căci Pavel își schimbă perspectiva, are o altă filozofie de viață. La urmă, este tot el, dar schimbat în totalitate.

Tocmai datorită acestei cunoașteri, toate lucrurile pe care el mai înainte le considera importante, devin gunoi, un nimic: toate religiile, chiar și cele mai sublime, sunt gunoi față de această cunoaștere, spune Pavel.

Prin ce se deosebește creștinismul față de celelalte religii? Se deosebește prin faptul că creștinismul nu este o religie, căci este opusul oricărei religii și al oricărei opinii religioase.

Fiecare religie și fiecare sentiment religios îmi spune ce fac eu pentru Dumnezeu și acest lucru este gunoi față de ceea ce Domnul face pentru mine, El care este Domnul meu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Aceasta este bucuria mea, fericirea mea. Evanghelia, libertatea față de Lege, este ceea ce mă face egal cu Dumnezeu. Tot restul este gunoi față de acest lucru.

Cuvântul „este gunoi” trebuie utilizat pentru că-l folosește Pavel și este important să-l folosim, pentru că toate acele lucruri atât de importante sunt gunoi, față de cunoașterea Domnului.

Mulți creștini se opresc la realitatea „gunoiului”: după părerea lor creștinismul este acest lucru și niciodată nu este cunoașterea și iubirea Domnului. Dar în acest fel creștinismul nu are nicio însemnătate, iar eu voi simți că sunt constrâns să merg duminica la Sf. Liturghie, că trebuie să urmez poruncile…

Apoi afirmă că adevăratul câștig este a-L câștiga pe Cristos.

„Și să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea care derivă din Lege”: orice religie propune omului o dreptate, o justiție care provine din respectarea Legii din partea ta. Pavel vorbește despre o altă dreptate. Dreptatea înseamnă voia lui Dumnezeu, iar voia lui Dumnezeu derivă direct de la El, iar această voie a Domnului se bazează pe credință, iar credința constă în a-L cunoaște pe Isus, Fiul, și a mă încredința Lui.

Aceasta este voia lui Dumnezeu: ca eu să mă încredințez lui Isus, pentru că Isus este Fiul. În acest fel eu devin fiu și devin ceea ce sunt. Iar Dumnezeu – în sfârșit – își atinge scopul său: că El este Tată, iar eu îi sunt fiu. Altfel lui Dumnezeu îi merg rău lucrurile: și El își pierde fiii.

Aceasta este noua dreptate (justiție): credința în Isus Cristos, adică a-L cunoaște pe Cristos; deci noua dreptate nu înseamnă a face lucruri, ci este această cunoaștere! Apoi această cunoaștere te face om nou și atunci vei face lucruri noi, dar nu pentru că tu te străduiești să faci lucruri noi, ci pentru că ești reînnoit.

vv. 10-11

10 Pe el [vreau] să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, 11 doar voi ajunge cumva la învierea din morţi.

Acest „doar, să pot ajunge la învierea cea din morți”, nu-mi place căci s-ar părea că exprimă un dubiu, însă traducerea nu este exactă.

Scopul acestei credințe este cunoașterea Lui, iar cunoașterea lui Isus se realizează (se actualizează) în diferite elemente: primul lucru pe care-l cunoaștem este „dynamis” (puterea) învierii; prima cunoaștere pe care eu o am despre Domnul este că El este Înviatul, că are puterea lui Cristos Înviat, că are puterea Spiritului.

Cunoașterea lui Isus este cunoașterea spirituală: este bucuria în Cel Înviat, adică noi Îl întâlnim pe Înviat, care încă este prezent în Cuvântul Său și ne comunică puterea Sa. Și această putere a Înviatului ne dă plinătatea bucuriei și ne face părtași la suferințele care sunt, pentru că viața are limite, are suferințe și există și moartea… Dar toate aceste realități deja le abordez în lumina Învierii: principiul și temelia vieții creștine este Învierea, care-i puterea vitală care mă ajută să înfrunt (să abordez) viața cu toate suferințele ei, chiar și cu moartea… Căci moartea mea nu mai este moartea mea, ci este a mă conforma la moartea Sa, adică a fi unit cu El care și-a însușit moartea mea. Atunci nu mai sunt singur în ceasul morții, ci sunt împreună cu Acela care are puterea Învierii. În acest fel și eu ajung la învierea din morți…

Așadar versetul descrie întregul dinamism al vieții creștine: l-am experimentat (cunoscut) pe Isus-Înviat și acest fapt mă ajută să înfrunt cu bucurie suferințele vieții, care sunt egale pentru toți, dar ele nu sunt ultimul cuvânt din viața omului, ele nu mă distrug… Moartea mea nu mai înseamnă a fi singur, ci a fi în forma (structura) Sa, El care și-a însușit forma mea astfel încât eu să mi-o însușesc pe a Sa.

Aici avem misterul vieții creștine care devine viață pascală în urmarea lui Cristos: deci această cunoaștere a lui Isus ca Domn al meu, transformă deja viața mea, care nu mai este sub stăpânirea morții, ci este sub semnul învierii, iar suferințele, care totuși există, și moartea, care există, devin acea trecere fecundă înspre plinătatea vieții.

Doresc să adaug ceva despre bucurie, în baza primului verset: bucuria nu trebuie să fie argumentată, motivată, căci este o bucurie fără vreo cauză, dar această bucurie fără vreo cauză se naște în noi dacă ne simțim viața ca fiind un dar, dacă tot ceea ce ni se întâmplă, orice situație, orice întâlnire, orice persoană le pricepem ca fiind un dar. Dacă avem percepția darului, dacă trăim fiecare moment al vieții ca fiind un har, un dar, atunci bucuria noastră înflorește…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop