Ierusalimul este locul Domnului, al locuinței lui Dumnezeu. Omul este în drum spre locul lui Dumnezeu, mai mult, este în drum spre însuși Dumnezeu, deoarece casa omului este Dumnezeu, iar omul trebuie să aibă aceleași caracteristici ca ale lui Dumnezeu.

Toate aceste teme le vom trata în această cateheză. Viața noastră este un pelerinaj pentru a ajunge la asemănarea cu Tatăl.

Versetele sunt o exortație, un îndemn să ajungem la asemănarea cu Tatăl, în cele trei aspecte fundamentale ale vieții noastre.

Se citește Fil. 4, 2-9

² O rog pe Evodia şi o rog şi pe Sintiche să trăiască în bună înţelegere în Domnul. ³ Şi te rog şi pe tine, cinstite Sizigos, să le ajuţi pe ele care au luptat împreună cu mine pentru evanghelie şi împreună cu Clement şi ceilalţi colaboratori ai mei, ale căror nume sunt în cartea vieţii. ⁴ Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! ⁵ Dragostea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. ⁶ Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie prezentate cererile voastre lui Dumnezeu. ⁷ Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus. ⁸ În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste, dacă ceva este virtute sau onorabil, ⁹ ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Pericopa conține trei teme asupra cărora ne vom opri: primele două versete vorbesc despre colaborare și armonie, unitate între tovarăși (membrii comunității) în procesul evanghelizării; vv. 4-7 se referă la bucurie și pace care sunt sensul profund al vieții creștine; vv. 8-9 stabilesc o platformă comună, adică o morală umană și laică, pe care trebuie să o caute credinciosul.

Așadar vom trata aceste trei teme fundamentale.

Începem cu tema colaborării. Motivul acestei „recomandări” (exortații) este dat de faptul că două femei, Evodia și Sintihi – care au fost tovarășele lui Pavel în misiunea evanghelizării la Tesalonic și care au un rol de responsabilitate în comunitate – acum au probleme, lucruri care se întâmplau atunci, dar și-n zilele noastre.

Așadar să vedem ce însemnătate are recomandarea apostolului la pace și la armonie (unitate, bună înțelegere).

vv. 2-3

² O rog pe Evodia şi o rog şi pe Sintiche să trăiască în bună înţelegere în Domnul. ³ Şi te rog şi pe tine, cinstite Sizigos, să le ajuţi pe ele care au luptat împreună cu mine pentru evanghelie şi împreună cu Clement şi ceilalţi colaboratori ai mei, ale căror nume sunt în cartea vieţii.

Îndemnul, rugămintea lui Pavel este adresată femeilor Evodia și Sintihi și unui tovarăș care nu știm cine este, poate Timotei, Silvan, Luca, sau Afrodit care este însărcinat să facă pace între aceste două femei, care au muncit împreună cu Pavel la Evanghelie, la Filipi.

Femeile au un rol important în Biserica primară, probabil vor primi un rol tot mai important. Femeia este mereu imaginea poporului, a Bisericii, a casei, a comunității; așadar are un rol determinant, iar din textul nostru rezultă că femeile aveau și un rol apostolic, adică misionar.

Însă, cu ușurință femeile – la fel ca bărbații – nu reușesc să se înțeleagă. De ce? Pentru că noi, oamenii, avem sensibilități diferite. Pentru femei este mai ușor să nu se înțeleagă, deoarece probabil sunt mai sensibile. Pavel le roagă să aibă același mod de a simți în Cristos. Ne oprim asupra acestui îndemn.

Colaborarea este posibilă dacă membrii comunității – sau aceia care colaborează la evanghelizare – au același mod de a simți, de a gândi.

Noi toți suntem diferiți, toți avem o sensibilitate diferită și fiecare o vede doar pe a sa. Dar dacă eu sunt o ființă completă și nu am lepră, simt trupul meu: fiecare durere din trup și fiecare bunăstare a trupului o simt eu. La fel, în interiorul comunității există un singur Spirit, un singur mod de a simți în Domnul și este același sentiment (gând) care l-a avut și Domnul, fapt pentru care unirea noastră nu este alcătuită pentru că noi toți gândim același lucru, pentru că există un om care-i imită pe alții, pentru că toți facem același lucru, toți fiind plafonați în același mod uman de a simți (gândi), și ca atare, trăim în armonie, în bună înțelegere, suntem de acord… Nu! Diferențele există, dar dincolo de toate diferențele există un unic mod de a simți, care este simțirea Spiritului lui Cristos: „Să aveți în voi aceleași sentimente (gânduri) care au fost în Isus Cristos”.

Așadar există o uniune la un nivel superior care permite să existe toate diferențele, dar acestea în loc să intre în conflict – după cum cu ușurință se întâmplă, și în acest caz s-a întâmplat – sunt absorbite într-o unitate superioară. Mai mult, diferențele devin o bogăție, dacă sunt primite.

Așadar diferitele sensibilități, gândiri sau însușiri – la un nivel superior al simțirii și al gândirii – devin o bogăție pentru toți. Cu alte cuvinte, dacă ochiul și piciorul sunt două organe diferite, este un lucru foarte important, căci nu putem umbla având ochii sub tălpile picioarelor. Iar fără de ochi, picioarele nu pot umbla, căci nu știu în ce direcție să meargă. Așadar modul diferit de a simți pe care-l au piciorul și ochiul este foarte important pentru ca să fie de acord (ca să se înțeleagă), iar în organism avem o singură simțire a celor două organe.

La fel, în interiorul Bisericii este just, sfânt și obligatoriu să fie diferențe; acolo unde acestea nu există, este imitație și/sau subjugare.

Mă deranjează mult când întâlnesc un grup, în care toți se roagă la fel, cu aceleași cuvinte, cu același ton al vocii, cu aceleași idei sau concepte: aceasta este o imitație, căci nu mai există diferențe. Nu! Acestea sunt dorite de Dumnezeu, dar ele nu sunt suficiente, căci diferențele pot fi ori locul comun al comuniunii sau al simțirii (gândirii) comune mai profunde, ori locul certei. Cu ușurință diferențele devin locul certei, iar în acest caz Pavel recomandă să avem același mod de a simți în Domnul, pentru că dezbinătorul lucrează mereu, folosindu-se de particularitatea noastră, de faptul că nu sunt înțeles, și atunci mă închid în mine, iar simțirea și gândul meu devin o împotrivire față de altul.

Se întâmplă de obicei ca atunci când cineva îmi spune un lucru, gândesc că pe mine nu mă interesează, iar prima mea reacție este „Însă eu…”. Adică imediat afirm, subliniez diferența mea, însă într-un dialog eu nu trebuie să susțin diferența mea împotriva celui care-mi vorbește!… El spune așa, bine. Vorbele lui sunt o bogăție pentru mine. Eventual dacă eu am o părere diferită, i-o voi comunica. Și o voi afirma împreună cu ceea ce spune el, dar nu în opoziție.

Așadar a avea același mod de a simți înseamnă să avem Spiritul Sfânt. Dezacordul, opoziția, neconsimțirea niciodată nu sunt creștinești. Ochiul niciodată nu se poate împotrivi (nu poate fi în dezacord) piciorului, căci altfel piciorul s-ar împiedica. Înseamnă că noi suntem dezbinați, iar aceasta este lucrarea diavolului, a separatorului. Și acest fapt se întâmplă în interiorul tuturor raporturilor, în cuplu, în familie, în Biserică…

Este important deci, să înțelegem că acest mod de a simți (și cugeta) în Domnul, care este singurul Domn al tuturor și care dă totul tuturor – deci iată câtă bogăție și varietate într-un mod infinit – permite diferențele, iar acestea devin tocmai motiv de comuniune și de bogăție reciprocă. Acolo unde diferențele sunt negate, se manifestă o imitație, o subjugare, o suprapunere, o dominare sau revoltă – când se reușește – dar nu există Spiritul lui Cristos…

Așadar colaborarea – aici textul vorbește despre colaboratori – este importantă: cine nu știe să colaboreze înseamnă că face orice de capul său, nu face lucrarea Domnului, ci urmărește numai interesul său, iar cel de lângă el trebuie să se supună muncii sale, adică este un angajat și nu un colaborator.

În Biserică nu există angajați, ci fiecare este colaborator și-și face munca sa. Apoi există cei care au rolul de păstori, dar nu au angajați, supuși. Și e drept să existe păstorul, adică acela care supraveghează și ghidează simțirea, gândirea comună (acceptată de toți)…

Înseamnătatea colaboratorului… Dacă nu știi colabora, înseamnă că vrei să faci numai ceea ce dorești tu și nu te interesează alții. Dar colaborarea este singurul mod de a simți al lui Cristos, care este Altul. A simți (a gândi sau a asculta) înseamnă a-l simți (gândi și asculta) pe celălalt și nu pe sine, căci a se percepe pe sine este egoism: este just să simțim, dar pentru a învăța să-l simțim pe aproapele…

Acest lucru este important, iar sf. Augustin spune în acest sens că: „atât de mult omul are Spirit Sfânt, cât de mult iubește Biserica lui Cristos și pe cât are același mod de a simți”. Pavel era foarte atent: „Să aveți același mod de a simți/cugeta”, care nu înseamnă uniformitate, banalitate, neimportanță… Acest mod profund de a simți permite existența tuturor diversităților în uniune.

Dacă nu există acest mod profund de a simți, este clar că ori ne măcelărim, ori căutăm unirea în mod dușmănos și plagiator, dominator, adică ne unim în numele unei idei, sau în numele unui lider, sau în numele celui care ne stăpânește, și astfel renunțăm la libertate…

Acest mod de a simți (de a gândi) este descris în Fil. 2,5-11: „Gândul acesta să fie în voi care era și în Cristos Isus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moartea pe cruce.”. Acest mod profund de a simți este umilința. Este cugetarea că celălalt este mai important decât mine, și aceasta este gândirea iubirii: deci este mai important decât mine și atunci îl ascult, îl percep pe celălalt și mă îmbogățesc cu diversitatea lui și este singurul mod ca să fiu eu însumi, dacă nu, dacă celălalt nu contează, te închizi în tine și rămâi cu sărăcia ta, niciodată nu intri în comuniune și te ucizi pe tine ca persoană.

Acesta este modul nou de a simți (a gândi), iar dacă îl primești, te eliberezi de eul tău, căci ai modul de a gândi și simți al lui Dumnezeu.

Un om care s-a eliberat de egoism, are același mod de a simți în Domnul și astfel nu se mai ceartă cu alții.

Această exortație (rugăminte) este adresată acestor două femei dar și fiecăruia dintre noi; apoi îl roagă pe tovarășul său – nu știm cine este – să le ajute în acest sens. „Fericiți făcătorii de pace, căci fiii lui Dumnezeu se vor chema”. De ce? Pentru că promovează fraternitatea. Este marea fericire, iar în Biserică este important să ajutăm, ca să avem același mod de a simți, ca să se înlăture dificultățile.

Este opusul a ceea ce fac bombănitorii, clevetitorii care răspândesc dezbinarea (împotrivirea, conflictul), vorbesc rău unul despre altul, separă, promovează lucrarea diavolului…

În comunitate lucrarea divină constă în a promova binele, a face pace, a vorbi de bine unul despre celălalt. Este adevărat că există și răul, dar răul nu trebuie luat în seamă, căci dacă ne-am opri asupra răului, ne-am sfâșia între noi. Noi trebuie să ne oprim asupra binelui și astfel vom începe să ne înțelegem, să fim de acord. Pavel ne îndeamnă să fim împăciuitori, să vorbim de bine despre alții, să facem binele. De fapt, când auzim vorbindu-se rău despre vreun om, este bine să plecăm de acolo, chiar supărați, căci dacă interlocutorul nostru are să-i spună ceva unei terțe persoane, să meargă personal să îi spună… Este un lucru teribil să vorbești rău despre un om! Cu ce drept îi pătezi, îi iei stima și onoarea unui om?

Faptul de a vorbi de bine ne face lucrători ai păcii.

Apoi spune despre aceste două femei „au muncit cu mine”, au colaborat. Iată noțiunea de colaborare, de sinergie – înseamnă a face aceeași muncă, înseamnă că suntem doi care tragem în aceeași direcție, iar direcția nu este determinată de noi, ci este același mod de a simți al lui Cristos; de aceea putem colabora, iar cine nu știe să colaboreze, arată că nu are modul de a simți al lui Cristos, ci doar urmează capriciile sale și atunci, ori celălalt este de acord să urmeze capriciile sale – dar în acest caz nu colaborează, ci este un supus și face tot ceea ce vrea capriciosul – ori există capacitatea de a colabora, de a face aceeași muncă, unde lucrătorul principal este Cristos, este Domnul, El este lucrătorul, iar noi participăm la munca Sa – trăgând în aceeași direcție.

De obicei noi facem exact opusul, adică El „trage” într-o direcție, iar noi mergem în cea opusă; în acest fel, cu activitatea noastră noi distrugem munca lui Isus.

În această Scrisoare – la fel ca-n altele – Pavel prezintă o ceartă, o neînțelegere în care el intervine prin dojană și rugăminte.

Este interesant să notăm felul în care prima comunitate creștină, e descrisă în Faptele apostolilor ca o comunitate armonioasă. Uneori este idealizată și prezentată ca model pentru noi… de fapt, este descrisă situația unei comunități care L-a urmat pe Spiritul Sfânt, nu un Spirit de uniformitate, ci un Spirit al diferitelor carisme, care însă se organizează și se coordonează între ele în mod vital, iar comunitatea depune efort, se trudește să ajungă la această unitate.

Așadar prima comunitate nu este ceva idealizat, care ni se oferă ca exemplu didactic, ci este o comunitate care a atins acest rezultat trudindu-se și biruind în interiorul ei răul radical al separării, al suspiciunii, al împotrivirii față de Dumnezeu și față de frați.

Aici vedem calitățile pe care ar trebui să le aibă apostolul, dar și fiecare dintre noi: cea dintâi este să avem același mod de a simți (de a gândi), a doua este de a ști să fim împăciuitori, să știm ajuta acolo unde nu există același mod de a simți.

În schimb noi, în neînțelegeri ne infiltrăm, formăm partide și astfel putem să-i dominăm și pe unul și pe altul, căci putem să sprijinim câte puțin pe fiecare… și astfel să-i controlăm pe ambii. Și ne folosim de orice ocazie cu multă abilitate.

În textul nostru, în schimb, suntem îndemnați să fim împăciuitori.

Al treilea aspect este să știm colabora și munci împreună: munca (lucrarea) este cea a Domnului iar noi muncim împreună cu El, nu facem munca noastră… Și acestea sunt cele trei mari calități ale discipolului.

Separarea, dezbinarea produce întristare, supărare. Dacă într-o bandă de tâlhari care a dat o spargere, membrii se separă pentru a-și împărți prada, ni se pare ceva de înțeles, însă atunci când ne separăm, ne împotrivim sau ne dezbinăm în baza binelui, pentru a face binele, este ceva trist. Iar atunci când se trădează o cauză dreaptă prin împotriviri bazate pe meschinării, este ceva foarte trist…

Dar acum să vorbim despre bucurie…

v. 4

⁴ Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!

„Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă.”. Pavel trebuie să repete îndemnul la bucurie. Cuvântul bucurie – kairo – indică bucurie, frumusețe, grație, bunătate, gratuitate, iubire, dar, tot ceea ce omul își dorește de la viață. Cu alte cuvinte, în bucurie omul poate să locuiască, însă în tristețe omul nu poate viețui; tristețea, melancolia, răutatea reprezentând iadul.

Bucuria este marele dar al lui Dumnezeu. Când un om este bucuros, vesel? Bucuria este prima manifestare a consolării spirituale – adică-n momentul în care un om nu mai este singur – fiind și semnul prezenței lui Dumnezeu. Iar „Domnul este aproape”, va spune imediat, iar motivul bucuriei noastre este faptul că Domnul este aproape de toți.

Viața spirituală constă în a sta aproape de Domnul care ne este aproape (vecin) și, deci, în a conserva bucuria în inimă. Dacă noi avem bucuria în inimă, trăim ca fii ai lui Dumnezeu; dacă avem tristețea, ne închidem în tristețea noastră, suntem răi cu noi, cu alții, începem să-i dezaprobăm, să-i dojenim pe toți și chiar, cu intenții bune, facem mult rău.

Așadar principala grijă a vieții spirituale este aceea de a conserva, de a păstra bucuria; dacă îți pierzi bucuria înseamnă că există o greșeală. Îți pierzi bucuria pentru că ai făcut o greșeală (un rău), și atunci este just că ți-ai pierdut bucuria, căci te îndeamnă să încetezi să mai faci răul… Sau poți să-ți pierzi bucuria, atunci când tu faci binele, deoarece dușmanul se apropie de tine ca să te descurajeze.

Așadar, acolo unde lipsește bucuria, mereu este prezentă lucrarea diavolului, chiar și atunci când tu faci binele, și aceasta este regula fundamentală a vieții spirituale.

Dușmanul îți promite o plăcere aparentă, nu bucurie. Iar când tu faci răul observi că ai tristețe în suflet și nu bucurie.

Ce face dușmanul când tu faci binele? Caută să-ți dea tristețe, neliniște, temere, anxietate, ca să-ți transmită că va fi foarte greu și astfel să te descurajeze de a mai face binele… Încearcă să-ți sugereze că este ceva greu și că tu nu vei reuși să faci acel bine. Îți inspiră neîncredere, descurajare, astfel ca niciodată să nu faci binele. Binele îl poți face numai în baza bucuriei, pentru că ești mulțumit. Cine este mulțumit și bucuros nu face rău nimănui.

Prin urmare, adevărata asceză (exercițiu, luptă) spirituală constă în a conserva bucuria, eliminând acele lucruri care mi-o iau; spre exemplu, eliminând păcatul meu, începând, mai întâi de toate să mă disociez, dezic de el. În al doilea rând există acțiuni mai subtile care mă fac să-mi pierd bucuria, dar să știu că este tipic lui Dumnezeu să ne dea bucurie – tipic înseamnă că este esența Lui – iar prezența Sa ne dă bucurie.

Dacă nu am bucurie, înseamnă că eu nu stau în prezența lui Dumnezeu, ci în prezența necazurilor, supărărilor, nenorocirilor și a pagubelor mele. Dar cine mi-a spus să mă gândesc la necazurile, la supărările și la nenorocirile mele?

Omul este creat să stea înaintea lui Dumnezeu. Dacă-mi lipsește bucuria, înseamnă că eu încă nu sunt credincios. Credincios este omul care stă înaintea lui Dumnezeu și nu înaintea eului său propriu.

Este clar că omului care stă înaintea eului său – adică Îl exclude pe Dumnezeu și se privește și se gândește numai la sine – îi vine să se împuște. De obicei noi stăm înaintea eului propriu: prin eul propriu înțelegem limitele proprii, lucrurile pe care le-am greșit, pisălogelile (plictiselile) pe care mi le creează alții. În schimb eu trebuie să stau înaintea eului meu profund, care este însuși Dumnezeu prezent în mine, cu bucuria Sa, cu Spiritul Său, care mă consolează, adică nu mă lasă singur, ci îmi dă pacea, bucuria, liniștea, curajul. Toate aceste lucruri trebuie mereu să le alimentez, să le păstrez și să le conserv. Toate celelalte sentimente trebuie să le resping, aruncându-le, să mă dezic de ele, chiar dacă ele există în interiorul meu.

Este tipic (specific) numai lui Dumnezeu să ne dea bucurie fără vreo cauză (vreun motiv), nefiind nevoie de un alt motiv, decât numai de prezența Sa… Și este specific dușamnului să ne ia bucuria, căci dacă ne ia bucuria, ne distruge. Iar dușmanul ne ia bucuria în două feluri: ori făcându-mă să fac răul, și apoi mă pedepsește, spunându-mi „Vezi că ai greșit!”; ori făcându-mă să fac binele – dar într-un mod ciudat – în tensiune și neliniște, sau făcându-mă să văd cât de mult rău există în lume, deci eu trebuie să încep să muncesc din greu și trebuie să fiu trist din cauza acestui rău, să încep să-i anatemizez pe toți…

Orice cale folosită pentru a-mi lua bucuria îi convine dușmanului, și există multe căi… Deci trebuie să mă analizez și să înțeleg că: unde îmi pierd bucuria, acolo a intrat în acțiune dușmanul, sau cel puțin am început să-L uit pe Dumnezeu; iar principala lucrare (scop) a dușmanului este să mă facă să-L uit pe Dumnezeu.

De obicei reușim chiar și fără lucrarea dușmanului să trăim constant în uitarea de Dumnezeu, deci este limpede că atunci suntem triști, e suficient să ne privim fețele… Însă sensul tipic credinței este să atingem această prezență a lui Dumnezeu, care devine bucuria mea în Domnul, căci în El sunt acasă, în El locuiește inima mea. Atunci când nu trăiesc în Domnul, sunt în afara bucuriei. Deci trebuie să mă reîntorc la El; aceasta este însemnătatea convertirii.

Pavel scrie: „Vă repet, bucurați-vă!”. E minunată porunca bucuriei… Cum o putem interpreta?

Este o exortație, un îndemn ca să ținem bucuria în noi, să o conservăm, pentru că deja există în inima noastră – este prezența lui Dumnezeu în noi – numai că noi nu suntem atenți față de prezența Sa.

Mă repet, adevărata muncă spirituală este să fim atenți la inima proprie, căci acolo unde nu există bucurie este prezentă acțiunea dușmanului, deci nu fi de acord cu starea de tristețe, ci cultivă bucuria pe care o simți: consolarea, inspirația bună, încrederea, sentimentele pozitive… Mereu avem în noi sentimente pozitive și negative, dar noi suntem arbitri, putem să le acordăm victoria unora sau altora… Putem sta fixați pe întristările și pe relele noastre și să ne plângem continuu de milă… închiși în eul nostru, și, astfel să ne pierdem întreaga viață spirituală, viața Spiritului, bucuria de a trăi, chiar și viața; sau putem să privim lucrarea lui Dumnezeu din noi și din jurul nostru.

Să ne gândim la Pavel care se afla în temniță, având în jurul său puțini oameni credincioși… Ce s-ar fi întâmplat dacă spunea: „Vai cât de puțini creștini sunt în lume, am pierdut bătălia!!!”, și apoi să plângă?

Ce-ar fi fost dacă ar fi alcătuit o enciclică intitulată „Timpuri urâte”, în care ar fi constatat că „suntem numai 12 fără a mă socoti și pe mine”. Nici măcar nu erau în 12, deși e adevărat că apoi l-au ales pe Matia…

În această Scrisoare – la fel ca în altele – Pavel se reîntoarce la tema bucuriei. Și, mai mult decât o recomandare, ne prezintă bucuria ca fiind un imperativ.

Un mare om al bisericii era trist… Fiind întrebat de ce era trist, a răspuns că dorește să i se spună vreun motiv ca să nu mai fie trist… Un credincios nu trebuie să afle motive lumești (relative, contingente) pentru a avea această bucurie, deoarece credinciosul își află motivul bucuriei în Domnul, dacă se simte înaintea Domnului, dacă trăiește înaintea Domnului. Sentimentele noastre derivă din realitate clară înaintea căreia stăm. Dacă stăm înaintea Domnului, El cu siguranță nu este trist. Așadar, dacă stăm înaintea Domnului – printr-un raport profund – suntem în bucurie, chiar dacă am putea avea dificultăți. După cum ni se spune că Pavel era în închisoare, iar în alte locuri, că a fost prigonit, având pericole din toate părțile… dar în interior avea această bucurie. Acest fapt este important!

Bucuria este singurul lucru pe care omul îl caută și se trudește neliniștit atât de mult să o caute, încât a pierdut-o. În schimb, bucuria este deja în om, prin faptul că stă în Domnul, mereu, și nu doar sporadic…

„Bucurați-vă în Domnul, mereu”, și nu doar uneori, căci ai uitat… Îți amintești de Domnul care a murit, biruind orice rău și a înviat. Iar în moartea Sa a luat asupra Sa tot răul! Acesta este deja motivul bucuriei profunde: e motivul Învierii. Nu mai există un rău pe lume care să nu fie deja răscumpărat în Cristos mort, care să nu fie luat de El asupra Sa. Acesta este deja motiv de bucurie!

Altfel, cu adevărat cedăm diavolului, adică facem răul, pentru că tristețea este principiul, începutul răului. Răul îl săvârșim din cauza întristării. Deja a fi triști este un rău, căci un om trist își închide raporturile cu alții, are o față care-i îndepărtează pe toți, nu-l mai iubește pe aproapele, nici pe Dumnezeu și nici pe sine. Tristețea este deja răul radical, deci nu mai este necesar ca un om să facă și un alt rău… Ceilalți – aceia care îți sunt aproape – se vor gândi ei să facă răul, văzându-te cum arăți, însă tu deja ai făcut răul radical.

Bucuria este importantă, iar sfințenia creștină nu înseamnă că un om trebuie să facă lucruri ciudate, ci să lucreze cu bucurie, dar nu cu bucuria proștilor…

Creștinul nu are scris pe frunte „Bucuros, vesel, glumeț”. Noi trebuie să fim sensibili și să co-împărtășim… Apoi, dacă nu se preocupă (neliniștește) Dumnezeu – care este bucurie – în ciuda atâtor probleme care există în lume, de ce trebuie să mă neliniștesc eu peste măsură? Nu resping co-împărtășirea și nici plânsul cu cine plânge, dar, mai întâi de toate trebuie să fiu în bucurie cu Domnul – care este bucurie – căci astfel pot să-l ajut pe cel de lângă mine care plânge, căci dacă ambii plângem, ne scufundăm în lacrimi. Trebuie să avem o speranță bine întemeiată pe Dumnezeu care este o certitudine, pentru că este fondată pe Isus care a biruit tot răul, păcatul și moartea. Iată motivul bucuriei: învierea!

v. 5

⁵ Dragostea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.

„Toți oamenii”, credincioși sau necredincioși, uitându-se la fața voastră, văd că Domnul este aproape de ei, sunt consolați de apropierea Domnului. Acolo este Domnul unde există bucurie…

„Îngăduința” – în limba greacă – ar fi blândețea, a nu fi duri în judecată, a ceda, este imaginea judecătorului care nu-i sever. Era calitatea judecătorului care nu aplica legea după dreptate, ci cu îngăduință, prin a ceda, prin a se preda… Deci este un cuvânt cu multe sensuri… care admite multe excepții. Epicheio, în drept, este excepția de la normă. Înseamnă îngăduință. Adică să vedeți cum să acționați sau nu, în baza normei, dar să trăiți cu îngăduință, atenți față de toți, cu respect, cu bucurie, iar bucuria să devină cunoscută tuturor oamenilor, ca toți să vadă că Domnul este aproape, că Împărăția lui Dumnezeu este aici.

În sinteză am putea spune: „comportamentul tău să vestească oamenilor că Domnul este aproape”.

Îngăduința este mijlocul principal al evanghelizării, adică un om văzând fața voastră, s-ar putea gândi că poate fi ceva interesant…

Dacă un om vinde un produs cosmetic, sau unul care ar trebui să genereze sănătate, trebuie să aibă un aspect sănătos și îngrijit, căci altfel…

Așadar este foarte important – dar nu în sens de propagandă – ci în sensul că Domnul este chiar aproape, mai întâi de toate pentru noi. Motivul îngăduinței noastre, faptul că noi privim realitatea cu bucurie, constă în faptul că Domnul este aproape în orice realitate. De ce?

Pentru că Domnul Isus a ajuns pe cruce, iar crucea este răul maxim, căci nu există un rău mai mare decât crucea, și tocmai pe cruce Domnul este foarte aproape de fiecare rău… Așadar omul află vecinătatea Domnului în orice loc, de aceea nu-și pierde niciodată îngăduința (curtoazia, gentilețea). Noi o pierdem mereu, și știm că e un lucru greșit, dar Pavel ne poruncește să o avem, fie pentru că încă nu o avem, sau pentru că o avem și trebuie să o apărăm.

Apoi ne sugerează…

v. 6

⁶ Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie prezentate cererile voastre lui Dumnezeu.

A fi împovărat de griji (neliniștit) în limba greacă se spune merinnao, adică amintirea; este vorba de omul care caută mereu să-și amintească obsesiv nevoile, limitele și lipsurile sale. Iar cuvântul merinni este același care desemnează memoria, moartea, soarta… Adică soarta noastră constă în a ne aminti și a ne agita la infinit pentru limitele noastre, pentru moartea noastră… și astfel ne împovărăm de griji și suntem neliniștiți, deci, ne dividem în multe lucruri, la fel ca nebunii, pierduți în multe lucruri.

În schimb, ce ne amintim noi? Că Domnul este aproape. Amintirea noastră este Euharistia, faptul că Domnul a murit și a înviat pentru noi, și acesta este motivul bucuriei.

Atunci ce facem? „În orice ocazie”, și fiecare dificultate este o ocazie – ocazia desemnând momentul oportun, bun și nu negativ – pentru a cere, a ne ruga, a mulțumi și pentru a arăta cererile noastre lui Dumnezeu.

Textul biblic spune „prin închinăciune și prin rugă, cu mulțumire”, ceea ce înseamnă că mulțumirea trebuie să existe mereu.

Pavel a insistat mult pe tema mulțumirii: căci omul trăiește și are impresia că viața sa, tot ceea ce i se întâmplă, toate situațiile, întâlnirile, persoanele, cuvintele, lucrurile bune sau acelea despre care spune că ar fi vai dacă nu ar exista, toate sunt daruri… Iar dacă omul le percepe ca daruri, atunci știe să mulțumească și să fie recunoscător…

„Să mulțumiți” înseamnă „pentru toate să faceți Euharistie” (cf. Tes.).

De ce trebuie să-i cerem Domnului, dacă deja El știe de ce avem nevoie? Este foarte important să-I cerem Domnului, deși este adevărat că El deja știe de ce avem nevoie, dar noi nu știm, iar un dar îl avem numai dacă îl cerem, dacă nu îl cerem, nu-l avem, Domnul nu ni-l poate da. De ce? Pentru că nu-l vrem! Pentru a cere, noi trebuie să știm ce să cerem și să vrem să primim darul.

Deci trebuie să știm ceea ce ne lipsește. Locul neliniștilor, al limitelor, al închiderilor, al temerilor mele, al aplecărilor asupra mea și asupra problemelor mele, sunt spațiile în care eu cunosc ceea ce-mi lipsește, locuri în care conștientizez limitele mele, răul și păcatul meu. În aceste momente și pentru toate acestea îi cer Domnului – nu pretind, ci doar cer și doresc – pentru că aș putea să-i cer să fiu vindecat, dar să nu doresc să accept vindecarea.

Ignațiu spune „să cer ceea ce vreau”. În rugăciune, mai întâi trebuie să știu de ce am nevoie, pentru ca apoi să vreau acele daruri și nu să le pretind. Ci să cer și astfel toate nevoile mele devin locul în care eu îmi cunosc limitele, un spațiu în care eu intru în comuniune cu Dumnezeu, căci doresc darul Său, dar nu-l pretind, ci-l cer și-I mulțumesc pentru acel dar. E important să-I mulțumesc, deoarece Îi mulțumesc pentru că știu că deja îmi dă acel cadou.

Dacă eu nu-I mulțumesc, înseamnă că nu am credință, deci nu primesc acel dar, adică înseamnă că eu nu cred în Domnul, iar dacă nu-I cer un anume dar, înseamnă că nu-l vreau.

Cu alte cuvinte, rugăciunea este un complex format din mai multe elemente, alcătuit din a-mi da seama, a-mi conștientiza limitele, a ști ce să cer, a vrea să cer, a cere și a mulțumi. Rugăciunea trebuie să cuprindă toate aceste elemente, pentru că dacă eu nu știu că am nevoie (sau nu știu de ce anume am nevoie), nu cer și nici nu vreau acel dar. Deci Dumnezeu nu mi-l poate da. Dacă nu-I mulțumesc, El nu-mi poate da un anume dar, pentru că eu nu cred că El mi-l dă. Prin credință, cu adevărat eu obțin totul. De ce? Pentru că deja mi s-a dat în totalitate pe Sine, iar dacă din întâmplare nu-mi dă darul pe care eu I-l cer… foarte bine. Unde stă scris că trebuie să mi-l dea?… Există lucruri mult mai importante pe care El mi le dă. Însă trebuie să analizez, poate că nu-mi dă acel dar pentru că eu nu-l doresc… De aceea este important să știu, să vreau, să cer și să mulțumesc…

„Cer ceea ce vreau”, sunt cuvinte luate din Exercițiile sf. Ignațiu… De fiecare dată când mă rog, trebuie „să cer ceea ce eu vreau”, pentru că – excluzând faptul să pretind darul – poate că-mi spun că ar trebui să fiu diferit. Și atunci mi-aș lua eu în mod spontan un angajament bun ca să ating scopul dorit de mine… Dar, odată cu trecerea timpului înțeleg că în baza acestui angajament (a unei propuneri bune) nu reușesc să obțin multe rezultate, căci eu am o memorie scurtă (uit repede), sunt inconstant și-mi lipsesc forțele… Iată atunci istețimea acestui îndemn: „Cer ceea ce vreau”, este vorba să clarific ceea ce vreau, în raport cu situația vieții pe care acum o trăiesc, în raport cu situația unei persoane cu care sunt în legătură… Deci să clarific ceea ce vreau și apoi să cer.

Îl cer Domnului, îl cer în mod repetat, îl antrenez și pe Domnul în cererea mea, și atunci îmi va da puterea să mă mișc, să fac unii pași…

Se spune că un copil se afla în mijlocul grădinii și încerca să ridice o piatră mare. Tatăl care era pe aproape îl privea și-i spunea: „Ești sigur că te-ai străduit cu toate puterile? Ai făcut tot ceea ce puteai să faci?”. „Da, m-am străduit din toate puterile”. „Nu este adevărat, căci tu nu mi-ai cerut ajutorul. Dacă îmi cereai ajutorul, ți l-aș fi acordat și am fi reușit să ridicăm piatra”.

Așadar este important să știu ce să cer… În acest loc greșim mult. Trebuie să știm ce să cerem, iar ce să cer îmi spune Domnul! Cu alte cuvinte, întreaga Biblie îmi indică darurile pe care Dumnezeu vrea să mi le facă, fapt pentru care dacă Îi cer să câștig la loto nu mă va ajuta, eventual mă va ajuta satana, căci să am acest dar îi este mai util satanei decât lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Cuvântul lui Dumnezeu îmi arată motivul divin pentru care am fost creat (care este voia Domnului pentru mine) – dincolo de minciunile și de temerile mele – și acest dar eu trebuie să-l cer. Deci eu trebuie să mă întreb: ce-mi revelează acest text – și fiecare text biblic – ascultat. În rugăciune eu îi voi cere Domnului să am același mod de a simți ca al lui Isus! Îi voi cere să mă ajute în acest sens! Îi voi cere să știu să ajut și să știu colabora cu alții, Îi voi cere să am bucurie în inimă, să fiu îngăduitor, Îi voi cere să cunosc că El este aproape de mine și Îi voi cere să pot depăși neliniștile, temerile, închiderile mele. Așadar cererile în rugăciune nu le fac după mofturile mele. Pruncului care face mofturi, mama nu-i dă ceea ce cere și, face bine. Deci trebuie să învăț ce să cer. Numai Cuvântul Domnului mă învață care este adevărul meu și ce să cer. De aceea eu trebuie să știu ce să cer, căci altfel, prin rugăciunile noastre am încerca să-L înduplecăm (să-L obligăm) pe Dumnezeu să facă voia noastră, iar Dumnezeu nu este de acord cu acest lucru, căci ne-ar face rău nouă…

vv. 7-8

⁷ Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus. ⁸ În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste, dacă ceva este virtute sau onorabil,

Trecem peste v. 7 căci are legătură cu precedentele pe care deja le-am explicat. Rezultatul acestei rugăciuni este pacea, care depășește orice închipuire și ne apără în Cristos.

Pavel continuă, subliniind ceea ce trebuie să căutăm în viața noastră. Există o platformă comună pentru toți – credincioși sau necredincioși – pentru că toți căutăm ceea ce este adevărat și nu ceea ce este mincinos, ceea ce este nobil și nu ceea ce este josnic, ceea ce este drept și nu ceea ce este nedrept, ceea ce este curat și nu ceea ce este necurat, ceea ce este cinstit și nu ceea ce este necinstit, ceea ce este virtute și este un bine și nu un rău, ceea ce merită laudă nu ceea ce merită dispreț.

Există o platformă comună, credinciosul caută să trăiască aceste lucruri pozitive pe care le doresc toți oamenii. Nu trebuie să-și inventeze o morală, căci ea deja există, și se bazează pe acest consens comun. Este adevărat că există un consens cu privire la lucrurile negative, dar creștinul îi descoperă înșelăciunea… Căci există și un consens pozitiv, comun tuturor oamenilor și este important să-l caute pe acesta.

Există o adevărată morală naturală, laică. Cuvântul „laic” în zilele noastre nu ne ajută, pentru că prin „morală laică” se înțelege o morală fără Dumnezeu. Dar fără Dumnezeu nu există morală, nici o morală a lui Dumnezeu și nici una a oamenilor. Nu imediat, ci începând cu ziua următoare… Dacă apune soarele, mai există lumină timp de șase minute, apoi e doar întuneric. La fel, eliminându-L pe Dumnezeu Tatăl, rămâne pentru un timp ideea de fraternitate, dar apoi în baza fraternității oamenii ajung să ucidă câteva milioane de persoane, pentru că ele nu erau de acord cu cei mai puternici, deci viața pe pământ devine o minciună, o moarte. Așadar fără Dumnezeu nu există o morală laică…

Există o morală naturală pe care o are, și trebuie să o aibă, și un om laic, căci și el este fiul lui Dumnezeu, deși nu știe acest lucru, iar, laicul, dacă vede un lucru adevărat, mai repede sau mai târziu va spune „mă interesează!” dacă un lucru nu este josnic, ci este onorabil. Deci este importantă mărturia bună a creștinului, care-și trăiește propria morală cu transparență.

În loc să formeze partide, creștinii ar trebui să mărturisească aceste valori – căci sunt comune tuturor – și nu să trăiască opusul în numele lui Cristos, scuzându-se că dacă nu, lumea ne înșală…

Mărturia bună este importantă!

Sfințenia creștină nu constă în a face alte lucruri decât cele cotidiene, ci a face acele lucruri pe care toți ar vrea să le facă și să poți în sfârșit să le faci pentru că ai bucuria apropierii Domnului.

Cu alte cuvinte, ce ne sprijină să facem Evanghelia? Ne ajută să respectăm legea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, deci să respectăm și poruncile, căci a încălca poruncile, nu înseamnă a respecta iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Așadar ceea ce-i imposibil Legii, este posibil Evangheliei: mă ajută să trăiesc corect, astfel încât toți să aprecieze. Și ceea ce mă mișcă să trăiesc corect este tocmai bucuria, experiența harului.

Trebuie să ținem cont de toate aceste lucruri, și este interesant că sunt categorii formale, deoarece nu ni se spune ceea ce este adevărat, nobil, drept, căci vom înțelege noi treptat… Însă un om înțelege dacă o experiență sau un lucru este drept de fiecare dată, tot mai mult. Așadar sunt formale (precise) dar nu goale, ci indică un mod de a simți înaintea realității, fapt pentru care omul înțelege că un lucru este just chiar dacă mai înainte nu l-a văzut; sau că este greșit, având o sensibilitate interioară.

„La toate acestea să vă fie gândul”, adică să țineți seama de toate acestea. Deoarece lucrurile pe care un om le consideră, le stimează, le și dorește. În schimb, dacă tu stimezi celelalte lucruri, până la urmă dorești alte lucruri.

Apoi Pavel încheie:

v. 9

⁹ ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Este interesant că principiul – temelia – eticii comportamentului nu-l învățăm din cărți, ci ni-l însușim prin „viu grai”: adică l-am primit, l-am acceptat, l-am ascultat, l-am văzut trăit în vreun om…

Căci dacă noi nu am văzut comportamentul moral practicat la niciun om, învățăturile sfinte sunt cuvinte frumoase, dar nu folosesc nimănui… Și noi ne dăm seama că valorile ni le-am însușit de la alții, de obicei, de la părinții noștri, sau de la vreun învățător. Așadar este foarte important să avem modele, dar este la fel de important ca noi să fim modele bune pentru cei de lângă noi.

În procesul educației, modelul este foarte important – este important ceea ce văd alții că facem – dar nu este suficient să vedem, trebuie și să ascultăm, să primim… Avem la dispoziție și cuvântul, deci nu trebuie să neglijăm nimic din ceea ce îl ajută pe celălalt să crească. Însă trebuie să existe ceva care este vizibil – modelul – și nu doar învățătura exprimată prin cuvinte…

Este acest „puneți în practică”! Acest lucru încearcă să-l facă Pavel și de aceea îl învață, îl predă altora… „Și Dumnezeul păcii va fi cu voi”!

În sinteză, aceste versete reprezintă pentru noi o bună învățătură. Prima parte descrie calitățile profunde ale unirii noastre, adică să avem același mod de a simți (cugeta), pentru a pune pace în neînțelegeri, ca astfel să putem colabora. Apoi urmează tema bucuriei pentru care am fost creați, iar neliniștea și dificultățile să devină locul cererii și nu al neliniștii. Apoi avem tema căutării vieții, a acelor valori profunde pe care toți le au și pe care toți trebuie să căutăm să ni le însușim, căci Pavel spune: „Eu am căutat, căutați și voi aceleași lucruri și veți afla pacea”. În afara acestora nu există pacea, ci doar cearta, războiul, nemulțumirea…

Avem un tablou frumos despre viață și este darul pe care Domnul vrea să ni-l facă.