Galateni 2,15-21

Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 13 sau 14) ne spune că niciun om nu poate să se mântuiască, dar că toți oamenii pot fi mântuiți de Dumnezeu: „Să vină de la Domnul mântuirea lui Israel”… Ei au constatat incapacitatea omului de a se mântui…

Pascal afirma că lumea se împarte în păcătoși și cei care se cred drepți. De fapt, e și mai rău, pentru că… Cel ce este cu adevărat drept e mult mai rău decât păcătosul… Adică în el se consumă marele păcat.

Tema textului este: care este originea mântuirii? De fapt este tema primei părți a Scrisorii.

Galatenii, la fel ca toți creștinii de la început, au înțeles că mântuirea vine din iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine: a murit pe cruce pentru mine. Deci eu trăiesc din această iubire a Sa pentru mine și această iubire devine izvorul existenței mele. În timp ce mai înainte existența mea era o căutare a Lui – chiar făcută cu trudă pentru ca să-i plac Lui – acum descopăr că de fapt eu întotdeauna I-am plăcut.

Problema nu constă în eforturile mele pentru a-I plăcea Lui, ci în a accepta iubirea Sa care precede orice trudă de-a mea, astfel ca eu să pot trăi din iubirea Sa, adică să trăiesc ca fiu și frate.

Experiența galatenilor denotă că au primit Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu, justificarea, viața în sfârșit liberă de rău, de angoasă, tocmai prin credința în Cristos, adică încredințându-se lui Isus și nu prin faptul că au făcut lucruri particulare, după cum prescriu toate religiile…

Dar în Galatia au sosit unii creștini iudei, care spuneau: „Credința în Isus Cristos e un lucru bun, dar dacă vreți să fiți mai buni, trebuie să respectați și unele legi, cum ar fi: tăierea împrejur, unele sărbători iudaice, unele reguli alimentare…”. Ei subliniau că mântuirea vine și de la efortul omului.

Atunci Pavel intervine și explică: dacă judecați așa, voi eliminați, anulați Evanghelia, căci mântuirea ori vine de la efortul vostru, ori este dar de la Dumnezeu… Iubirea lui Dumnezeu ori ți-o iei pentru că o meriți – și atunci nu mai este iubire, ci e prostituție – ori este gratuită și numai în acest caz Evanghelia este mântuire. Pavel spune că există incompatibilitate între cele două poziții…

Pentru a se apăra de acuzații și a-și întări poziția, Pavel adaugă că, atunci când el s-a dus la Ierusalim nu a mers să de-a socoteală apostolilor despre Evanghelia predicată de el – și liberă față de lege – ci pentru a arăta că are dreptate și a apăra adevărul Evangheliei… Și apoi, când s-a aflat la Antiohia cu Petru, Pavel a apărat cu fermitate faptul că mântuirea nu vine de la faptele legii, împotriva lui Petru. Această luptă a dus-o și cu galatenii.

În această cateheză vom sublinia de unde vine justificarea, adică dreptatea noastră și în ce constă ea, adică în viața nouă, trăită împreună cu Cristos. 

Se citește Gal. 2, 15-21

15 Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni. 16 Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii. 17 Dar dacă noi, căutând să fim justificaţi în Cristos, am fi găsiţi, la rândul nostru, păcătoşi ca şi alţii, oare devine Cristos slujitorul păcatului? Nicidecum! 18 Căci dacă reclădesc ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi ca unul care încalcă Legea. 19 De fapt, prin Lege, eu am murit pentru Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos. 20 Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine. 21 Eu nu resping harul lui Dumnezeu. Dar dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos.

Problema textului este de unde vine justificarea: de la faptele legii sau de la credința în Cristos?

Prin justificare nu se înțelege „justificarea” pentru că nu ți-ai făcut tema (datoria) și nici un document juridic care să ateste că ești scuzat, ci se înțelege faptul de a fi drept, adică viu. Pentru că nedreptul este un om mort, chiar dacă trăiește… E un operator de moarte pentru sine și pentru alții. Deci, în joc este conceptul de viață. Pentru ce trăiești? De unde-ți vine viața? De la faptul că ești brav și respecți legile, sau din faptul că Isus te-a iubit și S-a jertfit pe El pentru tine?

Există o planificare a vieții bazată pe operele legii. „Dacă unul vrea să fie justificat de faptele legii, Cristos a murit în zadar. Adică tu nu ești creștin”.

Ce sunt faptele legii? Pavel n-a înțeles greșit legea. Prin „faptele legii” el înțelege voia Domnului. Dacă tu ești viu și drept – pentru că tu crezi că faci voia Domnului – greșești. Legea este voia Domnului. Dar legea nu te mântuiește! Nu te mântuiește pentru că nu o îndeplinești și, chiar dacă o respecți în totalitate, legea tot nu te mântuiește…

Ceea ce te mântuiește e credința în Cristos! Ce e credința în Cristos?

Credința este a te încrede, a te abandona, a spune „da” lui Cristos care a murit pentru tine. Ceea ce te mântuiește este iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru tine: nu te mântuiește ceea ce tu faci pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine.

Sunt două strategii diferite de viață. Una e strategia religioasă și înseamnă a face lucruri pentru Dumnezeu. Și este egală cu strategia atee, pentru că dacă tu te-ai plictisit să faci lucruri pentru Dumnezeu, te oprești. Pentru că ajungi la concluzia că e imposibil… și te întrebi „ce sens are să slujesc un astfel de Dumnezeu și să-i sacrific întreaga mea viață?”. Deci ateul și religiosul trec prin același efort… aceeași imagine despre Dumnezeu și aceeași părere despre religie… Cealaltă este strategia Evangheliei care-ți spune că viața și mântuirea nu reprezintă ceea ce tu faci pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine. Iar tu să răspunzi acestei iubiri a Domnului pentru tine… Mântuirea nu este iubirea ta față de Dumnezeu, ci iubirea lui Dumnezeu pentru tine.

Iată care e diferența…

Presupuneți că unui fiu i se spune: „Dacă ești bun, mama te iubește…”. Mama lui l-a făcut nefericit pentru întreaga sa viață. Mereu copilul se va strădui să fie tot mai bun și mereu va fi tot mai nefericit… Cu cât va fi mai brav, cu atât va fi mai fericit… Și cu cât va merita mai multă iubire, cu atât va fi mai nefericit, pentru că e o iubire meritată, dar nu este iubire. Această iubire meritată nu e viață, ci e distrugerea adevăratei iubiri, deoarece nu e gratuită.

În spatele acestei concepții stă înșelăciunea drăcească, faptul că pe Dumnezeu trebuie să-L merităm… înșelăciunea este că „Dumnezeu nu ne iubește”.

Deci, chiar dacă tu ai respecta întreaga lege, faci mult mai multe păcate decât un păcătos. Păcătosul face doar multe păcate și transgresiuni, dar fiecare încălcare a legii e ca un act de prostituție, adică tu îl iubești pe un altul care nu e Dumnezeu, nu e Iubirea ta… deci păcătosul săvârșește acte de prostituție… Însă dreptul face ceva și mai rău… îl tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată (dorește ca Domnul să se comporte ca o prostituată), adică vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu… Înțelegeți diferența? Dreptul își duce păcatele în Dumnezeu… Acesta e păcatul dreptului. Din acest motiv prin dreptatea legii niciodată nu va fi mântuit nimeni, căci tocmai prin dreptatea după lege omul săvârșește păcatul maxim… chiar când reușește să respecte întreaga lege… Pavel spune că el a reușit pentru că era „perfect în respectarea întregii legi”.

Tema e delicată, pentru că presupune o anume conștiință profundă a datoriei, a legii și a religiei. Pavel, ca evreu și fariseu, avea această cunoaștere… În zilele noastre când nu cunoaștem toate aceste lucruri, și nu știm deosebi „stânga de dreapta”, poate că Pavel ar fi spus… „Dragii mei, câteva reguli ale legii vă vor prinde bine. Dar să știți că mântuirea nu vă vine de la lege”.

Pavel ar sublinia alte aspecte pozitive ale legii pe care le vom arăta prezente în Scrisoarea către galateni și în Scrisoarea către romani. Dar rolul legii niciodată nu este acela de a dărui mântuirea, pentru că mântuirea vine de la har, adică este iubirea gratuită a Domnului pentru mine. Fiind iubire gratuită, niciodată nu are legătură cu vreo condiționare, impunere…

În zilele noastre nu ne mai mântuim prin faptele legii. Acest lucru îl pretindeau persoanele religioase. Astăzi legea are o latură foarte laică, noi nu considerăm că mântuirea stă în respectarea legii, a Cuvântului lui Dumnezeu, ci în respectarea infinitelor lucruri mult mai stupide… Măcar dacă am face să consiste mântuirea în respectarea Cuvântului lui Dumnezeu… Azi facem să stea mântuirea în idolatrie… există mulți idoli, domni în viața noastră pe care-i slujim cu un mare cult, 24 de ore pe zi. Trebuie să ne eliberăm de toți acești idoli… Legea noastră ar trebui să fie de acest fel. N-am văzut pe nimeni (în afară de câțiva fanatici) care să fie foarte preocupat de legea lui Dumnezeu, ci am văzut mulți oameni foarte preocupați de legile mondene riguroase… Trebuie să trăiești respectând unele legi, căci altfel ești în afara economiei de piață… Mulți judecă așa.

Cum putem să scăpăm de acești idoli? Am văzut poza idolului Lenin, iar un om îi călca pe cap. Părea Maria care calcă pe capul șarpelui… Și am simțit o oroare, o repulsie față de acest „a călca” pe capetele idolilor, pentru că idolii nu stau în exteriorul nostru, ci noi i-am construit.

Până când fiecare nu recunoaștem răul din inima noastră și nu călcăm pe capul idolului din propria inimă… vom dărâma mulți idoli în exterior și în ziua următoare vom construi alții și mai teribili… Să fim atenți când dărâmăm idolii externi nouă…

Fiecare om ar trebui să afle în inima sa tot răul din exteriorul său și să-l biruiască la nivelul inimii sale… Și-n inima sa ar afla multe legi, mulți idoli care-l fac sclav, reflectați în toți idolii externi pe care-i vede în jur și e just să-i dărâme, însă idolii externi sunt doar rezultatul idolilor din interiorul lui.

Deci discursul împotriva legii – pe care-l face Pavel – în zilele noastre ar trebui să fie îndreptat împotriva altor legi religioase, de un alt tip și nu atât împotriva legii religioase, în modul în care Pavel o înțelegea și care era mai nobilă… adică legea religioasă este cea laică… Religia noastră este sfera în care noi facem să consiste mântuirea… Aceasta e religia noastră.

Prima parte a textului ne spune că justificarea nu vine de la lege, ci de la credință. Partea a doua arată că această experiență de justificare e o viață nouă, în unire cu Cristos, e experiența de a trăi viața ca fiu al lui Dumnezeu.

vv. 15-16

15 Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni. 16 Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii.

Pavel vorbește despre el, despre Petru și Baraba, care cu toții sunt iudei. Și spune: „Noi care suntem iudei”. Iudeul știe că e ales, e sfânt, că face parte din poporul lui Dumnezeu… Deci noi – iudeii – care cunoaștem toate acestea și știm că nu suntem la fel ca voi, păgânii, totuși știm că suntem și noi la fel ca voi, păgânii, adică păcătoși.

Noi, prin respectarea legii noastre, nu suntem mântuiți, pentru că Pavel zice: „noi, iudeii, nu suntem justificați de faptele legii, chiar dacă respectăm toate legile”.

Dacă vom înțelege conceptul de „lege”, ne va ajuta pentru întreaga viață.

De ce ne-a dat Dumnezeu legea? Legea nu e viața! Este la fel ca și strada și parapetul de la marginea drumului, care ne indică faptul că ieșim în afara străzii (a drumului)… Când călătorim cu mașina, nu rulăm pe parapeți, ci pe stradă. Parapetul ne atrage atenția că-i limita, marginea drumului.

Legea nu e viața, ci e apărătoarea vieții: ne semnalează că dacă ieșim din marginile ei, suntem în afara vieții, deci suntem pe tărâmul blestemului.

În sine legea e bună și folosește pentru a apăra viața, dar legea nu este viața.

Legea ne explică: dacă noi urmăm, respectăm „strada” corectă, avem binecuvântarea și viața; dacă nu o respectăm, intrăm în moarte și primim ca răsplată blestemul. Orice lege indică toate acestea.

Deci lega e pozitivă! Ce e rău în lege?

Răul constă în acest lucru: că noi suntem păcătoși, că noi avem păcatul în inima noastră, adică dorința de nesupunere, de nerespectare, de încălcare… și acesta e păcatul.

Ce face legea? Ne sugerează unde să nu ne supunem, unde să încălcăm… Legea ne dă gustul interzisului… Prin lege noi punem în practică concupiscența noastră – dorințele noastre negative – și, în sfârșit, știm cum să acționăm în mod negativ. Deci legea – care ar fi bună – devine o ocazie de nesupunere, de încălcare și de păcat. Căci dacă nu ar exista legea, nu am ști cum să facem păcatele…

Deci primul rol al legii – văzând că există păcatul – este că, în sfârșit, păcatul, egoismul care e în noi, află modul prin care să devină concret, prin încălcările concrete ale legii.

Evreii aveau mai multe legi, deci o posibilitate mai largă de a le încălca… dar noi -referindu-ne la decalog – suntem mai monotoni.

Dedesubt este și un alt lucru… faptul că legea ne face să înțelegem că a o încălca produce răul, deci ne denunță. Așadar, legea nu ne mântuiește în nici un caz; ne stimulează să păcătuim și ne pedepsește…

Acest mecanism se verifică în cazul persoanelor normale, adică în cazul păcătoșilor, căci toți suntem păcătoși.

Însă există și cei „drepți”… Drepții sunt cei care respectă întreaga lege, la fel ca Pavel: „Eu eram perfect”. Ce i se întâmplă celui drept?

I se întâmplă că tocmai păcatul său, egoismul său, care constă în afirmarea eului său, se înfăptuiește tocmai prin respectarea legii. Adică eu, respectând legea, săvârșesc păcatul cel mai mare, adică eu mă apăr cu puterile mele de Dumnezeu, îmi merit iubirea lui Dumnezeu, mă justific înaintea Lui prin faptul că eu respect legea (deci nu mai am nevoie de El), astfel mă desparte de El. Păcatul cel mai mare este acesta al dreptului, care devine autonom față de Dumnezeu, deci autonom față de viață, deci intră în moarte. Dreptul devine „maimuța” lui Dumnezeu, săvârșind maximul păcat tocmai pentru că el gândește că e drept.

De ce? Pentru că păcatul există și se arată ori prin încălcări (nesupuneri) ori prin respectarea legii… Dar se arată oricum.

În sfera încălcărilor păcatul e mai simplu de văzut… pentru că nesupunerile le simțim și ne produc sensul de vină. Însă când un om este drept, devine orgolios, pretinde să se mântuiască cu forțele sale și devine omul religios perfect… Aceasta este starea cea mai rea care poate exista în cazul omului, adică se desparte de ajutorul lui Dumnezeu și de alții.

Dreptul este cel care încalcă porunca fundamentală a iubirii aproapelui – unirea cu toți – și a iubirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl iubește… Însă prin respectarea legii el nu acceptă iubirea Domnului, ci o cumpără prin bravura sa și crede că el nu are nevoie de iubirea gratuită a lui Dumnezeu: de har și de milă. El este brav, deci nu are nevoie… Este ca Iona care se mânie pe Dumnezeu, pentru că El e milostiv. Este ca fratele mai mare, care nu vrea să meargă să benchetuiască cu cel mic, pentru că zice: „Eu sunt drept, nu merg împreună cu păcătosul”.

Tocmai astfel dreptul face un păcat dublu: nu înțelege că Dumnezeu e Tatăl… căci dacă ar pricepe că Dumnezeu îl iubește ca un Tată, adică gratuit, l-ar accepta și pe celălalt care e iubit gratuit, la fel ca el care se consideră drept. Ar înțelege că între el și fratele său păcătos nu există vreo diferență… Deci cu dreptatea sa el nu-L iubești pe Dumnezeu și nici pe fratele tău… Respectând toate poruncile, de fapt dreptul încalcă spiritul legii, care este iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele… Acesta e rolul legii în Pavel, pe care el l-a experimentat într-un mod puternic în viața sa.

Noi nu experimentăm acest rol al legii, căci pentru noi legea nu există… Deci trebuie să vedem care este astăzi rolul pe care legea l-a avut în cazul lui Pavel. Legea are rolul de a ne arăta păcatele și de a ne ajuta să conștientizăm că suntem în păcat…

Care era rolul legii pentru Israel și pentru Pavel, aceasta ne indică autorul Scrisorii către romani: „Și voi sunteți păcătoși ca și iudeii. Pentru că iudeii aveau legea și au păcătuit. Voi nu respectați legea naturală… deci și voi sunteți împotriva legii, pe care o cunoașteți implicit”.

Deci există un păcat împotriva legii, chiar împotriva legii pe care tu nu o cunoști și e păcatul împotriva omului, păcatul ce-l vezi că distruge omul…

Rezultatul principal al lipsei unei legi în zilele noastre este teama, neliniștea, adică omul care nu mai are substanță.

Rolul – pe care-l avea legea pentru Pavel – în zilele noastre îl are atât golul din noi, cât și neliniștea de a nu avea nicio lege… Golul și teama îți spun că tu ai nevoie de Mântuitorul.

În timpul lui Isus legea însemna legea religioasă… ei încercau să se mântuiască cu ajutorul acelei legi (bărci)… Însă într-un timp diferit (în ape diferite), cu tehnici diferite, ce fel de barcă ne construim, încercând să ne mântuim?… Legea este simbolul încercării omului de a se mântui cu puterile sale, de a da un sens vieții sale…

Aici tu, omule, te afli la răscruce de drumuri: dacă sensul și însemnătatea vieții trebuie să ți le construiești tu prin faptele tale (religioase sau laice), cazi sub această condamnare a autojustificării legii; sau crezi că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu care-Și dă viața pentru tine. Sunt două moduri opuse de a trăi.

Un mod de a trăi sub sclavia legii (a normelor) și a sacrificării vieții, la fel ca mitul lui Sisif care urcă un bolovan tot mai sus și tocmai când ajunge pe culme, este maxima înălțime de unde bolovanul cade; sau a accepta că principiul vieții este o iubire gratuită și un har infinit, care-ți permite să trăiești în libertatea fiului.

Este interesant faptul că omul care experimentează iubirea nu înseamnă că trăiește fără lege… Cine experimentează iubirea trăiește în sfârșit ceea ce legea îi poruncește, dar îl împiedică să înfăptuiască, deoarece îi prezintă dorința opusă… Deci persoana care se simte iubită, apoi face binele… Dar face binele pentru că se simte iubită! Astfel nu face răul. Noi săvârșim răul întotdeauna din cauza întristării, a supărării și niciodată din cauza bucuriei; răul îl facem din egoism și niciodată nu-l facem pentru că suntem iubiți.

Deci nu faptele legii ne justifică, nu ele ne dau viața, ci credința în Isus Cristos.

Ce e credința în Isus? Înseamnă a-ți întemeia viața proprie – aceasta e credința, adică a te încredința, a te abandona, a te sprijini – pe Isus Cristos Cel răstignit, adică pe iubirea Sa pentru tine, o iubire fără condiții. 

v. 17

17 Dar dacă noi, căutând să fim justificaţi în Cristos, am fi găsiţi, la rândul nostru, păcătoşi ca şi alţii, oare devine Cristos slujitorul păcatului? Nicidecum!

Dacă noi, care căutăm să fim justificați în Cristos (adică prin credința în El) am fi încă în păcat – adică nu am fi liberi de cel rău – atunci Cristos nu ne-ar servi la nimic, ci și El ar folosi păcatului… Pavel spune: „Nu este așa!”. Pentru că noi am experimentat că, prin ajutorul credinței în Cristos, suntem liberi de păcat, de egoism și de moarte.

În acest verset Pavel nu oferă o argumentare teoretică, ci se referă la experiența practică: la faptul că el și-a abandonat viața în mâinile lui Cristos, Isus l-a eliberat de rău. Acesta este aspectul fundamental al credinței!!! M-a eliberat de egoism. Nu mai trebuie să mă gândesc la mine, pentru că există Unul care se gândește la mine. Deci și eu pot să mă gândesc la El și la alții… În sfârșit eu pot să iubesc… Aceasta e experiența de la începuturi a credinței creștine. Apoi Pavel o va descrie mai bine…

Însă în acest verset argumentează „prin absurd”: dacă noi – care căutăm justificarea în Cristos – am fi păcătoși, atunci Cristos nu ar folosi la nimic. Însă, nu! Căci experiența noastră confirmă că, sprijinindu-ne pe El și acceptând iubirea Lui, suntem liberi de păcat. Pentru că creștinul e liber de păcat, adică de egoism. Vă explic. Nu înseamnă că noi nu avem păcat, însă pe noi păcatul nu ne posedă… Egoismul mereu rămâne în noi, însă nu egoismul ne organizează viața, ci noi ne organizăm viața.

Un aspect este faptul de a fi ghidați și guvernați de egoism și mânie și altul este ca noi să guvernăm egoismul și mânia, adică să căutăm – în măsura în care ne e posibil – să biruim și să depășim egoismul din noi… Sensul vieții noastre este această progresivă creștere în iubire și dispariția egoismului din noi.

v. 18

18 Căci dacă reclădesc ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi ca unul care încalcă Legea.

Este vorba de dărâmarea zidului, care este legea… Legea este reprezentată ca un zid. E un zid de prescrieri, care desparte Israelul de popoarele păgâne… (Ef. 2,14).

„Atunci eu reconstruiesc zidul legii”. A reconstrui zidul, adică legea, înseamnă – după Pavel – că el ar fi greșit mai înainte, când trăia în libertatea fiilor, încălcând legea, nesocotind-o…

v. 19

19 De fapt, prin Lege, eu am murit pentru Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos.

Mai întâi explicăm propoziția „Am fost răstignit cu Cristos” pentru a înțelege afirmația „Eu prin lege am murit pentru lege, pentru a trăi pentru Dumnezeu”.

Creștinul este un om care a fost răstignit cu Cristos.

Modelul credinciosului îl constituie femeile pe Calvar. Ce fac femeile la picioarele crucii? Nu fac nimic. Ele doar privesc. Și ce văd? Văd pasiunea și iubirea lui Dumnezeu pentru ele. Permit să intre în ele – prin ochii lor – această iubire infinită a lui Dumnezeu pentru ele… a unui Dumnezeu care s-a pus în starea lor, ca păcătos, încălcător, blestemat și… moare ca un păcătos, încălcător și blestemat, pentru a nu ne lăsa singuri în nicio încălcare, în nici un blestem și în nicio abandonare a lui Dumnezeu.

Deci un om, la picioarele crucii, experimentează iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru el. Și ce face? Stă acolo și privește… Și privind, răspunde acestei iubiri. Deci primește iubirea și-i răspunde. Deci moare și el cu Cristos, adică este cucerit de aceeași compasiune, are același sentiment al lui Cristos Dumnezeu. E o adevărată moarte mistică a-l vedea pe Unul care moare pentru tine. Simți că mori cu El și pentru El…

Tocmai această experiență a unei iubiri mari a lui Dumnezeu – răstignit pentru tine – care te cuprinde și, în sfârșit, te determină să înțelegi că aceasta este viața ta. Și atunci ai aceeași compasiune pentru El, ca și cea pe care El a avut-o pentru tine. Înveți să iubești cu o iubire mai mare decât viața și moartea și așa evanghelizezi.

Toate Evangheliile se încheie cu contemplarea Răstignitului, care este contemplarea lui Dumnezeu. La picioarele crucii, în sfârșit, tu cunoști cine e Dumnezeu, pricepi care e pasiunea și iubirea Lui pentru tine… La picioarele crucii înțelegi cine ești tu: un om iubit infinit… Numai în acest moment îți schimbi viața, adică nu mai fugi de El… Nu mai este o problemă de lege, ci de a iubi, așa cum ești iubit. Adevărul este că ești fiu iubit infinit, deci ai o demnitate pe care nu o cunoșteai. Atunci simți că „mori față de omul vechi”, adică moare omul legii, omul încălcării, omul păcatului… Căci dacă înțelegi că Unul te iubește, nu mai simți nici „un gust” să-l torturezi…

Atunci Pavel poate să spună: „Eu prin lege, am murit față de lege”, adică prin lege – care mă face să păcătuiesc, iar rodul păcatelor e moartea lui Isus pe cruce – eu am murit față de lege, pentru că L-am văzut pe cel răstignit, care a luat asupra Sa întregul meu rău și blestem… iar acum eu sunt mort împreună cu El și trăiesc pentru Dumnezeu, la fel ca El, adică în noua libertate.

Și e acea viață pe care o descrie imediat prin alte forme, pe care încercăm să le înțelegem, și care sunt centrul vieții creștine. Și este justificarea.

Justificarea nu este o semnătură, atestând că „e justificat de răul pe care l-a făcut”, ci este un „a fi” drept, un „a fi” ca Dumnezeu, un „a avea” o viață nouă. Aceasta e justificarea. Viața nouă înseamnă noua identitate pe care ți-o însușești, întemeind-o pe această iubire pe care o ai înaintea ta.

Limbajul uman nu reușește să redea această viață nouă, ci se folosește în acest scop de imaginile care exprimă viața…

Pavel se exprimă în termeni pozitivi: justificarea este un „a trăi” și nu a fi lipsit de păcate și de consecințele rele ale păcatelor, ci este un „a fi” viu.

v. 20

20 Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine.

Pentru a înțelege acest verset trebuie să apelăm la limbajul specific credinței, care e limbajul iubirii și care înseamnă depășirea egoismului.

Primul limbaj al iubirii e prezent în Cântarea Cântărilor 1,6 „Iubitul meu e pentru mine și eu pentru el”. Este vorba de faptul de a fi unul pentru celălalt. „A fi pentru”. Primul nivel este acesta „viața ta este a fi pentru”. În timp ce mai înainte era „a fi pentru sine (în egoism)”, acum este „pentru altul”.

O altă formă mai profundă a iubirii este compania, „a fi cu”, a fi cu Cristos. Este vorba de consolare, de prezență și e ceva mai mult decât a fi pentru. „A fi pentru” stă în puterea ta, care decizi să fii pentru altul. „A fi cu” este decizia de a fi împreună a celor doi. E experiența profundă a lui Emanuel, adică e experiența prezenței lui Dumnezeu cu mine, a consolării Sale pentru mine, a companiei.

La un nivel mai ridicat, în Ioan 10 se spune „Locuiți în Mine: voi în Mine și Eu în voi”. Se vorbește de reciproca imanență, prezență a unuia în celălalt: a fi unul în celălalt.

Există un alt nivel și mai înalt, în Io. 15 vorbește de unire, la fel ca vița și mlădițele. Există o singură viață, care e viață pentru ambii. Viața e aceeași, deci e vorba despre o unire de viață. Acest adevăr este exprimat prin cuvintele „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci El trăiește în mine”. Avem aceeași viață… Este vorba despre această imanență reciprocă și despre această viață comună.

La un nivel profund, care e precizat în Scrisoarea către galateni prin cuvintele simple „Eu sunt al lui Cristos”, este vorba de faptul de „a fi al Lui”. „A fi al Lui” înseamnă că ființa (existența, viața) ta este „ființa Lui”… Nu mai ești tu, ci ești al Altuia. Existența, viața ta este a Altuia. Și e forma cea mai mare a iubirii: faptul că ființa, viața, existența este ființa Altuia.

Prin aceste forme pline de entuziasm Pavel exprimă experiența profundă a creștinismului: faptul că ființa ta, existența ta este existența lui Dumnezeu, la fel cum existența lui Dumnezeu este existența ta. Cei doi, chiar în ciuda diferenței, sunt o singură realitate. Și aceasta e justificarea, adică viața nouă.

E un limbaj entuziast. Cuvântul entuziast înseamnă in-divinizzato, adică invadat de Dumnezeu. Și este o invadare reală. În acest caz nu se poate folosi decât un limbaj entuziast. Adică omul – cu adevărat – e îndumnezeit de această experiență.

Acum înțelegem de ce se spune că suntem „botezați în Cristos”, adică „scufundați în El”, în Spiritul Său. Spiritul e viața, e iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și Fiul pentru Tatăl. Tu trăiești aceeași viață cu a Treimii. Deci spui „El trăiește în mine”. Nu doar trăiește în mine, ci ceea ce eu trăiesc, nu sunt eu cel care trăiesc, ci e El… E interesant că rămâne încă deosebirea „eu” și „El”, dar viața este unică.

Aceasta e experiența mistică și profundă a creștinismului, care se naște din contemplarea Răstignitului; se naște din faptul că înțelegi cine e Dumnezeu pentru tine și cine ești tu pentru El.

Pavel explică „Această viață care o trăiesc în trup – pentru că încă „eu trăiesc” – o trăiesc în credință – adică abandonat în brațele Fiului lui Dumnezeu, care S-a abandonat în mâinile mele.”. Deci credința exprimă o abandonare totală în mâinile lui Isus prin singurul dar de abandonare, adică răspunzând iubirii Sale; trăiesc aceeași iubire a Sa pentru mine, pe care și El a trăit-o pentru mine când Și-a dat viața pentru mine și mi-a dat Spiritul… Și atunci viața mea o trăiesc pentru El.

Vedeți cât suntem de departe de „adevărata credință”, considerând-o în mod eronat ca fiind niște afirmații pur teoretice? Aceasta e experiența la care se referă Pavel și e experiența fundamentală a faptului că eu sunt creștin: este experiența de a fi „pentru”, a fi „cu”, a fi „în” , a fi „al Lui”.

Faptul că e o experiență mistică…

E just să ne gândim că experiența mistică este scopul parcursului experienței de credință. Dar putem spune și că ceea ce se poate achiziționa este dăruit la urmă, fiind și ceea ce dă naștere… Vreau să spun că experiența de credință se naște dintr-o experiență mistică, nefiind rodul unei căutări sau explorări ascetice… Efortul galatenilor era acela de a urma un parcurs ascetic, pentru a ajunge unde…? Adevărata credință constă doar în a-i lăsa spațiu Domnului. Aceasta e substanța misticii: să ne lărgim inima, astfel încât Domnul să poată intra în noi, astfel încât să fie El care trăiește în noi… Și e modul cel mai bun pentru a împlini existența noastră.

Noi realizăm viața, existența noastră la nivel divin, suntem ca Dumnezeu prin această experiență cu Cristos. A fi ca Dumnezeu înseamnă a ști să iubești, cum El a iubit… cu o iubire mai mare decât viața și moartea, „un a fi pentru, un a fi cu, un a fi în, un a fi al Lui…”… deci o realizare deplină a vieții noastre, fără limite, dar o realizare în care rămân eu însumi, căci cu adevărat sunt eu însumi…

Lucrul interesant al limbajului iubirii și al misticii – sigurul potrivit pentru a exprima experiența creștină – e că niciodată nu există confundare, amestecare, ci rămâne individualitatea persoanelor și e presupusă… Dacă nu există individualitatea persoanelor, nu există iubire… ci doar narcisism și egoism. Deci diversitatea persoanelor e presupusă (și chiar este creată, dacă ea nu ar exista). În această unitate există libertate și niciodată nu există dezordine, suprapunere sau constrângerea altuia…

Să ne ajute Domnul să pricepem aceste lucruri frumoase…

Aceste lucruri, pentru a fi înțelese e nevoie ca noi să studiem și să practicăm Evanghelia, adică să-L contemplăm în mod îndelungat pe Isus – răstignit, care e Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu, dincolo de care Dumnezeu nu mai are nimic de spus și de dat, pentru că pe cruce Dumnezeu s-a dat în totalitate și a spus tot ceea ce avea de spus. Adică El ne-a arătat cine este El față de noi, pentru noi.

Întreaga viață a lui Pavel (acest eu al lui Pavel) precum și eul fiecărui credincios – care devine „eu” – nu e „orice credincios”, ci este „eu”, adică persoană, este răspunsul față de această iubire răstignită.

v. 21

21 Eu nu resping harul lui Dumnezeu. Dar dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos.

Pavel spune „Eu nu zădărnicesc harul lui Dumnezeu”. Harul, charis, e iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care e însuși Dumnezeu. Dumnezeu e har. Eu nu anulez acest har, ci-l trăiesc în plinătate. Și viața mea e tocmai primirea acestui har și apoi un răspuns dat acestui har.

Galatenii riscau să zădărnicească harul lui Dumnezeu, dar Pavel zice că el utilizează acest har, adică eu utilizez iubirea pe care Domnul o revarsă peste mine; primesc această iubire. N-o primește omul care într-un anume fel se apără de iubire, căutând să o cucerească. Paul spune că el nu anulează, nu face zadarnică iubirea lui Dumnezeu.

Pavel concluzionează: „Dacă eu aș fi drept”, dacă aș trăi în baza legii, e clar că Cristos a murit în zadar, e clar că eu nu știu ce să mă fac cu harul Său, căci eu am și rămân cu dreptatea mea…

E o mare diferență între o viață bazată pe această iubire, a unui Dumnezeu răstignit – a unui Dumnezeu plin de har și iubire pentru mine – și o viață bazată pe ariditatea datoriei mele… pe eul meu care trebuie să fie împăcat doar cu sine pentru a se apăra de alții și de Dumnezeu… Este diferența dintre o viață construită în singurătate, în iad și o viață construită în relație, în plinătatea de viață, printr-un răspuns iubitor, care te identifică chiar cu însăși iubirea lui Dumnezeu și te face egal cu El.

Pericopa ne arată cele două strategii fundamentale ale vieții: cea a omului religios, care-și bazează viața pe faptele legii – prin religios, în zilele noastre, mă refer și la omul laic care e mult mai religios -… căci e nevoie de o mult mai multă credință pentru a-ți închina viața idolilor, decât a ți-o închina lui Dumnezeu…; și cea a credinciosului care are această experiență explozivă, care se debarasează (abandonează) de orice formă religioasă și atee. De ce? Datorită experienței acestei iubiri a lui Dumnezeu, răstignit pentru mine… Această iubire eliberează tot potențialul meu de om la nivel divin – om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – și aceasta e justificarea, adică identitatea noastră, adică mântuirea. Căci mântuirea noastră constă în a deveni ceea ce suntem cu adevărat…

* * *

Texte biblice de meditat în timpul săptămânii…

– Pentru a înțelege faptul că „toți suntem păcătoși”… putem lectura Ps. 14 și Rm. 1-3… Pavel subliniază că de are cineva legea, ori de nu o are, toți sunt păcătoși, într-un fel sau altul.

Pentru a înțelege afirmația „am fost răstignit cu Cristos”, deși Evangheliile nu explică acest mister, toate Evangheliile se încheie cu contemplarea răstignitului… (cf. Io. 19,31-37) unde sunt descrise femeile și ucenicul pe care Isus îi iubea care stau lângă cruce și care, la urmă, Îl privesc pe cel împuns: Aceasta este o scenă care face aluzie la istoria lui Adam și Eva… Adică mireasa, Eva, se naște din coasta împunsă a lui Adam, adică se naște din această iubire: în sfârșit un om înțelege cine este adevăratul Mire și atunci, se naște ca mireasă.

– Și Mc. 15,40 ș.u. descrie femeile lângă cruce: ele-L slujeau, urmau, erau cu El: sunt însușirile discipolului, mă refer la a urma, a lui – care înseamnă a iubi – și a fi cu El.

– Și la sfârșitul Evangheliei după Luca se vorbește despre „teoria”, adică crucea este teoria, contemplarea lui Dumnezeu, unde toate popoarele își lovesc pieptul, adică se convertesc, pentru că pe cruce văd un Dumnezeu total diferit.

– Același lucru îl subliniază și Cântarea Cântărilor când spune despre mireasă că: „sub măr te-am trezit”, adică sub pomul crucii. Aici în sfârșit se trezește omul și înțelege care este propria sa identitate. Care este identitatea sa? Că este cealaltă parte a lui Dumnezeu. Lucru întărit că Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru noi.

– Pentru a înțelege păcatul păcătoșilor putem vedea Lc. 7, 36-51 unde păcătoasa este o prostituată… Așadar păcatele noastre sunt simple prostituții, adică „a nu iubi ceea ce trebuie să iubim”.

– Păcatul dreptului apare în cel drept care nu iubește și vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu prin propria sa dreptate și-l limitează pe Dumnezeu la o prostituată. Acesta e păcatul dreptului! Sau putem citi Lc. 15 care ne vorbește despre fratele mai mare care nu vrea să intre la ospățul milei… adică la ospățul iubirii gratuite care este viața. Nu vrea să intre pentru că „eu sunt drept”.

– Sau Luca 14, 1-6 care vorbește despre hidropicul aflat în casa dreptului; cu puțin înainte Isus a spus că „ușa este strâmtă”, cea a mântuirii, deci prin ea nu intră grașii, nu intră niciun om drept, plin de propria sa dreptate, iar omul drept este hidropicul… Adică toate lucrurile drepte pe care le face le mănâncă și astfel se îngrașă și, prin urmare, nu intră prin ușa strâmtă care este mila Domnului; ușă, pe de altă parte, foarte largă: prin ea intră toți în afară de drepții care vor să stea afară; adică toți păcătoșii intră, dar nu intră niciun drept, pentru că această poartă este mila.

– Apoi, pentru a înțelege sensul unirii mistice cu Cristos, se poate citi Io. 10,1-11 și Io. 15, pilda viei și a vieții, sau Cântarea Cântărilor, sunt opt capitole care ne arată adevărul lui Dumnezeu și adevărul omului în raportul dintre ei, întărind ce spune Pavel în v. 20…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag