În cateheza precedentă, arătam că Pavel le amintea galatenilor experiența lor fundamentală: adică au primit Spiritul Sfânt, viața nouă, adică libertatea, dar nu pentru că ei erau bravi și au respectat legile, ci le-au primit toate aceste daruri prin credință. Cu alte cuvinte noutatea nu-ți vine din lucrurile pe care le ai, noutatea deja o ai, iar toate lucrurile pe care le deții nu sunt ceva nou. Noutatea o descoperi că e mai profundă și este darul lui Dumnezeu care deja există și-ți este vestit. Iar darul lui Dumnezeu este că El și-a dat viața pentru noi în Cristos și că ne iubește mai mult decât pe Sine.

A ne fonda propria viață pe această iubire necondiționată înseamnă să avem o viață fără frică, eliberată de lege, care nu are nimic în comun cu religiozitatea servilă (slugarnică), eliberată de ateism, adică să avem o viață de fii ai lui Dumnezeu, care ne ajută să trăim o existență frățească.

Iar când vorbim de darul Spiritului Sfânt, nu ne referim la ceva vag, căci Spiritul este viața: viața nu o vezi, dar îți dai seama dacă există, căci atunci când un om e mort absența vieții devine vizibilă. Chiar dacă nu vezi viața, îi sesizezi efectele, și la fel vezi efectele Spiritului Sfânt. Ele sunt o viață trăită în bucurie și-n pace, o viață care știe să-L iubească pe Tatăl și frații, o viață vie.

Opusul este o viață dusă în frică, în egoism, în uneltire, în închiderea în sine și în închiderea față de toți: este viața trăită în moarte.

Pavel le spune galatenilor că ei au primit viața nouă nu pentru că sunt bravi, nu prin respectarea unor legi, ci au primit-o prin credință. Acum dorește să le arate că această credință – deja în VT – era ceea ce Dumnezeu a prevăzut, a stabilit. Cu alte cuvinte, credința pe care o avem are rădăcini foarte adânci (îndepărtate în istorie), venind de la Avram, tatăl nostru în credință.

Deci Pavel interpretează ceea ce li se întâmplă galatenilor, pornind de la începuturile istoriei mântuirii și astfel ne indică modul în care să ne interpretăm prezentul nostru. Cum pot descifra prezentul meu? Privind în urmă istoria și Biblia, ce mi se povestește? Biblia nu relatează o istorie diferită de aceea pe care o trăim! Biblia ne oferă modul în care Dumnezeu interpretează istoria lumească!

Istoria poate fi privită din multe puncte de vedere: din punct de vedere politic, economic, din punct de vedere al progresului tehnic și științific, din punct de vedere al înrăirii oamenilor sau din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Dacă o doamnă află un buchet de trandafiri în salonul ei, poate da infinite interpretări: botanice, fizice, chimice… dar toate aceste interpretări nu redau sensul adevărat al acelui buchet de flori. Acel buchet are un sens istoric numai dacă cineva i-l dă: și este iubirea soțului ei, care-i dă adevăratul sens. Cu alte cuvinte, interpretarea pe care Biblia o dă istoriei este tocmai capacitatea de a interpreta planul iubirii lui Dumnezeu împlinit în faptele concrete, adică fiecare fapt (eveniment) concret trebuie tâlcuit ca fiind un dar al lui Dumnezeu… Faptele negative trebuie interpretate în sensul iertării: ca loc al unei întâlniri și mai profunde cu iubirea Sa.

Biblia ne dă cheia de interpretare a istoriei, care răscumpără istoria, dar istoria concretă și reală: este cheia iubirii pe care Dumnezeu o are pentru om, deci omul are destinul Fiului lui Dumnezeu în glorie, chiar prin dificultățile și luptele care există în viață.

Pentru a înțelege acest adevăr, la ce recurgem? Recurgem la istoria VT, care este istoria unui popor care reinterpretează toate evenimentele sale în această lumină (din acest punct de vedere) și de aceea istoria lui Israel este parametrul (măsura) oricărei istorii în credință: adică ne dă cheia profundă a interpretării. Și aceasta este metoda pe care Pavel o folosește pentru a interpreta experiența galatenilor – a darului Spiritului – adică recurge la istoria lui Avram.

Este interesant că Pavel vorbește unor păstori din Galația despre Avram. În zilele noastre mulți creștini nu știu cine este Avram. Citându-l pe Avram, Pavel presupune că ascultătorii săi știu despre cine-i vorba, altfel nu l-ar cita… Deci vă sfătuiesc să citiți Geneza cap. 12-25 care relatază istoria lui Avram. 

Se citește Gal. 3,6-9

⁶ Astfel, Abraham a crezut în Dumnezeu şi i s-a considerat aceasta ca justificare. ⁷ Să ştiţi deci că fiii lui Abraham sunt cei din credinţă. ⁸ De altfel, Scriptura, ştiind dinainte că Dumnezeu [îi consideră] justificaţi pe păgâni datorită credinţei, i-a vestit dinainte lui Abraham: în tine vor fi binecuvântate toate popoarele, ⁹ astfel încât cei ce sunt din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Abraham cel credincios.

Acest text conține trei aspecte ale credinței noastre, pe care le vom sublinia. Primul este cum să interpretăm istoria prezentă, Noul Testament la lumina VT. Nu este doar o simplă continuitate sau alăturare (apropiere) între cele două istorii și nici nu există opoziție, ci există un tip de raport ciudat: acela care există între promisiune (făgăduință) și împlinire. Vom vedea în ce constă.

Un al doilea aspect este că mântuirea nu ne vine de la fapte, ci din credință, adică mântuirea nu este ceva ce eu câștig, ci este un dar, la fel ca și viața: n-o poți câștiga, n-o poți plăti decât numai cu viața, adică cu moartea. Deci mântuirea ori o accepți ca dar, ori nu poți să o trăiești. Pentru că mântuirea este iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi ca Tată și iubirea noastră ca frați și fii. Aceasta este viața mântuită iar iubirea nu poate fi plătită, căci nu ar fi iubire. Deci, la fel ca iubirea și mântuirea este un dar.

Al treilea aspect este că mântuirea este pentru toți și pentru neamuri – „neamurile” indicându-i pe păgâni – adică nu este rezervată doar lui Israel sau Bisericii, ci este o acțiune pentru toți oamenii: nu este o problemă de rasă, de popor sau de diverse legiferări. De fapt, Pavel le spune galatenilor – care sunt păgâni – că sunt ca și Avram. Avram este rădăcina lui Israel, este cel care începe lumea nouă.

Avram e o figură ciudată, este figura omului nou, urmează după potop și este omul care știe să renască la viață. De fapt, se separă de casă, de tată, de pământ: este un om liber de toate condiționările și merge spre viitor. Este opusul lui Ulise. Ulise este omul care se întoarce mereu acasă, iar la urmă „marea s-a închis peste el”. Casa ultimă a omului este regresarea (înapoierea) ultimă în moarte. Avram însă merge înainte, spre promisiunea lui Dumnezeu, într-o noutate mereu mai mare, știind să lase totul în urmă. Este omul noutății, e omul istoriei, e omul care nu repetă istoria tatălui său, istoria culturii sale, ci e omul deschis noutății.

Omul este făcut și creat pentru noutate, e făcut pentru Dumnezeu, nu pentru veșnica reîntoarcere a identicului, adică pentru a repeta mereu nașterea și moartea; este creat nu pentru nostalgia după trecut, ci pentru nostalgia viitorului, este creat pentru Dumnezeu. Iar Avram este această figură bizară a omului care știe să renască la viața deplin adultă, liber înaintea pământului, liber înaintea tatălui, și urmează – Geneza 12 – făgăduința că-i va fi dat un alt pământ și o descendență numeroasă: va fi liber față de tatăl său și va fi el tatăl multor popoare, mai mult, al tuturor popoarelor, numeroase ca stelele cerului și ca nisipul mării.

Realitatea însă este aceasta: că din întreg pământul, Avram nu primește nimic decât ceva ce plătește foarte scump. Peștera din Macpela care va fi mormântul Sarei, soția sa. Deci întregul pământ se reduce la un singur mormânt și toți fiii promiși – ajungând la 100 de ani – nu-i are.

Apoi când i se naște un fiu, Dumnezeu îi spune „acum jertfește-l”, trebuie să-l pierzi… Deci întregul său pământ e un mormânt; toți fiii săi sunt unul care la urmă moare, la fel ca orice fiu.

Unde este pământul care va cuprinde lumea? Pământul înseamnă ceea ce te susține și te hrănește, pământul este simbolul mamei care dă viața, iar fiul este urmașul, este rodul, este calitatea acestei vieți care poate continua, care nu se sfârșește. Avram însă se trezește și fără pământ și fără fiu și tocmai de aceea el este tatăl celor care au credință.

În acest loc Pavel dă o interpretare pe care și noi trebuie să reușim să o dăm, deși este interpretarea cea mai dificilă. Cu alte cuvinte – în realitate – nu pământul este cel care ne susține. Și pământul va dispărea la fel ca și noi… însă ceea ce ne susține este altceva. Acest adevăr îl va pricepe Israel în timpul exilului, după ce a pierdut pământul, din vina sa. În timpul exilului, Israel înțelege că pământul care susține și dă viața nu este pământul material, ci Spiritul lui Dumnezeu ne dă viața nouă. Este Spiritul iubirii, al iertării, al fraternității: acesta este pământul care te naște (te generează) la o viață nouă, adică Spiritul Sfânt. Deci, în locul pământului, va fi Spiritul: este noua maică, adică viața nouă.

În locul fiului după trup – care este unul singur și pe care-l acceptă ca fiind dar al lui Dumnezeu – acest lucru înseamnă jertfa lui Isac, adică-l acceptă ca primit de la Domnul: nu este al meu, de la acest fiu acceptat ca fiind darul lui Dumnezeu se vor naște urmașii, adică toate popoarele vor fi fiii lui Avram prin credință, deoarece Avram are o credință absolută în Dumnezeu, adică el primește totul ca dar de la Dumnezeu.

La urma urmei, Avram este cel care știe să trăiască „economia” (istoria) semnelor. Să explic… Dacă un om ar începe să descifreze o limbă, dar s-ar opri numai să citească, să cunoască sau să interpreteze literele, confundând literele cu realitatea, nu ar pricepe nimic… Prin urmare a interpreta, a citi istoria înseamnă a ști să o interpretăm, ca fiind un semn (literă) care înseamnă, exprimă altceva, după cum literele alfabetului înseamnă altceva. Puse împreună ele alcătuiesc cuvinte, iar cuvintele înseamnă iarăși altceva: adică lucruri. Iar lucrurile puse împreună indică altceva: întâmplări, fapte, evenimente. Iar în spatele evenimentelor, întâmplărilor aflăm altceva: intenția, încotro merg, ce sens au? Cu alte cuvinte, întreaga noastră viață este un limbaj simbolic, iar noi trebuie să știm mereu să vedem în spatele semnului care este însemnătatea lui profundă, altfel nu are sens.

Un lucru nu are sens până când tu nu înțelegi de unde vine și unde conduce… Iar sensul creației este că noi venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El: acest adevăr dă sens vieții noastre și tot ceea ce există pe lume este un dar al iubirii Sale. Rabinii spuneau că întreaga creație este inelul nupțial (de logodnă) pe care Dumnezeu l-a dat omului: un mic semn al iubirii Sale, căci Dumnezeu vrea să ne dea ceva diferit. Dar ce vrea să ne dea? Vrea să ni se dea pe Sine. Aceasta este moștenirea omului: este Dumnezeu!

Din această cauză omul nu poate fi „săturat” cu nimic, pentru că este creat pentru absolut. Deci noi trebuie să interpretăm lucrurile ca semn, ca dar al lui Dumnezeu, doar atunci le trăim cu bucurie pentru că sunt un dar de iubire. Iar în spatele darului se află Dăruitorul… sau există riscul ca noi să ne atașăm de lucruri, pentru că știm că ne scapă, le consumăm, le devorăm și murim împreună cu ele, deoarece știm că nu au niciun sens, decât numai moartea. Deci a ști să interpretăm simbolic lucrurile și istoria este singurul mod de a ne bucura de lucruri, de istorie și de viață: este cea de a treia dimensiune care dă importanță, greutate, consistență, și este ceea ce ne lipsește foarte mult în zilele noastre. De aceea trăim în perioada consumismului lucrurilor: dacă un semn nu-l simțim ca fiind un semn, adică nu mergem la realitatea la care face trimitere… cu semnele nu ne putem hrăni… nu putem trăi.

Pentru a vă face o idee despre istoria semnelor, vă relatez o poveste care vă ajută să înțelegeți întreaga istorie a lui Israel, dar și a noastră: în prima zi – în care Israelul a intrat în pământul făgăduinței – a spus „ce bun este Dumnezeu care mi-a dat pământul”. Deci știa că a primit pământul ca dar și-L lăuda pe Dumnezeu, fiind mulțumit pentru că a primit un dar. A doua zi a tăcut, iar a treia zi a afirmat „Ce bun este pământul pe care Dumnezeu mi l-a dat”, iar a patra zi a tăcut. În a cincea zi a spus doar: „Ce bun este pământul” și a început să-l adore, să-l ia în stăpânire (posesie), să-i lipsească pe alții de pământ, să-i ucidă… Iar din pământul făgăduinței a făcut un deșert. Iar în ziua a șasea s-a trezit exilat în deșert. Aceasta este traiectoria istoriei omului, datorată faptului că nu știe să interpreteze semnele. Și este aceeași istorie a lui Adam, care primise în dar egalitatea cu Dumnezeu și în loc să o primească la fel ca pe un dar, a dorit să o cucerească, să o stăpânească.

Păcatul nostru radical este mereu acela de a dori să cucerim, să devenim stăpânii darului. Să ne gândim la raportul părinți-copii: este clar că viața-i un dar, este un dar de iubire, fiind gratuit. Dacă nu pricepem viața din acest punct de vedere, este dramatic și ne face viața imposibilă. Păcatul originar este tocmai faptul că nu privim viața ca pe un dar, ci ca pe o datorie (un debit), ca pe o vină de ispășit sau ceva de cucerit. Această viziune ne face viața imposibilă. Pornind de la această ipoteză se nasc toate religiile care ne sclavizează, ne subjugă. Să ne amintim că raportul nostru cu Dumnezeu este parametrul (măsura, modelul) raportului nostru cu viața și cu aproapele. Cine nu vrea acest raport religios de sclav cu Dumnezeu – și are dreptate – devine ateu. Dar este același raport -precedent – însă la modul negativ, deci nu se schimbă nimic în om…

Realitatea este că trebuie să ajungem la un raport de tip nou – și acest este sensul Evangheliei – adică de a ne trăi viața ca dar al iubirii lui Dumnezeu, care nu trebuie plătit, care trebuie doar trăit, aducând mulțumire, adică bucurându-ne deplin de viață, și interpretând tot ceea ce ni se întâmplă ca fiind un semn al iubirii Domnului.

Când se spune despre galateni că sunt la fel ca Avram, se subliniază că fiecare credincios este ca Avram care-i omul care a început să trăiască întreaga realitate ca semn al raportului său cu Dumnezeu; deci Avram este începutul istoriei raportului omului cu Dumnezeu – o istorie care nu este supusă, dominată de simpla întâmplare ca toate istoriile zeilor – el fiind omul liber care intră în dialog cu Dumnezeu și care este liber înaintea pământului, a casei și a întregii creații.

În Gal. 3,6 se spune că Avram „a crezut în Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”, când? Pavel se referă la Gen. 15, când Dumnezeu a încheiat alianța cu Avram care era bătrân, nu avea fii, iar Domnul îi spune: „privește stelele cerului, numără-le: atât de mulți vor fi fiii tăi”. Și ce face Avram? În loc să se comporte la fel ca soția sa – Sara – care nu crede și începe să râdă, el „a crezut și i s-a considerat ca dreptate”.

Ce înseamnă că „a crezut”? A crede nu însemnă să crezi că există un Dumnezeu; mai mult sau mai puțin toți oamenii cred sau Îl neagă: ambele poziții sunt aproape indiferente. A crede însă este raportul pe care tu îl ai cu Dumnezeu: înseamnă „cine este Dumnezeu pentru tine?”. Întrebarea nu este dacă există Dumnezeu – El există chiar dacă tu nu crezi în Dumnezeu – ci problema credinței este raportul pe care tu îl ai cu El: raportul de credință înseamnă încredere, adică tu crezi în El, ai încredere în El, adică El este prietenul tău, îți bazezi, îți întemeiezi viața ta pe El. Aceasta este credința! Adică eu recunosc că Dumnezeu există pentru mine: credința înseamnă să-mi dau seama, să fiu convins că Dumnezeu îmi este Tată! Că Tatăl meu este Dumnezeu! Căci El rămâne Dumnezeu, adică este atotputernic. Credința înseamnă să cred în iubirea lui Dumnezeu și aceasta este dreptatea.

Cuvântul „dreptate” în Biblie înseamnă „voia Domnului”. Dumnezeu are o singură voință: ca noi să ne simțim bine, pentru că suntem fiii Săi; după cum și fiecare părinte dorește un singur lucru pentru pruncii săi: să se simtă bine.

Al nostru „a ne simți bine” constă în a împlini voia Sa… Dar, ce înseamnă voia Domnului? Înseamnă să credem în El, adică să avem încredere că El ne iubește și ne vrea binele, căci aceasta este fericirea noastră. Dacă nu mă simt iubit de tatăl meu (de originea mea), cum pot fi fericit? Dacă mă aștept, apoi, la sfârșit, că va fi judecătorul meu și că mă va trimite cine știe unde… cum pot fi fericit? Prin urmare „credința” este egală cu „dreptatea”, care înseamnă „voia Domnului”. Iar voia Domnului este ca noi să credem iubirii Sale pentru noi: aceasta este întreaga voie a Domnului.

Prin urmare – eu, ca om – îmi întemeiez viața pe iubire și pe gratuitatea acestei iubiri, iar viața mea devine fericită, devine o viață de fiu al lui Dumnezeu, o viață trăită în fraternitate.

Experiența lui Avram – povestită galatenilor – este întărită și în 1Cor. 10,11: „Și toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului [ca exemple], și au fost scrise spre povățuirea noastră, la care au ajuns sfârșiturile veacurilor.”, adică a început mântuirea.

vv. 6-7

⁶ Astfel, Abraham a crezut în Dumnezeu şi i s-a considerat aceasta ca justificare. ⁷ Să ştiţi deci că fiii lui Abraham sunt cei din credinţă.

Pavel abia le-a spus galatenilor că ei sunt ca Avram, că au credința și că tocmai această credință este voia Domnului, dreptatea și izvorul vieții noi. De ce credința este izvorul vieții noi? Căci noi prin credință, adică crezând iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi, depășim (învingem) rădăcina tuturor păcatelor, a întregului rău.

Răul lui Adam a fost cel al neîncrederii, de a nu crede în iubirea lui Dumnezeu. Dacă un om nu crede iubirii tatălui și a mamei, a izvorului vieții sale, nu poate trăi. Suntem de acord că toți tații și toate mamele noastre sunt sub semnul limitei, iar dorința noastră de încredere este nelimitată: tocmai de aceea încrederea noastră ultimă este Dumnezeu.

Omul adult, matur este cel care înțelege că tatăl său și mama sa sunt la fel de limitați ca și el și atunci interpretează limitele iubirii tatălui și a mamei ca fiind un semn, un semn al unei iubiri necondiționate pe care – în ciuda limitelor lor – îl transmit. Dacă un om nu ajunge la această interpretare, ori idolatrizează iubirea tatălui și a mamei și apoi își dă seama că nu este o iubire perfectă, fapt pentru care-și abandonează sau își idolatrizează părinții, legându-se de ei și niciodată nu se naște (maturizează).

Prin urmare, tocmai Dumnezeu ne permite să devenim adulți, adică în El aflăm acea iubire necondiționată pe care nu o găsim în altă parte. E o iubire de care însă ai nevoie și te ajută să accepți realitatea așa cum este, pentru că știi că realitatea este doar un semn. Iar semnul întotdeauna este limitat, dar este semn a ceva nelimitat.

De aceea Pavel spune: „voi sunteți cei care veniți din credință”. Galatenii – la fel ca și noi, credincioșii – sunt „cei care vin din credință”. A crede înseamnă a fi generați de credință, adică credința și încrederea în Tatăl devin izvorul vieții noastre. Prin urmare v. 7 este „Să știți că fiii lui Avram sunt cei care vin din credință”.

Ce înseamnă că viața mea are ca fundament această credință, această încredere, această deschidere? Înseamnă că eu mă accept așa cum sunt, pentru că mă simt iubit și acceptat, iar acea nevoie necondiționată pe care o am de a fi acceptat în sfârșit e împlinită, deci nu am nevoie să caut identitatea mea, cerșind-o de la toți: devin eu însumi, un om liniștit. Devin capabil să am încredere în alții, să inspir încredere altora și să-mi merit încrederea altora, pentru că sunt o persoană fondată pe încredere.

Deci „a fi din credință” este ceva fundamental, este începutul unei vieți noi, este opusul lui „a fi din neîncredere”.

Cei „din credință” sunt fiii lui Avram. Fiul este cel care este egal cu tatăl. Lui Avram i-a fost făgăduită descendența, ca stelele cerului: sunt tocmai fiii săi, adică egali cu el, sunt toți cei care – la fel ca și el – știu, în sfârșit, să aibă credință, să aibă încredere.

Să ne amintim în acest loc de Is. 51, 1-2: „Priviți la stânca din care ați fost tăiați și către cariera de piatră din care ați fost scoși. Priviți pe Avram, tatăl vostru, și la Sara cea care în dureri v-a născut. Că pe el singur l-am chemat, l-am binecuvântat și l-am înmulțit”. Deși Avram este „sec ca o stâncă” iar Sara este „sterilă ca și cariera de piatră”, totuși cei doi devin, prin credință, izvor de viață și binecuvântare pentru o mare mulțime, pentru întreaga mulțime a credincioșilor. Se subînțelege că, din neam în neam.

Versetul 8 personifică (reprezintă) Biblia.

v. 8

⁸ De altfel, Scriptura, ştiind dinainte că Dumnezeu [îi consideră] justificaţi pe păgâni datorită credinţei, i-a vestit dinainte lui Abraham: în tine vor fi binecuvântate toate popoarele

Este făgăduința făcută lui Avram, adică faptul că în el vor fi binecuvântate neamurile. Neamurile înseamnă opusul poporului lui Israel. Poporul este Israelul! Care este diferența între „națiune, neam” și „popor”? Poporul se definește prin relațiile sale interne. Neamurile se definesc prin relațiile lor externe de luptă. Poporul indică poporul lui Dumnezeu, poporul fraților. Prin neamuri se indică păgânii care sunt în luptă cu Israelul, între ei și cu toți, pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu.

Prin „națiuni” sunt indicați toți oamenii. Biblia prevede că Dumnezeu, prin credință, justifică toate națiunile. Biblia este personificată, pentru că reprezintă planul lui Dumnezeu asupra istoriei, adică faptul că dreptatea lui Avram – viața nouă pe care Avram a avut-o prin credință – o vor avea toate popoarele: toate popoarele vor fi fiii lui Avram. Adică noi toți provenim din credința lui Avram: tatăl nostru spiritual este Avram, nu suntem fiii lupoaicei Romei, ci a lui Avram: el ne-a ajutat să creștem în credință. E ceva mult mai măreț decât să fim fiii unei lupoaice…

E interesant raportul lui Israel cu celelalte popoare… Noi înțelegem că Israel este „întâiul-născut”. Iar întâiul născut îi reprezintă pe toți cei care vor veni după el, care sunt egali cu el, iar el este cel dintâi care L-a recunoscut pe Dumnezeu ca Tată, iar destinul său este să mărturisească tuturor oamenilor că Dumnezeu este Tatăl. Prin urmare, destinul lui Israel este fraternitatea între toate popoarele, depășind toate barierele dintre religii. Și când Israel va împlini această misiune, va fi sfârșitul lumii, dar nu pentru că lumea va fi sfârșită, ci pentru că lumea va atinge scopul ei, care constă în mărturisirea iubirii lui Dumnezeu la toți oamenii…

Și Luca ne spune că Israelul există pentru a ilumina toate neamurile, repetând un text din Isaia și din Ps. 87, care subliniază că Sionul este maica noastră. Adică toți suntem născuți la Ierusalim, toți avem izvorul vieții noastre în acest Avram, în această credință, în acest raport nou cu Dumnezeu. Holocaustul este tocmai negarea raportului nostru cu Dumnezeu. Raportul nostru cu Israel, în fond, este raportul nostru cu Dumnezeu: dacă nu ne recunoaștem fratele, înseamnă că negăm paternitatea lui Dumnezeu, fiind cel mai mare păcat din istorie pe care l-am făcut, comparabil cu uciderea Fiului, a lui Isus.

Faptul că toate neamurile sunt binecuvântate, adică toate popoarele sunt chemate la o singură fraternitate, Pavel îl numește marele mister al creștinismului, marele mister pe care Dumnezeu din veac îl avea în Sine… Căci misterul este faptul că Dumnezeu este Tatăl, și deci, noi toți suntem frați. Nu există un alt mister. Și acest mister ni l-a descoperit Tatăl când l-a dat pe Fiul Său pentru noi toți, spunând: sunteți fiii Mei, vă iubesc atât de mult, încât îmi dau viața pentru voi. Acest adevăr ni l-a spus Fratele care cunoștea iubirea Tatălui și astfel ne-a revelat iubirea Tatălui. Și El este cel dintâi care a trăit această iubire. Omul care înțelege această iubire este gata – nu să ucidă viața fraților – ci să știe să iubească până la a-și da viața, care este singurul mod pentru a avea viața: viața o ai dacă o dai; dacă o posezi și o ții strânsă doar pentru tine, îți fuge din mâini, pentru că ea este un dar, și astfel se distruge… Darul există pentru cel care-l dă și-l primește…

Prin urmare, marele mister al lui Dumnezeu este mântuirea tuturor oamenilor. Până când toți oamenii nu sunt mântuiți, Dumnezeu nu are pace, pentru că toți sunt fiii Săi, și nu are nici un fiu în plus (adică nedorit).

Tema mântuirii universale este specifică lui Israel și s-a dezvoltat lent, prin profeți. La început – ca fiecare popor – Israelul se preocupa de identitatea sa, dar având o identitate mereu diferită de aceea a altor popoare… Și este adevărat că pământul era făgăduit și mărturisea în interiorul popoarelor „sfințenia”, adică diversitatea lui Dumnezeu: faptul că Dumnezeu era diferit de zeii popoarelor. Însă diversitatea lui Dumnezeu s-a revelat pe deplin în Isus Cristos: diversitatea lui Dumnezeu constă în faptul că El este Altul, diferit de noi și noi suntem cealaltă parte a Sa, deci El este moștenirea noastră, a tuturor.

Despre universalism, despre raportul lui Israel cu neamurile, avem un exemplu dramatic în Iona cap. 2. Israel se află în exil, împrăștiat printre popoare, adică dezmembrat. Atunci, Israel descoperindu-se pierdut – la fel ca oricare alt popor – descoperindu-se non-popor, pierzând moștenirea pământului, se află în situația lui Avram, care încă este păgân. În acest sens se experimentează universalismul despre care vă vorbeam, prezent în Iona și experimentat chiar în mod dureros.

v. 9

⁹ astfel încât cei ce sunt din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Abraham cel credincios.

Dacă neamurile (adică toți oamenii) vor fi binecuvântate, nu vor putea fi prin sânge, pentru că nu sunt fiii lui Avram, ci vor fi binecuvântate prin Spirit, adică prin credință. „Spiritul lui Avram” înseamnă a crede și a accepta ca fundament al propriei vieți iubirea lui Dumnezeu și a trăi această iubire. Cine acceptă acest Spirit, este binecuvântat la fel ca Avram.

Pavel reușește să raporteze experiența pe care galatenii au trăit-o – experiența darului Spiritului prin credință – la experiența lui Avram, spunând: această experiență pe care voi o trăiți este tocmai ceea ce deja Avram a trăit. Deci voi aveți un tată: este Avram. Apoi această experiență este tocmai ceea ce Dumnezeu a prevăzut, căci descendența lui Avram trebuia să se răspândească în întreaga omenire, căci întreaga omenire urma să fie binecuvântată de El tocmai prin această credință.

Sintetizăm cele trei teme pe care le-am prezentat:

 Raportul dintre istoria lui Israel și istoria noastră: istoria lui Israel folosește pentru a înțelege istoria noastră. Israel are făgăduința, și la lumina făgăduinței noi cunoaștem împlinirea.

 Mântuirea – deja în istoria lui Israel – nu vine de la fapte, nu vine din lege. Argumentarea lui Pavel nu pornește de la Moise, care a dat legea, ci de la Avram – adică cu 430 de ani mai devreme de Moise, când nu exista legea – căci problema nu este legea.

Legea a urmat după – și vom vedea ce sens, ce rol are – dar mântuirea a fost dată mai înainte de lege și independent de ea. Mântuirea există pentru că Dumnezeu este Tatăl. Putem spune că mai înainte vine experiența mamei, care te ajută să crești și apoi urmează și cunoașterea (întâlnirea) tatălui care-ți dă legi (norme), dar nu ți le impune, mai înainte ca tu să te nași sau imediat ce te-ai născut. Ți le dă după și au doar un sens tranzitoriu, apoi nu-ți vor mai folosi, pentru că devii adult și ești la fel ca tatăl tău… dar mântuirea nu vine de la fapte, ci din credință…

 Și prin credință, întreaga omenire devine fiica lui Avram. Cu alte cuvinte, întreaga omenire este chemată la mântuire, nu făcând ceva special, ci ajungând la această cunoaștere a lui Dumnezeu – care s-a revelat în Israel și care și-a aflat apogeul în Isus Cristos – a lui Dumnezeu ca fiind iubire și milă și să creadă în iubirea și în mila lui Dumnezeu. Aceasta este esența Evangheliei și este ceea ce vestim întregii omeniri, indiferent de cultură sau religie. Toți suntem egali și pot fi bune toate culturile și religiile (precum și opusul lor): toate sunt destul de juste dar și destul de greșite și nu ne interesează prea mult, decât numai să le respectăm…, deoarece mântuirea nu vine de la ele, căci nu ele sunt problema…

Faptul că o maică are un fiu cu ochii negri, unul cu ochii verzi și altul cu ochii albaștri ce înseamnă? Că sunt diferiți, dar că maica îi acceptă pe toți. Nu ochii diferiți sunt problema… La fel problema nu constă în toate diferențele noastre – chiar și religioase – ci este mult mai mare: constă în faptul dacă eu cunosc iubirea lui Dumnezeu care și-a dat viața pentru mine.

Această cunoaștere mă eliberează, în sfârșit, de orice sclavie religioasă sau nereligioasă, adică de robia ateismului…

Ca lectură v-aș ruga să citiți Gen de la cap 12 la cap 25 unde se descrie istoria lui Avram.