Ioan 1,1-18

„Și Cuvântul s-a făcut trup”. Prologul lui Ioan ne spune ce se întâmplă în cel care citește Evanghelia cu atenție și cu inima deschisă: Îl vede pe Dumnezeu și devine fiul lui Dumnezeu! De fapt, Cuvântul ni-L arată pe acel Dumnezeu pe care niciun om nu L-a văzut vreodată și care, după cum s-a făcut trup în Isus, tot la fel se face trup și în noi, dându-ne puterea să devenim fiii lui Dumnezeu.

Cuvântul, așa cum a creat omul, tot astfel îl re-creează constant după chipul Său, pentru că omul devine cuvântul pe care îl ascultă.

Ps. 119 (118), 105-112

Primul verset devine o mulțumire, dar și o cerere pentru ca Cuvântul Domnului să fie o făclie pentru pașii noștri și o lumină în calea noastră.

Mai înainte de a explica Evanghelia după Ioan – vom începe cu Prologul – vă fac o mică mărturie: de treizeci de ani am tot amânat citirea acestei Evanghelii pentru că mi-a creat o anume teamă. Și mă întreb: de ce? Pentru că după o primă lecturare, am putea spune că-i cea mai fascinantă dintre evanghelii, cea mai clară, vorbind despre lucruri elementare: despre sărbătoare, despre căsătorie, despre pâine, despre vin, despre apă, despre viață, despre iubire, despre moarte… Despre cele mai elementare lucruri ale existenței, care imediat pot fi înțelese. Însă apoi, după o citire mai atentă, mi-am dat seama că cu cât am dorit să o aprofundez mai mult, cu atât mai puțin am înțeles… Este la fel ca viața, care este adevărat că este iubire, e bucurie, e vin, dar este și foame, întristare, greutăți, egoism și moarte… Și-i ceva foarte complex… Iar acest fapt m-a îndepărtat puțin de aprofundarea acestei evanghelii, căci m-a înspăimântat. Un alt lucru care înspăimântă este dat de faptul că este o evanghelie atât de sublimă (măreață) și atât de simplă, încât se pare că nu ar fi nimic de explicat: adică ori o înțelegi, ori nu o înțelegi.

Celelalte evanghelii oferă povestiri, iar povestirile sunt puțin explicate, înțelegi ce mesaj vor să transmită: sunt precum vitraliile, dacă le iluminezi, arăți ce-i pictat în ele…

Însă Ioan nu povestește aproape nimic, deci în evanghelia sa nu-i nimic de explicat, pentru că el, prin tot ceea ce scrie, doar explică… Și este dificil să explicăm explicația… După cum este greu să iluminăm lumina. Fapt pentru care avem o oarecare dificultate în a explica Evanghelia după Ioan. Pentru că această Evanghelie nu trebuie explicată, ci trebuie privită, ascultată și contemplată.

Evanghelia după Ioan este o dramă în care protagonistul este „cuvântul” – vom vedea deja acest fapt în Prolog, în această cateheză – și în această dramă există diferite personaje, care suntem noi așezați înaintea cuvântului, adică felul în care noi reacționăm înaintea cuvântului.

Citind Evanghelia, îmi dau seama că în ea se povestește exact ceea ce se întâmplă în mine în timp ce citesc. Cuvântul scris, care este în text, este exact acel Cuvânt care se naște în mine în acel moment; de aceea nu avem ce explica despre această Evanghelie, ci doar trebuie să vedem și să auzim. De fapt, este drama omului în raport cu Cuvântul Său. Iar destinul nostru se joacă în raportul nostru cu Cuvântul, cu Cuvântul pe care-L trăim sau Îl refuzăm…

Simbolul lui Ioan este vulturul. Vulturul zboară foarte sus și de acolo vede totul. Este tipic lui Ioan faptul că în fiecare parte mereu se vede întreaga Evanghelie. Fiecare detaliu mic este un ecou al totalității și, în același timp, la fel cum vulturul are capacitatea să fixeze un detaliu în vasta panoramă și să-l mărească la infinit, tot la fel în textul lui Ioan chiar și un detaliu mic ocupă tot orizontul. Aceste surprize le avem citind Evanghelia după Ioan.

O altă surpriză a acestei evanghelii este dată de faptul că, în timp ce celelalte evanghelii povestesc Schimbarea la față situând-o în centrul vieții lui Isus, ca fiind episodul fundamental al existenței Sale, Ioan nu povestește Schimbarea la față, după cum nu povestește multe alte lucruri… Și nu o povestește pentru că întreaga viață a lui Isus este văzută cu ochiul „transfigurat” (schimbat la față).

Ioan este ultimul evanghelist care a scris după ce au trecut mulți ani… El se adresează persoanelor care deja Îl cunosc pe Domnul, Îi cunosc viața, și dorește să le ofere o viziune mai amplă și profundă despre viața lui Isus, dar nu prin povestirea faptelor, ci prin contemplație, astfel încât să se vadă ce se întâmplă în noi în urma impactului nostru cu Cuvântul.

Dacă celelalte evanghelii – Cuvântul este ca o sămânță – sunt ca o sămânță ce intră în noi, Ioan ne arată felul în care această sămânță crește în noi, până la a deveni o plantă, însuși pomul gloriei lui Dumnezeu.

După această introducere la întreaga evanghelie citim Prologul, care ne indică temele ce apoi vor fi dezvoltate de-a lungul evangheliei.

Se citește Io. 1, 1-18

1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 Acesta era la început la Dumnezeu. 3 Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. 4 În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, 5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. 6 A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. 8 Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. 9 [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. 10 Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. 11 A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. 12 Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, 13 care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. 14 Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. 15 Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. 16 Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. 17 Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. 18 Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Prologul, pus la începutul cărții, ne prezintă protagonistul evangheliei: Cuvântul.

Acest pasaj este un imn adus Cuvântului care, cu multă probabilitate, exista înainte ca Ioan să-l redacteze… Ioan l-a luat, l-a modificat și l-a așezat la începutul Evangheliei, aproape ca o introducere a temelor pe care le va dezvolta în Evanghelie; mai mult decât un indice, este un imn, o poezie… Despre Dumnezeu se vorbește mai bine în poezie (în versuri) decât în indice… Însă, mai mult decât o poezie, acest imn de la început aș spune că este o introducere în care sunt atinse toate acele teme care apoi vor fi dezvoltate în Evanghelie: tema vieții, tema luminii, tema primirii, tema mărturiei, tema harului, a plinătății, a vederii gloriei, a a transformării în fii ai lui Dumnezeu…

Toate cuvintele care apoi în Evanghelie vor fi tratate, cu toate sensurile lor, sunt amintite aici în motivele fundamentale.

Din punctul de vedere al istoriei și al teologiei, Prologul este „o mină”, o mină din care au extras elemente toate ereziile, dar a extras elemente și întreaga teologie a Treimii și a întrupării.

Așadar, Prologul este un concentrat frumos, dar dificil de explicat.

Vom oferi o scurtă explicație ca să putem apoi pătrunde în conținutul Evangheliei și, pe măsură ce vom înainta, toate temele pe care în această cateheză le vom atinge, vor fi tratate mai amănunțit în diferitele cateheze…

În mod concret, în acest imn ni se prezintă Cuvântul: și vom vedea ce este; apoi Cuvântul în raportul său cu Dumnezeu; Cuvântul în raportul său cu creația; Cuvântul în raportul său cu omul și cu istoria omului până când Cuvântul devine trup și, în Cuvântul devenit trup, noi Îl vedem pe Dumnezeu față în față.

Evanghelia va fi prezentarea Cuvântului devenit trup, pe care-L întâlnim în Isus, în raportul nostru față în față cu Isus. Iar aderarea la Isus – la Persoana Sa- este aderarea la Cuvântul care a făcut lumea și care reprezintă destinul lumii; adică este plinătatea vieții și a fericirii, pe care omul le dorește din veac.

Mai înainte de a explica textul, oferim câte ceva despre semnificația Cuvântului…

Frederic al II-lea al Prusiei a vrut să facă un experiment: a vrut să știe care a fost limba originară a omului, prima limbă care s-a vorbit. A luat șapte prunci de-abia născuți, i-a dat la șapte doici, poruncindu-le să-i hrănească și să-i îngrijească, dar să nu le spună niciun cuvânt. Când vor crește, limba pe care o vor vorbi, înseamnă că-i limba originară a omului. Rezultatul a fost că toți acei prunci au murit. Nu numai că nu au vorbit nicio limbă, dar au murit după puțin timp… Pentru că omul trăiește cu cuvântul. Nu doar cu lapte trăiește pruncul, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura mamei… Cuvântul este cel care-i dă existență omului, existență ca persoană. În această lumină să citim acum Prologul.

vv. 1-2

1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 Acesta era la început la Dumnezeu.

Ceea ce este la început, se află și la sfârșit. Dacă în izvor există apă, la robinet vom avea apă; dacă în izvor avem apă otrăvită, la robinet vom avea apă otrăvită.

Ce era la început? Mai mult, ce era înainte de început, căci se folosește cuvântul „era”… Nu era haosul, întâmplarea și dezordinea! Numai după vor exista haosul, întâmplarea și dezordinea… La început nu exista acțiunea, constrângerea, necesitatea sau faptul, însă după, nu va mai fi nicio libertate, nicio inteligență, ci va fi numai faptul…

„La început era Cuvântul”. Ce este Cuvântul? Noțiunea de cuvânt derivă din „parabola”, para-ballo, care înseamnă aruncă afară; așadar, cuvântul este ceva care „aruncă afară”. Și-i tipic omului faptul că cu ajutorul cuvântului el „se aruncă afară”, se propune, se expune, se oferă, se dăruiește, astfel încât celălalt să-l poată primi, să poată dialoga, să-i fie un interlocutor.

Iar omul este cuvânt ascultat și cuvânt la care apoi răspunde. Acest fapt deosebește omul de animal; acesta este principiul (începutul) culturii, al științei și al tuturor lucrurilor.

Dumnezeu însuși este Cuvânt. Cuvântul indică (desemnează) inteligență, libertate, comuniune, comunicare, iubire… Căci dacă nu te interesează persoanele din jur, tu nu vorbești… La urma urmei, un om care vorbește nu comunică lucruri, ci se comunică pe sine, dacă spune adevărul.

Pentru a spune că două persoane se iubesc, în multe dialecte se spune: „Își vorbesc”. A-și vorbi este comuniunea cea mai mare și mai profundă. Și-i adevărat că, atunci când cei doi nu-și mai vorbesc, este o tragedie.

„Dumnezeu este Cuvânt”, adică este comunicare, este dar. Există Unul care vorbește – Tatăl – Unul care ascultă și răspunde – Fiul – și Iubirea dintre cei doi. Acesta este principiul (începutul) tuturor… Iar ceea ce stă la început, va fi și după. Pentru că ceea ce derivă din început are însușirile începutului… Așadar, a spune că „Dumnezeu este Cuvânt” este o alegere precisă de a se exprima a lui Ioan; căci înseamnă a spune că omul este destinat inteligenței, libertății, iubirii, comuniunii, darului, comunicării.

Iar apoi, de aici pot veni și toate relele, pentru că cuvântul poate fi mincinos, în loc să fie adevărat; poate fi întuneric, în loc să fie lumină; poate fi moarte (ucide), în loc să fie viață (să dea viață). Acest fapt îl deducem din felul în care noi folosim cuvântul în societatea noastră. Societatea depinde de felul în care omul folosește cuvântul. În ce scop întrebuințează omul cuvântul? Pentru a stăpâni sau pentru a comunica? Pentru a elibera sau pentru a subjuga? Pentru a lumina sau pentru a înșela?

Evanghelia ne povestește drama Cuvântului adevărat al omului.

„La început era”. Deja mai înainte de început: Ioan face un zbor de vultur, căci merge dincolo de început, încă de la începutul textului…

Ce există la începutul fiecărei deveniri?

Cuvântul!

Și acest Cuvânt este îndreptat spre Dumnezeu: există dialogul în interiorul lui Dumnezeu; Dumnezeu este Cuvânt, iar Cuvântul este Dumnezeu.

Acestea sunt primele două versete…

vv. 3-4

3 Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. 4 În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,

După ce a vorbit despre Cuvântul din Dumnezeu, descoperă Cuvântul din El însuși, acum vorbește despre Cuvânt în raport cu creația.

O povestire ebraică spune că lumea a fost creată cu literele alfabetului și-i un mod inteligent pentru a spune că întreaga lume este inteligibilă… pentru că cu alfabetul alcătuiești cuvintele… Și înseamnă că fiecare lucru este comprehensibil cu ajutorul cuvintelor. De fapt, mentalitatea ebraică este tipic științifică, iar cea greco-romană este mult mai puțin științifică: natura este câmpul necesității. Nu! Natura este creată cu literele alfabetului, deci poți să-i înțelegi toate aspectele. Iar dacă poți înțelege natura, înseamnă că poți interveni, deci avem principiul culturii și al istoriei. Natura însăși este locul culturii și al istoriei. De ce? Pentru că a fost creată cu Cuvântul. Așadar, totul se întâmplă prin Cuvânt. Iar omul este cel care dă Cuvântul fiecărui lucru. Dumnezeu, încă din prima zi a spus: „Să fie lumină. Și a fost lumină”, iar în ziua a șasea l-a creat pe om, iar omul este depozitarul (păstrătorul) Cuvântului. De fapt, acest Cuvânt, care este viața a tot ceea ce există, căci dă viață la tot ceea ce există, în om devine lumină, pentru că omul Îl înțelege. Altfel spus, omul este cel care știe că citească creația. Dacă există un tablou frumos, dar nimeni nu-l vede, înseamnă că nu-i un tablou frumos… Dacă există o muzică minunată, dar nimeni nu o ascultă și nimeni nu o interpretează… Omul este interpretul creației, este cel care-i descoperă sensul, care știe să citească creația, care știe să dea creației Cuvântul.

Creația este un cuvânt obiectiv, inconștient, dar în om acest cuvânt capătă conștiință. Fapt pentru care, prin Cuvânt, omul îndumnezeiește întreaga creație.

Am putea spune că viața care este răspândită de Dumnezeu în creație capătă conștiință, în om devine o conștiință lucidă.

v. 5

5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

Acest verset este o surpriză…

S-a spus că Cuvântul era de la început, că a creat toate lucrurile, că este viața a tot ceea ce există, că pe toate le luminează, că este lumina oamenilor… și vine în întuneric, dar întunericul nu o cuprinde (apucă, prinde)…

Ce înseamnă?

Înseamnă că există o rezistență (o împotrivire) față de Cuvânt, față de lumină și față de adevăr… Și-i ceea ce toți experimentăm: există muțenia, obscuritatea, minciuna, există în noi o frică ce nu acceptă (apucă, prinde, afferra, în limba italiană) Cuvântul.

Noțiunea „a cuprinde, a apuca” (afferrare, în limba italiană) are o dublă însemnătate. În Evanghelia după Ioan există multe cuvinte cu dublă semnificație, și vom vedea din ce cauză. Așadar, a apuca înseamnă a apuca cu mintea, adică a înțelege (a cuprinde), dar înseamnă și a întemnița, a ține în mână, a strivi.

Prin urmare, întunericul nu cuprinde (nu înțelege) lumina, dar nici nu reușește să o sufoce. Niciun întuneric nu poate înghiți lumina. Căci dacă întunericul mănâncă lumina, o devorează și rămâne iluminat.

Ioan va folosi mereu noțiuni care au un dublu sens: unul este sensul normal, adică „a prinde”, apoi celălalt sens este „a primi”. Ioan va folosi un alt cuvânt: „a se naște de sus”, care înseamnă „a renaște” sau „a se naște din cer”, adică din Dumnezeu. Cu același cuvânt va desemna „a vedea din nou” sau „a privi în sus”. Căci viața noastră în totalitate este presărată cu un sens dublu… În ce sens? Pentru că niciun cuvânt nu există în realitate, ci noi îi dăm Cuvânt (nume) realității, și depinde de felul în care noi citim realitatea…

Cu alte cuvinte, fiecare realitate, dincolo de ceea ce apare (de ceea ce este vizibil), are un alt sens, indică altceva…

Dăm exemplul „buchetului de flori”: dacă o femeie îl află în casă, pentru ea nu-i doar un buchet de flori, ci acest buchet are pentru ea un alt sens, pe care ea îl înțelege foarte bine: este ceea ce ea dorește, și care niciodată nu sosește…

Viața mereu se joacă pe aceste sensuri duble: primul sens este lucrul material – care în sine nu are niciun sens, căci este ceea ce este – iar al doilea sens este sensul uman de relație, care este semn al iubirii, al relației. Iar acest sens dublu este valabil în cazul fiecărui lucru, dacă nu, acel lucru nu are sens…

Iar Ioan se joacă continuu cu aceste sensuri duble… care sunt negative sau pozitive în același timp. Spre exemplu „a prinde” (afferrare, în limba italiană) înseamnă în sens pozitiv „a înțelege, a cuprinde”, iar în sens negativ înseamnă „a distruge”. Și acesta este raportul nostru cu Cuvântul și cu adevărul: ori îl înțelegem, ori căutăm să-l sufocăm.

Următoarele trei versete sunt o inserare…

vv. 6-8

6 A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. 8 Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină.

În acest loc imnul despre Cuvânt este întrerupt, pentru ca să se vorbească despre Botezătorul. De ce? Ioan era mărturisitor, iar Cuvântul trăiește în mărturisitori.

Mărturisitorul este cel care amintește Cuvântul, iar dacă mărturisitorul nu amintește altora Cuvântul, nu mai este mărturisitor… Mărturisitorul „amintește și spune (vestește)” Cuvântul altora.

Mărturia este categoria fundamentală a Evangheliei (în special a Evangheliei după Ioan), dar este și categoria fundamentală a relațiilor umane: dacă un om nu amintește și nu spune (vestește) cuvântul, nu mai există cultură, comunicare, nu mai există nimic…

Această temă a „mărturiei”, care se repetă de patru ori în Prolog, o lăsăm acum de-o parte, pentru că următorul text biblic este în întregime despre mărturie.

Mărturia este cuvântul care trece de la unul la celălalt și fiecare se regăsește în acel cuvânt, îl primește, se îmbogățește cu acel cuvânt, apoi îmbogățește acel cuvânt cu experiența sa și îl transmite altuia… Așadar, cuvântul este locul în care este mărturisită toată experiența umană.

Dar e important un lucru: că mărturia trebuie să fie despre lumină, dar nu ea este lumina. Iar dacă un om este luminat – există multe persoane luminate pe lume – și crede că el este lumina, cu siguranță este în întuneric… Cine crede că-i în lumină, e în întuneric… Luminarea este cu totul altceva: înseamnă a aminti un adevăr pe care nu eu l-am inventat – pentru că cine pretinde că inventează adevărul, înseamnă că spune minciuni – pe care am căutat să-l trăiesc și apoi îl transmit așa cum pot… Și aceasta este calea adevărului! Și-i mereu o căutare constantă prin verificare, prin comuniune și prin comunicare, niciodată încheiată; nu-i pretenția de a spune adevăruri veșnice la care alții trebuie să adere pentru că eu sunt luminat… Înseamnă că mint și înșel.

Mărturia este ceva dificil, iar în limba greacă mărturia se numește „martiriu”, adică omul care dă mărturie își pune viața în joc: viața condamnatului, dacă tu condamni pe cineva, sau viața ta, dacă spui adevărul…

vv. 9-13

9 [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. 10 Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. 11 A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. 12 Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, 13 care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut.

Despre acest Cuvânt, care este „lumină în fiecare om” – pentru că fiecare om, lăsând de o parte cultura, religia, ceea ce crede, caută adevărul și nu se poate minți pe sine – se spune că „nu este recunoscut”: este misterul răului (al păcatului) pe care toți îl experimentăm.

Cum de există adevărul, iar eu nu-l primesc? Ce stă în spatele acestui fapt? Cum de ignor adevărul?

Toată Evanghelia descrie drama raportului cu Cuvântul, cu adevărul pe care nu-l primesc, pe care îl cunosc, dar nu-l recunosc…

„Celor care au primit Cuvântul, le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu”, pentru că omul devine Cuvântul pe care-L ascultă. Cuvântul „modelează” omul, îi dă forma lui, îi dă modul de a gândi, de a lucra (de a se comporta) și-i dă modul de a fi. Așadar, Cuvântul adevărului, al luminii, Cuvântul lui Dumnezeu mă ajută să devin progresiv mai luminos, mai adevărat, mă face să devin ca Dumnezeu; mai mult, însuși Dumnezeu… Pentru că Cuvântul ne transformă. Altfel spus, principiul (începutul) îndumnezeirii omului este Cuvântul… Unul dintre animalele simbol al divinului este papagalul, pentru că are darul cuvântului… Iar omul, prin Cuvântul pe care-L ascultă, devine Dumnezeu; pentru că omul este Cuvântul pe care-L ascultă, pentru că apoi gândește precum Cuvântul pe care L-a ascultat, se comportă după acest Cuvânt și devine la fel ca acest Cuvânt.

v. 14

14 Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

Acest verset este centrul imnului.

Acest Cuvânt care era la Dumnezeu, acest Cuvânt care a creat lumea, acest Cuvânt care este în fiecare om, acest cuvânt vestit (mărturisit) de înțelepții din toate timpurile, de profeți și de Ioan, acest Cuvânt devine (se face) trup.

Cuvântul se face trup, adică se schimbă economia Cuvântului.

Un Cuvânt care devine trup.

Cum poate un Cuvânt să se facă trup?

Omul trăiește prin Cuvânt. Isus este primul care trăiește prin Cuvântul Tatălui și a trăit în trupul Său ființa Lui de fiu, de aceea Isus ne arată adevărul nostru de fii și de frați. Și a venit să ne spună acest adevăr, și nimic mai mult, prin faptul că s-a făcut trup. Și astfel noi începem să trăim trupul nostru – realitatea noastră fizică – în limita, în fragilitatea și în materialitatea lui, în mod divin. Cum adică în mod divin?

Trupul este locul comuniunii mele cu alții. Trupul este începutul vieții mele, căci, dacă nu, eu nu mă nășteam. Trupul – este începutul creșterii mele, dar și al morții mele – va fi locul în care eu voi trăi starea mea de fiu, comuniunea mea cu Tatăl care m-a creat și comuniunea mea cu Tatăl la care mă întorc și comuniunea mea cu frații, fapt care deja este viață veșnică acum, în timp ce trăiesc.

Așadar, a se face trup al Cuvântului – Evanghelia apoi ne va arăta acest Trup al Fiului – nu-i nimic altceva decât faptul că ne revelează nouă calea pentru a deveni Dumnezeu, pentru că iubirea face ca cei doi să fie egali: Dumnezeu s-a făcut trup, iar noi – în trup – devenim Dumnezeu prin ascultarea de acel Trup care este descris în Evanghelie.

Punctul principal (fundamentul) al creștinismului este trupul, nu este ceva fără trup, nu înseamnă a arunca umanitatea sau dorințele omului, ci este trupul, cu nevoile lui, cu limitele și dorințele lui. Acesta este locul în care trăim însăși revelația lui Dumnezeu. O surpriză! Pe noi ne înspăimântă „gândirea slabă”: un Dumnezeu slab, limitat, care este Trup, care moare… Ce fel de Dumnezeu este?

Pentru Ioan, trupul este locul revelației lui Dumnezeu. Cine va fi acest Dumnezeu care este trup la fel ca noi? Toată Evanghelia ne va arăta acest adevăr…

vv. 15-18

15 Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. 16 Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. 17 Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. 18 Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Din nou se vorbește despre Botezătorul, care este mărturisitorul lui Isus, al adevărului. Sărim peste mărturia sa, căci o vom relua în următoarea cateheză, și ne vom opri asupra versetului final.

În final, Ioan spune cu simplitate că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. De fapt, în Biblie avem interzicerea de a ne face chipuri (imagini) ale lui Dumnezeu. Iar prima încercare a omului este aceea de a-și constui un Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Critica lui Feuerbach deja se află în Biblie într-un mod radical: noi mereu ne construim un Dumnezeu după cum vrem noi: este proiectarea dorințelor noastre… De aceea Biblia ne poruncește să nu ne facem niciun chip despre Dumnezeu, pentru că niciun om nu l-a văzut vreodată și niciunul nu-L v-a vedea. Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, iar cuvântul nu îl vezi, ci doar trebuie să-l înțelegi – păstrând mereu o anume distanță – și să-l trăiești.

Apoi, Cuvântul ni-L povestește… Cum poate Cuvântul să ni-L povestească pe Dumnezeu? Ni-l povestește pe Dumnezeu cu viața, adică tu trăiești ca fiu al lui Dumnezeu! Prin urmare, Fiul – care trăiește Cuvântul Tatălui în trupul Său – îmi povestește cine este Tatăl. Și întreaga Evanghelie va fi povestirea despre cine este Dumnezeu-Tatăl -Tatăl Său și Tatăl nostru – prin trăirea, viețuirea Sa în trup a fraternității cu noi.

Așadar, viața lui Isus – în totalitate dăruită fraților – va fi locul în care este povestit Tatăl. În limba greacă „a povesti” este „exegeză” care înseamnă „a scoate afară”. Viața lui Isus scoate afară, expune, explică adevărul cel mai profund al omului: că omul este fiu și frate.

Și așa Îl vedem, în Fiul și în frați, pe acel Tată pe care nimeni nu l-a văzut vreodată. Și astfel, acel Dumnezeu pe care noi toți căutăm să ni-l imaginăm, făcând din El cuierul opiniilor și al aiurelilor noastre, ni se revelează în trup, în umanitate, într-un mod particular de a trăi trupul și umanitatea, într-un mod uman, prin a trăi ca fii și frați… Evanghelia va dezvolta acest discurs…

În loc să dăm multe explicații, am preferat să începem cu citirea Prologului. Înțelegem că este cam greu acest început al textului, dar să reținem că la început este Cuvântul. Cuvântul este comunicare și comuniune, schimb și iubire. Și acest Cuvânt se face trup, se face istorie. Cuvântul trebuie trăit în viața de zi cu zi. Și în acest Cuvânt trăit se joacă destinul omului și destinul lui Dumnezeu.

Texte utile pentru a înțelege și aprofunda temele ascultate

  • Ps. 119
  • Gen. 1-2, dubla povestire a creației;
  • Is. 55, 10 ș.u;
  • Prov. 8, 22-31;
  • Iov 28;
  • Baruh 3 și 4;
  • Isus Sirah 24;
  • Cartea Înțelecpiunii 6-9; ținând cont că Cuvântul și Înțelepciunea sunt Fiul veșnic al Tatălui care devine Fiul omului.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila