Ioan 1,35-51

Ps. 23

Vom aborda chemarea primilor ucenici. Domnul – ca bun păstor – adună discipolii mergând înainte, astfel încât ei să-L urmeze. Tema este urmarea Domnului.

Deja am tratat tema Cuvântului (prima cateheză) și figura Botezătorului, adică tema glasului care mărturisește Cuvântul oferindu-i consistență, făcându-l să existe aici și acum (a doua cateheză). În această cateheză vom sublinia modul în care se transmite Cuvântul de la unul la altul, înfăptuind comunicarea și comuniunea între persoane. Este vorba de nașterea Bisericii, a acelei comunități care primește Cuvântul, experimentează adevărul acestui Cuvânt, îl trăiește și-l transmite.

Se citește Io. 1,35-51

35 În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. 36 Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!”37 Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. 38 Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» – unde locuieşti?” 39 El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. 40 Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. 41 Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – 42 şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”. 43 A doua zi, voia să plece în Galileea şi l-a întâlnit pe Filip. Isus i-a zis: „Urmează-mă!” 44 Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. 45 Filip l-a întâlnit pe Natanael şi i-a zis: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret”. 46 Dar Natanael i-a zis: „Poate fi ceva bun din Nazaret?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi!” 47 Isus l-a văzut pe Natanael venind la el şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie”. 48 Natanael i-a zis: „De unde mă cunoşti?” Isus i-a răspuns şi i-a zis: „Înainte de a te fi chemat Filip, te-am văzut stând sub smochin”. 49 Natanael i-a răspuns: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel”. 50 Isus a răspuns şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Vei vedea lucruri mai mari decât acestea”. 51 Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului”.

Textul are o structură simplă: există cineva, Ioan Botezătorul, care a făcut o descoperire, o spune celor doi discipoli, aceștia merg să verifice dacă spusele Botezătorului sunt adevărate sau nu. Odată ce și ei au experimentat, transmit experiența făcută unei alte persoane. La rândul său, acesta din urmă o transmite alteia și astfel se transmite aceeași experiență, de la unul la altul.

În acest text se arată care este structura fundamentală a credinței dar și a cunoașterii: orice credință (și orice cunoaștere) o primim de la altcineva, apoi verificăm dacă ea corespunde sau nu realității, și odată ce am experimentat-o noi o comunicăm altuia.

Textul este o succesiune de replici scurte (întrebări și răspunsuri) cu Isus sau despre Isus din partea diferitelor personaje. Personajele reprezintă diferitele niveluri de comprehensiune la care fiecare dintre noi poate să ajungă: fiecare pricepe câte ceva și însumând (punând împreună) ideile, rezultă o înțelegere globală a tabloului.

Acum am dori să ne oprim asupra unor cuvinte fundamentale prezente în textul biblic.

Primul cuvânt este „a spune” – împreună cu alte noțiuni asemănătoare cum ar fi: a asculta, a vorbi – care se repetă de 24 de ori. Al doilea cuvânt este „a vedea” care apare de 12 ori. La baza întregului se află „a spune”, adică cineva care-ți dă o veste. Apoi tu mergi să vezi, dar pentru a vedea, trebuie să urmezi indicațiile. Iată al treilea cuvânt: „a urma” care se repetă de 9 ori. „A întâlni sau a afla” apare de 4 ori în text. Apoi avem un cuvânt ciudat, dar drag lui Ioan, „a locui, a sta în casă” care apare de 3 ori și doar o singură dată textul amintește de cuvântul „a căuta”.

Cu aceste cuvinte: a căuta, a afla casă, a urma, a vedea, a spune, se descrie întregul dinamism al omului care se află mereu în căutarea casei sale. Este vorba de nostalgia (dorul) pentru patria sa, după casa în care s-a născut. Și în acest text ni se arată cum ajungem să descoperim această casă.

vv. 35-40

35 În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. 36 Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!”37 Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. 38 Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» – unde locuieşti?” 39 El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. 40 Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru.

Aceasta este prima scenă. Începe cu Botezătorul, cu mărturisitorul care dintotdeauna așteptă; este determinantă așteptarea, căutarea pentru a descoperi adevărul. Și se întâmplă în „ziua următoare”: este a treia zi din Evanghelia după Ioan. Avem în spate veșnicia omului care din veac așteptă adevărul său (adevărul despre el, ca om), apoi există o zi care nu este descrisă și este aceea a primei întâlniri cu Isus, pe care Ioan L-a întâlnit la botez, unde L-a văzut dar nu L-a recunoscut. Și apoi mai există o zi – cea dintâi a Evangheliei – când Ioan mărturisește cine este el însuși (care este identitatea sa). După ce a înțeles cine este el va pricepe experiența acumulată anterior (avută în precedență) și va cunoaște – în a doua zi – cine este Isus și apoi în ziua a treia transmite această experiență-cunoaștere altora.

V-am spus toate acestea pentru a sublinia că, pentru a mărturisi Evanghelia este nevoie de multă prudență. Mai întâi, trebuie să fii un om care într-adevăr „aștepți adevărul” și-l „cauți” (nu poți mărturisi la întâmplare lucrurile care-ți trec prin cap, căci riști să fii un mărturisitor rău sau fals); deci, să fii un om care într-adevăr caută. În al doilea rând, este nevoie ca mărturisitorul deja să fii experimentat lucrurile de care vorbește. Privind la Botezătorul, observăm că el, în timp ce experimentează… nu înțelege, trece o altă zi, deoarece mai întâi trebuie să înțeleagă cine este el. Și doar în ziua următoare înțelegi cine este El (Isus). Apoi în „ziua următoare” – după ce ai înțeles cine este EL – și după ce ai pus bine în sufletul tău această experiență (și această zi, adică această înțelegere corectă a ceea ce ai experimentat, poate dura un interval lung de timp), o comunici, o transmiți altora.

Și este nevoie de timp să transmiți experiența întâlnirii cu Isus: mai întâi trebuie să înțelegi și înainte de a înțelege, trebuie să experimentezi… și înainte să experimentezi, este nevoie să cauți și să te cunoști bine.

Deci cu puține cuvinte este descrisă „ziua după„, care este „a treia zi„, indicând întregul drum necesar pentru a ajunge la mărturisirea lui Isus. Altfel mărturia este ceva care nu funcționează.

Și Ioan era încă acolo, unde se afla cu o zi înainte și cu două zile înainte și cu trei zile înainte… în timp ce L-a botezat pe Isus. Și era acolo de mulți ani în așteptare.

Și de această dată ni se prezintă doi discipoli ai Botezătorului și Isus care se reîntoarce în acel loc al botezului. Iată că Isus trece, merge, începe în acest loc călătoria Sa: începe dincolo de Iordan și străbate întregul drum către pământul făgăduinței.

Ioan îl privește și spune ceea ce el a descoperit: „Iată mielul lui Dumnezeu”. În sfârșit Botezătorul zice, spune ceva: indică discipolilor săi pe Mesia.

Ne oprim asupra cuvântului „zice”. Ioan este un om care zice. Cuvântul „a zice” derivă de la deito, care înseamnă a arăta, a indica. Este o noțiune asemănătoare termenului „cuvânt” care înseamnă a arunca afară.

Ce face un om care vorbește? Arată altora cum este înlăuntru, îndepărtează voalul, revelează, descoperă adevărul. Când omul vorbește, „aruncă afară” (exprimă) ceea ce are înăuntru. Dacă înăuntru are nimicul, acest om aruncă afară nimicul și vorbirea sa devine o capcană (o cursă întinsă), o minciună și îl face pe ascultător să cadă în abis.

Dacă Dumnezeu prin Cuvânt a făcut lumea, omul, prin cuvântul său creează întreaga istorie și cultură. Dar trebuie să fie un cuvânt care într-adevăr indică o experiență, o realitate, un adevăr pe care tu, ca om, l-ai cunoscut; ba mai mult, care te indică și te aruncă pe tine din interiorul tău în altul și te expune, adică tu devii martor al acestui adevăr. Pentru că dacă nu este așa, „a zice” se numește minciună. Și minciuna este delictul cel mai grav care există. Cel mai grav! Deoarece, cu ajutorul cuvântului se face totul și totul vine la existență, dar prin minciună totul se reîntoarce în nimic. Nu mai există o relație adevărată între persoane; nu mai este încredere, comuniune, ci este dezbinare, rivalitate, luptă, experimentăm mereu dominarea din partea celor mai răi, și avem distrugerea relațiilor și a obiectului (realității) care mediază relațiile, adică lumea.

Deci este important „a zice”. De „a zice” depinde „existența omului”. Știți că în Geneză nu se spune despre om cărei specii îi aparține, însă, fiecărui animal i se precizează specia. Omul aparține speciei Cuvântului pe care-l ascultă. Este ca Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Cuvânt. Și dacă omul transmite adevărul, atunci colaborează la creație, devine ca Dumnezeu care este iubire, comuniune, dar de Sine. Dacă în schimb spune minciuni, iată că distruge creația, distrugându-se pe sine și pe alții.

Prin urmare, la originea oricărei experiențe se află acest „a zice”. Gândiți-vă ce ar fi un prunc în procesul educațional, dacă voi nu i-ați spuneți nimic? Toate raporturile dintre persoane se bazează pe „a zice”. Toate afacerile se bazează pe „a zice”, pe încredere. Întreaga știință este construită pe „a zice”, omul sperând ca descoperirile științifice să corespundă realității.

Mărturia pornește întotdeauna de la un „a zice”, de la un „a zice” care provine însă, din ziua următoare, și mai înainte era o altă zi și încă una și încă una. Este vorba despre un „a zice” care se află la finalul experienței. Și ce zici? Spui experiența pe care tu ai avut-o… Această descoperire că Isus este „mielul lui Dumnezeu”.

Expresia „mielul lui Dumnezeu” am explicat-o în cateheza precedentă, este cel care poartă – duce – pe umerii Săi răul lumii, este Cel care eliberează omul.

Cuvântului „a zice” îi corespunde „a auzi”: dacă un cuvânt este spus, dar nu este ascultat, este pronunțat degeaba, deci nu există. Cuvântul este ca o sămânță, iar urechea este ca pântecele matern care o primește, la fel ca pământul. Discipolul este cel care ascultă Cuvântul.

Și ce ți se întâmplă atunci când asculți? Înțelegi cuvântul. Dacă totul merge bine, cuvântul dă informații inteligenței tale. Dacă informațiile primite sunt adevărate și te interesează, atunci le iubești. Deci Cuvântul informează nu numai inteligența, ci și iubirea și voința. Și apoi acționezi. Cuvântul informează comportamentul, acțiunea ta.

Prin urmare, din ascultare omul primește totul: inteligența, voința și acțiunea sa. Deci, Cuvântul ne determină (ne formează) în întregime. Devenim Cuvântul pe care-l ascultăm. Și discipolii ascultă acest Cuvânt.

Al doilea cuvânt fundamental este „a asculta”. Fără ascultare nu există nimic. Aspectul principal al ascultării – și poate părea ciudat – este tăcerea, liniștea. Dacă am în interior (pe suflet) multe alte cuvinte, în inima mea nu mai intră nimic. Prima condiție pentru a putea turna ceva într-o sticlă este ca ea să fie goală, dacă nu, nu poți turna ceva.

A treia expresie: „L-au urmat pe Isus”. „A urma” este un cuvânt fundamental, căci omul întotdeauna urmează modelul ales, un învățător, pe care-l imită, îl urmează, îl urmărește (persecută) până când îl depășește și devine și el învățător mai bun decât învățătorul său. Acesta este modelul pe care-l avem între noi, oamenii.

Este necesar să avem buni învățători, să-i ajungem din urmă, să-i depășim și așa, să devenim noi învățători. Această emulație (rivalitate) competitivitate, imitare… este baza culturii noastre. Și care este rezultatul acestui tip de imitație? Este faptul că devenim rivali unii altora, pentru că trebuie să fim buni și să urmăm învățătorul, acela care este mai bun.

Dar când omul ajunge la un anumit nivel devine rivalul învățătorului. De fapt această formă de imitație are ca motor, ca suflet, invidia. Și această imitație este poarta prin care intră moartea în viața noastră și în lume. Deci nu trebuie să imităm în acest fel. Isus ne propune să nu imităm dorințele nimănui. Dacă cineva te lovește, tu nu-l lovi. „Nu dori” este marea poruncă. Adică a nu avea dorințele altuia, ci să ai o altă dorință. Să ai dorința Tatălui, care are dorințe foarte diferite de ale oamenilor, fiindcă nu invidiază pe nimeni, îi iubește pe toți și este dorință de comunicare, de comuniune, de dar, de iertare. Deci ne schimbă modelul dorințelor.

A-l urma pe Isus înseamnă a-L urma pe păstorul vieții, la fel ca păstorul din Psalmul citit la începutul catehezei. A urma alte modele, care sunt modelele competitivității, ale invidiei și rivalității înseamnă să ai ca păstor moartea. Deci este important ceea ce urmăm, adică modelul. Și modelul îl primim de la Cuvântul pe care-l ascultăm. Și Evanghelia ne prezintă acel Model care vrea să ne elibereze de modelele minciunii, care ne fură umanitate.

Opusul Psalmului 23 – citit la început – este Ps. 48 unde se spune că păstorul celor îndreptați înspre o anumită direcție… este moartea.

Isus văzând că este urmat, nu spune că este mulțumit pentru că are discipoli și din acest motiv El ar fi un bun învățător. Isus îi întreabă: „Ce căutați?„.

Întrebarea fundamentală este: „Ce cauți?”. Trebuie să fii conștient de ceea ce cauți. Pentru că până la urmă, în viață tu afli ceea ce cauți, în cazul în care cauți.

„A căuta” indică ceva: omul caută ceva ce nu are. Căutarea este specifică omului care e creat pentru „ceva mai mult” pe care încă nu îl are. Omul întotdeauna caută „mai mult”. Niciodată nu este mulțumit. Este făcut pentru infinit. Omul este dorință și dorința care este în el, caută. Este important să știm ce căutăm, care este dorința noastră.

Fiecare acțiune de-a noastră este mișcată de faptul că noi căutăm ceva (cu excepția momentelor în care fugim de ceva: atunci nu săvârșim o acțiune, ci o reacție, o fugă). De obicei comportamentul nostru nu este o acțiune, ci o fugă: o reacție și nu o acțiune. Însă în cazul în care o persoană acționează pozitiv, de ce acționează, ce caută?

Punând această întrebare, Isus îi provoacă. Nu înseamnă că-L interesează pe Isus motivul pentru care cei doi îl urmează. Întrebarea lui Isus este pedagogică, îi ajută pe discipoli să-și clarifice lor înșiși care este motivul pentru care-L urmează. Ce caută în viața lor? Aceasta este întrebarea pusă fiecăruia dintre noi. Ce caut? Spre ce și spre cine se îndreaptă inteligența, afectivitatea și inima mea?

La nivelul muncii și al raporturilor să ne întrebăm: ce căutăm? Căutați să vedeți dacă ceea ce faceți corespunde cu ceea ce într-adevăr căutați. Nefericirea noastră constă tocmai în această distanță între ceea ce căutăm în mod autentic și ceea ce, de fapt, facem în realitate. Și nu este tocmai ceea ce căutăm. Deci e important să știm ce căutăm.

Răspunsul celor doi este: „Rabbi”, care înseamnă Învățătorule, „Unde locuiești?”. Prin urmare, răspunsul lor este o întrebare. „Unde locuiești?”.

Cuvântul „a locui” se repetă foarte des în Ev. după Ioan. Pentru om, locuința, casa nu are rolul pe care vizuina îl ocupă în viața animalelor, adică de refugiu sau apărare, protejare. Casa este locul relațiilor, al vieții umane, al intimității și afectivității. „Unde locuiești” înseamnă cine ești, identitatea ta; înseamnă de unde vii și unde mergi; care este lumea ta, acea lume adevărată interioară care te-a definit (construit) și pe care tu însuși o construiești. E important să știi. Ei întreabă Cuvântul. Știm că Isus este Cuvântul devenit trup. „Unde locuiești? Unde e casa ta? Care este modul tău de a trăi? Cine ești în realitate, în raporturile tale cu alții?” Aceste aspecte ne interesează pe noi.

Și în prima întrebare de la începutul Evangheliei, Isus întreabă: „Ce cauți?”. Este prima dată când Isus vorbește în Ev. după Ioan și ne întreabă: „Ce cauți?”.

Și primul răspuns/întrebare a omului este „Unde locuiești?”. A întreba pe cineva unde locuiește înseamnă că și tu vrei să stai în aceeași casă împreună cu el. Să construiești împreună cu el o casă. De fapt, noi găzduim, oferim o casă Cuvântului, ascultându-l și astfel Cuvântul vine să locuiască în noi. Și prin Cuvântul ascultat noi înșine locuim în Dumnezeu, pentru că noi devenim Cuvântul pe care-L ascultăm. Devenim fii și astfel locuim în Tatăl. Aceasta este interpretarea întrebării puse la început: „Unde locuiești?”.

Într-o altă interpretare, cineva schimba întrebarea în „Cine ești?”. Prin urmare, întrebarea „Ce căutați?” evoluează în așa măsură, încât la finalul Ev. Isus va întreba „Pe cine cauți?„. „Pe cine căutați?” îi va întreba în grădină pe cei care vin să-L aresteze și „Pe cine cauți?” o va întreba pe Magdalena, după înviere. Se face trecerea de la a căuta ceva, la a căuta pe cineva; se trece de la a căuta ceva, la conștiința că noi nu căutăm ceva, ci pe cineva.

Răspunsul lui Isus este: „Veniți” și „veți vedea”, la viitor. Mai întâi veniți. Dacă nu te miști, nu știi, nu cunoști. Evanghelia va fi un parcurs, o călătorie. Prin urmare, ne invită să venim, să mergem spre o persoană. Ca și cum a urma o persoană indică ceva precis. De ce o urmez? O urmez pentru că o iubesc și mă interesează. Și de ce mergi după ea? Pentru a sta cu această persoană.

Apoi, avem cuvântul „veți vedea”. Verbul a vedea în acest text se repetă de 12 ori. În Ioan este un cuvânt important, deoarece el subliniază că există două moduri de a vedea (a privi), la fel cum există două moduri de a asculta (a auzi). Putem auzi zgomote fără sens sau să ascultăm Cuvântul care dă lumină vieții noastre. La fel se poate vedea, dar există și un „a vedea” mai profund: a vedea cu ochii inimii. La ce folosește ochiul?

Ochiul în sine – dacă nu are vederea slăbită – te conduce în afara ta, în altul și-l conduce pe celălalt în tine. Ochiul este tocmai ușa inimii. Și ochiul merge acolo unde merge inima ta, te aruncă afară, te proiectează către ceilalți prin dorință și apoi alții intră în tine. Și este un a vedea (a privi) invizibilul. Este adevărat că, în Ioan, credința va fi un a vedea, adică viziunea/credința este împlinită numai prin a vedea (prin privire). Este privirea iluminatului, al aceluia care a înțeles Cuvântul prezent în fiecare realitate: el vede realitatea în mod diferit.

Ați experimentat cum același copil poate fi privit în tramvai, de o persoană care este deranjată de acest prunc sau de către mama sa? Și totuși este vorba despre același copil. O femeie îl privește într-un mod, cealaltă în altul. Două moduri diferite de a vedea. La urmă, a vedea (a privi) înseamnă a iubi sau a detesta: a judeca (a condamna) sau a primi.

Acel „veniți” – la fel ca alte expresii care se repetă în Ev. la imperativ – este o poruncă. De fapt, ar fi bine să considerăm aceste porunci ca o invitație, ca o cerere pe care Isus ne-o adresează. Dumnezeu nu este un fel de tiran care ne poruncește, ci este un Dumnezeu cerșetor, care cere. Iată, El care vine, cere ca și tu, ca și noi să venim, să mergem înspre El. Ne cere acest lucru pentru că noi avem nevoie, dar El ne cere ca și cum ar avea o nevoie mai mare decât a noastră să ne întâlnească… „Vă rog, veniți”.

„Au venit, au văzut și au locuit”. Cu aceste cuvinte simple se exprimă experiența lor… A veni, a vedea și a locui împreună. Este ceea ce Ev. vrea să facă cu noi prin Cuvânt. Vrea să ne determine să mergem într-o anume direcție, în direcția Fiului care ne face frați și ne dă identitatea noastră de fii și de oameni. Să vedem aceasta și să construim împreună casa. Este definită – în aceste trei cuvinte – întreaga experiență pe care Ev. o planifică încă de la început și care va fi rezultatul final.

„Era ora a X-a”, adică orele 16.00, momentul în care se întrerupe munca și omul începe să se odihnească. În sfârșit, este ora odihnei. Și se odihnesc împreună, locuiesc împreună și se bucură de rodul muncii. Aceasta este experiența primilor discipoli.

Ce experiență au avut? L-au auzit pe Botezătorul care le-a spus: „Acesta este mielul lui Dumnezeu” care biruie răul lumii. Și ei au zis: căutăm să vedem dacă e adevărat. Să mergem să vedem. Îl urmează pe Isus. Îl întreabă. El le spune să vină și să vadă. Ei merg, văd și locuiesc. Și au aceeași experiență cu a Botezătorului.

Și cineva care a avut o experiență, nu poate să nu o comunice altora. Pentru că o persoană spune ceea ce are înăuntru. Dacă experiența o interesează, o are înăuntru și îi place, nu poate să nu o comunice persoanelor pe care le iubește, adică fraților.

vv. 41-45

41 Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – 42 şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”. 43 A doua zi, voia să plece în Galileea şi l-a întâlnit pe Filip. Isus i-a zis: „Urmează-mă!” 44 Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. 45 Filip l-a întâlnit pe Natanael şi i-a zis: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret”.

Este un lanț care se transmite, o contagiere, un fel de foc care se extinde și aceeași lumină trece de la unul la altul. Andrei este fratele lui Simon și imediat… el merge să-l întâlnească pe fratele său.

Cine întâlnește Fiul și locuiește cu Tatăl, merge să-l întâlnească pe fratele său. Tocmai prin faptul că mergi să-ți întâlnești fratele, tu întărești că I-ai întâlnit pe Fiul și pe Tatăl. E adevărat că l-ai întâlnit pe Fiul, dar numai dacă mergi să-l vestești fratelui.

Și-i spune: „L-am întâlnit pe Mesia”. Andrei a înțeles cine este Isus: Mesia, mielul lui Dumnezeu, Cel care ne eliberează de rău. Și astfel îl conduce pe fratele său la Isus. Îl conduce, pentru că probabil nu credea. Mai mult, cu siguranță nu credea. În mod normal și pe bună dreptate, noi suntem necredincioși înaintea oricărei mărturii, pentru că nu stă scris că trebuie să credem mărturiilor. Însă, dacă persoana este demnă de încredere, tu zici: „Mergem să vedem dacă este adevărată această mărturie”. Trebuie să verifici. Îi dai o anumită încredere celui care ți-a adus mărturia, pentru că nu vrea să te înșele, pentru că este fratele tău. Totuși mergi să verifici să vezi dacă nu cumva a înnebunit și atunci va trebui să-l tratezi, pentru că este fratele tău; sau totuși este ceva interesant „Să mergem”. Deci Petru merge…

Și Isus îl privește fix. Este o întâlnire a privirilor și-i spune numele. Îi spune două nume: „Tu ești Simon, te vei numi chefas”. Fiecare dintre noi are două nume. Primul este numele cu care ceilalți ne strigă/cheamă, iar celălalt este un nume profund, care împlinește adevărul nostru, pe care numai Dumnezeu îl cunoaște și pe care și noi ar trebui să învățăm să-l cunoaștem.

Și „care este numele meu?”. Care este numele fiecăruia dintre noi? Omul este în căutarea continuă a numelui său adevărat. Numele înseamnă identitatea, adică cine sunt eu. Identitatea fiecăruia dintre noi ne-o zice Altul, dar nu altul cu „a” mic, că astfel am depinde de toți ceilalți; ne-o spune Altul care ne iubește și ne cheamă la viață și ne iubește cu o iubire veșnică. Acesta ne spune numele. Cu alte cuvinte: identitatea mea este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, o iubire care mă face fiu și frate al altora. Aceasta este identitatea mea.

Noul nume a lui Petru este chefas și înseamnă piatră. Dar și această identitate este ambiguă, deoarece piatra înseamnă două lucruri: mai întâi înseamnă căpos (ai un cap dur, ca piatra). Petru este într-adevăr „un cap dur de piatră” căci în întreaga Evanghelie nu înțelege nimic. Însă piatra este și atributul (calitatea, însușirea) lui Dumnezeu: fidelitate, stâncă, stabilitate. Petru este (însumează) ambele lucruri: își va da seama că nu înțelege, ba mai mult, că trădează… Și tocmai neînțelegând și trădând, înțelege lucrul fundamental: că Domnul îi rămâne fidel. Atunci pricepe numele său și devine piatră, stânca pe care va fi construită Biserica, devine fundamentul credinței. Nu pentru că este bun, sfânt, nu pentru că a înțeles, ci tocmai pentru că nu a înțeles și pentru că a trădat și astfel a experimentat un lucru: stabilitatea iubirii divine care-l întemeiază. Și astfel chefas este numele său.

Și în ziua următoare merg împreună spre Galileea și-l întâlnesc pe Filip. Unii consideră că este unul dintre primii doi discipoli ai lui Ioan, care au mers după Isus: unul a fost Andrei; despre celălalt, unii spun că este Ioan evanghelistul, alții spun că este Filip care, chemat fiind de Domnul zice: „Îmi este frică, eu merg acasă la mine”. Și s-a dus în Galileea. Astfel Andrei merge după el, pentru a-i mărturisi din nou și pentru a-l convinge. Și însuși Isus îl invită să-L urmeze și să nu amâne (tergiverseze) prea mult. Și Filip, la rândul său merge la Natanael și îi spune: „am întâlnit”. Este un cuvânt care se repetă. De fapt, „a afla” și „a descoperi” înseamnă același lucru. Este cuvântul care-i corespunde căutării: cine caută află, întâlnește.

Este minunat că același cuvânt desemnează atât a afla, cât și a întâlni. A afla se referă la „un lucru”. Însă a întâlni o persoană este altceva: „o afli atunci când ea ți se descoperă”. Adică a întâlni întotdeauna este un har, un dar pe care celălalt ți-l face.

vv. 46-51

46 Dar Natanael i-a zis: „Poate fi ceva bun din Nazaret?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi!” 47 Isus l-a văzut pe Natanael venind la el şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie”. 48 Natanael i-a zis: „De unde mă cunoşti?” Isus i-a răspuns şi i-a zis: „Înainte de a te fi chemat Filip, te-am văzut stând sub smochin”. 49 Natanael i-a răspuns: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel”. 50 Isus a răspuns şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Vei vedea lucruri mai mari decât acestea”. 51 Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului”.

Îi spun despre descoperire, faptul că Isus din Nazaret – acel om egal cu toți oamenii – este Cel despre care vorbesc Moise și profeții, adică întreaga Scriptură.

Și Natanael – care este un studios al Scripturii – spune două lucruri: mai întâi, consideră că de la Nazaret nu vine nimic bun; apoi, se întreabă cum poate un om, tocmai din Nazaret, să fie Acela despre care întreaga Scriptură vorbește? Deci Natanael este un om care are dubiile (îndoielile) și perplexitățile sale… de altfel, este normal să fie așa. Și ce-i răspunde Filip? Lasă-ți de-o parte prejudecățile: vino și vezi și după aceea, judecă tu cu mintea ta.

Pentru a avea acces la încredere este nevoie să depășești prejudecățile, diferitele sclavii și frici. Pentru a avea încredere și a căuta adevărul este nevoie ca mai întâi să fii liber. Dacă nu, rămâi blocat de fricile tale.

Filip a câștigat experiență: de fapt, el repetă ceea ce a spus Isus. Filip însuși a experimentat că trebuie „să mergi și să vezi”. De fapt îi spune: vino și vezi. Deci să nu ne oprim la prejudecăți: „Ce poate veni bun din Nazaret? Și acesta este ca toți”. Bine. E la fel ca toți, dar vino și vezi Cine și ce este. Că Isus este în toți.

Acest „vino și vezi” este un program de viață… Isus îi spune: „Iată un adevărat israelit în care nu este prefăcătorie”. Celălalt întreabă „Cum mă cunoști?” Isus îi răspunde că l-a văzut când stătea sub smochin.

Smochinul reprezintă pomul legii, locul în care se cunoaște binele și nenorocirea. Eu te-am cunoscut, în timp ce tu studiai legea. Tu ești unul care cauți legea, o studiezi și cauți să o trăiești.

În Ioan apare des acest aspect al lui Isus, care cunoaște fără ca cineva să-i fi spus ceva. Isus este cel care te cunoaște în interior. Și Natanael are o revelație interioară: înțelege că-L are în față pe Fiul lui Dumnezeu, Regele lui Israel. Nu ni se spune cum, ci ni se transmite numai faptul întâmplat, realitatea.

Isus îl întreabă: „Tu crezi, pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin? Vei vedea lucruri mai mari”. În următoarea cateheză vom vedea care sunt aceste „lucruri mai mari”. Va fi darul vinului la Cana Galileii: lucrul cel mai mare pe care Dumnezeu l-a făcut, este faptul că a dăruit vinul.

Ce vei vedea? Anticipând lucrurile, Isus îi spune că va vedea „cerul deschis”. Cerul este Dumnezeu. Și este „deschis”, deci, nu mai este ceva închis pământului. Și vei vedea „îngerii lui Dumnezeu coborând și urcând deasupra Fiului Omului”.

„Fiului Omului” este numele pe care Isus îl va folosi mereu pentru a se indica pe Sine: îl preferă. Este un nume ambiguu și nu știm bine ce înseamnă, dar în acest loc însemnătatea este clară: este Acela peste care se deschide cerul și omul intră în deplină comuniune cu Dumnezeu. Și este Omul în care se petrece căsătoria dintre omenire și divinitate și este Omul care deschide tuturor „vinul”, adică bucuria, sărbătoarea nunții.

Am văzut trecerea Cuvântului de la modul în care L-a primit primul mărturisitor – Botezătorul, vocea sa – la felul în care îl transmit discipolii, de la unul, la celălalt. Și acest text ni se adresează nouă, cititorilor. Cum facem să „intrăm” în Evanghelie, s-o citim? Vom pătrunde după exemplul primilor discipoli, încercând să răspundem întrebării: „Ce cauți”? Adică ne vom apropia de Evanghelie, întrebându-ne ce căutăm.

Noi vrem să căutăm unde locuiește adevărul, lumina, viața și fericirea. Bine! Atunci ne invită: „Vino și vezi”, însă mișcă-te și apoi controlează bine dacă este adevărat. „Ei au mers, au văzut și au locuit”. Și odată ce ai descoperit, o transmiți altuia și altuia și… fiecare experimentează în mod personal întâlnirea cu Isus. Mărturia nu este numai un lanț în care avem primul inel – care este legat de adevăr și celelalte inele sunt legate de celălalt inel, de dinaintea fiecăruia – ci fiecare experimentează la rândul său experiența pe care a făcut-o primul inel. Noi nu credem numai pentru că alții ne-au spus.

Da. Alții mi-au vestit Cuvântul, căci altfel eu nu L-aș cunoaște, dar alții mi-au spus, iar eu am mers să văd. Și am văzut că este adevărat. Ar fi ca și cum cineva mi-ar spune: „Vezi că este organizat un ospăț pentru tine la o distanță de 10 metri, iar eu stau pe loc înfometat”. Celălalt mi-a spus… Dacă este adevărat, mănânc, dar eu sunt cel care mănânc. Și după ce m-am săturat îi spun altuia: vezi că și pentru tine este un ospăț. Deci cuvântul este indispensabil, dar experiența este personală. Cuvântul altuia mă conduce, experiența este personală și când am avut-o, o transmit altora. Și aceasta ar trebui să fie dinamica fiecărei comunicări între noi.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian