Ioan 11,1-16

Eu-sunt învierea și viața: cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi.

Reînsuflețirea cadavrului lui Lazăr este semnul învierii care are loc în Marta și-n Maria: ele cred că nu moartea are ultimul cuvânt, ci Dumnezeul iubirii, care dă viața. Cine cunoaște această iubire trăiește deja acum viața veșnică. Ea nu se întrerupe odată cu moartea biologică, ci se împlinește în iubirea de zi cu zi, care știe să-și dea viața până la capăt. Iar Dumnezeu este iubire, capăt fără capăt, izvorul a toate și sfârșitul fără de sfârșit.

Ps. 16 (15)

Încă de la început, tradiția a citit acest psalm raportându-l la Isus și la învierea Sa. Versetele evanghelice sunt o anticipație a învierii lui Isus, o prezentare a lui Isus ca fiind înviere și viață, pornind de la episodul învierii lui Lazăr

Psalmistul începe cu afirmația: „Zis-am Domnului: Domnul meu ești Tu”.

Credința în înviere, în Israel, s-a născut în timpuri recente, dar nu în baza speculațiilor filozofice sau a teoriilor despre nemurirea sufletului, ci din următoarea experiență: „Tu, o, Dumnezeule, ești Dumnezeul meu”… Tu ești al meu, iar eu sunt al Tău… Noi suntem aliați, iar dacă sunt al Tău, înseamnă că Tu trebuie să ai grijă de mine… Prietenul nu-și uită niciodată prietenul.

În Israel, credința în înviere s-a născut din experiența prieteniei cu Dumnezeu.

A-i spune unuia „Te iubesc” înseamnă „Tu nu vei muri”… Și Dumnezeu ne spune nouă că ne iubește! Prin urmare, credința în înviere nu se naște din deduceri filozofice, ci din experiența cea mai tare a apartenenței (aparținerii) la Dumnezeul vieții care este mereu credincios. Așadar, fidelitatea Sa niciodată nu se poate sfârși…

Învierea este această experiență, după cum vom vedea în pilda învierii lui Lazăr. Versetele nu ne vorbesc atât de învierea lui Lazăr, ci de faptul că această înviere este semnul unei alte realități, e „semnul” acelei vieți veșnice pe care o trăim deja acum și pe care moartea nu o întrerupe; al acelei vieți veșnice care este prietenia cu Dumnezeu, care ne ajută să trăim o viață liberă de ipoteca morții, pentru că deja acum trăim acest raport cu El și cu frații, care deja este dincolo de moarte, un raport de iubire…

Textul asupra căruia ne vom opri ar putea fi greu de înțeles, pentru că orizontul culturii noastre este limitat numai la viața de pe pământ… Moartea este înlăturată din societatea noastră… Pe de altă parte, conștiința morții este principiul culturii. Omul nu este „natură”, ci este „cultură”. De ce? Pentru că, fiind conștient că va muri, întreaga sa știință și toată puterea sa le investește în direcția sporirii vieții sale pentru a amâna moartea… Pe bună dreptate! Dar pentru că omul nu reușește să amâne moartea, caută să o înlăture, fapt care este grav… sau să o interpreteze…

Dacă suntem atenți, notăm că toate științele, toate filozofiile, toate religiile nu au decât această problemă fundamentală a omului: ultima sa limită, moartea, de care omul este conștient…

Mai înainte de a citi versetele, oferim o introducere pentru a le înțelege mai bine.

Ultima lucrare a lui Isus a fost cea de a ne deschide ochii ca să vedem realitatea – luminarea orbului – iar apoi ne-a arătat omul nou, liber, după chipul lui Dumnezeu. În versetele noastre Isus vrea să ne deschidă ochii înaintea realității în fața căreia toți închidem ochii, acea realitate care ne ipotechează viața și pe care toți o cunoaștem.

Până când nu privim în ochi realitatea morții, care știm că va urma, nu știm pentru ce trăim. Întreaga noastră viață este o încercare de a ne apăra pentru a nu muri. Dar astfel „diavolul ne ține sclavii fricii de moarte pe timpul întregii vieți” (Evr. 2, 14)… Trăim mereu în „șah”: fiecare mutare, mișcare de-a noastră, este dictată de frică, de felul în care am putea evita să ajungem în moarte, loc în care știm că vom ajunge… Așadar, jucăm un șah știind deja că vom lua „mat”, vom pierde…

Omul e singura ființă conștientă că va muri, că este muritoare, își cunoaște limita. Tocmai din această cauză este „umană”, știe că este „de pus sub pământ”, știe că se întoarce în pământ, adică este conștientă de limita sa.

Întreaga cultură este o mașină a „nemuririi”, sau cel puțin așa ar vrea să fie, strălucitoare și impunătoare, dar și absurdă și neputincioasă, căci știe că până la urmă pierde…

Isus, ce vine să facă pe pământ?

A ne salva de moarte este dorința noastră cea mai profundă: avem dorința după o viață plină, nemuritoare. Și totuși, știm că nu-i posibil să fim mântuiți de moarte. Și vom vedea că Isus nu ne mântuiește (nu ne scapă) de moarte… Căci și pe Lazăr îl lasă să moară… Isus ne mântuiește în și din moarte!

Ceea ce i se va întâmpla și lui Lazăr – învierea – nu-i o adevărată minune, ci este numai „semnul”… La fel, adevărata minune nu constă în faptul că orbul vede, pentru că el este numai „semnul”. Adevărata minune constă în faptul că noi reușim să fim liberi și să vedem ce sens are viața noastră…

Adevărata minune nu are loc în Lazăr care iese din mormânt, ci are loc în Marta și în Maria, care au credință și cred în Domnul și sunt în comuniune cu Domnul, cu El, care este învierea și viața…

Ce vrea să ne dea Domnul prin această minune? Nu o rețetă ieftină pentru a evita moartea – noi suntem limitați, căci, dacă nu, nu am exista – ci vrea să ne dea un mod nou de a trăi limitele noastre, inclusiv ultima limită: moartea.

Limita nu-i negarea mea, ci limita mea este locul în care eu pot intra în relație cu alții și cu Altul, cu „A” mare.

Așadar, Isus ne învață să trăim limita ca loc de comuniune, iar limita ultimă să o trăim ca locul ultim al comuniunii definitive cu Domnul…

Dacă viața nu ar fi așa, înseamnă că Dumnezeu ar fi persoana cea mai detestabilă din lume, deoarece a creat omul – dotat cu conștiință, cu inteligență, cu dorința după viață și iubire – numai pentru a-l rândui morții… Un astfel de tată ar trebui imediat denunțat ca fiind cel mai rău tată din lume… Sau ar fi precum un inginer sadic, care sapă galerii, dar face tunelurile fără ieșire… Dacă noi credem că moartea este ultimul cuvânt, înseamnă că suntem convinși că Dumnezeu este exact așa (sadic, detestabil)… Dar un astfel de Dumnezeu ar fi satana… Și aceasta este opinia pe care noi o avem despre Dumnezeu, despre om și despre viață… Dar este o mare înșelăciune…

Și până când nu deschidem ochii asupra adevărului morții, nu înțelegem ce sens are viața… Pentru că ori trăim viața prezentă numai pentru a îndepărta sau a amâna moartea știind că oricum vom pierde, ori o trăim încă de pe acum ca loc de comuniune cu Tatăl și cu frații, și atunci viața noastră devine încă de acum viață veșnică, adică ni se schimbă calitatea vieții. Altfel spus, marea înșelăciune are legătură cu felul în care noi percepem moartea…

Din această cauză Isus a înfăptuit mai întâi luminarea orbului, care devine liber înaintea realității pentru că o vede, deci, știe cum să se miște…

Să-i cerem Domnului să deschidă ochii noștri înaintea realității morții, ca să pricepem că ne privește pe toți, deși noi facem tot posibilul să o uităm (negăm)… Să ne ajute Domnul să înțelegem că moartea nu-i ipoteca existenței noastre, ci este ceva divin, este chiar locul în care se arată gloria… Moartea este punctul de sosire al existenței, și nu distrugerea ei…

Păcatul ne face să simțim moartea ca fiind distrugerea existenței…

Se citește Io. 11, 1-16

1 Era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei și al Martei, sora ei. 2 Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă și îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. 3 Așadar, surorile au trimis să i se spună: „Doamne, iată, cel pe care-l iubești este bolnav!” 4 Când a auzit Isus, a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. 5 Deși Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr, 6 când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care se afla. 7 Abia după aceea, le-a spus discipolilor: „Să mergem din nou în Iudeea!” 8 Discipolii i-au spus: „Rabbi, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre și tu mergi iarăși acolo?” 9 Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi. 10 Însă, dacă cineva umblă în timpul nopții, se împiedică pentru că lumina nu este în el”. 11 După ce a spus acestea, a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. 12 Atunci discipolii i-au zis: „Doamne, dacă doarme, va fi salvat!” 13 De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre somnul obișnuit. 14 Așadar, Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit 15 și mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeți. Dar să mergem la el!” 16 Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalți discipoli: „Să mergem și noi ca să murim cu el!”

În această cateheză ne vom opri numai asupra acestor versete, urmând apoi să explicăm restul pericopei.

Am spus că ne aflăm în centrul făgăduinței lui Dumnezeu, cea de a da viața: „Când voi deschide mormintele voastre veți cunoaște cine sunt Eu”. Acesta este centrul credinței creștine: Isus a înviat, iar în El am înviat și noi!

Atunci când Pavel vestea la Atena învierea lui Isus, ei i-au răspuns că-L vor asculta altă dată… Înainte, atenienii credeau că învierea – în limba greacă, anastasis – ar fi o zeiță, soția lui Isus… Erau interesați să afle despre noi divinități, la fel ca noi… Dar când au înțeles că Pavel nu vorbea de două noi divinități, ci de un om care învie, i-au spus lui Pavel: „Nu ne interesează”… Și în timpul procesului, când Pavel a vorbit despre înviere înaintea lui Festus, acesta din urmă i-a spus: „Prea multă carte te-a înnebunit”…

Învierea este marea dorință a omului, este dorința după viață… Dar, la fel ca în cazul tuturor dorințelor mai mari, omul nu crede că le poate realiza, dintr-un simplu motiv: pentru faptul că dorințele noastre cele mai adevărate suntem incapabili să le realizăm… Obiectul dorinței este darul, nu lucrurile pe care le facem noi! Lucrurile pe care omul reușește să le facă nici nu le dorește prea mult, ci le face numai pentru că trebuie făcute… În schimb, lucrurile fundamentale nu sunt „de făcut”, ci sunt „un dar” (omul poate doar să le primească), la fel ca toate relațiile… Tot la fel și-n raportul cu acea relație fundamentală care este viața: omul poate doar să o primească, nu el și-a făcut propria viață… Prin urmare, nici destinația vieții sale n-o face omul… Cu alte cuvinte, începutul și scopul vieții nu se află în mâinile omului!

Astăzi facem tot posibilul pentru a avea în mâinile noastre începutul și scopul vieții, dar nu-i ceva măreț… Pentru că noi toți suntem fii, suntem ai Altuia, suntem din Altul, iar dacă avem o relație bună cu Acesta suntem noi înșine, dar dacă-L negăm, înseamnă că ne negăm pe noi înșine…

Motivul pentru care moartea ne tulbură atât de mult este păcatul. Viața noastră are la urmă, ca și scorpionul, un ac care ne-o înveninează…

Ce este păcatul? A vrea să ne descurcăm fără Tatăl, pentru că-L considerăm ca fiind invidios… Prin urmare, negăm originea noastră. Fapt pentru care omul crede că el trebuie să fie originea vieții sale. Dar pentru că știe că va sfârși, omul nu se mai acceptă pe sine și nu-și mai acceptă limitele… Astfel caută să facă tot posibilul pentru a le distruge: dar nu realizează nimic altceva decât să se ruineze pe sine și pe alții, distrugând viața și închizându-se în egoism, în dorința de a stăpâni peste toți, distrugând lumea…

În schimb, dacă omul acceptă că vine de la Tatăl și că este rânduit să ajungă la Tatăl, atunci se acceptă pe sine, se iubește ca fiu, iar pe ceilalți îi consideră ca fiind frații săi… Și construiește o viață care deja a trecut de la moarte la viață: pentru că „Noi știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați” (1Io. 3, 14).

O viață în iubire, în comuniune cu Originea și Scopul, este deja acum victorie asupra morții, deja este viață veșnică…

Povestirea învierii lui Lazăr continuă șirul unor episoade asemănătoare din VT: Ilie-l învie pe fiul văduvei, Eliseu pe fiul unei mame… În evanghelii avem alte două episoade pe tema învierii operate de Isus: cel a fiicei lui Iair și cel al fiului văduvei din Nain… Iar în F.Ap., Petru o învie pe Tabita, și Pavel pe Eutih…

Așadar, în întreaga Biblie avem șapte învieri și, în plus, avem și învierea lui Isus…

Dar sensul versetelor este altul: în acest text din Luca se va vorbi despre învierea noastră, despre raportul nostru nou cu viața și cu moartea, care se întâmplă prin credința în Cristos, care este învierea și viața…

Povestirea învierii lui Lazăr, relatată numai de Ioan, reflectă un eveniment istoric, dar pe care evanghelistul l-a elaborat în chip teologic într-o povestire dramatică, tocmai pentru a ne arăta că Isus este învierea și viața și că credința în El, FIUL, ne ajută să devenim fii și frați, deci ne dă deja acum viața veșnică…

Putem fi de acord cu sensul pe care-l dădeau Sfinții Părinți acestei povestiri: unii o considerau „o povestire baptismală”; alții o interpretau ca relatându-ne „trecerea de la moarte la viață”, adică trecerea de la o viață petrecută în păcat, închisă în egoism, la o viață care se deschide iubirii…

Acum ne vom opri asupra primei părți a povestirii învierii lui Lazăr, care ne prezintă dialogul dintre Isus și discipoli despre semnificația morții… Apoi Îl vom contempla pe Isus care merge la Lazăr… Și apoi tot restul…

Pilda ne prezintă o mișcare continuă: toate persoanele se mișcă… Isus și discipolii merg de dincolo de Iordan, la Betania… Marta iese din Betania… Maria iese din casă… Iudeii ies din Ierusalim… Iar la urmă, Lazăr iese din mormânt, din locul în care, la urmă, toți intrăm…

Așadar, avem o mișcare continuă, pentru că viața este o mișcare perpetuă, până la mișcarea ultimă, care învinge acel loc care, în schimb, ar vrea să ne țintuiască pe toți în imobilitate…

Textul ne prezintă o împletire continuă de gesturi și cuvinte…

vv. 1-3

1 Era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei și al Martei, sora ei. 2 Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă și îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. 3 Așadar, surorile au trimis să i se spună: „Doamne, iată, cel pe care-l iubești este bolnav!”

Avem o comunitate familială de frați și surori care au de-a face cu boala și cu moartea… Această comunitate reprezintă fiecare comunitate umană, care este umană pentru că are de-a face cu limitele și cu moartea; dar reprezintă și comunitatea lui Ioan care, după învierea lui Isus, se întreabă: „Știm că Isus a înviat, dar cum de mai există boala și moartea? Cum de se moare?”…

Notăm unele aspecte…

Scena are loc la Betania, cuvânt care înseamnă „casa săracului mâhnit (supărat)”… Sărăcia este marea supărare a casei noastre, este această conștiință de a fi bolnavi și muritori…

Se vorbește despre Lazăr… Lazăr este o abreviere a lui Iliaezer, care înseamnă „Dumnezeu ajută”…

În viața noastră toți ne descurcăm singuri, dar în episodul nașterii și al morții niciun om nu se descurcă singur: în ceasul nașterii ne ajută mama, în ceasul morții ne ajută Dumnezeu ca să avem viață… Și este suficientă viață pentru toți…

Dacă noi ne descurcăm singuri în viață, înaintea problemelor fundamentale, fiecare om are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a descoperi această comuniune cu Scopul său, care este Principiul său (Originea sa)… Numai atunci omul înțelege de ce trăiește, înțelege cine este și înțelege ce înseamnă mărirea…

Avem cele două surori, iar protagonista este cea mai mică, Maria, pentru că se spune că „Marta este sora sa”, deci înseamnă că Maria este mai importantă… Evanghelistul adaugă că Maria este cea care „a uns cu mir picioarele lui Isus”… Acest episod este o anticipație a pildei care va urma imediat după învierea lui Lazăr… Vom avea cina în casa lui Lazăr, unde surorile celebrează reîntoarcerea la viață a fratelui lor… Și reprezintă comunitatea creștină, care trăiește viața nouă în ospăț, în sărbătoarea reîntoarcerii la viață… Și cum se trăiește această viață nouă? Prin iubirea Mariei și prin slujirea Martei: așa trăiește noua comunitate, care a trecut de la moarte la viață…

Despre Lazăr se spune că este bolnav (infirm). În limba greacă cuvântul infirm exprimă faptul că omul nu stă în picioare…

După primii ani de viață noi stăm „în picioare” (umblăm pe picioarele noastre), dar până la urmă, în viață, înaintea răului, mai întâi ne clătinăm, suntem instabili – nu stăm bine pe picioare – iar apoi toți cădem… Cu alte cuvinte, înaintea răului niciun om nu rezistă…

Așadar, „a fi infirm” arată condiția omului…

Un autor spunea că singura „boală muritoare” este viața… Nicio putere nu poate rezolva această problemă: toți suntem infirmi (bolnavi).

Dar aceste surori știu că Isus a vindecat infirmii și atunci trimit să-I spună: „Doamne, cel pe care-l iubești este infirm”… Evanghelistul va sublinia foarte des iubirea lui Isus față de acești frați și aceste surori, precum și iubirea lor față de Isus, prietenia lor… Cu alte cuvinte, temelia întregii experiențe despre care se vorbește în această pildă este prietenia: iubirea care vine de la Isus (prietenia Sa cu noi), apoi răspunsul nostru dat prieteniei Sale…

Am subliniat că în Israel credința în înviere nu-i o deducere, ci este experiența iubirii, a prieteniei, a fidelității lui Dumnezeu…

„Cel pe care îl iubești”… Pornind de la aceste cuvinte, unii bibliști spun că Lazăr ar fi „discipolul pe care Isus îl iubea”, adică autorul celei de a patra evanghelii… Oricum, autorul celei de a patra evanghelii este foarte isteț, căci se ascunde în spatele tuturor figurilor din evanghelie: pentru că ceea ce povestește despre fiecare personaj este experiența pe care Ioan a avut-o… Iar la sfârșit ne va ajuta să facem ultima sa experiență, cea de „a fi văzut și contemplat râul apei vii care țâșnește…”.

vv. 4-6

4 Când a auzit Isus, a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. 5 Deși Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr, 6 când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care se afla.

De abia Isus a auzit că Lazăr este infirm-cel pe care-l iubea, în loc să meargă la el, începe să vorbească cu discipolii …Cu alte cuvinte, Isus începe să vorbească cu noi pentru a ne ajuta să înțelegem sensul infirmității, apoi și al morții…

Isus spune: „Această boală nu este spre moarte”, dar totuși Lazăr va muri… Mai mult, cu multă probabilitate, Lazăr era deja mort când Isus a primit mesajul, dacă ne luăm după versetele care urmează…

Așadar, „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu”… Este o afirmație asemănătoare cu răspunsul dat de Isus în cazul vindecării orbului, când acesta a fost întrebat dacă a păcătuit el sau părinții lui: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările (gloria) lui Dumnezeu” (Io. 9, 2-3)…

În schimb, Isus i-a spus paraliticului: „Du-te și nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (cf. Io. 5).

Prin urmare, înseamnă că există o infirmitate care este „spre mărirea lui Dumnezeu” (este spre viață), și există o infirmitate care nu-i spre mărirea lui Dumnezeu, iar aceasta e infirmitatea spirituală: păcatul…

Dincolo de metaforă, „mărirea lui Dumnezeu” este omul viu. Prin urmare, pot exista o infirmitate și o moarte care sunt spre mărirea lui Dumnezeu, așa cum vor fi cele ale lui Cristos, și cum la urmă vor fi cele ale tuturor; și poate exista o infirmitate (o viață mizerabilă) care este spre moarte: este cea a omului care-i un „cadavru ambulant” pe timpul întregii sale vieți din cauză că nu știe de ce există pe lume… Și poate exista o moarte dătătoare de viață (însuflețitoare), care este darul vieții, fiind deci primirea din nou a vieții…

Cu alte cuvinte, există moartea fizică, iar aceasta este comuniunea cu Domnul, deci mărirea… Dar există și moartea spirituală, a omului care trăiește în „mod mort”, în egoism, rob al fricii de-a lungul întregii sale vieți: aceasta este adevărata moarte, moartea păcatului, a falimentului, a lipsei de sens… Și toți experimentăm această moarte.

Însă Domnul vine să reveleze tuturor mărirea lui Dumnezeu…

„Gloria lui Dumnezeu” va fi modul nou de a înțelege moartea, constând în faptul de a pricepe că păcatul nostru este locul iertării, că orice rău al nostru este loc al comuniunii, că limita noastră, chiar limita noastră absolută, este locul ultim (definitiv) și deplin al comuniunii cu originea noastră. Aceasta este singura posibilitate pentru ca viața noastră să aibă sens…

Fiecare om poate apoi să lanseze în mod liniștit alte ipoteze… Un om poate afirma că vine din nimic și că se întoarce în nimic… Numai că din nimic izvorăște tot nimic, în schimb, noi existăm.. Așadar, din punct de vedere teoretic, această ipoteză nu-i adevărată… Însă noi trăim în baza acestei ipoteze greșite cu senzația că ne întoarcem în nimic, dar această ipoteză nu corespunde realității… Acest fapt înseamnă că există ceva greșit în noi, păcatul originar: o necunoaștere a originii și a țintei vieții noastre.

Isus a venit să ni-L reveleze pe Tatăl, dar și identitatea noastră, iar identitatea noastră este mântuirea noastră…

Se subliniază că Isus iubea aceste trei persoane… Iar când a aflat că Lazăr e infirm, noi ne-am aștepta ca El să meargă imediat. Însă El nu merge… Și noi avem mereu această senzație înaintea răului, a infirmității, și spunem: „De ce nu intervine Dumnezeu? Mereu intervine prea târziu(?)!” S-ar părea că ultimul cuvânt îl are moartea, pentru că Lazăr moare mai înainte ca Isus să intervină…

Avem sentimentul că Dumnezeu nu vrea să aibă de-a face cu răul… Totuși, ar trebui să intervină când Îl chemăm. Și surorile Îl cheamă… În schimb, Isus rămâne unde este: și vom vedea însemnătatea profundă a comportamentului Său… La urmă va spune: „Lazăr a murit, iar Eu sunt bucuros că nu am fost acolo, pentru că, dacă aș fi fost acolo, l-aș fi vindecat, dar, fiind mort, Eu îl voi învia. Astfel, și pe voi vă ajut să înțelegeți un lucru mai important… E adevărat că minunea învierii va fi uimitoare”… Dar am mai spus cu alte ocazii: nu-i o mare favoare minunea săvârșită, cea de a învia un om, pentru ca să moară încă o dată… E suficientă o singură moarte…

Învierea este „semnul” unei realități mai profunde: că moartea nu are ultimul cuvânt; că există Domnul vieții care te iubește, care e prietenul tău, care vrea să trăiască în comuniune cu tine acum și mereu. Și această iubire a Sa pentru noi este gloria Sa…

Din această cauză Isus rămâne și nu merge imediat la Lazăr…

vv. 7-10

7 Abia după aceea, le-a spus discipolilor: „Să mergem din nou în Iudeea!” 8 Discipolii i-au spus: „Rabbi, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre și tu mergi iarăși acolo?” 9 Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi. 10 Însă, dacă cineva umblă în timpul nopții, se împiedică pentru că lumina nu este în el”.

Evanghelistul notează că Isus rămâne „două zile”. El știe că Lazăr deja este mort… Iar în „ziua a treia” le spune discipolilor: „Să mergem iarăși în Iudeea” (v. 7).

Din Iudeea, Isus plecase de puțin timp, ne spun versetele anterioare, pentru că știa că doreau să-L ucidă… Și era periculos să rămână în Iudeea…

Acum Isus decide: „Să mergem”… Isus intervine în „ziua a treia”: este ziua intervenției Domnului. Va ajunge în „ziua a patra”, pentru că era nevoie de o zi de călătorie…

Discipolii Îl întreabă: „De ce te întorci? Nu știi că te vor ucide și că ne vor ucide și pe noi?”… Altfel spus, discipolii încă sunt cuprinși de frica morții… Se comportă în baza fricii de moarte pe care o simt: „Acolo ne ucid, deci nu mergem!”

În schimb, Isus va merge să-i dea viața lui Lazăr… Și-Și va da viața pentru Lazăr… Așadar, Isus va trăi ceea ce vestește: „Există o Viață care știe să-Și dea viața, care știe să-Și iubească prietenul până la a-Și da propria viață de Fiu al lui Dumnezeu”… Și aceasta va fi viața noastră veșnică: faptul că Dumnezeu ne iubește astfel…

„Învățătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre și iarăși Te duci acolo?” (v. 8)… Deja am explicat cine sunt „iudeii” în Evanghelia după Ioan: Ioan, autorul evangheliei, este iudeu, Isus este iudeu, Maria este iudaică, apostolii și comunitate lui Ioan sunt tot iudei… Așadar, când evanghelistul vorbește despre „iudei”, se referă la conducătorii iudei care nu vor ca și ei să fie iudei, în timp ce ei se simt iudei în totalitate, cu diferența că în Isus l-au recunoscut pe Mesia. De fapt, este o urmă a „rupturii” care a existat la început, o revendicare fraternă a identității iudaice a primei comunități creștine.

Cine ar citi Evanghelia după Ioan în cheie antisemită, ar deforma atât Evanghelia după Ioan, cât și mesajul lui Isus…

„Doreau să Te lapideze, iar Tu mergi acolo?”…

Isus răspunde: „Ziua are douăsprezece ore. Iar cine umblă ziua, nu se împiedică”… De abia spusese: „Eu sunt lumina lumii”. Așadar, până când sunt cu voi, umblați liniștiți, căci apoi va veni noaptea… Imediat, în capitolul următor, și pentru Isus va sosi noaptea… Atunci toți discipolii se vor împiedica: toți se vor sminti înaintea morții lui Isus…

Totuși, Isus va rămâne credincios și-i va ajuta să învie, îi va ajuta să treacă de la moarte la viață…

Din ce cauză se împiedică discipolii? Pentru că lumina încă nu-i în ei: încă nu au văzut iubirea cu care sunt iubiți… iubirea infinită a Domnului pentru ei o vor vedea din înaltul crucii. Atunci lumina va fi în ei și nu se vor mai împiedica, și nu va mai fi noapte… Așadar, avem o aluzie la învierea care va avea loc în discipoli…

De la cruce ei vor primi acea lumină, care e viață

vv. 11-16

11 După ce a spus acestea, a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. 12 Atunci discipolii i-au zis: „Doamne, dacă doarme, va fi salvat!” 13 De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre somnul obișnuit. 14 Așadar, Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit 15 și mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeți. Dar să mergem la el!” 16 Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalți discipoli: „Să mergem și noi ca să murim cu el!”

În prima parte, cuvântul care s-a repetat cel mai des este „a fi infirm, bolnav”… În schimb, în aceste versete cuvintele cheie sunt: „A dormi, a muri”, și acesta este punctul de sosire pentru condiția umană, care mereu este infirmă, bolnavă…

Isus spune: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.”

Isus știe că Lazăr e mort, dar spune: „El doarme, iar Eu îl trezesc”… Altfel spus, cu aceste cuvinte, Isus îndepărtează caracterul dramatic al sensului morții: moartea nu are ultimul cuvânt. Isus numește moartea „somn”. Iar somnul este odihna după efortul zilei, pentru a se trezi pentru o nouă zi… Isus înlătură caracterul satanic al morții; moartea nu mai are putere asupra omului: omul se odihnește, apoi se trezește… După cum somnul început seara indică odihna după eforturile și chinurile din timpul zilei, la fel somnul din seara vieții indică odihna de relele (chinurile) vieții, pe care toți le avem. Iar în dimineața următoare ne trezim…

Discipolii nu înțeleg. Ei cred că Lazăr doarme, deci se simte bine… Somnul ne ajută să ne recăpătăm puterile… Cu alte cuvinte, legat de tema morții, omul mereu are un echivoc (o înțelegere greșită), mai mult, moartea – la fel ca viața – este echivocul fundamental al omului.

Până când nu înțelegem că viața noastră și moartea noastră sunt comuniune cu Domnul vieții, noi nu știm de ce trăim și de ce murim…

„Isus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă. Deci, atunci Isus le-a spus lor pe față: Lazăr a murit” (vv. 13-14).

„A murit”, după cum toți oamenii mor și după cum și Isus, după o săptămână, va muri…

Isus va merge la Betania, dar nu pentru a ține discursuri mângâietoare celor două surori, ci pentru a da surorilor darurile învierii și vieții, și pentru a-l învia, pentru a-l scoate din mormânt pe fratele Lazăr, ca semn al învierii vieții, care i se întâmplă omului care trăiește o viață nouă, în iubire…

De fapt, Isus spune: „Mă bucur pentru voi” (v. 15). Pare ceva absurd: Lazăr, prietenul nostru a murit… Iar Eu Mă bucur pentru voi! Ce înseamnă? Mă bucur pentru voi pentru că nu eram acolo, căci, dacă aș fi fost acolo, l-aș fi vindecat… Căci și Isus are o inimă umană… Dar pentru că nu am fost acolo, Eu voi avea posibilitatea să-l trezesc, să-l înviez, și astfel voi să credeți… Ce să credeți? Că moartea nu are ultimul cuvânt… Să credeți că există Domnul vieții și al morții, care este Cel care-Și dă viața pentru Lazăr, „cel pe care Isus îl iubește…” Prin urmare, Domnul este Cel care ne iubește cu o iubire infinită, și în comuniunea cu El, viața noastră niciodată nu se stinge… La acest adevăr vrea să ne conducă evanghelia: numai așa omul e mântuit, devine fiul lui Dumnezeu și fratele altora… Altfel, omul trăiește mereu cu neliniștea lui „Ce va fi?”…

„Toma, care se numește și Geamănul” (v. 16)… Într-un fel e geamănul lui Isus, căci spune: „Să mergem și noi și să murim cu El”… Toma este generos și știe să-și expună și să-și dea viața pentru alții, dar încă n-a înțeles un lucru: că nu suntem chemați să mergem să murim cu El… Isus dispune viața pentru noi, ne dă viața, ne ajută să trăim…

Altfel spus, Toma încă este convins că moartea este ultimul cuvânt și spune: „Merg să mor și eu cu El, pentru că sunt generos și-L iubesc”…

Isus îl va ajuta să înțeleagă că împreună cu El nu se merge spre moarte … Ci cu Isus mergem să-l trezim din moarte pe cel care a murit…

În acest loc se încheie confruntarea dintre Isus și discipoli despre boală și despre moarte…

Texte utile

  • Ps. 16
  • 1 Regi 17, 17-24
  • 2 Re, 4, 18-37
  • Iez. 37, 1-14
  • 2 Mac. 7, 1 ș.u.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila