Ioan 11,17-37

Eu-sunt învierea și viața: cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi.

Învierea cadavrului lui Lazăr este semnul învierii care are loc în Marta și în Maria: ele cred că Dumnezeul iubirii – care-Și dă viața – are ultimul cuvânt, nu moartea. Cine cunoaște această iubire trăiește deja acum viața veșnică, pentru că ea nu se întrerupe odată cu moartea biologică, ci se împlinește în iubirea de zi cu zi, care știe

să-și dea viața până la capăt. Iar Dumnezeu este iubire, capăt fără capăt, începutul a toate și sfârșitul fără de sfârșit …

Ps. 124

În unele situații din viață avem impresia că Domnul este absent: „Dacă Domnul ar fi fost prezent”… Însă psalmistul, citind cu atenție istoria poporului Israel, ajunge la concluzia că Domnul era mereu cu poporul Său, chiar și-n momentele cele mai dificile

Domnul este cu noi. Mai înainte de înălțare, El ne-a promis: „Voi fi mereu cu voi”. Dar comunitatea creștină se întreabă: „În ce fel este cu noi? Noi avem situații de boală și de moarte, la fel ca mai înainte, deci ce înseamnă că Domnul e cu noi?”…

Astăzi vom continua citirea pildei despre învierea lui Lazăr… În cateheza anterioară am văzut confruntarea dintre Isus și discipoli pe tema bolii și a morții…

Discipolii – la fel ca toți oamenii – sunt supuși bolii și morții… Boala este semnul, iar moartea reprezintă sfârșitul a toate… Apoi, la sfârșitul veacurilor, va exista învierea din morți, dar acest fapt nu mângâie prea mult durerea despărțirii de cei dragi, lipsa celor pe care-i iubim…

Pentru Isus, moartea are o altă optică: în cateheza anterioară s-a subliniat de trei ori că „Isus îl iubea pe Lazăr, prietenul Său”… Altfel spus, din optica prieteniei cu Isus, care este prietenul fiecărui om, fiind Fiul omului, moartea are o altă perspectivă. Isus spune că moartea lui Lazăr este „spre gloria lui Dumnezeu”. În Biblie „gloria lui Dumnezeu” este omul viu. Apoi adaugă: „Este și spre glorificarea Fiului”… Și-i adevărat, căci Fiul va fi preamărit, adică va sfârși pe cruce din cauza lui Lazăr… Apoi Isus continuă: „Moartea lui Lazăr este un somn”… Diferența între somn și moarte este următoarea: dacă moartea este sfârșitul, somnul prevestește, marchează începutul unei zile noi…

Așadar, avem două moduri diferite de a privi moartea: ori ca fiind sfârșitul vieții, ori ca fiind scopul vieții… Pentru Isus, moartea reprezintă „scopul” vieții: comuniunea cu Tatăl, plinătatea vieții, și nu „sfârșitul”, despărțirea de toți și de toate…

Acest adevăr despre moarte îl descoperim în această cateheză cu ajutorul povestirii despre cele două surori… Dacă în cateheza anterioară ne-am oprit asupra raportului lui Isus cu discipolii, acum vom trata figura celor două surori ale lui Lazăr. Și vom vedea că adevărata înviere este cea a celor două surori, nu cea a lui Lazăr…

Despre învierea lui Lazăr vom vorbi în cateheza următoare, dar ea este numai o re-însuflețire a unui cadavru, care apoi va muri din nou… Dacă Isus ar fi venit numai pentru a re-însufleți cadavrele, pentru a le face să re-trăiască, numai pentru ca apoi să moară din nou, nu ne-ar fi făcut niciun serviciu… Căci este suficient să murim o singură dată, nu-i nevoie să murim de două ori…

Adevărata înviere este ceea ce li se întâmplă Martei și Mariei care au „întâlnirea” cu Domnul. Și în această întâlnire cu El, trăim deja acum viața veșnică…

Se citește Io. 11, 17-37

17 Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. 18 Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. 19 Și mulți iudei veniseră la Marta și Maria să le consoleze pentru fratele lor. 20 Când a auzit că a venit Isus, Marta, i-a ieșit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. 21 Așadar, Marta i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! 22 Însă și acum știu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da”. 23 Isus i-a spus: „Fratele tău va învia”. 24 Marta i-a zis: „Știu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. 25 Isus i-a spus: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; 26 și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” 27 Ea a răspuns: „Da, Doamne; eu am crezut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.    28 După ce a spus ea aceasta, s-a dus și a chemat-o pe sora ei, Maria, șoptindu-i: „Învățătorul este aici și te cheamă”. 29 Când a auzit, ea s-a ridicat repede și a venit la el. 30 Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. 31 Atunci iudeii, care erau cu ea în casă și o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă și a ieșit, au venit după ea, crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. 32 Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui și a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”. 33 Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat. 34 Și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino și vezi!” 35 Isus a lăcrimat. 36 Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” 37 Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în așa fel ca acesta să nu moară?”

Isus a deschis ochii orbilor… În timpul acestei cateheze, Isus vrea să ne deschidă ochii, ca să vedem acel întuneric profund, prezent în inima fiecăruia: moartea. Pentru că, până când nu suntem luminați înaintea morții, nu știm ce sens are să trăim, căci știm că vom sfârși în moarte…

Vom vedea că sensul morții este foarte diferit față de cel pe care-l cugetăm noi…

Dacă niciun om nu se naște fără mamă, niciun om nu moare fără Tată… Moartea este comuniunea cu Fiul, este vederea directă a Tatălui pe care o are Fiul, adică este completarea creației. Toate acestea vor fi revelate Martei și Mariei și aceasta este adevărata minune. Lui Lazăr i se întâmplă un „semn provizoriu”, căci Lazăr va muri din nou… Un semn a ceea ce li se întâmplă Martei și Mariei. Iar întâlnirea cu Isus – învierea și viața – este centrul Evangheliei, este centrul credinței creștine…

Textul este alcătuit din trei părți: întâlnirea cu Marta, întâlnirea cu Maria, iar la urmă, Isus merge la mormânt…

vv. 17-20

17 Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. 18 Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. 19 Și mulți iudei veniseră la Marta și Maria să le consoleze pentru fratele lor. 20 Când a auzit că a venit Isus, Marta, i-a ieșit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă.

Isus vine. Marta Îi iese în întâmpinare. Maria rămâne pe loc, pregătită pentru întâlnirea succesivă…

„Isus vine”… Cu patru zile înainte a fost informat despre această scenă pe care o contemplă. El s-a oprit două zile acolo unde era. În ziua a treia a călătorit. Și, în ziua a patra, în sfârșit, sosește…

„Sosește” și se spune că „l-a întâlnit”… Acest „l-a” este cel despre care se vorbește, este cel nevăzut, e mortul, este cel care ne prevestește cum vom fi toți… Se vorbește despre mort și se spune că Isus: „l-a întâlnit”…

Același cuvânt apare la începutul Evangheliei, când avem chemarea primilor discipoli: nu se spune că discipolii Îl întâlnesc pe Isus sau că Isus îi întâlnește pe discipoli, ci „un discipol îl întâlnește pe celălalt și-l conduce la Isus”… Altfel spus, noi toți ajungem la Isus prin faptul că-l întâlnim pe un altul care ne conduce la El… Însă la urmă, Isus este Cel care vine să ne întâlnească… Este ca și cum ar vrea să ne spună că adevărata întâlnire cu El are loc la sfârșit… Mai înainte suntem întâlniți de alții, care ne conduc la Isus, dar la urmă El este Cel care vine și ne întâlnește…

De fapt, tema acestei cateheze este: „A veni la Isus și a-L întâlni”, a merge la întâlnirea cu Isus…

Și „l-a găsit așezat de patru zile în mormânt” (v. 17). După mentalitatea anticilor în ziua a patra un om era cu siguranță mort, pentru că trupul se descompunea… Apoi „patru” este un număr simbolic, făcând aluzie la cele patru elemente, la cele patru direcții, însemnând că toate elementele, întreaga umanitate din toate direcțiile sfârșește în mormânt…

În limba greacă mormântului i se spune „mnemeion”, pe care l-am putea traduce memorial (amintire), ceva care te ajută să-ți amintești… De fapt, mormântul este memoria fundamentală a omului: toți știm că suntem muritori.

Cuvintele „memorie” și „moarte” au aceeași rădăcină: noi suntem memorie (amintire) a morții; noi suntem singura ființă conștientă ca va muri…

Și cuvintele „meros”, care înseamnă „parte, moștenire”, și „moire”, care înseamnă „soarta”, în limba greacă, au aceeași rădăcină…

De fapt, noi avem memoria morții pentru că știm că partea noastră, soarta noastră, este moartea, căci venim din pământ și ne întoarcem în pământ… Și, în plus, noi suntem conștienți că vom muri. Și această cunoaștere ne face umani…

Cuvântul „uman” derivă din „humandus”… Știm că vom sfârși în mormânt. Apoi devenim și umani, umani în sens adevărat, căci știind că vom sfârși în moarte, suntem umani cu alții, simțindu-ne părtași aceluiași destin… Când uităm de acest adevăr, nu mai suntem umani, ci ne asemănăm bestiilor…

„Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii” (v. 18).

La Betania avem mortul care va învia. Apoi se amintește Ierusalimul: Isus va merge la Ierusalim ca să moară și să învie… De fapt, apropierea dintre Lazăr și Isus are loc la sfârșitul textului, pentru că învierea lui Lazăr Îl va costa viața… Decid să-L omoare tocmai pentru că l-a înviat pe Lazăr… „Viața pentru viață”… Învierea lui Lazăr Îl costă scump pe Isus…

De fapt, Isus spune că această moarte va fi „spre preamărirea Fiului”… La urma urmei, Isus va sfârși pe cruce tocmai din cauza învierii lui Lazăr…

„Mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria ca să le mângâie pentru fratele lor” (v. 19). Sunt prietenii care vin să le aline. Solidaritatea în doliu, în jelire, este fundamentul umanității noastre: toți ne simțim solidari în același destin…

Ce le-au spus prietenii? Le-au transmis cuvinte de mângâiere, căci apropierea de omul în suferință întotdeauna este o mângâiere; apoi le-au vestit speranța în înviere, care-i tot o consolare… Și totuși, versetele noastre nu vorbesc despre aceste lucruri, ci vorbesc de altceva, mult mai important: vorbesc despre viața veșnică, o viață care deja acum există… Căci ei erau convinși că există învierea, însă după moarte… Dar evanghelistul vrea să sublinieze ce este o viață deja înviată…

Sfinții părinți au văzut în spatele acestui text nașterea la viața nouă a omului care este luminat asupra sensului vieții și al morții…

Ce face Marta? Ea aude că vine Isus și-i iese în întâmpinare, adică merge să-L întâlnească…

Notăm că în această pildă toate persoanele se mișcă: Isus s-a mișcat de dincolo de Iordan, la Betania; Marta iese din satul în care se află moartea; Maria va ieși din casă; iudeii ieșiseră din Ierusalim; Lazăr va ieși din mormânt.. Toți ies…

Viața noastră este o ieșire, un exod, până la exodul cel din urmă…

În acest loc se spune că Marta „a auzit că vine Isus, a ieșit în întâmpinarea Lui”: Începutul credinței este „a-L asculta (auzi) pe Domnul care vine” și apoi „a ieși pentru a-L întâmpina”. Mai întâi de toate, credința este auzirea unei noi posibilități, apoi a-și mișca picioarele, a-I ieși în întâmpinare pentru a avea experiența acestei realități noi…

vv. 21-27

21 Așadar, Marta i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! 22 Însă și acum știu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da”. 23 Isus i-a spus: „Fratele tău va învia”. 24 Marta i-a zis: „Știu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. 25 Isus i-a spus: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; 26 și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” 27 Ea a răspuns: „Da, Doamne; eu am crezut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.

În aceste versete avem trecerea Martei de la așteptarea unei minuni (învierea fratelui) la învierea ei, la faptul că ea crede că Isus este Cristosul și Fiul lui Dumnezeu care vine în lume… Întreaga Evanghelie după Ioan a fost scrisă „Pentru ca să credem că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și în El să avem viață veșnică”.

Așadar, în acest moment – în timp ce este în viață – Marta are viața veșnică. Deci viața veșnică nu există numai după moarte… Marta realizează pe deplin obiectivul evangheliei.

Să vedem drumul făcut de ea… Și este drumul pe care-l străbatem și noi toți: mai întâi am ascultat că El vine (este Cel care trebuie să vină), iar noi Îi ieșim în întâmpinare…

Când Marta-L vede, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (v. 21). La ce ne folosește un Dumnezeu care nu ne ajută (slujește), un Dumnezeu care nu-i când avem nevoie de El?

Mereu spunem: „Vino Doamne, intervino Doamne, ajută-mă Doamne”. Lazăr înseamnă „Dumnezeu ajută”… De ce niciodată Dumnezeu nu-i prezent în momentul când avem nevoie de El? Mai mult, Isus a spus: „Mă bucur că nu am fost acolo”, pentru că, dacă Isus ar fi fost acolo, ar fi cedat înaintea rugăciunilor surorilor. Și iudeii ar fi întrebat: „Dar de ce nu l-a vindecat? Nu a venit?”…

Sunt întrebările pe care și noi le adresăm lui Dumnezeu: „De ce nu intervine? De ce este absent în momentul bolii și al morții?”… Căci așa credem noi…

Dar Marta are o speranță: „Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da” (v. 22). Marta speră într-o intervenție miraculoasă a lui Isus, prin care să reînsuflețească cadavrul fratelui…

De fapt, de la Dumnezeu ne așteptăm ca El să fie prezent în momentul în care noi avem nevoie de ajutor, iar dacă sosește puțin mai târziu, ne dorim ca El să facă ceva mai vizibil, astfel încât să-Și repare întârzierea…

Însă Isus a spus: „Mă bucur că nu am fost acolo”… Pentru că Isus urmărea cu totul altceva, nu reînsuflețirea cadavrului (căci toți murim), ci Isus dorea să dea viața acelor morți în viață, care suntem noi, care trăim în așteptarea morții…

Astfel vom înțelege motivul pentru care la urmă va spune despre Lazăr: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă” (v. 44) spre destinul său, spre rânduirea sa. Pentru că deja ați înțeles că destinul omului nu mai este distrugerea și moartea, ci este întâlnirea cu Domnul vieții.

Din ce cauză textul vorbește despre două surori? De multe ori apar în evanghelie femei care au roluri foarte importante, dețin rolurile principale atât în scena morții, cât și în cea a învierii: cu multă probabilitate femeile sunt mai practice în sfera lucrurilor fundamentale ale vieții și ale morții, deci ele înțeleg mai repede aceste probleme; prin urmare, femeile sunt și un model pentru oameni, pentru a pătrunde în aceste mistere…

Isus îi răspunde Martei destul de vag: „Fratele tău va învia” (v. 23). Isus pare un preot care ține predica la căpătâiul mortului, spunând: „Va veni învierea finală”… Și e un cuvânt just, e o predică bună, căci este adevărat că avem acea speranță… Dar nu putem trăi numai cu speranța! Căci atunci, de ce a fost nevoie să vină Isus pe pământ, să moară, să învie, ca apoi să ne ajute să înviem în ultima zi? Ar fi fost suficient să ne învie în ultima zi, și atât…

Răspunsul este că Isus a venit pentru un alt lucru: pentru a ne spune că se poate trăi o viață în iubire, o viață în care și moartea devine darul vieții și plină comuniune cu Tatăl și cu frații. Așadar, Isus a venit să ne schimbe calitatea vieții: să ne dea acum viața veșnică. Și nu a venit doar să ne spună: „După, vei învia”… Pentru aceasta nu ar fi fost nevoie să se deranjeze, căci deja exista credința în înviere, fariseii credeau deja în ea; chiar și grecii credeau în nemurirea sufletului, fapt pentru care, după părerea lor, omul nici măcar nu murea…

În schimb, Isus a venit să ne aducă cu totul altceva: prietenia, întâlnirea cu El, care ne ajută să trăim viața ca un drum spre întâlnirea cu El. În acest caz, moartea nu mai este o distrugere, ci este realizarea deplină a vieții noastre ca viață dăruită în iubire.

Marta răspunde: „Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.”, căci cunosc catehismul. Este un adevăr de credință… Dar ea nu știe că „ultima zi” este deja „acum”… Când un om Îl întâlnește pe Domnul, deja trăiește în „ultima zi”, aici și acum…

Este important să iasă la lumină diferitele ipoteze despre moarte, căci noi avem multe, începând cu „nu mai este nimic de făcut” și continuând cu: „Vino repede, căci, dacă nu, moare”, apoi „Tu poți să-l învii” sau „Știu că va învia în ziua de apoi”…

Acum evanghelistul ne prezintă nivelul următor, căci Isus spune: „Eu sunt învierea și viața” (v. 25a)

Marta a ieșit să meargă la întâlnirea cu Isus, iar El îi spune: „Eu-sunt”… Este Numele cu care Domnul s-a descoperit pe Sine lui Moise: este Dumnezeul mântuitor, Dumnezeul exodului…

Isus se revelează „Eu sunt”. Ce? Învierea! De ce? Pentru că Eu-sunt viața.

„Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (v. 25b)… „A crede în Isus” nu înseamnă a face ipoteze pozitive despre El, ci „a adera la El, a fi uniți cu El, a trăi în El, așa cum El trăiește în noi, a mânca Pâinea Sa, adică a trăi viața Sa ca fii și frați”…

„Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (v. 26), ci este ca Mine, adică moartea sa nu-i moarte, ci este a se întoarce la Tatăl și a dărui viață fraților, așa cum Isus a făcut întreaga viață… De aceea va trăi și dincolo de moarte. Și nu doar că va trăi și dincolo de moarte, ci deja acum „Oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac”, pentru că deja acum are viața veșnică.

Ce este viața veșnică? Este iubirea Tatălui și a fraților: este viața Fiului! Iar această viață începe deja acum, iar la sfârșit va fi dezvelită: „în ultima zi se va lua voalul”… Dar deja acum e viață veșnică.

Noi suntem chemați să trăim viața veșnică acum! Acesta este sensul botezului: suntem scufundați în apă – simbolul morții – pentru a ieși la această viață liberă de frica de moarte, de lipsa speranței, de egoism. Și trăim întreaga noastră existență ca un drum spre întâlnirea cu Domnul.

Și unde-L întâlnim? Îl întâlnim în frați: în întâlnirea cu ei respect Cuvântul Său: „Cine respectă Cuvântul Meu, va trăi în veci”…

Cuvântul și porunca Lui ce sunt? Porunca este cea a iubirii: „Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că-i iubim pe frați”… Prin urmare, adevărata înviere e cea a Martei, nu cea a lui Lazăr.

Lazăr încă trebuie să învie, pentru că deja a murit pentru a doua oară… Iar reînsuflețirea cadavrului său este numai un semn exterior, pentru a-i dărui Martei ceva mult mai profund: e ceea ce evanghelia își propune să-i ofere și cititorului…

Isus o întreabă: „Crezi tu aceasta?”… De obicei, în evanghelie, suntem întrebați dacă credem în Dumnezeu, în Isus, deci nu dacă credem în aceste lucruri sau în aceste cuvinte… Însă în acest loc Isus ne arată că trebuie să credem exact în aceste cuvinte! Adică să credem că Isus este „Învierea și Viața” și că „a trăi în comuniune cu El înseamnă a trăi deja acum viața veșnică a lui Dumnezeu; înseamnă a avea deja Spiritul Sfânt”… Spiritul Sfânt e Cel făgăduit că-l vom primi în timpul lui Mesia, este Cel care va deschide mormintele noastre, ne va învia, iar noi vom cunoaște cine este Domnul.

Ce s-ar întâmpla dacă în lume am începe, dincolo de a posti, a nu-l „mânca” pe aproapele și a-i iubi pe toți oamenii ca pe frații noștri: aceasta este deschiderea tuturor mormintelor, căci toți am trece de la moarte la viață, căci am trăi în cerurile noi și în pământul nou făgăduite de Domnul în profetul Isaia, când „săbiile vor deveni fiare de pluguri, și lăncile, cosoare” (Is. 2, 4).

Iar Marta răspunde: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (v. 27). În acest moment Marta este înviată! Lazăr, încă nu!

Învierea este a crede în Domnul, în Cristos, în Fiul lui Dumnezeu care vine în lume. Ce să facă? Să deschidă mormintele noastre, să ne comunice viața Sa, să elimine pentru totdeauna moartea, pentru că ne dăruiește o viață în iubire. Iar iubirea este veșnică pentru că este Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să citim această pildă ca fiind minunea învierii lui Lazăr, însă pilda este minunea învierii mortului, care-i în interiorul nostru.

vv. 28-32

28 După ce a spus ea aceasta, s-a dus și a chemat-o pe sora ei, Maria, șoptindu-i: „Învățătorul este aici și te cheamă”. 29 Când a auzit, ea s-a ridicat repede și a venit la el. 30 Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. 31 Atunci iudeii, care erau cu ea în casă și o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă și a ieșit, au venit după ea, crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. 32 Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui și a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”.

Avem descrierea celei de a doua întâlniri, cea cu Maria, care anterior rămăsese în casă.

Dacă Martei Isus i-a revelat că El este învierea și viața, Mariei, Isus îi revelează, în versetele următoare, când toți plâng și chiar și Isus plânge, felul în care El e învierea și viața… Altfel spus, Isus e învierea pentru că plânge, pentru că împărtășește moartea, pentru că-și dă viața…

În textul original se spune despre Maria că: „s-a deșteptat și a înviat” (în limba română este tradus cu „s-a sculat”)… Cuvintele „s-a deșteptat și a înviat” sunt cei doi termeni specifici folosiți pentru indicarea învierii lui Isus. Evanghelistul vrea să ne spună că Maria e deja înviată, chiar fără să aibă dialogul cu Isus. De ce? Pentru că ea a înțeles că a sosit Domnul care iubește și atunci fuge la El… Deci, viața ei este o călătorie spre întâlnirea cu Cel care iubește, cu Cel pe care Îl iubește… Datorită acestui fapt Maria deja „s-a trezit”, s-a luminat, „a înviat”, deja e înviată și „fuge”… De două ori se subliniază că „merge repede”…

Ea-și iubește fratele și plânge, și-i spune lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (v. 32).

vv. 33-37

33 Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat. 34 Și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino și vezi!” 35 Isus a lăcrimat. 36 Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” 37 Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în așa fel ca acesta să nu moară?”

Maria plânge. Iudeii plâng… Plânsul e expresia milei, a compasiunii, dar și a neputinței. Plânsul, amintirea celui pe care-l iubim, e singurul lucru care ne rămâne înaintea morții.

În ce fel reacționează Isus față de acest plâns?

Prima reacție constă în faptul că Isus „a suspinat”; în limba greacă se folosește un cuvânt care înseamnă „a pufăi, a răbufni” ca și cum ar fi mâhnit. În Biblie este specific lui Dumnezeu faptul că pufăie, că Se mânie: când Dumnezeu Se mânie, înseamnă că vrea să intervină, pentru că spune: „Așa nu merge bine! Așa nu se poate!”… Întotdeauna „mânia lui Dumnezeu” înseamnă mântuirea omului… Căci zice: „M-am săturat, deci acum vin, intervin”… Așadar, răbufnirea Sa e importantă.

Apoi Isus „S-a tulburat întru Sine”… Răul nostru îl tulbură foarte tare pe Dumnezeu, atât de tare încât El va sfârși pe cruce, El simte milă, pătimește răul nostru, mult mai mult decât dacă i s-ar fi întâmplat Lui, pentru că ne iubește. Isus nu e nepăsător față de răul nostru.

Răul nu-i moartea, ci este „felul în care” noi trăim moartea și viața! Această tulburare o va purta pe cruce…

Isus întreabă: „Unde l-ați pus?” (v. 34). Este prima întrebare adresată de Dumnezeu lui Adam: „Unde ești?” Și întreaga Biblie ne prezintă felul în care Dumnezeu îl caută pe om… La sfârșit îl află. Unde? Acolo unde noi toți l-am pus. Unde fiecare e pus de un altul și unde, la rândul său, și acest altul va fi pus…

Întrebării lui Isus i se răspunde: „Doamne, vino și vezi”… Este rugăciunea fundamentală a omului: „Vino, rupe cerurile și coboară în întunericul nostru, vezi unde am ajuns și fă ceva, intervino!” Vederea Sa este identică cu intervenția Sa…

Isus a venit tocmai ca să vadă… Și acel în moment „Isus a lăcrimat”, nu se spune că a plâns…

Plânsul este „cu strigăte”, fiind tipic oamenilor… În schimb, Isus nu plânge cu strigăte, nu-i un plâns, ca un efect al mâhnirii sau al neputinței, ci este o lacrimă a milei… Lacrima lui Cristos e puterea lui Dumnezeu: Aceste lacrimi sunt ca apa care cade pe pământ și îl face să rodească… Aceste lacrimi vor intra în mormânt, vor face să iasă sămânța, iar primul mugur va fi însuși Lazăr, începutul unui seceriș abundent…

Domnul a spus: „Cui îi este sete să vină la Mine și să bea”… Așa cum setea Sa a astâmpărat setea samaritenei, la fel plânsul Său șterge orice plâns al nostru, plânsul Său fiind crucea Sa…

În ce fel Domnul ne dă învierea și viața? Prin preamărirea Sa, adică dându-Și viața pentru noi, prin crucea Sa, prin plânsul Său…

Aici înțelegem ceea ce deja Maria a priceput: că Domnul este Cel care o iubește cu o iubire veșnică.

În pilda următoare, când vor decide să-L ucidă pe Isus, Maria va unge picioarele Lui, adică împlinește gestul iubirii ca răspuns la iubirea Domnului care vine.

Cei care privesc spun: „Priviți cum îl iubea”, dar ei încă nu înțeleg, pentru că adaugă: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului, să facă astfel încât acesta să nu moară?” (v. 37)…

Pilda ne-a prezentat două întâlniri ale lui Isus cu aceste două surori cărora le dă darul învierii. În primul caz – Marta care crede – ni se prezintă întâlnirea cu Isus care este învierea și viața… În al doilea caz, Maria aleargă la întâlnirea cu Isus, fapt care deja este înviere și viață, și-L iubește… Apoi pilda ne arată felul în care Isus devine înviere și viață… Altfel spus, înaintea doliului nostru, a morții noastre, a plânsului nostru, Isus pufăie, Se tulbură, varsă lacrimi… El împărtășește în mod total soarta noastră. Exact din această cauză noi știm că în moartea noastră suntem în comuniune cu Fiul și cu Tatăl, deci suntem liberi de moarte deja acum și putem trăi în iubirea pe care El ne-a dăruit-o…

Texte utile:

  • Înț. 3, 1-9
  • Înț. 4, 7-19
  • Înț. 5, 17 ss
  • Is. 25, 6-12
  • Io. 5, 24-29
  • Io. 6, 48-58
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila