Ioan 11,38-54

Eu sunt învierea și viața: cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi.

Învierea cadavrului lui Lazăr este semnul învierii care are loc în Marta și în Maria: ele cred că nu moartea are ultimul cuvânt, ci Dumnezeul iubirii, care-Și dă viața. Cine cunoaște această iubire deja acum trăiește viața veșnică. Aceasta nu se întrerupe odată cu moartea biologică, ci se împlinește în iubirea de zi cu zi, care știe să-și dea viața până la capăt. Iar Dumnezeu este iubire fără sfârșit, începutul a toate și sfârșitul fără de sfârșit…

Ps. 22 (23)

Imaginea bunului Păstor, care scoate oile din diferitele staule, deja am contemplat-o. Isus ne scoate din acel staul care pare definitiv, moartea.

Astăzi vom continua contemplarea pildei învierii lui Lazăr, semnul semnelor… Domnul este viața și dă viață.

În prima cateheză despre Lazăr am văzut dialogul dintre Isus și discipoli despre boală și moarte, care reprezintă unica problemă fundamentală a omului. Am notat că există două moduri de a privi boala și moartea și oricare alt rău: ori ca „sfârșitul oricărui bine”, sau așa cum spune Isus: „Spre mărirea lui Dumnezeu și spre mărirea Fiului omului”…

„Mărirea lui Dumnezeu” este omul viu, iar „preamărirea Fiului omului”, care-i Isus, înseamnă crucea Sa…

Isus spune că moartea lui Lazăr nu-i spre moarte, ci este „un somn” pentru o re-trezire care va fi spre mărirea lui Dumnezeu, adică ne va arăta cine este omul viu, acela pe care-l vom primi de la preamărirea Fiului omului. De fapt, pe cruce, Isus ne arată cine este omul viu: este Cel care știe să iubească cu o iubire mai tare decât moartea.

Așadar, Isus n-a venit să ne scape de moarte, ci din moarte, oferindu-ne o altă explicație a morții… Și-i important felul în care noi citim realitatea, pentru că așa cum o interpretăm, exact așa trăim…

Dacă pentru noi moartea înseamnă sfârșitul a toate, deoarece știm că trebuie să murim, atunci viața noastră nu are niciun sens… Și tot ceea ce are un sens va pieri, se va anula în moarte… Așadar, destinația finală a omului este nimicul… Dacă un om este coerent, pricepând că este destinat nimicului, poate concluziona că ar fi mai bine să anticipeze intrarea sa în nimic…

Din fericire, omul este incoerent… Căci în profunzimea sa omul are o intuiție profundă că nu se poate sfârși totul în nimic, pentru că omul este dorință după fericire și viață…

Pentru Isus, moartea este ca viața… Cu alte cuvinte, un om poate trăi o viață moartă în egoism, în frică, în închiderea în sine și, în acest caz, este un „mort în viață”, sau poate trăi o viață în iubire, caz în care moartea sa devine darul vieții, realizarea deplină a unei vieți care se dăruiește, la fel ca Tatăl care dă viața. În acest ultim caz, moartea devine comuniune plină cu Tatăl și cu viața.

Isus ne ajută să înțelegem că limita noastră, orice limită, nu-i locul în care noi suntem terminați (limitați), ci este locul în care începe celălalt…

Iar în locul unde începe celălalt ori mă apăr și atac, pentru că vreau să fiu nelimitat și, prin urmare, trăiesc în moarte și în conflict, sau acest loc – în care eu sfârșesc și începe celălalt – poate fi locul comuniunii, al relației, al darului, al iertării.

Noi suntem asemănători cu Dumnezeu nu pentru că suntem fără limite, ci pentru că trăim limitele noastre ca loc de comuniune și de iubire. Iar viața este tocmai această comuniune și această iubire, deoarece viața nu are sens fără comuniune și fără iubire, căci ar fi o viață moartă.

În cea de a doua cateheză despre învierea lui Lazăr am ascultat dialogul lui Isus cu cele două surori și am subliniat că învierea adevărată nu-i cea a lui Lazăr (care învie pentru a muri din nou, ca și cum nu i-ar fi suficient să moară o singură dată), ci adevărata înviere este cea a Martei și a Mariei, care au înțeles că Isus este învierea și viața… De ce? Pentru că El este Fiul care-L iubește pe Tatăl și-i iubește pe frați. Iar a trăi în Isus, a trăi în această iubire, înseamnă deja a trăi o viață care a biruit moartea…

„Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că-i iubim pe frați” (1Io. 3, 14). De ce? Pentru că iubirea e Dumnezeu, iar Dumnezeu e veșnic și este începutul și sfârșitul (împlinirea) a toate, iar cine trăiește în iubire, deja acum trăiește dincolo de moarte, în viața veșnică…

Așadar, Isus a venit să ne ajute să trăim viața lui Dumnezeu deja pe acest pământ.

Iar învierea lui Lazăr, asupra căreia ne vom opri în această cateheză, este semnul acestei vieți, pe care suntem chemați să o trăim acum…

În această seară Îl vom vedea pe Isus care dialoghează cu Lazăr… Vom relua textul de la v. 33.

Se citește Io. 11, 33-54

33 Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat. 34 Și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino și vezi!” 35 Isus a lăcrimat. 36 Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” 37 Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în așa fel ca acesta să nu moară?” 38 Isus s-a înfiorat din nou și a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. 39 Isus a zis: „Ridicați piatra!” Marta, sora celui mort, i-a zis: „Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile”. 40 Isus i-a spus: „Nu ți-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” 41 Au ridicat, deci, piatra. Atunci și-a ridicat ochii și a spus: „Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat. 42 Eu știam că mă asculți întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulțimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis”. 43 Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!” 44 A ieșit mortul, legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era acoperită cu un ștergar. Isus le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!” 45 Mulți dintre iudeii care veniseră la Maria și văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el. 46 Dar unii dintre ei au mers la farisei și le-au spus ce făcuse Isus. 47 Așadar, arhiereii și fariseii au convocat Sinedriul și au spus: „Ce să facem, pentru că acest om face multe semne? 48 Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în el; vor veni romanii și vor distruge și sanctuarul nostru și națiunea”. 49 Unul dintre ei, Caiafa, care era marele preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu știți nimic, 50 nici nu înțelegeți că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întreaga națiune”. 51 Însă nu a spus aceasta de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profetizat că Isus trebuia să moară pentru popor. 52 Și nu numai pentru popor, ci și pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu. 53 Din ziua aceea, au hotărât să-l ucidă. 54 De aceea, Isus nu mai umbla în public printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustiu, într-o cetate numită Efraim și a rămas acolo împreună cu discipolii.

Scena se desfășoară înaintea mormântului: Isus merge la mormânt și-i află plângând pe toți. Chiar și Isus plânge (vom reveni asupra temei „plânsului lui Dumnezeu pentru om”, a milei Sale pentru om). Apoi avem porunca lui Isus de a îndepărta piatra: tema este piatra, mormântul și obiecțiile înaintea îndepărtării pietrei… Apoi observăm mulțumirea adresată de Isus Tatălui și strigătul adresat lui Lazăr care iese din mormânt… Vom trata și alte aspecte, precum porunca dată de Isus celor de față, cu privire la Lazăr: „dezlegați-l și lăsați-l să meargă”…

Iar la urmă avem rezultatul gestului înfăptuit de Isus: unii cred, alții Îl denunță, alții decid să-L ucidă…

Vom vedea că învierea lui Lazăr va fi înfăptuită spre glorificarea lui Isus: Își va da viața (căci și-a dat viața) și astfel ne va arăta că este adevărat că putem trăi dându-ne viața… Fapt pentru care moartea devine darul vieții din iubire, precum și revelație a gloriei lui Dumnezeu care-i iubire și care ajută omul să trăiască.

Acum să vedem diferitele teme…

vv. 33-37

33 Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat. 34 Și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au răspuns: „Doamne, vino și vezi!” 35 Isus a lăcrimat. 36 Atunci iudeii au început să spună: „Iată cât de mult îl iubea!” 37 Dar unii dintre ei au zis: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în așa fel ca acesta să nu moară?”

Maria plânge. Toți plâng. Însuși Isus lăcrimează…

Plânsul este singura reacție posibilă a omului neputincios înaintea răului și a morții: când nimic nu se mai poate face, omului nu-i rămâne altceva decât să plângă în mod resemnat și disperat…

Înaintea plânsului omului, Isus, mai întâi de toate, „suspină”. În limba greacă „a suspina” se spune „a pufăi”, ca și cum omul ar fi mânios… Suspinul lui Isus indică „mânia lui Dumnezeu înaintea răului (a bolii) omului”, a răului înaintea căruia omului e neputincios, iar plânsul este expresia neputinței omului înaintea acestui rău…

Când Dumnezeu Se mânie, pentru om e un lucru bun, căci înseamnă că Dumnezeu intervine și-l ajută. În ce fel intervine Isus? Textul ne spune că El „S-a tulburat”, și apoi că „a lăcrimat”…

Intervenția lui Dumnezeu nu-i cea a lui „deus ex machina” (vin ai noștri și rezolvă totul!), ci este „tulburarea” Sa: răul nostru Îl tulbură mult mai mult decât dacă ar fi al Său, pentru că ne iubește… Tot la fel cum pentru o mamă este mai tulburător răul fiului decât răul ei…

Prin urmare, la origina întregii acțiuni (lucrări) a lui Isus avem cuvântul „com-pasiune”, care înseamnă „a pătimi împreună cu”… Cuvântul grec „simpatia” înseamnă același lucru: a pătimi „împreună cu”. Avem cuvântul „pietas”, care înseamnă îndurare. Avem cuvântul „misericordia”: a avea acea inimă care simte mizeria celuilalt…

Sunt cuvinte fundamentale, care nu exprimă numai tulburarea „nedreaptă” a sufletului sau a viscerelor: căci omul înțelept nu trebuie să se tulbure, ci să fie mereu impasibil… Și nici nu exprimă numai că este vorba de un lucru înaintea căruia omul este neputincios…

Compasiunea, simpatia, mila exprimă simțămintele lui Dumnezeu! Altfel spus, omul este asemănător cu Dumnezeu pentru că simte compasiune, simpatie, milă și îndurare.

Dacă temelia Leviticului este „Fiți sfinți pentru că Eu sunt sfânt!” (…), suntem chemați să fim ca Dumnezeu… Sfințenia, diversitatea lui Dumnezeu constă în faptul că Dumnezeu este compasiune și milă.

În limba ebraică pentru cuvântul milă se folosește un termen care indică „viscerele materne”, uterul. Iar Luca, bazându-se pe acest verset din Levitic, va spune: „Deveniți milostivi ca Tatăl”, cuvinte pe care le-am putea traduce: „Deveniți materni ca Tatăl”. Mila (compătimirea) este calitatea de bază a lui Dumnezeu.

Care poate fi fundamentul eticii universale pentru om?

Pentru creștini, fundamentul eticii este compasiunea, mila, care înseamnă a-l simți pe altul ca fiind o parte din tine.

Compasiunea nu-i un sentiment steril, ci este puterea lui Dumnezeu; este capacitatea de a fi solidar cu celălalt și în punctul în care nu mai e solidar cu el însuși: în răul său, în mizeria sa, în moartea sa. Compasiunea este capabilă să fie cu celălalt și atunci când nu se mai poate face nimic, adică nu-l părăsește. Compasiunea trece peste ultima graniță ajungând dincolo de moarte și creând companie…

Compasiunea, „pătimirea împreună cu”, este principiul fiecărei acțiuni care nu urmărește să-l domine pe celălalt.

Un om spune că compătimirea ucide… Și este adevărat! Însă compătimirea ne dă și viață în două sensuri: cine are compasiune înseamnă că trăiește deja viața lui Dumnezeu, care este milă; iar cel care simte mila altora asupra sa (cel care este compătimit), simte o companie mai tare decât orice rău, chiar mai tare și decât moartea.

În concluzie, compasiunea este singura putere din lume… Iar puterea oricărei acțiuni (fapte) adevărate izvorăște din compasiune. Numai com-pătimirea poate crea raporturi adevărate: când tu îl simți pe celălalt ca fiind altul, diferit de tine, așa cum este el, și-l simți ca fiind o parte din tine…

Prin urmare, atunci când Isus plânge, face acțiunea cea mai importantă a lui Dumnezeu! Când El plânge, cu lacrimile sale șterge toate lacrimile noastre: nu mai suntem singuri și părăsiți nici în moarte…

Lacrimile care cad pe pământ, pe mormânt, sunt precum ploaia care ajută să răsară sămânța (trupul omului). Iar Lazăr va fi primul care iese din pământ tocmai datorită acestui plâns. De fapt, Isus ne va mântui cu compasiunea Sa, adică cu crucea Sa. Această iubirea a lui Dumnezeu pentru noi va fi tema celei de a doua părți a evangheliei. Iar cunoașterea acestei iubiri este preamărirea lui Dumnezeu și viața omului…

Care este originea acțiunilor noastre? Imediat ne dăm seama dacă, întâlnindu-l pe un altul, îi întoarcem spatele și-l ucidem în interior, sau dacă îi permitem să intre în noi… Organul compătimirii este ochiul care, în loc să-i întoarcă spatele, îl lasă pe celălalt să intre în inima sa…

„Vino și vezi”: Domnul vine, vede și lăcrimează…

vv. 38-40

38 Isus s-a înfiorat din nou și a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. 39 Isus a zis: „Ridicați piatra!” Marta, sora celui mort, i-a zis: „Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile”. 40 Isus i-a spus: „Nu ți-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?”

Isus îi întreabă: „Unde l-ați pus?”. Această întrebare ne amintește de prima întrebare adresată de Dumnezeu lui Adam: „Adame, unde ești?”… Notăm că în mormânt, Dumnezeu ne află pe toți… Fugind de El care e Viața, toți sfârșim în mormânt.

Iar Isus sosește la mormânt. Și tocmai la mormânt se încheie călătoria Sa.

Întreaga Biblie ne povestește călătoria lui Dumnezeu care caută omul, iar la mormânt ne află pe toți! Căci dincolo de mormânt nu putem fugi.

Iar Isus ajunge la mormânt. Peste câteva zile, El însuși va intra în mormânt…

Acest mormânt este „o peșteră”, o gaură în „maica pământ”: pântecele matern al tuturor devine groapa morții…

Omul este om pentru că știe că se naște din acea peșteră și că se întoarce în acea peșteră. Din această cauză omul este uman, humandus, de înhumat, de pus sub pământ… Fapt pentru care percepe în destinul celuilalt propriul său destin. Și astfel, simte „simpatie” pentru celălalt, se recunoaște în celălalt.

„Mormânt”, în limba greacă, se spune „mnemeion”, și are aceeași rădăcină a cuvintelor memorie, moarte, moștenire și soartă.

Altfel spus, toți avem memoria morții: știm că vom sfârși în mormânt. Mai mult, știm că soarta noastră, moștenirea (partea) noastră este mormântul. Știm că venim din pământ și că ne întoarcem în pământ. Și numai această cunoaștere ne face umani. Cine nu cunoaște acest adevăr, nu e uman, ci e un „super-om”! Dar Dumnezeu să ne scape de super-oameni, pentru că sunt oameni foarte mici, care au nevoie să se ridice deasupra lor și a altora pentru a se simți „cineva”. Însă marea noastră demnitate e cea de a fi umani și de a trăi umanitatea noastră în mod divin, și nu cea de a trăi o umanitate falsă în chip animalic…

Iar deasupra peșterii se află o piatră (despre piatra de pe mormântul lui Isus se va spune că este „foarte mare”), o piatră care-i ține sub ea pe toți: mai repede sau mai târziu toți vom ajunge sub această piatră.

Iar această piatră este originea oricărei separări: sub ea se află moartea, deasupra ei se află viața… Dar totul va sfârși sub această piatră… Și fiecare lege – religioasă sau nu – caută să deosebească viața de moarte, fapt important pentru a putea trăi. Așadar, această piatră este principiul oricărei deosebiri.

Iar Isus poruncește: „Ridicați piatra”… piatra care desparte vii de morți, viața de moarte…

„Marta I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi”… Pentru a doua oară se subliniază că Lazăr e în mormânt de patru zile… Am notat că „patru” este un număr simbolic, căci „elementele” și „direcțiile” sunt patru. Altfel spus, tot cosmosul, din toate părțile, unde va ajunge? Va sfârși în moarte, aceasta este certitudinea și cunoașterea omului…

„Patru” face aluzie și la faptul că toată istoria noastră – atât cea personală, cât și cea a lumii – durează patru zile… Prima zi este cea în care ne naștem: ne naștem muritori, ne naștem pentru ca să murim; în prima zi deja începe împărăția morții… A doua zi durează întreaga noastră existență de pe pământ: știm că vom sfârși în mormânt… A treia zi este cea în care, în sfârșit, ne întoarcem în pământ. A patra zi este cea pe care ne-o prefigurăm de-a lungul întregii noastre vieți: iar după moarte vom trăi mereu așa, toate s-au sfârșit…

Și-i frumos că Isus intervine în ziua a patra… Noi mereu am vrea ca El să intervină mai devreme, ca să ne scape de ziua a treia, pentru că credem că apoi alunecăm în ziua a patra și acolo vom rămâne…

Isus intervine în „ziua a patra”, adică intervine dincolo de moarte și exact astfel El rezolvă problema morții. Vom vedea în ce fel…

Mai mult, Isus spune: „Dacă tu crezi, vei vedea aici mărirea lui Dumnezeu”: în această a patra zi se va rupe împărăția morții.

vv. 41-44

41 Au ridicat, deci, piatra. Atunci și-a ridicat ochii și a spus: „Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat. 42 Eu știam că mă asculți întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulțimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis”. 43 Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!” 44 A ieșit mortul, legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era acoperită cu un ștergar. Isus le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”

Au ridicat piatra… Acea piatră pe care mereu ne ținem ochii fixați… Acea piatră, în spatele căreia proiectăm toate acele lucruri de care ne temem, este ridicată…

Dacă privim mereu acea piatră, Isus „ridică ochii în sus”, spre cer, spre Tatăl… Așadar, depinde în ce direcție privim… Dacă eu privesc spre pământ, sfârșesc în pământ, dar dacă-mi ridic ochii spre Tatăl și-I mulțumesc pentru darul vieții, înseamnă că sunt în comuniune cu Tatăl, sunt fiu și deci am viață…

Este foarte important în ce direcție se uită omul, pentru că vede ceea ce privește… Omul este destul de complex, fiind format din pământ (din humus, din limită, din moarte) și din suflare divină: dacă privește suflarea divină și pe Tatăl, știe că este fiu,

și-și trăiește viața ca fiu, deci trăiește viața veșnică… În schimb, dacă privește pământul, adică moartea sa, își va trăi întreaga viață cu frica de moarte, se va închide în sine, iar viața sa nu va avea sens, deci și-o risipește…

Așadar, e important să ridicăm piatra și să privim înăuntru, pentru că adevărata luminare va avea loc atunci când vom vedea ce este în spatele pietrei… În spatele pietrei se află Isus, căci El va ajunge în spatele pietrei…

În textul nostru Isus își ridică ochii spre Tatăl, dar nu-i cere nimic. În realitate, nu avem ce să cerem de la Tatăl, căci deja ne-a dat totul! Trebuie numai să-I mulțumim și să recunoaștem darul pe care ni l-a făcut: „Tată, Tu care mereu Mă asculți”… Vocația (meseria) Tatălui este să-L asculte pe Fiul și să-i dea totul Fiului, căci dacă nu, ce fel de Tată este? De fapt, Tatăl Îi dă natura Sa…

Deci Isus știe că este Fiul lui Dumnezeu și vrea să ne transmită această cunoaștere. Și aceasta este învierea care ne ajută să trăim ca fii ai lui Dumnezeu pe pământ.

„Eu știu că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis [cu voce tare]” (v. 42)… Adică, Isus a spus aceste cuvinte „cu glas înalt” pentru noi, care ne aflăm aici, pentru ca noi înșine să ne ridicăm ochii spre Tatăl și să cunoaștem darul. Căci problema nu-i să intrăm în mormânt, nici cea de a ieși din mormânt pentru a ne întoarce din nou în el… Ci problema este să ducem o viață care are ochii îndreptați spre Tatăl și spre frați: aceasta e viața veșnică și învierea pe care Isus a venit să ne-o aducă… Isus a venit să ne aducă o viață nouă, trăită în iubire.

După ce a privit la Tatăl, Isus „a strigat cu glas mare”. (Și în alte împrejurări Isus strigă în evanghelie). Este vorba despre strigătul primordial: e acel strigăt atât de puternic încât rupe mormintele; este Cuvântul lui Dumnezeu care face să răsară lucrurile din nimic… Iar acest strigăt pronunță un nume, numele unui mort… Lazăr este chemat pe nume: omul care a murit nu și-a pierdut numele, ci este strigat pe nume de Cel care-l iubește. Și din această cauză e viu.

Un om este viu pentru că este chemat pe nume, pentru că există pentru Celălalt… Iar noi vedem că Lazăr există pentru Dumnezeu. Mai mult, dacă discipolii, la începutul evangheliei, nu au fost chemați de Isus, ci de alții care-i întâlniseră, Lazăr este chemat direct de Isus. Fapt care înseamnă că moartea noastră este chemarea definitivă la viață, pe care Dumnezeu ne-o adresează.

Dacă sarcina noastră durează nouă luni mai înainte de a ne naște, și numai apoi vedem lumina și chipul mamei… tot la fel, sarcina de dinainte de a intra în viața noastră plină (o sarcină lăsată responsabilității noastre de fii și frați) durează 70, 80 sau 90 de ani… și numai după aceea ne naștem și vedem Fața Tatălui și, în sfârșit, descoperim cine suntem noi… Numai înaintea acelei Fețe suntem noi înșine!

După cum niciun om nu se naște fără mamă, tot la fel niciunul nu moare fără Dumnezeu, dacă nu, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi Tată.

Până când trăim pe pământ, numai o minciună ne face să ne ținem ochii închiși față de aceste adevăruri, dar la sfârșit toți ne vom deschide ochii și vom vedea lumina, ne vom naște.

Omul luminat își deschide ochii încă din timpul vieții, „își ridică ochii”, deci trăiește încă de pe pământ viața veșnică. Exact din această cauză a fost scrisă Evanghelia: n-a fost scrisă pentru morți, ci pentru cei vii, pentru noi.

Îl numește „Lazăr”. Și-i spune „qui”, așa cum i-a invitat pe cei dintâi discipoli. „Qui” înseamnă „urmează-Mă!”: îl cheamă să trăiască cu El, să stea în compania Sa.

Moartea nu este singurătatea, ci este o companie cu Domnul Isus, este o companie cu Fiul Tatălui, este nașterea la lumina deplină a propriei realități de fii și de discipoli ai lui Isus!

„Vino afară din mormânt”, căci nu acolo este casa ta… Locuința omului nu-i pământul, nu-i moartea, ci este casa Tatălui… „Adame, unde ești? De ce ai fugit? Locuința ta sunt Eu”, îi spune Dumnezeu…

De ce? Pentru că omul locuiește acolo unde iubește, acolo este acasă! Și trăiește viața celui pe care-l iubește. Iar Dumnezeu ne cheamă să locuim în El și să trăim viața Sa de Fiu.

Așadar, moartea – ceea ce ni se va întâmpla în mormânt și ceea ce i s-a întâmplat lui Lazăr – va fi să auzim chemarea definitivă: vom fi strigați pe nume și vom fi chemați să fim cu El.

În următoarea pildă vom vedea că, în timp ce Marta slujește la masă, iar Maria Îi spală picioarele, Lazăr va ședea cu Isus la ospăț… Acest fapt înseamnă că, până când trăim, căutăm să slujim și să iubim – lucru care înseamnă deja viață veșnică – iar după moarte vom participa la plinătatea ospățului vieții veșnice…

Isus îl invită „afară” pe Lazăr: și pe noi, care ascultăm, ne cheamă afară din moartea noastră.

Dacă am înțelege planul lui Dumnezeu, visul Lui pentru om, viața noastră s-ar schimba… În schimb, noi înțelegem numai visele noastre urâte. Care sunt? Mortul iese „fiind legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză și fața lui era înfășurată cu mahramă”. Ne sperie o astfel de imagine care descrie felul în care noi ne închipuim un om mort… Deși el este viu… Așa ni-i închipuim pe morții noștri, deși ei sunt vii și stau cu Domnul și, în sfârșit, s-au născut la lumină… Totuși, noi ni-i închipuim cu picioarele legate și cu fața acoperită… Fața este gloria, căci oglindește Fața lui Dumnezeu…

Prin urmare, Isus poruncește celor prezenți, deci nouă, care ascultăm: „Dezlegați-l!” Căci noi l-am legat…

Și „lăsați-l să meargă” (v. 44). „A merge” este cuvântul pe care Isus îl folosește în cazul Său: El niciodată nu spune că moare, ci că merge la Tatăl… Așadar, porunca este: „Lăsați morții să meargă la Tatăl, pentru că și noi vom merge…”, iar moartea este realizarea deplină a comuniunii cu Dumnezeu. Numai crezând acest adevăr – că sfârșitul nostru nu înseamnă distrugerea a tot ceea ce este frumos și bun – putem trăi o viață liniștită și senină. Dacă nu, de ce trăim? Trebuie să înțelegem că sfârșitul nostru este împlinirea noastră, plecarea noastră la Tatăl, nașterea noastră la lumină. Aceasta este învierea pe care o trăim în această viață…

Porunca „dezlegați-l” nu-i adresată lui Lazăr… Noi avem picioarele și mâinile legate, pentru că picioarele noastre nu știu să-L urmeze pe Păstorul vieții. Căci noi urmăm toate fricile noastre…

„Mâinile”, acele mâini care „iau, frâng și dau”: mâinile noastre sunt „legate” în vederea frângerii pâinii, în a da și a primi viața…

Fața noastră este acoperită: fața acoperită indică lipsa feței, a persoanei, căci persoana este fața pe care o are și felul în care se adresează celuilalt…

„Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Numai atunci noi suntem dezlegați și putem merge…

vv. 45-54

45 Mulți dintre iudeii care veniseră la Maria și văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el. 46 Dar unii dintre ei au mers la farisei și le-au spus ce făcuse Isus. 47 Așadar, arhiereii și fariseii au convocat Sinedriul și au spus: „Ce să facem, pentru că acest om face multe semne? 48 Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în el; vor veni romanii și vor distruge și sanctuarul nostru și națiunea”. 49 Unul dintre ei, Caiafa, care era marele preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu știți nimic, 50 nici nu înțelegeți că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întreaga națiune”. 51 Însă nu a spus aceasta de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profetizat că Isus trebuia să moară pentru popor. 52 Și nu numai pentru popor, ci și pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu. 53 Din ziua aceea, au hotărât să-l ucidă. 54 De aceea, Isus nu mai umbla în public printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustiu, într-o cetate numită Efraim și a rămas acolo împreună cu discipolii.

Înaintea poruncii lui Isus de a-l dezlega și de a-l lăsa să meargă, evanghelistul nu ne povestește reacția celor prezenți… Și acest artificiu este frumos, pentru că, de fapt, întrebarea este adresată cititorului: „Tu l-ai dezlegat? L-ai lăsat să meargă?”

Deși pe noi ne interesa să știm dacă-l dezleagă sau nu, evanghelistul nu ne mai spune nimic despre Lazăr…

Răspunsul este că acum depinde de fiecare dintre noi ce fel de raport avem cu moartea și cu viața: dacă-l dezlegăm pe Lazăr, ne dezlegăm pe noi…

Dacă avem o altă viziune (părere) despre moarte, înseamnă că avem o altă viziune și despre viață. În schimb, dacă ne lăsăm luminați de acest text cu privire la sensul vieții, atunci suntem dezlegați, călătorim, știm că viața noastră este să mergem la întâlnirea cu Tatăl prin iubirea fraților…

Reacția față de ceea ce s-a întâmplat este că: „Mulți cred”. Unii merg să pârască mai-marilor poporului ceea ce s-a întâmplat. Iar căpeteniile decid să-L ucidă…

În capitolul al zecelea am vorbit despre căpeteniile poporului ca fiind păstorii falși… Cu alte cuvinte, noi avem un model fals de om, care ucide omul… Și este modelul pe care toți îl urmăm. Noi pe cine alegem să ne conducă, în întreaga lume? Îi alegem pe cei care ne stăpânesc, ne exploatează și ne iau libertatea… Și-i alegem pentru că și noi am vrea să fim ca ei…

Dar acești conducători nu sunt oameni, ci sunt păstorii morții… Isus vrea să ne dea Păstorul vieții. Vrea să ne ajute pe toți să fim liberi, să ne slujim și să ne iubim unii pe alții. El nu vrea să ne stăpânim între noi, într-o lume în care întotdeauna stăpânesc cei mai aroganți… Căci aceasta este uciderea omului, care ne conduce pe toți în mormânt.

Isus a venit să ne dea viața, viața din plin… Iar viața este iubirea Tatălui și a fraților. Nu există o altă viață, căci celelalte tipuri de viață sunt moarte… Căpeteniile decid să-L ucidă pentru că sunt păstori falși. Iar „căpeteniile” suntem noi, în măsura în care ne identificăm cu conducătorii noștri, pe care noi ni-i alegem tocmai pentru că ne reprezintă, adică ei evocă minciuna din noi… Iar noi suntem de acord cu ei…

Din această cauză, la capitolul al nouălea, Isus a săvârșit luminarea orbului: să înțelegem cine este noroiul lui Isus, să înțelegem cine e omul, umanitatea, acest om nou care e Fiul lui Dumnezeu, care dă viață…

Iar Isus va fi ucis tocmai de căpetenii. Dar tocmai astfel El Își va da viața pentru toți…

Aceasta este felul în care puterea lui Dumnezeu râde de toate puterile pământului: tocmai când puterile cred că L-au învins, El a biruit lumea… Căci tocmai atunci le spune: „Vedeți că este adevărat că voi știți să dați numai moarte, în schimb, Eu îmi dau viața și pentru voi, care Mă omorâți”…

Aceasta este mărturia lui Dumnezeu; aceasta este „mânia” Sa care ne mântuiește pe toți și care ne schimbă imaginea despre Dumnezeu și despre om… Adică ne ajută să înțelegem că Dumnezeu e Tată și ne iubește: adevăr pe care ni-l arată Fiul… Și ne ajută să înțelegem că noi, oamenii, suntem fii și, în sfârșit, putem trăi ca fii și frați…

Uciderea lui Isus e semnul păcatului nostru, dar, în același timp, este manifestarea deplină a măririi și a iubirii lui Dumnezeu…

Texte utile

  • Ps. 23
  • 1Regi 17
  • 2Regi 4
  • Înț. 3, 1-9; 4, 7-19;
  • Io. 5, 24-29. 6, 48-58;
  • 1Cor. 15;
  • Rm. 6, 1-11.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila