Ioan 11,55-57

A uns picioarele lui Isus.

„Parfumul/mirul” – care prin natura sa se dăruiește tuturor, făcând ca totul să fie frumos și plăcut – este semnul Dumnezeului iubire… Isus este Mirele al cărui nume este „mir vărsat” (Cânt. 1, 2).

Peste șase zile vasul trupului Său va fi spart și va ieși din el mirul lui Dumnezeu, care se va vărsa peste lumea întreagă…

Maria este primul rod al evangheliei: ea îl reprezintă pe fiecare om chemat să răspundă iubirii cu iubire. Și astfel, ea devine ca Dumnezeu, răspândind peste tot mirul Său…

Ps. 133 (132)

Psalmul subliniază cât e de „frumos și plăcut ca frații să trăiască împreună”. Frumusețea e plăcerea iubirii care unește frații și este comparată cu mirul/parfumul.

După cum parfumul (mirul) prin natura sa se dăruiește și toți îl simt și tuturor le place, tot la fel viața frățească e ceva pe care toți îl simt ca fiind un parfum.

Cuvântul „mir” în limba ebraică este șemen, făcând aluzie la cuvântul șem, care înseamnă „numele”, adică Dumnezeu. Altfel spus, acest mir este Dumnezeu și se „vede”, pentru că e prezent acolo unde există iubire și este simțit ca plăcere, bucurie, viață, binecuvântare.

În această cateheză vom vedea cum trăiește comunitatea fraților, a fraților care au trecut de la moarte la viață (e vorba de cele două surori Marta și Maria și de fratele lor, Lazăr). În această pericopă, protagonistul textului e mirul, mirul Mariei.

După învierea lui Lazăr avem un ospăț care face aluzie la ospețele lui Isus după înviere. „A benchetui” înseamnă a trăi. Așadar, după moarte există învierea și se trăiește. Și se benchetuiește deja din această viață: Marta și Maria sunt vii, căci deja trăiesc acea iubire – după cum vom vedea – care e viața cea nouă.

Se citește Io. 11, 55-12,11

55 Era aproape Paștele iudeilor și mulți din provincie au urcat la Ierusalim, înainte de Paști, ca să se purifice. 56 Îl căutau pe Isus și spuneau unii către alții, în timp ce stăteau în templu: „Ce credeți, oare să nu vină la sărbătoare?” 57 De fapt, arhiereii și fariseii dăduseră ordin ca, dacă știe cineva unde este, să-l denunțe, ca să-l aresteze.

1 Cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania, unde se afla Lazăr, pe care Isus îl înviase din morți. 2 Au pregătit acolo pentru el o cină; Marta servea, iar Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă cu el. 3 Atunci, Maria a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i le-a șters cu părul ei. Și casa s-a umplut cu parfumul miresmei. 4 Iuda Iscarioteanul, unul dintre discipolii lui – cel care avea să-l trădeze – a spus: 5 „De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari și să se dea săracilor?” 6 Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoț: întrucât el ținea punga cu bani, fura din ce se punea în ea. 7 Atunci Isus a spus: „Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. 8 Căci pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveți întotdeauna”. 9 Atunci o mare mulțime dintre iudei a aflat că este acolo și a venit nu numai pentru Isus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr, pe care îl înviase din morți. 10 Arhiereii voiau să-l ucidă și pe Lazăr, 11 pentru că mulți iudei îi părăseau din cauza lui și credeau în Isus.

Evanghelistul notează că mai erau „șase zile” până la Paște. Deci, ne aflăm cu șase zile mai înainte ca Isus să se reîntoarcă la Tatăl.

În aceste versete ni se spune tot ceea ce se va întâmpla „după”, adică ce va face Isus în Paștele Său: Îi va iubi atât de mult pe ai Săi, până la a-Și da viața; Își va arăta iubirea Sa și viața Sa pusă în slujirea noastră.

Dar ce fac aceste două surori? Marta slujește, iar Maria iubește. Iubește la nebunie, până la a cheltui o cantitate mare de mir.

Protagonistul textului va fi „mirul”… Mirul – care prin natura sa se dăruiește și nu poate să nu se dăruiască – e o imagine a lui Dumnezeu care nu poate să nu se dăruiască… Este acel mir pe care toți îl simt, chiar și în mijlocul întunericului. Tot la fel, iubirea (adică dăruirea lui Dumnezeu) toți o vor percepe, chiar și cei mai orbi, atunci când El va sparge vasul trupului Său și va răspândi iubirea Sa peste toți.

Scena este delicată și frumoasă… Însuși Isus – în celelalte Evanghelii – spune că această femeie a făcut un lucru „foarte frumos”. Ea a făcut „lucrarea frumoasă în absolut”…

Dumnezeu, încă de la început, se aștepta ca cineva să-I vrea binele. Această femeie e prima care face ceva pentru Isus: Îl iubește. Și după cum Isus

și-a dat viața pentru toți, tot la fel și această femeie de mai înainte se dă pe sine prin acel mir.

Tabloul general al textului prezintă o cină în onoarea învierii lui Lazăr, precum și „cina euharistică” făcută în comunitate în amintirea învierii Domnului.

Această cină indică modul de a trăi viața, felul în care trebuie să se trăiască în casă, în comunitate. Cum trăiesc persoanele care L-au cunoscut pe Domnul, care e înviere și viață? Trăiesc la fel ca Marta și Maria, dar accentul e pus mai mult pe Maria. Căci orice slujire care nu se naște din iubire până la urmă va muri.

În această pildă sunt propuse „două economii”: cea reprezentată de Iuda, „se poate vinde și apoi se poate da săracilor”, dar evanghelistul ne spune că între timp Iuda fura (este economia lui a cumpăra, a vinde și a da… pentru a câștiga, căci altfel nu se cumpără și nu se vinde), și cea reprezentată de mir, care constă în a dărui, a vărsa, a iubi.

Aceste două economii sunt reprezentate de două mirosuri. Ultimul miros, relatat în Evanghelia după Ioan, e cel al lui Lazăr, despre care sora sa spune că „miroase rău”. Însă această casă, în care era moartea, acum e plină de mir (parfum plăcut). Altfel spus, de la mirosul morții, acum se trece la mirul vieții… de ce? Pentru că avem slujirea Martei și iubirea Mariei. Viața noastră se schimbă radical atunci când există această slujire și această iubire, care sunt substanța întregii Evanghelii.

Primele trei versete ne oferă contextul scenei.

vv. 55-57

55 Era aproape Paștele iudeilor și mulți din provincie au urcat la Ierusalim, înainte de Paști, ca să se purifice. 56 Îl căutau pe Isus și spuneau unii către alții, în timp ce stăteau în templu: „Ce credeți, oare să nu vină la sărbătoare?” 57 De fapt, arhiereii și fariseii dăduseră ordin ca, dacă știe cineva unde este, să-l denunțe, ca să-l aresteze.

Aceste versete ne oferă contextul… Se introduce tema Paștelui.

E ultimul Paște al lui Isus. Paștele celebrează Exodul, ieșirea și îndreptarea spre libertate, victoria asupra morții, triumful lui Dumnezeu asupra răului omului…

Acest Paște „e aproape”. Apoi evanghelistul ne va spune că mai lipsesc „șase zile”.

„Și mulți urcă la Ierusalim pentru a se purifica”: este vorba de ritualurile care trebuie săvârșite pentru a celebra Paștele.

Aceste persoane – care acum urcă pentru a sărbători Paștele și a se purifica – vor descoperi că vor fi purificate nu de ritualurile lor, ci de sângele Mielului; vor fi purificare de izvorul dătător de viață care țâșnește din coasta Domnului, după cum zice Iezechiel, că din latura Templului va ieși această apă care purifică.

Între timp, „toți Îl caută pe Isus”: unii-L caută pentru a-L ucide, alții pentru că-L iubesc.

În acest punct „toți Îl caută”. Isus de-abia a dat viața lui Lazăr. Și cine nu caută viața? Numai capii/căpeteniile caută să-I ia viața. În cap. 10 am văzut că

mai-marii poporului reprezintă păstorii care sunt hoți și tâlhari, adică nu dau viața, ci stăpânesc prin violență și putere, luând viața. Deci, dacă cineva dă viața, trebuie să i se ia lui mai întâi. Deci ei caută complici pentru a-L prinde. Așadar, acesta e tabloul…

În interiorul acestor rame întunecate – rame care reprezintă și situația de contradicție în care trăim în mod normal – avem scena luminoasă a gestului Mariei și pe cea a ospățului din casa Mariei și a Martei.

Este ceea ce ni se întâmplă și nouă: lumea e așa cum este și totuși, în această lume există ceva nou, adică un nou stil de viață, luminos, care salvează lumea.

Toți Îl caută: fie cine are un interes, fie adversarii.

„Căutarea” face parte din esența noastră ca persoane: și noi azi căutăm… Conștientizăm că foamei și setei noastre le corespund foamea și setea Sa (cf. samariteana)? E Isus Cel care ne caută mai intens decât Îl căutăm noi!

vv. 1-2

1 Cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania, unde se afla Lazăr, pe care Isus îl înviase din morți. 2 Au pregătit acolo pentru el o cină; Marta servea, iar Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă cu el.

Numai „după” se va vorbi și despre Maria, căci e pusă într-o poziție privilegiată. Căci numai „după”… se va trata însemnătatea gestului ei.

Suntem „cu șase zile înainte de Paște”. Să ne amintim că viața și activitatea publică a lui Isus începuseră cu cele „șase zile” care s-au încheiat cu „Nunta din Cana”, deci cu o scenă nupțială.

În textul nostru ne aflăm la începutul ultimelor șase zile și începe o altă scenă, care și aceasta e nupțială: ceea ce face Maria pentru Isus este tocmai ceea ce face mireasa pentru mire, adică răspunde iubirii lui.

Acest episod se leagă de cel al învierii lui Lazăr. Se spune că „se dă un ospăț”.

Cuvântul „ospăț” apare numai în contextul Ultimei Cine, când îl vom vedea pe Isus spălând picioarele discipolilor. Această femeie, cu șase zile înainte, unge cu mir picioarele Învățătorului.

La acest ospăț o avem pe Marta, care „slujește”. Ospățul este viața, iar în centrul acestei vieți avem slujirea. Altfel nu putem trăi.

„Slujirea”, în NT, este modul concret pentru a exprima iubirea: iubirea nu se exprimă prin cuvinte, ci prin slujire, prin promovarea celuilalt și a libertății sale.

Marta – care deja a trecut de la moarte la viață pentru că „credea în Isus, înviere și viață” – slujește la fel ca Acela care „e în mijlocul nostru, ca și Acela care slujește”.

În schimb, Lazăr unde e? El e într-o poziție privilegiată. „El stă la masă cu Isus”.

Ne amintim că Isus a spus: „dezlegați-l, lăsați-l să plece”? „A pleca” este cuvântul tehnic folosit pentru a indica moartea lui Isus ca fiind reîntoarcerea la Tatăl. Prin urmare, însemnătatea poruncii lui Isus este: „Lăsați ca Lazăr să plece și să se reîntoarcă la Tatăl, căci acela e adevăratul banchet, acesta de aici e provizoriu”. Iar Lazăr, fiind deja înviat, e cu Isus. Stă la masă. Se identifică cu El, e pentru veșnicie cu El.

Marta însă slujește… Sunt diferitele poziții în comuniunea sfinților: unii deja stau cu Domnul – mort și înviat – și se bucură în plinătate de viață; iar cei care încă sunt pe pământ anticipă această plinătate de viață prin slujire și iubire.

În acest text, tema slujirii este numai amintită, căci va fi dezvoltată apoi la Ultima cină. La Ultima cină, în loc să explice Euharistia, Ioan ne va spune ce înseamnă Euharistia: a spăla picioarele, a fi servitorii altora.

În pericopa noastră, evanghelistul dezvoltă gestul Mariei.

v. 3

3 Atunci, Maria a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i le-a șters cu părul ei. Și casa s-a umplut cu parfumul miresmei.

Ce face Maria? Ea face ceva nepotrivit. Celelalte evanghelii se întreabă: „De ce această risipă?” Și ceea ce în acest text e atribuit lui Iuda, Marcu-l atribuie tuturor discipolilor. Maria face un gest nebunesc, de risipă. De fapt, e un gest de iubire totală. Acest gest nebunesc – poate părea ciudat – este nașterea lui Dumnezeu pe pământ.

Numele lui Dumnezeu e „mir”, căci în Cântarea Cântărilor se spune că: „Numele Său e mir, nard”. Dumnezeu e mir pentru că e iubire, pentru că se dăruiește. Dar Dumnezeu – care e Iubire – nu poate trăi pe pământ, căci prin iubire nu se trăiește, ci se moare… Iar Dumnezeu – care e Iubire – trăiește numai unde e iubit. Această femeie este cea dintâi care-L iubește. Deci, în sfârșit, Domnul se naște pe pământ. Acest eveniment este adevăratul Crăciun: această femeie-L generează, Îl primește, Îl face să trăiască, căci răspunde Iubirii prin iubirea ei.

Scopul – țelul întregii Evanghelii – este acesta. Dumnezeu a făcut omul din iubire… De ce? Pentru ca omul să-L iubească și să devină ca El. Aceasta e mireasa și Cristos e Mirele. Iar ea face de mai înainte – căci iubirea intuiește și anticipă mereu – ceea ce Domnul va face: se dă în totalitate pe Sine.

E un gest misterios pe care niciunul dintre cei prezenți nu l-a înțeles.

În Lc. 10 aflăm un alt episod, unde Marta și Maria sunt la un ospăț cu Isus. Marta era preocupată să-L slujească, iar Maria sta și-L asculta, pentru că-i plăcea să stea cu Domnul. Marta-L ceartă pe Isus, la fel cum va face Iuda… În ambele cazuri Isus o apără pe Maria.

Dar Maria face singurul lucru esențial, adică răspunde iubirii cu iubire. Atunci Dumnezeu poate exista pentru că e Iubire. Atunci mirul Său se răspândește acolo unde e iubit. Unde nu e iubit, avem moartea, nu avem parfumul, nu-L avem pe Dumnezeu. Unde există iubire, acolo-i Dumnezeu.

Ceea ce face această femeie este ceea ce va face Isus pe cruce și este ceea ce va face cititorul, după ce va înțelege iubirea Domnului. Deci este anticiparea Evangheliei.

În celelalte Evanghelii, Isus se identifică cu această femeie spunând că „oriunde va fi vestită Evanghelia – și Evanghelia vorbește despre Isus – se va vorbi de ea”. Deci ea este Evanghelia.

Maria ia „o litră de mir”, care este o treime dintr-un kilogram…

„De nard curat”. Nardul e un mir foarte scump, provenit din India și făcut din rădăcina florilor. Deci moare floarea… pentru a da parfumul ei, un parfum foarte plăcut oamenilor.

Acest mir e simbolul lui Dumnezeu și-n întuneric îl simți, căci e dar și nu poate să nu se dea tuturor.

Acest nard este „curat”; în limba greacă cuvântul înseamnă „fidel” și face apel la credință, deoarece credința este tocmai această iubire. Credința e iubire pentru Domnul, care devine iubire pentru frați.

Și este „de mare preț”. Iuda va spune că acest preț este peste 300 dinari, adică mai mare decât un salariu anual. Însă evanghelistul Ioan subliniază faptul că e „prețios”, de calitate, și nu cât costă.

„Cu acesta a uns picioarele lui Isus”. Cuvântul „a unge” face aluzie la Mesia. Deci această femeie Îl consacră pe Isus ca Mesia.

Aceste picioare… care imediat după vor intra în Ierusalim pentru a împărăți… Ea-I unge picioarele la fel cum Isus va spăla picioarele…

A spăla picioarele e un gest de intimitate conjugală, la fel ca ștergerea picioarelor cu părul dezlegat. Această scenă e nepotrivită… Încercați voi să introduceți într-un text religios o astfel de scenă. Imediat, cei puritani ar

elimina-o. Apoi, ne aflăm la începutul săptămânii pascale…

Presupuneți că la începutul săptămânii pascale, în timp ce papa celebrează în Bazilica sf. Petru, vine o femeie și face un gest identic cu al Mariei. Și el spune „a făcut bine”. Și toți ceilalți rămân uimiți și consideră că gestul femeii e nepotrivit… Cu siguranță că-i nepotrivit gestul femeii. Apoi o femeie să se comporte așa… E nevoie de puțin bun simț… Însă gestul femeii e un gest nebunesc, de iubire, fără calcule, știind că toți îi sunt împotrivă. Ea face ceea ce Isus face pentru ea. Și e singura persoană care face ceva pentru Isus în toată Evanghelia. Ea face, anticipând, tocmai ceea ce va face El.

Isus, practic, e generat, împins la pătimirea Sa de această femeie. Gestul iubirii acestei femei va fi și puterea iubirii Sale, căci în sfârșit ea L-a primit. Isus se „naște” tocmai în această scenă: pentru întâia oară există cineva care-I vrea binele. Și din veșnicie Dumnezeu nu caută nimic altceva. Chiar porunca Lui este „te rog, iubește-Mă”. Îți poruncesc! Căci Dumnezeu e Iubire.

Isus va spune că aceasta e o scenă frumoasă…

„Și casa s-a umplut”… Cuvântul „s-a umplut” este același care se folosește pentru „s-a împlinit”, e împlinirea.

La Ultima cină se va spune că Isus duce la împlinire iubirea prin faptul că a spălat picioarele. Împlinirea indică atingerea scopului, adică – în gestul femeii – creația atinge împlinirea ei, iar casa noastră din Betania (casa săracului, casa unde era Lazăr, casa morții) e plină de mir, e plină de Dumnezeu. Acest gest umple lumea de Dumnezeu. Și e un gest mic și singular în toată Evanghelia până aici. Toți Îl căutau pe Isus pentru a-I lua ceva. Până când Îi vor lua și viața. Această femeie e singura care-I dă un lucru ce pare inutil în ochii tuturor.

Există alte scene analoage în Evanghelii, spre exemplu, păcătoasa din Lc. 7, unde acțiunea s-a petrecut în casa lui Simon fariseul, care murmura. În Marcu și Matei această scenă se petrece în casa lui Simon leprosul, în casa în care exista omul mort. Deci acest parfum intră în casa fariseului unde se află mirosul acru al criticii, în casa leprosului și în cea a mortului. Și Dumnezeu „umple”, parfumul umple această casă.

vv. 4-6

4 Iuda Iscarioteanul, unul dintre discipolii lui – cel care avea să-l trădeze – a spus: 5 „De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari și să se dea săracilor?” 6 Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoț: întrucât el ținea punga cu bani, fura din ce se punea în ea.

Iuda intervine. În celelalte Evanghelii intervin discipolii sau cei prezenți.

Dacă ați fi fost prezenți acolo, voi cum ați fi reacționat? Cel puțin am întreba „De ce această risipă?” A nu înțelege această risipă înseamnă a nu-L înțelege pe Dumnezeu și a nu înțelege omul, căci singura măsură a iubirii este „a nu avea măsură”.

Iuda Iscarioteanul „avea să-L vândă”. Aici, „a vinde” este același cuvânt cu „a trăda”. Acest cuvânt se folosește în cazul lui Iuda care-L dă (predă) pe Isus; în cazul lui Pilat – care-L dă morții – și în cazul lui Isus, care „dă” Spiritul, viața Sa nouă… Avem toate dăruirile noastre de moarte – Isus va trece din mână în mână: de la Iuda la soldați, de la soldați la iudei, de la iudei la Pilat, de la Pilat la mulțime, apoi iar la Pilat și de la Pilat la cruce – iar dăruirilor noastre de moarte El le răspunde dându-Și viața. Acesta e sensul parfumului, adică al unei iubiri necondiționate.

Iuda a învățat bine lecția: „Nardul se putea vinde cu 300 dinari, care să fie dați săracilor”. De ce acestora? Dedesubt era un plan. Când Isus a dat pâinea, mulțimile doreau să-L facă rege… Discipolii gândeau: „E suficient să le dăm puțină pâine și așa avem tot poporul de partea noastră”.

În acest loc, deoarece Isus nu a mai repetat gestul înmulțirii pâinilor, 300 de dinari dați săracilor aduceau 300 persoane de partea ta.

Și pentru că sunt pe cale spre Ierusalim și pentru ei e clar că Isus va intra în posesia Împărăției – după cum va face, dar după stilul Său – ei credeau că e util să fie buni cu săracii pentru a avea sprijinul poporului… Cu o minune, un dar, cu câțiva bani și cu puțin spectacol, îi ai pe toți de partea ta.

Deci Iuda nu gândește rău. De fapt, Ioan subliniază că pe Iuda nu-l interesau săracii, ci altceva, adică ce ar fi câștigat el în urma acestui ajutor dat săracilor.

„Era hoț”. Hoțul este cel care ia ceea ce nu e al său. Și hoți erau tocmai capii poporului, „hoți și tâlhari” i-a definit Isus. Hoțul e cel care pune stăpânire pe ceea ce este al altuia.

Tot ceea ce este pe pământ e darul lui Dumnezeu și e frumos, însă devine urât pentru că noi devenim stăpâni peste darurile primite de la Domnul în dezavantajul altora. Cu alte cuvinte: bunurile pământului, în loc să devină loc de comuniune, de comunicare între frați, devin loc de moarte, de ceartă și luptă.

De ce? Pentru că toți doresc să le ia.

Iuda ținea „punga” și lua din ea gestionând banii: o parte pentru hrana celor 12, și alta pentru a-i da săracilor.

Mă gândeam la numeroasele oferte pe care le facem pentru lumea a III-a: „Dăm cu o mână, dar furăm cu 99 de mâini”. De multe ori, a da săracilor este pentru a masca ceva mult mai grav, adică ceea ce li s-a întâmplat lui Isus și tuturor săracilor „cristoși”.

Problema nu constă în a da „câte ceva” săracilor! Săracii nu au nevoie să fie salvați, ci noi avem nevoie să fim mântuiți de ei.

La Judecata finală, de unde derivă mântuirea? Când Domnul va veni în mărire… „De fiecare dată când ați făcut acestora, Mie Mi-ați făcut…”. Cu alte cuvinte, mărirea Sa sunt săracii. De ce? Pentru că, chiar dacă ei nu vor (și ei ar vrea să fie bogați), totuși nu pot fi hoți și tâlhari… Viața lor e condiționată de o posibilă solidaritate.

Problema nu stă în a da săracilor, ci în a face cu ei ceea ce Isus a făcut cu noi și ceea ce această femeie a făcut cu Isus.

Gestul Mariei e bine evidențiat de text: s-a umplut casa de parfum. S-a umplut atât de tare încât ieșea… Și Iuda obiectează față de acest parfum. Obiecția lui Iuda e „parfum de moarte”, adică reprezintă un alt mod de a gândi, opus celui al femeii și al lui Isus.

În acest punct, ori suntem cu femeia, ori cu Iuda… Isus o apără pe Maria.

vv. 7-8

7 Atunci Isus a spus: „Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. 8 Căci pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveți întotdeauna”.

Isus le spune să o „lase”, la fel cum a spus despre Lazăr: „Lăsați-l să meargă” către destinul său, care este a fi pentru vecie cu Domnul, cu Tatăl. La fel spune: „Lăsați această femeie să păstreze acest parfum”. Cum să-l păstreze dacă deja l-a dat? Înseamnă că nu mai există… De fapt, nu înțelegem bine ce înseamnă vorbele lui Isus.

Cuvântul „a păstra” înseamnă și „a respecta”, care înseamnă „a respecta și a păstra poruncile”. Cu alte cuvinte, această femeie, dând parfumul, a păstrat, adică a respectat porunca lui Dumnezeu, cea a iubirii, deoarece iubește la nebunie. Și atunci acest mir ajunge până-n moarte. Îl va iubi până-n moarte, El va muri peste șase zile… Acest parfum va fi mai tare chiar și decât moartea. Și noi trebuie să păstrăm astăzi acest parfum, pentru că singura poruncă e cea a iubirii, care ne ajută să trecem de la moarte la viață. Deci, lăsați-o să facă așa! Și învățați de la ea! Trebuie să păstrați această iubire, care e mai tare decât moartea și care ajunge până în moarte…

Pe săraci îi aveți mereu și veți trăi cu ei aceeași iubire pe care o trăiți cu Mine.

Este o dublă reacție: una de credință, alta de ostilitate față de Isus.

vv. 9-11

9 Atunci o mare mulțime dintre iudei a aflat că este acolo și a venit nu numai pentru Isus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr, pe care îl înviase din morți. 10 Arhiereii voiau să-l ucidă și pe Lazăr, 11 pentru că mulți iudei îi părăseau din cauza lui și credeau în Isus.

Avem „mulțime multă” despre care s-a spus la început că-L căuta pe Isus. De ce? Pentru că l-a înviat pe Lazăr din morți. Deci oamenii merg „să vadă”, cu toată ambiguitatea vederii: vor fi spectatori sau cu adevărat Îl vor întâlni pe Domnul vieții?

Căpeteniile – văzând că mulțimea se interesează prea mult de Isus și de Lazăr – decid să-i ucidă pe amândoi.

Pusă imediat după gestul Mariei, această decizie de a-i ucide e foarte clară. Cele două lucruri se evidențiază reciproc. Cu alte cuvinte: ori se iubește așa, ori este ucis cine iubește așa. (Ne referim la iubirea față de Isus!)… Nu avem calea de mijloc: ori suntem pentru viață, ori pentru moarte, sau pentru iubire, sau pentru egoism, ori pentru acest dar, sau pentru putere și posedarea a tot mai multor lucruri…

Așadar, aceste „rame” întunecate – căpeteniile care caută să-L captureze și

să-L ucidă – evidențiază, în centrul tabloului, acest mir/parfum minunat.

În acest Crăciun… noi știm că Isus s-a născut, a murit și a înviat. De ce celebrăm Crăciunul? De ce Luca spune „s-a născut azi Domnul, mântuitorul”?…

Noi celebrăm cu adevărat Crăciunul și El se naște cu adevărat acolo unde e iubit cu această iubire a Mariei. Căci Dumnezeu e Iubire iubitoare și unde e iubit, în sfârșit trăiește, se naște, vine pe pământ.

Când va veni Împărăția lui Dumnezeu? Când vom înțelege ceea ce a făcut Maria, și este ceea ce va face Isus peste șase zile.

Deci, să contemplăm gestul Mariei în acest timp de dinaintea Crăciunului.

Texte utile:

Ps. 45 (44). 133.

 

Întrebări și răspunsuri:

A ne simți iubiți înseamnă a ne naște, pentru că suntem făcuți pentru a iubi și a ne simți iubiți… Dar gândiți-vă la Dumnezeu, care e Iubire și care, de când a făcut lumea – cine știe când a creat-o? – pentru prima oară se naște și El pentru că e iubit (de o femeie). Noi spunem că noi avem nevoie să fim iubiți. Da! Dar nevoia noastră este un „nimic” față de nevoia lui Dumnezeu, căci e Iubirea care are nevoie să fie iubită. Noi suntem destul de egoiști și ne descurcăm și fără prea multă iubire… El însă este nevoia absolută de a fi iubit. Unde nu e iubit, El nu există.

Unde e iubire, e prezent Dumnezeu… Înseamnă că acolo unde nu-i iubire, nu există Dumnezeu, ci doar nimicul. Existăm noi, care suntem fiii Săi, iar El stă pe cruce.

Această femeie e prima care L-a înțeles, adică L-a primit pe Dumnezeu.

 

Î: E greu să-L percepem pe Dumnezeu… ca cerșetor de iubire?

R: Dacă unul iubește, are nevoie să fie iubit. Dacă nu, nu iubește. E adevărat că în Treime Dumnezeu e satisfăcut: e o iubire între Tatăl și Fiul deplin împărtășită (dată și primită). Însă Dumnezeu e Iubire infinită și întreaga Biblie nu e nimic altceva decât pasiunea lui Dumnezeu pentru om până la pătimirea de pe cruce.

Io. 1,18 „Noi nu știm nimic despre Dumnezeu”, dar la Io. 4 ni se spune că lui Isus îi e sete. Deci Isus are nevoie să fie iubit.

Î: Marta și Maria… se pare că slujirea Martei e mereu denigrată… „Tu, omule, îți vei câștiga pâinea cu sudoarea frunții”. Cum se împacă cele două poziții? De ce munca trebuie să fie denigrată în avantajul contemplației?

R: În general, acest text și cel cu Marta și Maria sunt interpretate ca o opoziție între contemplație și muncă (efort)… Dar ar fi corect să fie înțelese nu ca o opoziție între viața activă și cea contemplativă, ci ntrebând: „Care este sufletul, motorul oricărei acțiuni?” Este tocmai contemplația! Care e sufletul oricărei slujiri? Iubirea! Căci dacă nu există iubire, slujirea e oribilă, adică până la urmă tu te slujești de celălalt… Dacă nu există contemplație, acțiunea este foarte greșită. Lipsește faptul de a ști ce faci.

Deci este mai mult o problemă de prioritate decât de opoziție. Dintre aceste două, contemplația e izvorul, și slujirea e rezultatul.

Dar pentru că noi suntem ispitiți să ne autojustificăm prin ceea ce facem, trebuie să înțelegem un lucru: că eu sunt justificat în viață nu în baza a ceea ce fac, ci pentru ceea ce mi-au făcut. Adică, viața mea este făcută de un altul. La începutul vieții mele se află o iubire primită. De aceea prioritatea e dată iubirii. Și nu acțiunii.

Însă noi punem ca început – și principiu al tuturor lucrurilor – acțiunea. Atunci apar toate aberațiile, căci este o acțiune (o muncă). Și acțiunea este un instrument care urmărește un scop fără să știe al cui e instrumentul și care-i este scopul. De aici avem importanța contemplației și a rugăciunii pe de o parte, și apoi – la fel ca în acest text – a iubirii, care e centrul oricărei slujiri.

Mă mântuiesc nu prin ceea ce eu fac pentru Dumnezeu, ci prin ceea ce Dumnezeu face pentru mine. Când am înțeles acest adevăr, nu înseamnă că nu mai fac nimic, ci atunci fac la fel cum a făcut Maria și fac chiar mai mult, dar nu pentru că „eu fac”, ci pentru că „mă simt făcut, creat, transportat” spre a face…

Singura poruncă nu este fă asta ori cealaltă, ci porunca este „Iubește!” Apoi, pentru a iubi, ce trebuie să faci? Să nu ucizi, să nu furi… Principalul „a face” este un a „nu” dăuna vieții, tot restul poți să-l faci, căci atunci munca ta, acțiunea ta are ca izvor iubirea.

Căci cu adevărat iubirea se exprimă nu prin cuvinte, ci prin fapte (acțiune) și în adevăr.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila