Ioan 12,20-36

A venit ceasul să fie preaslăvit Fiul Omului

Cine vrea să-L cunoască pe Isus trebuie să-L urmeze în mărirea Sa: este cea a bobului de grâu care moare și aduce mult rod, este cea a iubirii care-Și dă viața.

Tulburării noastre înaintea acestei priveliști îi răspunde vocea Tatălui, care confirmă calea Fiului. Crucea îl detronează pe satana cu minciuna sa, revelându-ni-L pe Dumnezeu-Iubire, care pe toți ne atrage la Sine.

Ps. 30 (29)

Conținutul psalmului are legătură cu textul evanghelic asupra căruia ne vom opri în această cateheză. Spre exemplu, psalmistul notează: „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie” (Ps. 29, 11).

În cateheza anterioară L-am contemplat pe Isus care intră în Ierusalim fiind aclamat ca Rege, Mesia, Unsul Domnului, Cel care eliberează poporul din orice oprimare. Dar această aclamare este foarte ambiguă… Apoi am văzut că Isus întâlnește un asin, și tocmai cu asinul – nu cu ajutorul calului, al carului sau al altor mijloace puternice – intră în Împărăția Sa, pentru că Împărăția Sa are însușirile asinului care duce greutățile, ale celui care slujește, ale celui care-și dă viața… Iar Isus va împărăți pe cruce.

Evanghelistul notează că „mulțimile nu au înțeles stilul lui Isus”, căci mai întâi vor trebui să-l vadă și doar apoi poate că vor înțelege…

În această cateheză avem un text care este o sinteză a evangheliei… Ne aflăm la finalul „zilei lui Isus”, căci se apropie de sfârșit ziua Sa și „vine seara”, adică ceasul întunericului, iar El va intra în întuneric… Ne aflăm în punctul în care se sfârșește acțiunea Sa și începe pătimirea Sa.

Versetele ne descriu în mod sintetic întregul mesaj al lui Isus și întreaga Sa istorie, dar într-un mod nou… De obicei, suntem obișnuiți să povestim istoria de la început, și așa e necesar. Dar o istorie o înțelegem de la sfârșitul ei.

Întregul drum al lui Ioan este ciudat: la fel ca racul, Ioan merge înapoi, dar ținând ochii fixați pe început.

În pilda noastră ne aflăm în ultimele momente ale zilei lui Isus, la sfârșit, și de la sfârșit citim întreaga Sa viață. Vor apărea motivele fundamentale ale Evangheliei, pilda fiind o sinteză care ne prezintă ce înseamnă „credința în Isus”, Isus-Mesia care urcă pe mânzul asinei și care sfârșește pe cruce.

Problema credinței se pune înaintea unui Dumnezeu răstignit, a unui Mesia răstignit, nu mai înainte.

Pilda urmărește să înlăture orice ambiguitate în privința tuturor semnelor pe care le-a săvârșit Isus, pentru a ne comunica semnificația adevărată a vieții Sale. Însuși Isus ne explică însemnătatea vieții Sale…

În cateheza următoare vom vedea că opusul credinței este neîncrederea… În acest fel se va încheia prima parte a Evangheliei, apoi ne va rămâne numai ultima zi a lui Isus, care ne va fi povestită de la capitolul al treisprezecelea până la al nouăsprezecelea.

Se citește Io. 12, 20-36

20 Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. 21 Aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, și l-au rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. 22 Filip s-a dus și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și i-au spus lui Isus. 23 Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. 24 Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. 25 Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică. 26 Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi și cel care mă slujește. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti. 27 Acum sufletul meu este tulburat și ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. 28 Tată, preamărește numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am preamărit și iarăși îl voi preamări”. 29 Mulțimea, care stătea acolo și care auzise, spunea că a fost un tunet; alții ziceau: „Un înger i-a vorbit”. 30 Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. 31 Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, 32 iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine”. 33 Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară. 34 Atunci mulțimea a răspuns: „Noi am auzit din Lege că Cristos rămâne în veci. Cum poți tu să spui că Fiul Omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al Omului?” 35 Dar Isus le-a zis: „Încă puțin timp mai este lumina cu voi. Umblați cât timp aveți lumina ca să nu vă prindă întunericul. Cine umblă în întuneric nu știe unde merge. 36 Cât timp aveți lumina, credeți în lumină ca să deveniți fiii luminii”.

Textul începe subliniind că grecii – păgânii – doresc să-L vadă pe Isus. Întotdeauna problema este „a-L vedea pe Isus”, a-L cunoaște și a crede în El. Și acesta este sensul întregii Evanghelii.

Isus răspunde în mod indirect spunându-ne „unde-L” putem vedea… Îl vedem în „mărirea Sa”. Mărirea Sa constă în a fi ridicat pe cruce: acolo este locul în care-L vedem pe Domnul.

Unde-L vedem pe Dumnezeu?

Pe cruce!

Mărirea Sa este cea a bobului de grâu… Mărirea unei semințe este rodul ei. Isus dă rod tocmai murind pe cruce.

Evanghelistul vorbește despre agonia lui Isus în grădină, pe care Ioan n-o relatează, limitându-se să sublinieze în acest loc doar faptul că Isus este tulburat.

Apoi urmează glasul din cer, care ne amintește de episodul Schimbării la față. Și este frumoasă apropierea dintre agonie și Schimbarea la față…

Iar la final (vv. 31-36), Isus ne explică sensul vieții Sale. Sensul vieții Sale, ridicarea Sa pe cruce, va fi revelarea totală a lui Dumnezeu și toți vom fi atrași la El, pentru că vom înțelege cine este Dumnezeu și, în sfârșit, va fi alungată „căpetenia” acestei lumi.

„Căpetenia acestei lumi” – cel care are puterea în mâinile sale, cel care-i are pe toți în mâinile sale prin minciuna sa și care stăpânește lumea prin frică, prin putere și prin egoism – va fi biruită de revelația lui Dumnezeu care este Iubire. Altfel spus, crucea purifică imaginea noastră falsă despre Dumnezeu: Dumnezeu nu-i acel super-om puternic, nici acel super-dumnezeu care-i are pe toți la mână, ci este Cel care-Și dă viața pentru toți.

Notam că pilda este o sinteză a întregii vieți a lui Isus și toate elementele se unesc în jurul crucii, care-i locul revelației lui Dumnezeu. Întreaga pildă tratează tema „credinței în Isus”, ajutându-ne să înlăturăm ambiguitatea din cateheza anterioară, atunci când mulțimile L-au aclamat pe Isus ca Rege și ca Mesia.

Isus recunoaște că El este Rege și Mesia, însă într-un alt mod: „La fel ca bobul de grâu care moare și-și dă viața; la fel ca Fiul omului ridicat”…

vv. 20-22

20 Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. 21 Aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, și l-au rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. 22 Filip s-a dus și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și i-au spus lui Isus.

Versetele noastre notează existența „grecilor”.

Pilda anterioară s-a încheiat subliniind că „Întreaga lume Îl urmează”… Acum Îl urmează și „grecii”, adică păgânii.

Acești greci nu erau evrei, ci doar prozeliți (convertiți de curând la o credință) și simpatizanți ai evreilor, deci urcau la Ierusalim… Printre acești greci suntem și noi, care suntem „prozeliți” și „simpatizanți”, și ajungem la Isus prin credința lui Israel.

Ei au urcat la Ierusalim „pentru a adora, pentru a se închina” în timpul sărbătorii Paștelui, și-L întâlnesc pe Domnul, pe Cel în care este adorat Tatăl în Spirit și în adevăr.

Acești greci nu merg direct la Isus. Nici noi n-am mers direct la Isus [Eu nu l-am auzit pe Isus să mă cheme, Isus niciodată nu mi-a spus nimic… Tot ceea ce știu despre Isus am aflat de la Andrei, de la Filip, și de la toți ceilalți care au urmat după ei…]. Altfel spus, noi avem acces la Isus prin discipolii Săi, care ne-au mărturisit despre El fie prin cuvânt, fie prin fapte…

Iar acești greci „merg la Filip”.

Filip și Andrei sunt cei doi discipoli care au nume de origine greacă. Cu multă probabilitate, ei au fost cei dintâi care L-au întâlnit pe Isus după ce Botezătorul le-a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Acela care ia asupra Sa păcatul lumii”.

Deci, prin intermediul acestor doi – a celor care mai înainte de noi au văzut – și grecii văd, deci și noi vedem…

Iar grecii „vor să-L vadă pe Isus”. De fapt, aceasta este dorința întregii Evanghelii: vreau să-L văd, să-L cunosc.

„A vedea”, în Evanghelia după Ioan, înseamnă „a cunoaște”. Iar ținta cunoașterii este credința, care nu-i oarbă, ci înseamnă a vedea realitatea Domnului.

Credința înseamnă a vedea, a experimenta, a trăi

Andrei și Filip merg la Isus, însă dorinței grecilor de a-L vedea, Isus îi va răspunde în mod ciudat, pentru că Isus, în loc să li Se arate, le explică „felul în care-L pot vedea” și „unde Îl pot vedea”.

vv. 23-24

23 Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. 24 Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult.

În loc să se arate, Isus le răspunde discipolilor, spunând: „A venit ceasul”.

Cuvântul „ceas” l-am întâlnit la nunta din Cana, când Isus a spus: „Oare n-a venit ceasul Meu?”; apoi l-am întâlnit în dialogul Său cu samariteana, când Isus a afirmat: ” A sosit ceasul în care Tatăl este adorat în Spirit și în adevăr”; în capitolul al cincilea stă scris: „Va veni ceasul în care morții vor auzi glasul Fiului omului”… Iar în textul nostru, în sfârșit, „a sosit ceasul”… Va fi ceasul crucii.

În întreaga Evanghelie după Ioan „ceasul” este „ceasul decisiv” , în care Dumnezeu Se revelează: și este ceasul crucii…

Iar Isus spune: „A venit ceasul”. Se sfârșește ziua și vine ceasul. Dar nu ceasul întunericului, ci acela al luminii. De fapt, evanghelistul notează: „A venit ceasul ca să fie preaslăvit [glorificat] Fiul Omului” (v. 23).

„Mărirea” este plinătatea luminii, a frumuseții lui Dumnezeu care Se revelează. Așadar, a venit ceasul în care Dumnezeu se revelează în mărirea Fiului Omului.

Și imediat Isus ne spune care este „preamărirea Fiului Omului”, cu ajutorul metaforei bobului de grâu…

Care-i mărirea bobului de grâu?

Dacă tu ai un bob de grâu, înțelegi că nu-i nimic glorios, căci e doar un bob de grâu… Dacă-l mănânci, ai mâncat un bob de grâu…

Însă, „dacă grăuntele de grâu cade în pământ și moare, aduce multă roadă” (v. 24). Prin urmare, gloria, mărirea seminței constă în a aduce rod… Așadar, Isus vrea să spună că mărirea Sa – care va fi crucea – nu va fi moartea, ci va fi „a-Și da viața”, la fel ca grăuntele de grâu; va fi „a aduce mult rod”… Va consta în a ne arăta că El – tocmai dându-și viața – este la fel ca Tatăl care dă viață.

Acesta este marele mister care, de acum înainte, va fi centrul specific al întregii Evanghelii după Ioan, căci ne va povesti despre acest „ceas” în care bobul de grâu își dă viața… Iar acest ceas va fi ceasul măririi, al plinătății vieții, va fi ceasul în care toate se împlinesc, iar noi primim Spiritul, viața lui Dumnezeu.

Însă, „Dacă grăuntele de grâu care cade în pământ, nu va muri, rămâne singur”… Așadar, există o lege necesară și pentru Fiul omului: este legea fiecărui om, cea de a muri. Pentru că omul, prin natura sa, este muritor. Moartea lui Isus va fi „mărire”, pentru că moartea Sa nu va fi moarte, ci va fi „darul vieții Sale”…

După cum întreaga Sa viață a fost un dar de iubire, tot la fel, moartea Sa va fi darul iubirii depline. Făcut cui? Celor care-L ucid. Deci va fi un dar al iubirii absolute și gratuite. Și aceasta va fi mărirea Sa.

Aici ni se spune care este locul în care-L vor vedea pe Domnul: Îl vor vedea atunci când moare. Pe cruce vor vedea cu adevărat că El este Domnul.

De ce? Pentru că-Și dă viața la fel ca sămânța, ca bobul de grâu.

Dacă noi punem sub pământ „un obiect mic”, iar după mai mult timp observăm că nu răsare nimic, probabil că a fost vorba despre o pietricică… În schimb, dacă după o vreme răsare un spic de grâu, înseamnă că am pus sub pământ un grăunte de grâu…

Altfel spus, tocmai timpul și faptul că moare și dă viață ne arată adevăratul potențial al seminței… În schimb, dacă nu moare – la fel ca piatra – nici nu dă viață… Acesta este un mare mister, dar ne ajută să înțelegem ce este viața… Pentru că, imediat „după”, se spune că noi am vrea să avem viața, să o păstrăm… În schimb, viața este un dar, iar darul există în măsura în care-l dăruiești…

Noi am vrea să ne ținem suflul, dar, dacă-l ținem, murim. Noi respirăm pentru că inspirăm și expirăm: „re-dăruiești” ceea ce ai primit…

În versetele următoare Isus ne spune că ceea ce I Se întâmplă Lui este exact ceea ce ni se întâmplă și nouă…

vv. 25-26

25 Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică. 26 Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi și cel care mă slujește. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.

Ceea ce este valabil pentru Isus este valabil și pentru noi, pentru că legea generală este: „Cine-și iubește viața sa o pierde”. Cine se iubește pe sine, cine-și iubește viața, cel care vrea să o păstreze este un egoist… Egoistul și-a pierdut viața pentru că viața este iubire și dar.

Pe lângă viața sa, egoistul o distruge și pe a altora, prin faptul că îi stăpânește, îi oprimă și îi exploatează… Așadar, „Cine-și iubește viața o pierde”…

Ce face un om care vrea cu orice preț să-și conserve energiile?

Nu face nimic! Deja este mort, pentru a-și conserva toate energiile. Un astfel de om se poate deja îmbălsăma.

Însă un om care se dăruiește, trăiește… Viața este relație, este dar, și dacă o dăruiești, o împlinești. Dacă te închizi în tine, deja ai pierdut-o.

Există oameni care se raportează numai la ei: „eu, eu, eu”… Acest comportament este bun în primii ani de viață. Dar crescând, ar trebui să ne dăm seama că există și ceilalți…

În Scrisoarea către efeseni stă scris că Domnul i-a dat fiecărui om un dar, o energie pentru a înfăptui o lucrare. Apoi autorul subliniază că există și mincinosul, înșelătorul, care nu face o lucrare, ci „face toate lucrările”; în limba greacă cuvântul este panurghia, indicând omul care, în chip violent, vrea să le facă pe toate… Însă nu, căci fiecare om trebuie să facă un lucru. Și-l fac eu, cu limitele mele… Iar celălalt face un alt lucru. Lucrul pe care-l fac eu este în folosul (slujirea) celuilalt, iar lucrul său este în folosul meu… Numai astfel se creează divinitatea în lume: pentru că Dumnezeu e Iubire și slujire reciprocă…

Însă omul care vrea să-și impună eul în toate, să-și pună amprenta pe toate, este un prostuț și-i califică drept proști și pe alții, îi ucide pe toți… Cu alte cuvinte, un astfel de om elimină orice diferență: e acea mentalitate totalitară pe care toți o avem și conform căreia toți trebuie să fim la fel… Adică toți să fim morți… Dar morți în interior. Pentru că moții sunt vii.

Așadar, este foarte important să ne știm da viața. De fapt, „Cine-și urăște viața – e un mod paradoxal de a spune – o iubește cu adevărat”… Este vorba de omul care nu-și caută mereu propriul eu, ci pricepe că eul său îl realizează în raport cu ceilalți, că eul său este celălalt… Este omul care nu stă deasupra altora…

Isus continuă: „dacă cineva vrea să Mă slujească… slujitorul Meu… dacă un om Mă slujește”… Altfel spus, Isus vorbește despre „slujire”. Iar omul care are acest spirit al slujirii va fi cinstit de Tatăl… Adică un astfel de om este fiul lui Dumnezeu, este asemenea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este slujire și iubire.

Iar cine-L urmează pe Isus urmează calea vieții, calea slujirii.

Dacă noi toți urmăm „mentalitatea stăpânitoare”, căci vrem să avem totul în mână, distrugem totul, pentru că pretindem că noi suntem măsura tuturor lucrurilor… Toți din jur sunt măsurați, cântăriți de noi… Dumnezeu este slujitorul tuturor și-i ajută pe toți să trăiască așa cum sunt. Și din această cauză lumea este frumoasă și e mereu diferită, iar viața e mereu diferită…

Problema este tocmai înlocuirea „mentalității stăpânitoare”, care-i dușmana lui Dumnezeu, care-i idolatrie, cu mentalitatea slujitorului, a slujitorului din iubire, cu mentalitatea omului care acceptă că este limitat, nu are aiureli de atotputernicie, nu le face el pe toate, ci face ceea ce poate, își acceptă limitele și acceptă și limitele altora. Iar în limite, fiecare-l slujește pe celuilalt.

În acest fel se naște solidaritatea: în locul stăpânirii și al puterii, se naște înțelegerea, în locul violenței se naște viața, și iubirea, în locul moții și al egoismului.

Toate aceste teme vor fi reluate în capitolul următor, când Isus va spăla picioarele… Și sunt teme în strânsă legătură cu pilda din cateheza anterioară, care ni-L prezenta pe Isus intrând în Împărăția Sa pe mânzul asinei, ca slujitor.

După ce a spus aceste lucruri, Isus are unele sentimente pe care nu le putem neglija…

vv. 27-30

27 Acum sufletul meu este tulburat și ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. 28 Tată, preamărește numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am preamărit și iarăși îl voi preamări”. 29 Mulțimea, care stătea acolo și care auzise, spunea că a fost un tunet; alții ziceau: „Un înger i-a vorbit”. 30 Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi.

În aceste versete evanghelistul sintetizează cele două episoade fundamentale din viața lui Isus pe care Ioan nu le povestește.

Cu privire la primul episod, spune: „Sufletul Meu e tulburat”, indicând agonia lui Isus din grădina Ghetsimani. Înaintea destinului bobului de grâu, înaintea destinului Mielului, al slujitorului care-și dă viața, Isus s-a tulburat la fel ca înaintea morții lui Lazăr. Mai mult, ceilalți evangheliști ne spun că Isus a simțit neliniște, teamă, iar „Scrisoarea către evrei” notează că Isus se ruga lui Dumnezeu cu glas puternic și cu lacrimi ca să-L scape de acel ceas.

E frumos că Isus a simțit acea tulburare, pe care toți o încercăm… Văzând că Isus a vestit iubirea, că Și-a trăit viața în plinătate, cum de a murit în mod dezonorant, defăimător, ca un tâlhar, în singurătate, părăsit de toți? Isus e foarte tulburat…

Este importantă această tulburare, această frică, această neliniște pe care ceilalți evangheliști o descriu, căci dacă Isus nu ar fi avut aceste simțiri, noi am fi zis: „Ferice de El, însă eu am toate aceste sentimente… Dar Dumnezeu, unde este?”

Isus e acolo și trăiește personal aceste sentimente, la fel ca noi toți. Iar pe când trăiește aceste sentimente, spune: „Tată, scapă-Mă de acest ceas”. Să ne amintim că Isus în grădină a spus: „Treacă de la Mine acest pahar!”… Așadar, Isus vrea să evite această moarte. Iar acest fapt e foarte sănătos. Cine ar dori să moară nu-i normal sau se simte foarte rău… Se poate întâmpla…

Isus spune: „Treacă de la Mine acest ceas, Tată!”…

Cuvântul „Tată” face aluzie la cuvântul „Abba”; adică Isus – exact în acest moment de singurătate, de frică și de neliniște – ce poate să spună?

Poate spune un singur cuvânt „Abba”, Tată. Cu alte cuvinte, Isus trăiește toate aceste sentimente de singurătate, de frică și de neliniște cu încrederea în Dumnezeu-Tatăl. Și tocmai din această cauză Isus este „Noul Adam”.

Adam n-a avut încredere în Tatăl și a sfârșit în neliniște și-n moarte. În schimb, Isus e primul om care, în neliniște și-n moarte, îi spune lui Dumnezeu „Tată”, restabilind raportul încrederii filiale în Tatăl.

Așadar, Isus e Fiul! Și din această cauză spune: „Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (v. 27). Ce înseamnă această afirmație? „Facă-se, nu voia Mea, ci voia Ta, Tată”, așa cum notează celelalte evanghelii. Altfel spus: „Eu aș vrea să evit această moarte, dar facă-se voia Ta”. De ce? Pentru că Eu trăiesc acest ceas caracterizat de neliniște încrezându-Mă în totalitate în Tine, care ești Tatăl vieții.

Invocația: „Tată, preamărește Numele Tău” poate însemna: „Tată, realizează ceea ce Numele Tău semnifică”, adică realizează darul unei vieți care trăiește dăruită și care-i face pe toți oamenii fii ai aceluiași Tată și frați între ei

Până aici am prezentat experiența lui Isus din Grădina Ghetsimani, experiență pe care Ioan o sintetizează în două versete. Acum urmează sinteza episodului Schimbării la față: avem glasul din cer care zice: „L-am preamărit și din nou Îl voi preamări”. Ce? Numele Meu…

Numele Tatălui va fi preamărit: a fost preamărit în Isus care ne-a revelat, prin iubirea Sa față de frați, că Dumnezeu este Tată. Apoi Isus îl va preamări prin moartea Sa, loc în care Isus ne vă mărturisi iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru toți fiii Săi, iubindu-i astfel pe frați.

Așadar, în ce constă Schimbarea la față? Constă în a vedea viața normală a lui Isus și moartea Sa ca fiind locurile manifestării iubirii depline a Tatălui și a fraților… Ioan ne transmite numai acest mesaj despre Schimbarea la față. Ne uimește că Ioan nu povestește Schimbarea la față, însă el n-o redă pentru că întreaga sa Evanghelie este o Schimbarea la față.

Despre ce vorbește Ioan încă de la început? Vorbește despre Fiul care revelează Mărirea lui Dumnezeu. Iar Mărirea lui Dumnezeu ce este? Este iubirea Tatălui pentru toți fiii! Prin urmare, Ioan doar amintește episodul Schimbării la față pentru a ne transmite următorul mesaj: „Fiți atenți că, de fapt, puterea pentru a-și da viața este tocmai cunoașterea măririi iubirii Tatălui”.

Dar ce înțeleg mulțimile? Ele ascultă și spun: „A fost tunet!” (v. 29) Acest răspuns face aluzie la Moise, care a primit revelația lui Dumnezeu în mijlocul tunetelor. Ei știau că „Dumnezeu este stăpânul tunetului”, deci spun: „Dumnezeu

s-a revelat”.

Alții din mulțime spun: nu doar că Dumnezeu s-a revelat, ci lui Isus „Îngerul I-a vorbit!”… Această afirmație face aluzie la episodul agoniei din Evanghelia după Luca, unde se notează că „Un înger s-a dus să-L mângâie”.

Iar Isus răspunde: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi” (v. 30). Cu alte cuvinte, Eu nu am nevoie de această mângâiere, pentru că Eu mereu sunt cu Tatăl și Tatăl mereu e cu Mine… Deci, „Acest glas este pentru voi”… De ce? Pentru ca noi să recunoaștem că Isus – acest Fiu al omului care știe să iubească astfel – este revelația totală a lui Dumnezeu, e Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl.

Exact în acest punct Isus revelează în mod definitiv sensul crucii, explicându-ne însemnătatea morții Sale.

vv. 31-33

31 Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, 32 iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine”. 33 Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară.

În Evanghelia după Ioan, Isus vorbește de trei ori despre „Fiul omului ridicat de la pământ”, afirmație care corespunde celor trei prevestiri ale morții și învierii din celelalte trei evanghelii. Și, de fiecare dată când Isus vorbește despre „Fiul omului înălțat”, Isus explică una dintre semnificațiile crucii, căci „a fi înălțat de pe pământ” desemnează crucea.

Prima dată, în capitolul al treilea, spune: „Când Îl veți fi înălțat pe Fiul omului, veți cunoaște cât de mult Dumnezeu a iubit lumea, încât pe Fiul Său L-a dat” (cf. Io. 3, 14-16). Așadar, crucea este revelația iubirii lui Dumnezeu!

A doua oară, în Io. 8, 28, afirmă: „Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt”, adică numele lui Dumnezeu. Tocmai pe cruce noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu…

A treia oară spune: „Înălțându-L pe Fiul omului, acum vine judecata acestei lumi”… Altfel spus, crucea este judecarea lumii. Dar în ce fel Dumnezeu judecă lumea? Dumnezeu Își dă viața pentru această lume!

Și tocmai dându-și viața pentru această lume, acum este alungat stăpânitorul acestei lumi…

Cine este „stăpânitorul lumii?” Este „anti-Dumnezeu”, este cel care a pus stăpânire pe lume prin minciună, prin violență, prin egoism, producând moarte. Așadar, stăpânitorul lumii este autorul răului pe care toți îl cunoaștem…

Pe cruce este biruită rădăcina răului pentru că ni se revelează cine este cu adevărat Dumnezeu: Dumnezeu este așa, iar dacă eu sunt chip al lui Dumnezeu, voi fi așa… Prin urmare, este biruită acea minciună care se află în interiorul inimii fiecărui om, minciună care-i prezintă un model fals omului, fapt pentru care omul realizează răul crezând că este un bine.

Așadar, crucea înlătură din noi latura satanică a imaginii pe care o avem despre Dumnezeu, dar purifică și imaginea noastră falsă despre om…

Și care va fi rezultatul? Că toți vom fi atrași la El…

Adam a fugit de Dumnezeu pentru că-și închipuia un Dumnezeu puternic și gelos, și, imaginându-și că Dumnezeu e mai tare, s-a gândit să fugă de El, ca să poată deveni ca El…

În schimb, văzându-L pe cruce, înțeleg că Dumnezeu este Iubire, nu mai fug de El, ci merg la El… Și atunci devin eu însumi: devin fiul Său, care știe să iubească și să-și dea viața.

Tocmai astfel, pe cruce, este biruit răul lumii.

Aceste versete sunt foarte bogate, prezentându-ne toate temele fundamentale pe care Evanghelia le-a dezvoltat până în acest loc, teme care vor fi reluate în capitolele care urmează…

vv. 34- 36

34 Atunci mulțimea a răspuns: „Noi am auzit din Lege că Cristos rămâne în veci. Cum poți tu să spui că Fiul Omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al Omului?” 35 Dar Isus le-a zis: „Încă puțin timp mai este lumina cu voi. Umblați cât timp aveți lumina ca să nu vă prindă întunericul. Cine umblă în întuneric nu știe unde merge. 36 Cât timp aveți lumina, credeți în lumină ca să deveniți fiii luminii”.

Imediat după ce Isus – care e Mesia și Fiul lui Dumnezeu – a spus că va fi răstignit, avem prima obiecție: „Dar cum? Cristos rămâne în veșnicie. Dumnezeu este impasibil! Cum de spui că Tu vei sfârși înălțat?”, pentru că deja au înțeles că „înălțat” înseamnă ridicat pe cruce, crucificat…

Deci Îl întreabă: „Cine este Fiul omului?”

Isus nu le răspunde în mod direct, pentru că deja le-a spus tot, iar în următoarele capitole ne va arăta că pune totul în practică… Dar totuși le spune un lucru: „Încă puțină vreme Lumina este cu voi” (v. 35), adică Isus va rămâne cu ei câteva zile, apoi se va face nevăzut.

Deci, până când aveți lumina, „Umblați în Lumină, ca să nu vă prindă întunericul”. Altfel spus, ce răspuns dă Isus întrebării: „Cine este Fiul omului?” Este Lumina lumii, este sensul vieții, este ziua Domnului, este mântuirea! Iar dacă voi nu umblați în această lumină, nu știți de unde veniți și nici unde mergeți… Deci, până când aveți lumina, credeți, aderați la lumină și deveniți fiii luminii.

Așadar, la întrebarea: „Cine ești Tu?”, Isus răspunde: „Dacă vii la Mine, Mă vei cunoaște și tu însuți vei deveni fiul luminii”.

„Cine ești Tu?” „Eu sunt lumina lumii. Dacă te lași luminat, și tu vei deveni fiul luminii”…

Apoi avem concluzia versetelor în care se spune că Isus a plecat și s-a ascuns de ei…

Următorul capitol ne va vorbi despre ultima zi a lui Isus, în care lumina se ascunde: după cum bobul de grâu se ascunde sub pământ, tot la fel lumina intră în întuneric. Dar ce va face lumina în întuneric? Va ilumina întunericul! Restul evangheliei ne va prezenta revelația măririi lui Dumnezeu – a acestei lumini – care iluminează toate tenebrele noastre, astfel încât toți să devenim fiii luminii.

Pilda este foarte bogată, iar centrul ei constă în a înțelege că: „Pe cruce Îl vedem pe Isus, pe Fiul omului, pe Fiul lui Dumnezeu, pe însuși Dumnezeu!”

Texte utile:

  • Ps. 22. 27.30. 40;
  • Is. 52, 13-53, 12;
  • Dan. 7
  • 1Cor. 1, 18-2, 16.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila