Ioan 12,37-50

Nu credeau în El

Nu putem crede în Dumnezeu-Iubire mai înainte de cruce, pentru că crucea ne revelează mărirea Sa. Mărirea Domnului este diferită de cea a omului, la fel cum este diferită iubirea de egoism și viața de moarte. Mărirea Sa este judecata Sa asupra lumii: dar nu Dumnezeu ne judecă, ci noi Îl judecăm pe El. Pentru fiecare om mântuirea înseamnă să accepte iubirea cu care-l iubește Dumnezeu. A refuza iubirea Lui înseamnă a refuza viața, lucru posibil numai din cauza necunoașterii, un rău suprem al cărui antidot constă în faptul că El Își dă viața pentru cei care-L ucid.

Ps. 34 (33)

Mai multe aspecte din acest psalm au legătură cu versetele evanghelice asupra cărora ne vom opri în această cateheză. Mai întâi de toate, avem tema binecuvântării Domnului: el „bine-face”, iar noi, în orice timp și în orice situație putem „bine-cuvânta”… La v. 5 suntem invitați să-L privim pe El ca să fim strălucitori, iar la v. 8 suntem îndemnați: „Gustați și vedeți că bun este Domnul, fericit bărbatul care nădăjduiește în El”.

Prin urmare, psalmul este o variație pe tema credinței, care constă în a-L privi pe Domnul, a-L gusta pe Domnul, a ne întoarce la El, a deveni strălucitori… E un psalm care cântă încrederea absolută…

În această cateheză terminăm prima parte a Evangheliei după Ioan: odată cu sfârșitul capitolului doisprezece se termină „ziua” lui Isus, viața Sa…

În restul evangheliei – de la capitolul treisprezece la capitolul nouăsprezece – ne este relatată numai „ultima zi”: de la episodul Ultimei cine, la mormânt; va fi ceasul întunericului în care intră lumina. Așadar, în această cateheză terminăm explicarea activității lui Isus. Apoi Isus nu va mai face nimic.

Va urma „Pătimirea Sa”, care va fi marea revelație a măririi lui Dumnezeu.

La sfârșitul acestei prime părți a Evangheliei – intitulată „Cartea semnelor”, deoarece ne povestește toate semnele pe care Isus le-a făcut – evanghelistul simte nevoia să facă o precizare teologică despre credință. Din ce cauză a scris Ioan Evanghelia? „Pentru ca și noi, ascultând semnele pe care Isus le-a făcut, să credem și să avem viața”.

Iar Isus, de ce a făcut semne, minuni? Nu pentru a face lucruri mărețe! Ci erau „semne” cu scopul de a ne indica iubirea Tatălui și a Fiului și, prin urmare, de a adera la Tatăl și la Fiul și să avem viață.

Să ne amintim că fiecare pildă din Evanghelie se încheie cu o reflecție (cu o observație) asupra credinței sau a necredinței ascultătorilor, care suntem noi, cititorii, pentru că Evanghelia este scrisă pentru noi.

Mesajul evanghelic mereu ne privește, căci atunci când cineva face un semn, întotdeauna îl face pentru altcineva…

Așadar, minunile lui Isus nu sunt minuni săvârșite pentru cel care a fost vindecat, ci sunt „semne” pentru ceilalți, care văd ce a făcut Isus. Vindecarea orbului nu-i minunea făcută orbului și atât, ci este „semnul” pentru toți cei care sunt acolo, de față, ca să înțeleagă că sunt orbi, precum și felul în care-și pot recăpăta vederea.

A ști să citim semnele este fundamental. Altfel, ar fi ca și cum am avea înaintea noastră o carte foarte frumoasă, cu multe hieroglife, fără să le știm descifra.

Iar viața noastră este așa: dacă nu știm citi (vedea), în tot ceea ce ni se întâmplă, semnificația profundă pe care Dumnezeu ne-o arată în lucrurile care ni se întâmplă, înseamnă că ni se întâmplă semne pe care nu știm să le citim… Iar dacă nu știm să le citim, înseamnă că nu are sens viața, că nu are sens cartea…

Despre credință și necredință… Dacă semnele ne ajută pentru a ajunge la încrederea în Dumnezeu, care este viața omului… Despre credință și necredință avem un lucru surprinzător și constă în faptul că și pentru Dumnezeu este ceva neașteptat (neprevăzut) ceea ce facem cu libertatea noastră… Noi putem spune „da” sau putem spune „nu”. Există o mirare…

Și vom vedea că pilda noastră conține o mirare: că El a făcut multe lucruri, dar lumea nu crede… De ce? Și este întrebarea pe care toți ne-o punem…

Se citește Io. 12, 37-50

37 Deși a făcut atâtea semne înaintea lor, totuși ei nu au crezut în el, 38 ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaia: Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi și cui i s-a descoperit brațul Domnului? 39 Isaia a spus, de asemenea, de ce nu puteau să creadă: 40 Le-a orbit ochii și le-a împietrit inima ca nu cumva să vadă cu ochii, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec. 41 Isaia a spus aceasta pentru că a văzut gloria lui și a vorbit despre el. 42 Cu toate acestea, chiar și mulți dintre conducători au crezut în el, dar, din cauza fariseilor, nu o spuneau deschis, ca nu cumva să fie excluși din sinagogă, 43 căci iubeau mai mult cinstea oamenilor decât cinstea lui Dumnezeu. 44 Atunci Isus a strigat și a zis: „Cine crede în mine nu în mine crede, ci în acela care m-a trimis 45 și cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis. 46 Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric. 47 Dacă cineva aude cuvintele mele și nu le păzește, eu nu-l judec, pentru că nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. 48 Cine mă respinge și nu primește cuvintele mele își are judecătorul: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de pe urmă, 49 pentru că nu am vorbit de la mine însumi, ci acela care m-a trimis, Tatăl, mi-a dat poruncă ce să vorbesc și ce să spun. 50 Și știu că porunca lui este viață veșnică. Așadar, ceea ce spun eu, așa spun cum mi le-a spus Tatăl”.

În acest fel se încheie viața lui Isus, povestirea semnelor Sale, și va începe pătimirea care realizează fiecare semn…

Textul este articulat în două părți bine definite: în prima parte (vv. 37-43) se analizează cauzele necredinței; în partea a doua (vv. 44-50) avem ultimul apel la credință: Isus strigă – la fel ca înțelepciunea în VT – să venim la El pentru a avea viața… Iar evanghelistul pune în gura lui Isus toate cuvintele cheie din Evanghelie, pe care a încercat să le explice prin tot ceea ce până acum a povestit. Și tot textul, până în acest loc, este o „variație” pe tema credinței. Așadar, ne explică ce este credința.

Încă din Prolog, am văzut că în Evanghelie se spune: „Cuvântul a venit între ai Săi, dar nu l-au primit”…

Și am văzut că întreaga Evanghelie este o luptă între lumină și întuneric, între iubire și egoism, între credință și necredință.

Deja cu prilejul primului semn înfăptuit la Cana Galileei, se spune că discipolii Săi au văzut „semnul”, „au văzut gloria Sa și au crezut în El”…

La fel, toate celelalte semne le-au văzut și ceilalți. Dar de ce unii nu cred în El? De ce înaintea semnului orbului, orbul crede, iar ceilalți decid să-L ucidă?

Problema fundamentală a credinciosului este: de ce eu cred, iar un altul nu crede? Ce înseamnă a crede?

Este problema pe care și Moise a avut-o cu poporul său… El se întreabă: „De ce, în ciuda tuturor semnelor făcute de Dumnezeu, poporul încă nu crede?”… Aceasta este și întrebarea profeților… Dar este și problema lui Isus, care spune: „Eu am făcut multe semne, dar voi nu credeți, ci Mă răstigniți…”.

Aceasta este o problemă veșnică, este cea mai antică problemă a omului: „De ce omul nu se predă în fața iubirii pe care Dumnezeu o are față de el?” Care sunt cauzele profunde care-l împiedică să facă acest gest de încredere, foarte rațional, care-i dă viața?

Este absurd: „Lumina vine la ai Săi, dar ai Săi n-o primesc”. De ce?

În textul nostru sunt enumerate cele trei cauze ale necredinței… Mai întâi, se spune că necredința este un fapt foarte vechi, apoi sunt enumerate cele trei cauze. Însă Ioan nu vrea să termine astfel prima parte a cărții, ci încheie cu vestirea credinței.

Să vedem prima cauză a necredinței.

Mai întâi de toate, notăm că numeroasele semne înfăptuite nu cauzează în mod obligatoriu credința… Semnele pe care Isus le face nu sunt atât de constrângătoare, încât să ne ia libertatea. Noi rămânem cu libertatea noastră: În baza inițiativei noastre noi nu putem crede, dar putem să nu credem, putem „opri” darul lui Dumnezeu… Căci Domnul ne respectă libertatea.

De ce Dumnezeu ne respectă libertatea, chiar și cea pe care o exercităm împotriva Sa? Pentru că porunca fundamentală a lui Dumnezeu – care corespunde naturii lui Dumnezeu și naturii omului – este iubirea, iar iubirea nu există fără libertate; iubirea nu poate fi impusă. Așadar, Dumnezeu nu se poate impune înaintea nimănui. Dacă s-ar impune, nu ar fi Dumnezeu, ci ar fi un arogant, la fel ca mulți alții care ar vrea numai să se impună. Dar iubirea nu se impune, ci se propune, se expune, se dăruiește, dar nu se impune, nu poate stăpâni (domina).

În credință – înțeleasă ca fiind relația de iubire a omului cu Dumnezeu – sunt esențiale libertatea și posibilitatea refuzului… Dacă ele nu ar exista, nu ar exista credința, dar atunci nu ar exista nici libertatea omului, nici iubirea, iar omul nu ar fi chip al lui Dumnezeu.

Să vedem prima cauză a necredinței.

vv. 37-38

37 Deși a făcut atâtea semne înaintea lor, totuși ei nu au crezut în el, 38 ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaia: Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi și cui i s-a descoperit brațul Domnului?

Textul începe: „Deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El” (v. 37)… În ciuda tuturor lucrurilor pe care Isus le-a făcut, ei nu cred în El. Aceste cuvinte fac aluzie la cele din Deut. 29, 2-4, când Moise a spus poporului: „Ați văzut toate câte a făcut Domnul înaintea ochilor voștri, în pământul Egiptului… dar până în ziua de astăzi nu v-a dat Domnul Dumnezeu minte ca să pricepeți, ochi ca să vedeți și urechi ca să auziți”… Așadar, primul lucru subliniat de evanghelist este că necredința este un lucru foarte vechi, o aveau deja părinții în pustiu. Mai mult, deja Adam avea necredința pentru că a crezut mai mult în șarpe decât în Dumnezeu.

Necredința nu-i o noutate: este lucrul cel mai vechi al omului.

De ce nu crede omul?

„Ca să se împlinească…”. De acum înainte, evanghelistul va folosi des cuvintele „împlinirea Scripturilor” pentru a ne spune: „Toate acestea deja au fost prevăzute. Deci, nu vă îngrijorați!”… Pentru că Dumnezeu nu-i prostuț, ci știe cum merg lucrurile, știe că oamenii nu cred. Din această cauză a ajuns pe cruce…

Apoi, continuă cu o frază din Is. 53, 1-4, un text în care avem această figură glorioasă, care va lua asupra Sa relele omului… „Deși era disprețuit și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor și cunoscător al suferinței, Unul înaintea căruia să-ți acoperi fața, disprețuit și nebăgat în seamă… Totuși, El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”.

Atunci Isaia se întreabă: Cine a crezut când a ascultat acest Cuvânt? Niciun om

n-a crezut că Tu vei face așa…

„Brațul Domnului…” indică puterea Domului. Dar cine ar crede că puterea Domnului este brațul său pironit pe cruce?

Textul din Isaia 53 prevestește pătimirea lui Cristos.

Prima vină a necredinței o are Dumnezeu, pentru că El are o iubire prea incredibilă, până la a Se urca pe cruce pentru noi, care-L răstignim… Acest fapt este absurd! Deci prima vină a necredinței o are Dumnezeu și este incredibilitatea Sa: o iubire excesivă, care se revarsă… Iar omul nu crede unei iubiri infinite, căci iubirea umană e mereu foarte limitată și foarte egoistă.

Aici avem imaginea Servului…

De abia Isus a spus că va fi Fiul omului înălțat, cuvinte care fac aluzie la Servul lui Iahwh, adică la cruce.

Tocmai înaintea crucii se pune problema credinței: „Cum să credem într-un Dumnezeu care Se lasă răstignit pentru om?”…

Noi mereu am gândit că Dumnezeu este Cel care-l pune pe om pe cruce, și nu că El Se lasă răstignit…

Acesta e marele mister: este ceea ce ochiul uman niciodată n-a văzut, urechea niciodată n-a auzit și nici la inima omului nu s-a suit: este iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru om… Această iubire e prima cauză a necredinței omului. Dumnezeu are o iubire prea mare! Este „o lumină prea puternică” pentru ochii noștri.

Deci, prima vină o are Dumnezeu, și și-o va asuma El, va plăti El… Va sfârși pe cruce tocmai din cauza necredinței noastre. Iar crucea va fi antidotul necredinței, pentru că pe cruce Isus ne arată iubirea Sa excesivă, care se revarsă.

Prima cauză a necredinței este excesul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care nu-L putem accepta, iar această iubire care se revarsă ni se prezintă pe cruce în slujitorul lui Iahve-Înălțat. Pe cruce noi vedem ceea ce ochiul uman niciodată n-a văzut.

Dumnezeul răstignit este sminteală pentru toate religiile, pentru că, după părerea lor, Dumnezeu este atotputernic. Ele nu pricep că atotputernicia Lui este crucea, că El are o iubire care ajunge până în punctul de a-și da viața pentru cei care-L ucid.

Și exact pe cruce El este Dumnezeu!

vv. 39-41

39 Isaia a spus, de asemenea, de ce nu puteau să creadă: 40 Le-a orbit ochii și le-a împietrit inima ca nu cumva să vadă cu ochii, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec. 41 Isaia a spus aceasta pentru că a văzut gloria lui și a vorbit despre el.

Al doilea motiv al necredinței se află în om, dar nu este vina omului…

Textul subliniază nu faptul că „nu voiau să creadă”, ci că „nu puteau crede”.

De ce omul nu poate să creadă? Pentru că așa spune Isaia. În acest loc evanghelistul îl citează pe Isaia (cf. 6, 9-10), interpretându-l. Mă explic: în textul ebraic se spune că profetul orbește ochii poporului ca să nu înțeleagă, să nu vadă și să nu se convertească… Este un fel de a spune profetic, care denunță păcatul poporului și notează că nu există un remediu. În schimb, în traducerea greacă se spune că: „poporul nu vrea să vadă”…

Însă Ioan spune că „Poporul nu poate să vadă”, deși el nu nominalizează poporul, căci vorbește numai de căpeteniile poporului, pentru că poporul are o semnificație pozitivă în Evanghelia după Ioan… Așadar, Ioan spune că „Poporul nu poate să vadă pentru că un altul i-a orbit ochii”.

Cine este acest altul? E dușmanul poporului. Este cel care, prin minciună, încă de la început, încă de la Adam, a închis ochii omului înaintea iubirii lui Dumnezeu.

Așadar, a doua cauză a necredinței este orbirea omului, care nu-i vinovat: am fost orbiți… Suntem locuiți de o minciună care ne-a închis ochii înaintea iubirii lui Dumnezeu, avem o imagine negativă, satanică despre Dumnezeu, cea sugerată nouă de diavol, după care Dumnezeu este un Tată-stăpân. Din această cauză nu putem crede iubirii Sale.

Așadar, al doilea vinovat de cauza necredinței noastre este separatorul, dușmanul, pe care Isus a venit să-l alunge din lume tocmai prin cruce. Pentru că pe cruce ne revelează un Dumnezeu opus față de cel pe care satana l-a descris omului, astfel încât să ne putem converti, iar El să ne vindece…

Isus este Cel care ne vindecă! Iar cuvântul „vindecare” apare în capitolul al cincilea, atribuit omului care stătea paralizat la scăldătoarea oilor de treizeci și opt de ani, dar pe care Isus îl vindecă, pentru ca și noi, în sfârșit, să putem fi vindecați…

Cauzele necredinței sunt multiple. Ateismul face parte din această a doua cauză, pentru că și ateul neagă o anume imagine a lui Dumnezeu… Altfel nu e un ateu…

Ce imagine neagă ateul? Acea imagine despre Dumnezeu pe care o au toți oamenii care sunt orbi față de iubirea lui Dumnezeu. Ateul neagă imaginea Dumnezeului stăpân, care trebuie eliminat pentru că este rivalul omului, a Dumnezeului care stăpânește, care este lege și interzicere…

Mai înainte de a ne prezenta a treia cauză a necredinței, avem o tranziție: „Acestea a zis Isaia, când a văzut mărirea Lui și a grăit despre El” (v. 41). Ioan se referă la „vocația lui Isaia”, când se specifică faptul că Isaia „a văzut mărirea lui Dumnezeu”. În textul nostru stă scris: „A văzut mărirea Lui”, a lui Isus…

De ce reia Ioan textul lui Isaia? Pentru că imnurile Slujitorului din profetul Isaia sunt acele texte din VT care, mai bine decât toate celelalte, descriu crucea lui Isus, cruce care e mărirea lui Dumnezeu.

Așadar, Ioan ne spune că Isaia deja a văzut mărirea lui Dumnezeu, iar mărirea lui Dumnezeu este iubirea Sa față de toți oamenii și pe care Fiul ne-a revelat-o în mod definitiv.

Ioan încheie această parte corectând afirmația conform căreia „nu credeau în El” pentru că adaugă: „mulți credeau în El, în afară de farisei”… Apoi ne prezintă al treilea motiv al necredinței

vv. 42-43

42 Cu toate acestea, chiar și mulți dintre conducători au crezut în el, dar, din cauza fariseilor, nu o spuneau deschis, ca nu cumva să fie excluși din sinagogă, 43 căci iubeau mai mult cinstea oamenilor decât cinstea lui Dumnezeu.

În aceste versete Ioan notează că „Totuși, și dintre căpetenii mulți credincioși au crezut în El”, dar le era frică să-și mărturisească credința, pentru că, dacă-și mărturiseau credința, erau alungați din sinagogă… Aceasta era problema primei comunități creștine: primii creștini au frecventat mereu templul și sinagoga, până când au fost alungați… De ce? Pentru că creștinii se consideră ca fiind acei iudei care L-au recunoscut în Isus pe Mesia, pe Mesia făgăduit iudeilor, Cristosul.

Mai înainte de a fi alungați, creștinii simțeau că erau părtași rădăcinii lui Israel.

Din nefericire, după ce au fost alungați, s-au născut polemici foarte grave, reacții urâte de-a lungul istoriei, care au vrut să se sprijine pe unele texte din Ioan care, de fapt, au o altă însemnătate…

Când Ioan vorbește iudeii „de rău” , o face pentru că el și comunitatea sa sunt tot iudei, deci dorește să le transmită următorul mesaj: „Voi vreți să fiți unici, speciali, dar uitați că și noi suntem iudei, la fel ca voi”… De fapt, Ioan vorbește de rău despre căpetenii…

Apoi Ioan încheie, prezentându-ne a treia cauză a necredinței acestor căpetenii, spunând: „Au iubit slava oamenilor mai mult decât mărirea lui Dumnezeu” (v. 43).

Și aceasta este singura vină pe care o poate avea omul. Dar nu-i o vină atât de mare… Prima vină o poartă Dumnezeu, pentru că ceea ce face El este ceva incredibil… A doua vină este a dușmanului, pentru că ne-a închis ochii, ne-a inspirat frică prin minciuna sa… Vina a treia… Deja omul a fost „injectat” cu minciuna în ochi și cu frica în inimă, fapt pentru care se simte gol… Dar pentru că omul are nevoie de consistență (valoare, soliditate), de faptul de a se simți recunoscut și iubit, neaflându-și soliditatea în Dumnezeu, o caută la oameni și se numește mărire deșartă.

„Mărirea” este greutatea, consistența pe care un om o are… Deoarece omul se simte nimic – crezând că vine din nimic și se întoarce în nimic – își caută identitatea sa în felul în care-l văd alții, devenind sclavul părerilor altora. Dar astfel se structurează societatea în sclavia reciprocă…

În aceste versete au fost analizate cele trei cauze ale necredinței… După ce evanghelistul ne-a spus că necredința este lucrul cel mai vechi din lume, ne spune că prima cauză a necredinței e Dumnezeu cu iubirea Sa incredibilă, a doua este dușmanul omului cu minciuna sa, care ne-a orbit, iar a treia este mărirea deșartă a omului: ne simțim goi, deci căutăm să ne umplem, așa cum putem, prin mândria deșartă…

Evanghelistul face o analiză atentă a necredinței. Și noi ar trebui să vedem unde ne aflăm. Cred că în noi locuiesc toate cele trei cauze ale necredinței…

E importantă această analiză a necredinței, așezată exact înaintea povestirii pătimirii, căci tocmai în timpul pătimirii ni se descoperă iubirea incredibilă a lui Dumnezeu față de noi, tocmai în povestirea pătimirii este alungat stăpânitorul acestei lumi și tocmai privind pătimirea, omul înțelege care este mărirea sa: mărirea omului este această iubire pe care Dumnezeu o are față de el, deci nu mai are nevoie de alte măriri.

Așadar, la sfârșitul Cărții semnelor, Ioan ne arată toate rădăcinile posibile, care sunt cauza necredinței noastre, ca să se poată măsura cu ceea ce urmează…

În partea a doua Isus strigă, ne cere să credem în El, ca să avem viața veșnică.

vv. 44-46

44 Atunci Isus a strigat și a zis: „Cine crede în mine nu în mine crede, ci în acela care m-a trimis 45 și cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis. 46 Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric.

Aceste cuvinte – puse în gura lui Isus la sfârșitul primei părți a Evangheliei ca fiind „un strigăt” – sunt sinteza întregii predicări a lui Isus. Acest strigăt ne amintește de cel pronunțat de Isus în ziua de Rusalii, când a zis: „Cui îi este sete să vină la Mine și să bea și râuri de apă vie vor curge din el”… Este strigătul Înțelepciunii, care-i cheamă pe toți la viață… Acest strigăt este înfăptuit în evanghelie de Isus-Întrupat, căci trupul Său ne revelează mărirea lui Dumnezeu…

Prima afirmație este: „Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine” (v. 44).

A crede înseamnă a se încredința, a adera la persoana lui Isus: cine aderă la El ca Fiu Îl recunoaște pe Tatăl și-și află propriul Izvor. Deci, credința în Dumnezeu care e Tată ne este dată de umanitatea lui Isus care, în trupul Său, ne arată cine e Dumnezeu: este Unul care mă iubește așa cum mă iubește Fiul… Toate câte Isus le-a făcut și le-a spus sunt exact ceea ce Tatăl spune și face. Pentru că Isus spune: „Eu fac ceea ce văd că Tatăl face. Și spun ceea ce Tatăl Îmi spune să zic”… E Fiul egal cu Tatăl.

„Acel Dumnezeu pe care niciodată nimeni nu L-a văzut, Fiul ni L-a revelat”… În Isus cad toate imaginile false despre Dumnezeu. Și avem un nou Dumnezeu a Cărui mărire constă în a fi „Tată”…

Și, imediat verbul „a crede” este exprimat prin „a vedea”: „Și cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine, [pe Tatăl] (v. 45). Deci cine-L vede pe Fiul, Îl vede pe Tatăl, căci au aceleași fețe, însușiri…

Prin urmare, a crede nu-i un act orb, ci înseamnă a vedea realitatea: că Dumnezeu este Tată și noi suntem fii.

Apoi Isus ne spune ce înseamnă credința: „Eu, ca Lumină am venit în lume” (v. 46)… Lumina ne ajută să vedem, să existăm: credința îmi arată realitatea că sunt fiu și mă ajută să exist ca fiu.

Iar dacă eu cred, nu locuiesc în întuneric… „A locui în întuneric” înseamnă a locui în moarte, a nu fi născut, a nu fi venit la lumină… Cine crede vine la lumina adevărului său…

vv. 47-48

47 Dacă cineva aude cuvintele mele și nu le păzește, eu nu-l judec, pentru că nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. 48 Cine mă respinge și nu primește cuvintele mele își are judecătorul: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de pe urmă,

Credința, mai întâi de toate, este „a asculta”: este un cuvânt care ne atinge rațiunea și inima… Credința nu-i doar „a asculta”, ci și „a păzi aceste cuvinte”: nu-i o credință vagă, ci este credința într-o persoană care spune câte ceva, care trăiește într-un anume fel, care-mi descoperă câte ceva, și atunci eu ascult acel cuvânt și-l păzesc… Iar dacă un om ascultă cuvintele Fiului și le păzește, e important să le păstreze, căci omul trăiește Cuvântul pe care-l păzește în interiorul său…

Dar dacă un om nu le ascultă și nu le păzește, ce se întâmplă? Isus spune că: „Eu nu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (v. 47).

Așadar, Isus n-a venit să judece oamenii care nu cred, ci a venit să-i mântuiască și pe cei care nu cred, pentru că niciun om nu crede… Dacă toți ar fi crezut, Isus n-ar fi mântuit pe nimeni.

Însă, dacă după ce L-au văzut, n-au primit cuvintele Sale, sunt judecați. Dar nu de El, nu de Dumnezeu, ci eu însumi mă judec ca fiind „non-fiu”, adică nu primesc Cuvântul Fiului. Așadar, judecata o fac eu: nu-L primesc pe Dumnezeu…

Iar Dumnezeu ce face? Se jertfește oricum…

Dumnezeu nu poate să nu respecte libertatea noastră. De fapt, va muri pentru că nu e primit. Dar El oricum vine în lume, și nu ne judecă…

Este adevărat că Cuvântul pe care nu-l primim ne judecă, pentru că noi nu primim adevărul nostru… Dar Dumnezeu nu ne judecă, ci-Și dă viața pentru noi… Judecata lui Dumnezeu este crucea!

vv. 49-50

49 pentru că nu am vorbit de la mine însumi, ci acela care m-a trimis, Tatăl, mi-a dat poruncă ce să vorbesc și ce să spun. 50 Și știu că porunca lui este viață veșnică. Așadar, ceea ce spun eu, așa spun cum mi le-a spus Tatăl”.

În aceste versete avem o aluzie la textul din Deut. 18, 18 ș.u., când Moise promite că după el va veni un profet la fel ca el, pe care să-L ascultăm, deoarece acest profet va avea în gura sa însuși Cuvântul lui Dumnezeu, iar cine-l va asculta va avea viață…

În textul nostru, Isus spune: „Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc”. Așadar, Isus spune cuvintele Tatălui. El este Fiul. Și ca Fiu, are o singură poruncă de vestit: o normă care este viață veșnică.

Care este porunca Fiului și porunca Tatălui? Este porunca iubirii, despre care va vorbi tot restul evangheliei. Deci porunca lui Dumnezeu e cea a iubirii, e cea a vieții.

Noi credem că poruncile lui Dumnezeu ar fi impuneri și interziceri… Însă singura poruncă a Lui, prima poruncă, este porunca vieții! El ne-a chemat la viață: prima poruncă este să trăim… Și toate celelalte porunci trebuie să ne ajute să trăim mai bine… Nicio poruncă nu-i în vederea morții: toate poruncile sunt împotriva morții, căci toate sunt spre viață.

Pentru noi, cuvântul „poruncă” este ceva sufocant, ceva care ne ia viața. În schimb, în acest loc ni se spune că e o poruncă spre viață… Deci, trebuie să privim lucrurile așa cum le privește Domnul! Porunca Sa este o rugăminte: te rog să trăiești! Căci vei trăi în profunzime, fără limite, vei trăi viața veșnică

În acest fel se încheie prima parte a Evangheliei după Ioan…

La sfârșitul primei părți ne simțim antrenați în evanghelie și poate că înțelegem care sunt rădăcinile necredinței, pentru că restul evangheliei ne va prezenta terapia acestor rădăcini ale necredinței… Vom vedea iubirea incredibilă a lui Dumnezeu; va fi învinsă minciuna care ne-a prezentat un Dumnezeu diferit de cel din evanghelie; în sfârșit, vom vedea mărirea noastră. Și atunci vom înțelege că a adera la Fiul înseamnă a deveni fii și a avea plinătatea vieții lui Dumnezeu. Și în vederea acestui fapt Dumnezeu ne-a creat.

Texte utile:

  • Ps. 34 (33);
  • Deut. 18, 15-22; 29, 1-3;
  • Is. 6, 1-10; 52, 13; 53, 12;
  • 1Cor. 1-3.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila