Ioan 13,1-5

Ps. 146 (145)

Psalmistul spune că Domnul „împărățește pe vecie”. El e marele suveran și domnia Sa constă în a fi fidel, în a da pâine înfometaților, în a elibera prizonierii, în a vindeca orbii, în a ridica pe cei căzuți, în a proteja străinii, văduvele și orfanii. El e rege… pentru că se face slujitorul omului.

În această cateheză vom trata pilda spălării picioarelor.

În ultima cateheză am terminat prima parte a Evangheliei: ziua lui Isus, viața lui Isus. Și tot ceea ce a făcut în viața Sa, în ziua Sa – El care e lumina lumii – a fost un semn. Ca și cum am spune: nu a făcut nimic important. Tot ce a făcut e un semn. Un semn care desemnează o altă realitate.

Întreaga Sa activitate a fost exprimată prin metafore: metaforele luminii, ale apei și aerului sau ale Spiritului, metafora pâinii dar și a vieții. Și viața e o metaforă: indică cu totul altceva.

Dacă în timpul zilei Isus a făcut semne, din această seară începe „ora”, ceasul decisiv, în timpul căruia semnele devin realitate.

Tot restul Evangheliei este dedicat „orei”, unei ore care durează 24 de ore.

Timp de un an sau doi ne vom opri să vorbim despre această oră, deci, de la ultima cină de joi, de la ora șase seara până la ora șase seara a zilei de vineri. Și aceasta este „ora” decisivă în care fiecare semn devine realitate.

Realitatea – după cum vom vedea – în care totul e semn, metaforă, este iubirea. Căci iubirea este lumină, viață, pâine, pentru că Dumnezeu e Iubire.

Așadar, această oră se va prelungi… pentru tot restul Evangheliei.

Celelalte Evanghelii sunt simple, redau o povestire liniară care are un început și un sfârșit. Dacă tu alergi repede, faci bine legăturile, ai un computer rapid și ești agil în a face lucrurile (în a scrie) ajungi mai repede la capăt, fapt pentru care în puține luni străbați parcursul și înțelegi povestirea… Ioan însă ne „fentează”: el începe cu sfârșitul. Deci, dacă tu te grăbești, nu ajungi nicăieri, ci ești dezorientat.

Ioan pornește de la sfârșit și revede totul – fiecare lucru în parte – la lumina sfârșitului. Deci în studierea Evangheliei după Ioan trebuie să înlocuim mentalitatea celui care înțelege și face legături rapide între texte și pricepe imediat lucrurile, cu mentalitatea unuia care puțin câte puțin se predă, se lasă luat de mână și se lasă transportat de stilul lui Ioan. Și în loc de a înțelege, începe puțin câte puțin „să vadă”, fapt care este cu totul altceva. Deci studiul Evanghelia lui Ioan e lent. Acest fapt explică de ce pentru a explica „ora”, Evanghelia are nevoie de nouă sau zece capitole. Și, deja mai înainte vestea mereu această „oră”, pentru a introduce tema ei.

În Evanghelia după Ioan, la fel ca în viață, se intră nu cu metoda „de a lua” (reușim genial în toate și, cu cât mai multe luăm, cu atât mai bine reușim), ci lăsându-ne prinși, cuprinși de text. Și este un lucru mult mai lent. Este ca și în cazul poeziei: nu pot spune că scriu o poezie făcând o sinteză, ci trebuie să mă gândesc mult… La fel, nu pot spune despre viață că o sintetizez, căci atunci nu mai e viață.

Am spus aceste lucruri pentru că vă sugerez să ascultăm explicațiile, cu o atitudine diferită față de cea cu care abordăm diferitele concepte (noțiuni). În matematică, cu cât mai repede înțelegi, cu atât e mai bine, însemnă că ești mai puțin prostuț; în Ioan, cine înțelege imediat, înseamnă că nu a priceput nimic.

Deci să înlocuim atitudinea celui care ia, cu a celui care e cuprins în mod lent, adică cu atitudinea contemplativă.

În câmpul „rugăciunii” se poate spune că – de fapt, vorbind de Cuvânt, se vorbește de rugăciune – se trece de la atitudinea mai discursivă – o rugăciune care avansează prin legături logice și discută (vorbește) și se mișcă repede, implicând participarea noastră activă – la contemplație, care implică participarea noastră, dar mult mai primitore, mai capabilă să se odihnească.

Cum se comportă Evanghelia cu noi? Dau un exemplu: presupuneți că o mamă spune: „pruncul trebuie să mănânce. Deci fac așa. Pregătesc mâncarea și i-o pun alături. Așa va avea tot timpul să se hrănească iar eu voi fi liberă…”. Dacă ar face așa… nu ar fi o bună mamă.

Este important timpul pe care-l pierzi. Căci timpul este viața. Și în acest timp pierdut se naște o obișnuință, o uzanță de viață care este aceea care face să crească relația, raportul, prietenia. Așa intrăm în Evanghelie.

Ioan nu povestește instituirea Euharistiei. El vorbește pe larg în cap. 6 despre „pâine” spunând că adevărata pâine e trupul Său dat pentru noi și apoi în cap. 13, în loc să vorbească despre Euharistie, deși face aluzie la ea, vorbește despre Isus care spală picioarele, despre Isus care dă îmbucătura lui Iuda și apoi de porunca iubirii, care înseamnă tocmai a spăla picioarele și a da îmbucătura lui Iuda.

De ce?

Pentru că Ioan vrea să înțelegem că Euharistia nu-i un rit magic, ci Euharistia este tocmai… a spăla picioarele.

Euharistia este „a avea” față de alții acea iubire pe care Isus a avut-o pentru Iuda. Și a avea această iubire față de aproapele în viața de zi cu zi, deoarece viața noastră de zi cu zi este o Euharistie. „Cine Mă mănâncă pe Mine trăiește prin Mine și cu Mine”. Adică – noi – celebrând Euharistia, trăim în acest mod. Și astfel, în loc să descrie Euharistia, Ioan ne prezintă însemnătatea profundă a Euharistiei și o dezvoltă în cinci capitole.

În această seară ne oprim la prima scenă, care este începutul și baza, este ușa de intrare în a doua parte a Evangheliei, care e Evanghelia gloriei. Prima parte era a „semnelor gloriei”, acum intrăm în Evanghelia gloriei.

Gloria este vizibilitatea lui Dumnezeu, frumusețea Sa, splendoarea Sa care înviorează universul și trezește omul din moarte, și această glorie este tocmai iubirea.

Când vorbim despre iubire, credem că e un lucru vag, o metaforă, dar în schimb tot restul e metaforă și un lucru foarte vag, a cărui realitate și însemnătate e iubirea. Dacă lipsește iubirea, totul este un nimic.

Se citește Io. 13, 1-20

1 Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit. 2 În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon – 3 știind că Tatăl a dat toate în mâinile sale și că de la Dumnezeu a venit și că la Dumnezeu se întoarce, 4 s-a ridicat de la cină, și-a pus hainele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins. 5 Apoi a turnat apă într-un vas de spălat, și a început să spele picioarele discipolilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. 6 A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: „Doamne, tu să-mi speli picioarele?” 7 Isus a răspuns și i-a zis: „Ceea ce fac eu tu nu înțelegi acum, dar vei înțelege după aceasta”. 8 Petru i-a spus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine”. 9 Simon Petru i-a spus: „Doamne, nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul”. 10 Isus i-a zis: „Cine a făcut baie nu trebuie să-și spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Și voi sunteți curați, dar nu toți”. 11 Căci îl știa pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: „Nu toți sunteți curați”. 12 După ce le-a spălat picioarele, și-a luat hainele, s-a așezat iarăși la masă și le-a spus: „Înțelegeți ce am făcut pentru voi? 13 Voi mă numiți «Învățătorul» și «Domnul» și bine spuneți, pentru că sunt. 14 Așadar, dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi trebuie să vă spălați picioarele unii altora. 15 Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu. 16 Adevăr, adevăr vă spun: nu este servitorul mai mare decât stăpânul său și nici trimisul mai mare decât cel care l-a trimis. 17 Știind acestea, fericiți sunteți dacă le faceți. 18 Nu vorbesc despre voi toți; eu știu pe cine am ales, dar trebuie să se împlinească Scriptura: Cel care mănâncă pâinea mea și-a ridicat călcâiul împotriva mea19 Vă spun acestea de pe acum, înainte de a se întâmpla, pentru ca, atunci când se vor împlini, să credeți că eu sunt. 20 Adevăr, adevăr vă spun: cine îl primește pe cel pe care îl voi trimite, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine îl primește pe acela care m-a trimis”.

De opt ori se repetă „a spăla picioarele”, deci Isus spală picioarele!

Exegeții spun că acesta e un semn. În realitate, pentru Ioan nu e un semn. Toate celelalte sunt semne, dar „spălarea picioarelor” este o realitate: Isus care spală picioarele… Poate fi un semn, numai dacă se înțelege „spălarea picioarelor” ca fiind un semn al fiecărui gest de iubire… care înseamnă a-l sluji pe celălalt.

Acțiunea „spălarea picioarelor”, alături de tot conținutul din capitolele succesive, înlocuiește instituirea Euharistiei, în Ioan.

Euharistia – care este Domnul care a dat viața pentru noi și ne-a dat Spiritul Său – Euharistia, pe care noi o însușim, mâncându-L și trăind cu Domnul, devine concret capacitatea noastră de a umbla, așa cum El a umblat, adică de a ne spăla picioarele unii- altora.

Noi considerăm că prin gestul spălării picioarelor Domnul S-a umilit, adică S-a înjosit… până la a spăla picioarele. Din textul grec nu rezultă că Isus S-a umilit sau înjosit spălând picioarele.

„Spălând picioarele” exprimă conștiința plină de a fi Dumnezeu: că are puterea lui Dumnezeu în mâinile Sale, că vine de la Dumnezeu, că se întoarce la Dumnezeu, că este „ora gloriei”. Deci, „spălarea picioarelor” exprimă esența Sa de Dumnezeu.

Cine e Dumnezeu? Este cineva care spală picioarele! În Evanghelia după Luca, Isus spune: „Eu sunt în mijlocul vostru ca și acela care slujește”.

Ioan ne dă o imagine a Fiului, egal cu Tatăl, care spală picioarele. Dumnezeu e Iubire și iubirea este umilință prin esență și nu umilire, înjosire. Orgolioșii sunt cei care umilesc, înjosesc. Iubirea e umilă. Orgoliul, egoismul este „superb”, e mândru.

Să pătrundem în acest mister care revelează gloria.

Acest text a avut infinite explicații – pentru că e mai bogat decât orice explicație – subliniindu-se că reprezintă misterul întrupării, al Euharistiei, al Botezului, al reîmpăcării… Toate aceste interpretări sunt adevărate.

Dar realitatea este că Isus spală picioarele! Evanghelistul repetă acest adevăr de opt ori, tocmai pentru a spune: „opriți-vă și priviți ce face Isus aici”. Ce înseamnă că El este Domnul, Învățătorul, unul care revelează gloria lui Dumnezeu și că e Fiul egal cu Tatăl…? Isus e toate acestea la un loc, tocmai pentru că spală picioarele!

Petru, prin reacțiile sale față de acest gest, ne va reprezenta bine pe toți.

v. 1

1 Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit.

Versetul prevestește tema iubirii și a slujirii. El este ușa de intrare în evenimentul lui Isus, care spală picioarele. Și această scenă se petrece „înainte de Paști”. Dacă pentru celelalte Evanghelii, Paștele este vineri, pentru Ioan, Paștele e „ziua după”. Ioan vrea să facă să coincidă Isus-jertfit pe cruce, cu uciderea mielului.

Paștele – trecerea de la moarte la viață, eliberarea – începe acum, în timp ce Isus „știe”.

În acest text se subliniază că Isus știe ceea ce se întâmplă. Ceea ce se întâmplă – crucea – nu este ceva accidental, ci este ceva prevăzut, dorit, acceptat pe deplin, ceva pe care El însuși îl dirijează cu măiestria lui Dumnezeu.

E adevărat că „iubirea e oarbă”, dar iubirea lui Isus, primirea necondiționată a lui Isus este de așa natură, încât El este lucid, El știe ce se întâmplă… Iubește știind.

„A venit ora Sa”. În literatura apocaliptică „ziua lui Dumnezeu” era ziua intervenirii Sale, este ora decisivă în care El se revelează și salvează omul… Gestul pe care Isus îl face este „ora” decisivă în care Dumnezeu se revelează spălând picioarele și salvează omul, tocmai spălându-i picioarele.

Această oră a fost deja prevestită în primul semn al lui Isus (nunta din Cana) când Isus îi răspunde Mariei „Oare nu a sosit ora mea?”. Altfel spus, întreaga „ziuă” a lui Isus se îndrepta spre această „oră”, oră în care trece din această lume, la Tatăl.

Moartea lui Isus nu e o moarte, ci este „o trecere”, e un Paști, din această lume – așezată în rău – la Tatăl.

Textul continuă: „Iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit„. Vom vedea ce înseamnă „până la sfârșit„. Dar se spune că Isus „iubindu-i… iubi”. De acum înainte nu se va mai vorbi de viață, de lumină, de alte lucruri, ci se va vorbi despre iubire.

În Ev. după Ioan cuvântul iubire apare de 38 de ori și numai de 7 ori în primele 12 cap. iar restul, în aceste ultime capitole. Și, nu vorbește atât despre iubire (de șase ori), ci despre verbul „a iubi”, de 38 de ori. Căci iubirea nu e un sentiment, ci e un „verb” care indică acțiunea de a iubi. Verbul indică acțiunea, deci iubirea se exprimă în slujire.

Se spune că i-a iubit până la „împlinire”. În limba greacă cuvântul telos înseamnă punctul extrem, deci i-a iubit până-n extremis. Mai mult de atât nu se poate!

Deci ora lui Isus, adică crucea Sa, ce este? Este ora în care El duce la împlinire întregul drum al vieții Sale, care a fost o iubire, o slujire a fraților și, pe cruce iubirea și slujirea devin extreme. Mai mult decât atât nu există. Deci este revelația totală a lui Dumnezeu-Iubire.

Cuvântul împlinire face referire și la împlinirea Scripturilor: toate Scripturile povestesc iubirea lui Dumnezeu pentru om, iubirea lui Dumnezeu care merge să-l caute pe om. În sfârșit, călătoria lui Dumnezeu ajunge la împlinire. Se termină călătoria Sa. Mai departe nu merge.

Recitind versetul, observăm că introducerea este solemnă și, apoi, va fi repetată în diferite forme.

vv. 2-3

2 În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon – 3 știind că Tatăl a dat toate în mâinile sale și că de la Dumnezeu a venit și că la Dumnezeu se întoarce,

Ni se spune că ne aflăm „la o cină” care nu este „Cina”. Cina despre care vorbesc celelalte Evanghelii este cina Pascală. Dar Ioan vorbește de „o cină” și este semnul tuturor cinelor creștine, a tuturor Euharistiilor, care trebuie să exprime cina din Evanghelia după Ioan.

„Când deja diavolul i-a pus în inimă”. În general se traduce că „a pus în inima lui Iuda”. Dar textul grec spune că diavolul și-a pus în inimă să facă în așa fel, încât Iuda să trădeze.

„A pune în inimă”, în limba ebraică înseamnă „a decide”. Deci decizia este a diavolului. Și el are o inimă. O inimă mincinoasă: „este ucigător încă de la început”. Evanghelistul Ioan spune intenționat acest lucru, pentru că desparte încă de la început „păcatul” de „păcătos”. Cu alte cuvinte, adevăratul protagonist al morții lui Isus nu e Iuda, nu e Pilat, nu sunt iudeii, nici alții, ci e dușmanul omului, e răul.

Apoi este amintit „Iuda”…

Isus – care spală picioarele – este inclus în amintirea lui Iuda căci la v. 11 se spune: „îl cunoștea pe cel care-L va trăda și de aceea a spus nu toți sunteți curați” și apoi continuă amintirea constantă a lui Iuda în timpul spălării picioarelor, iar textul următor va fi în întregime dedicat lui Iuda.

Iuda este protagonistul Evangheliei, vom vedea…

De fapt se numește Iuda la fel ca iudeii, ca poporul ales, ales de Dumnezeu pentru a manifesta gloria Sa; și „fiul lui Simon”, care face referire la apostolul Petru.

Deci nu Iuda e vinovat, ci acela care l-a înșelat. Și Isus a venit să elibereze Iuda și toți înșelații, mințiții.

Care este înșelarea omului? Înșelarea constă în faptul că omul nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Atunci Dumnezeu se revelează iubind omul până la extrem. Așa, omul înțelege.

Tocmai în Iuda și în alții, Dumnezeu va revela cine e El: „Eu sunt”.

Dumnezeu nu are nevoie de rău pentru a face binele. Dacă nu ar fi existat răul, i-ar fi mers și Lui mai bine. Însă răul nu scapă de sub controlul Său. Cel care ține într-un burduf apele mării, dirijează istoria. Știe totul și orânduiește (hotărăște la timp) totul pentru binele omului.

„Știind că Dumnezeu i-a dat îi mâinile Sale toate lucrurile”. Isus – spălând picioarele – este deplin conștient că are puterea supremă a lui Dumnezeu. El este pandokrator și are totul în mâinile Sale. Și fiind conștient de atotputernicia Sa, că are totul în mâinile Sale – El ia în mâini picioarele discipolilor. Aceasta este atotputernicia Sa.

De ce? Tocmai așa iubește până la extrem. Puterea absolută a lui Dumnezeu – care e Iubire – constă în a putea iubi în acest fel, adică a putea spăla picioarele celor care trădează și se leapădă, adică picioarele tuturor. Așa, Dumnezeu se revelează ca Dumnezeu în puterea Lui supremă, de iubire necondiționată. Tocmai astfel noi Îl cunoaștem pe „Eu sunt” – pe Dumnezeu – și tocmai așa este alungat stăpânitorul (capul) acestei lumi: diavolul care l-a înșelat pe om, adică minciuna, cunoașterea falsă pe care noi o avem despre Dumnezeu.

„Că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu se întoarce”. Ieșirea de la Dumnezeu a lui Isus este întruparea; reîntoarcerea Sa este plecarea Sa la Tatăl. Nu doar moartea și înălțarea Sa, ci întreaga Sa viață este o reîntoarcere la Tatăl, recuperând pe cale toți frații pentru a se prezenta înaintea Lui, spunând: „Iată frații pe care Mi I-ai dat. Sunt toți”.

Acesta e numai prologul.

Acum pătrundem în scenă care este descrisă cu ajutorul a opt verbe.

Este adevărat că Isus este dat, trădat de Iuda ca să fie ucis; dar tocmai prin gestul lui Iuda, Domnul se dă nouă.

vv. 4-5

4 s-a ridicat de la cină, și-a pus hainele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins. 5 Apoi a turnat apă într-un vas de spălat, și a început să spele picioarele discipolilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.

Este Paștele, este „ora” trecerii din această lume, la Tatăl. Este ora în care iubește la extrem, până la împlinire. E ora în care se revelează gloria lui Dumnezeu. E ora în care diavolul și-a pus în inimă ca Iuda să-L dea (trădeze). E ora în care El știe că are deplina putere a lui Dumnezeu. E ora în care știe că se reîntoarce la Dumnezeu, de la care a ieșit. Ce face? „Se ridică de la cină”.

A se ridica egheire (în limba greacă) înseamnă a învia, a se trezi. Deci Isus face un gest de înviere. Căci a spăla picioarele, adică a iubi, deja este a trece de la moarte la viață. Deci gestul spălării picioarelor deja este o anticipare a tot ceea ce va fi după, în veșnicie: a vieții pline, a iubirii.

S-a ridicat de la cină, înseamnă că deja era la cină. Deci înseamnă că gestul pe care El îl face nu e un gest de purificare – după cum era obiceiul înainte de a mânca – ci este tocmai „inima” mâncării! Așadar, inima (substanța)a cinei euharistice, inima creștinismului este a spăla picioarele. Nu este o purificare ce trebuia făcută mai înainte de a împlini o faptă bună.

După ce s-a ridicat, El „dezbracă hainele” Textul grec nu spune „haina”, care ar fi mantaua. „Hainele” înseamnă toate hainele, adică se dezbracă. Rămâne în goliciunea iubirii, în goliciunea slujitorului care-L revelează pe Dumnezeu.

După cum Adam – a cărui haină este gloria lui Dumnezeu – acum Isus se va îmbrăca doar cu un ștergar – este șorțul slujitorului – pentru că gloria lui Dumnezeu este a fi servitor.

Este important a depune, a se dezbrăca de haine…

E același cuvânt care se folosește atunci când se spune: „păstorul bun depune, se dezbracă de viață în favoarea oilor”… Are puterea de a o depune (de a o da) și de a o relua din nou. Aceasta e porunca. E porunca iubirii acest „a depune hainele”. Și tocmai în această goliciune a iubirii se revelează esența lui Dumnezeu. Dumnezeu este această Iubire.

Revelația este o descoperire, o înlăturare a voalului. În acest loc avem o revelație, în sensul că dezbrăcându-se de haine, ne arată cine e Dumnezeu: este slujitorul, cel care slujește.

Apoi Isus „Ia un ștergar și se încinge”. Și nu se va mai spune că și-l dă jos. Iar când își reia hainele, prosopul rămâne pe El. Haina cea mai intimă a lui Dumnezeu este și rămâne mereu haina slujitorului din iubire; și va rămâne în veșnicie, căci Dumnezeu e din veșnicie Iubire și slujire.

Iar haina Sa – haina este gloria – haina cu care Dumnezeu se îmbracă, este haina slujirii.

Noi înțelegem acest gest întotdeauna ca și cum ar fi o înjosire, o umilire a lui Dumnezeu. Nu este o umilire, ci este o revelare a gloriei. Și cu acest prosop (glorie, slujire) se încinge de splendoare și măreție. Aceasta e splendoarea și măreția lui Dumnezeu!

Acest text este ca un prolog pentru partea a doua a Evangheliei.

Apoi „Isus pune apă în lighean…”. Paștele simboliza trecerea Mării Roșii. În Marea Roșie Dumnezeu a înecat toți dușmanii Săi și a salvat poporul Său. Dar acum, apa Mării Roșii este un lighean cu apă, care nu îneacă pe nimeni. Ci numai Cel care se pune să-i slujească pe toți va sfârși în această apă, care este semn al apei și al sângelui care va țâșni din coasta Sa.

Iată noul Paști. Paștele care ne eliberează de dușmanul ultim – de moarte și de orice rău – este această apă.

„Și a început să spele picioarele discipolilor”. „A început” indică o acțiune punctuală, un moment precis, este acel moment în care a dus la împlinire viața Sa și va spune „totul e împlinit” și va țâșni sânge și apă. Din acel moment „a început”. Imperfectul însemnă că a început, dar apoi a continuat. A continuat în veșnicie. Și va continua mereu să facă așa: să spele picioarele discipolilor.

„A spăla picioarele” e un gest de ospitalitate și găzduire, făcut de un sclav non-iudeu, dar este și gestul intimității soției cu soțul, sau gestul de cinstire-respect al fiilor față de părinți.

Această primire, ospitalitate, intimitate și această cinstire-respect este ceea ce are Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Și întreaga Sa viață – care este glorie și iubire – se exprimă în această ospitalitate, primire, intimitate și respect… De aceea-i va spune lui Petru: „Dacă nu-ți spăl picioarele, nu vei avea parte cu Mine”. Dacă nu accepți această iubire, tu nu știi ce e iubirea, nu știi ce e viața.

Pericopa amintește de opt ori expresia „a spălat picioarele” pentru ca să se întipărească în mintea noastră… Este numărul împlinirii, dincolo de șapte – dincolo de plinătate – pentru că este acțiunea veșnică a lui Dumnezeu în favoarea omului.

Apoi textul continuă cu – ultima acțiune, a opta acțiune – „a început să le șteargă cu ștergarul”. Picioarele noastre sunt învelite, înconjurate de haina Sa de slujire, de gloria Sa

De ce tocmai picioarele?

Pentru că omul este drumul pe care-l străbate… Cum umblă și trăiește… așa înțelege și așa acționează. Și Isus spălând picioarele a vindecat drumul nostru, modul nostru de a trăi și apoi – vom vedea – modul nostru de a gândi și evalua (prețui).

Gestul spălării picioarelor…. Isus ia în mâinile Sale picioarele discipolilor… La v. 3 „Tatăl i-a dat în mâini toate lucrurile”, dar Isus ia în mâini picioarele discipolilor, ale tuturor… Picioarele sunt instrumentul pentru călătorie, deci desemnează călătoria discipolului și călătoria vieții fiecărei persoane; sunt semnul experienței vieții plină de dificultăți și a căutării permanente a omului. Și Isus ia în mâini aceste picioare…, adică El ia în mâinile Sale viața noastră. Spală existența noastră, spală călătoria noastră.

Vindecarea radicală, răscumpărarea, mântuirea călătoriei, a vieții, a căutării noastre este Isus!

Ce înseamnă că Dumnezeu, Domnul și Învățătorul, este Cel care spală picioarele?

Înainte de această scenă o vedem pe Maria care parfumează picioarele lui Isus, anticipând acest gest al spălării picioarelor, adică răspunzând la această iubire cu aceeași intimitate.

Tot restul Evangheliei va dezvolta temele enumerate în aceste cinci versete.

Să medităm la Isus care spală picioarele și astfel, exprimă deplina cunoaștere a glorie lui Dumnezeu: așa ne spune că Dumnezeu e Iubire până la extrem, așa se împlinește Paștele, așa se realizează toată puterea lui Dumnezeu și nu are o altă putere în afară de aceasta… Și e puterea care biruie orice dușman, inclusiv moartea.

Texte utile:

  • Ps. 146 (145); 41;
  • Exod. 12, 1-14; 13, 17-14,31;
  • Lc. 22, 14-38.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian