Ps. 116

Iubirea lui Dumnezeu e mare, intensă, se extinde la toate generațiile și durează în veșnicie. Această iubire se arată în Isus și o vom vedea în textul nostru. Psalmul este o sinteză a tuturor psalmilor și ne spune de ce trebuie să fim mulțumiți și să-L lăudăm pe Domnul: pentru că iubirea Sa e puternică și fidelitatea Sa durează veșnic.

În această cateheză vom aborda un text cheie al Evangheliei – tema cap. 13 e dată de început când se spune că „Isus i-a iubit până la extrem”… Cap. 13 vrea să ne arate iubirea extremă a lui Dumnezeu, adică iubirea împlinită, perfectă.

În catehezele anterioare am văzut că această iubire se manifestă în slujire (Isus spală picioarele; pune viața Sa în slujirea discipolilor Săi și a lumii întregi).

Acum vom trata al doilea gest pe care Isus l-a făcut la ultima cină. În Ev. după Ioan Isus a făcut numai aceste două gesturi: a spălat picioarele, încinge îmbucătura și o dă lui Iuda. După ce i-a dat îmbucătura, Isus spune: „acum Fiul omului a fost glorificat”. În gestul pe care Isus îl face pentru Iuda se împlinește pe deplin gloria Fiului omului – a lui Isus – și gloria lui Dumnezeu, care e iubire. Adică în acel gest se vede iubirea nemărginită.

Noi suntem obișnuiți să interpretăm acest text ca fiind ceva obscur – trădarea lui Iuda – și într-o anume măsură e corect – căci Iuda ne oglindește… Acest pasaj evanghelic provoacă în noi întrebări esențiale, fundamentale: suntem salvați sau pierduți? Trebuie să înțelegem un lucru: că nu suntem salvați sau pierduți (mântuiți sau condamnați), ci suntem salvați tocmai pentru că suntem pierduți. Altfel, suntem salvați de ce? Deci în Iuda se arată salvarea de la pierzanie.

Pierzania (pieirea) este ceea ce Iuda face și ceea ce implicit cu toții facem: refuzăm iubirea…

Mântuirea este ceea ce Isus face pentru Iuda și față de fiecare dintre noi: se oferă pe Sine și în mod special pentru Iuda. În Iuda se revelează iubirea absolută a lui Dumnezeu care dă viața Sa pentru Iuda, îi dă această îmbucătură (e un semn!). Și tocmai în Iuda se revelează mântuirea, adică faptul că Dumnezeu ne iubește, chiar dacă-L renegăm, chiar dacă-L trădăm. Chiar dacă-L refuzăm, El nu ne refuză.

Cine înțelege acest adevăr, înțelege mântuirea.

Întrebarea nu este „ce va fi cu Iuda?”. Cu Iuda va fi la fel cum va fi cu fiecare dintre noi: exact ceea ce ne dorim noi. Ce vrem noi? Nici noi nu știm…

Bazându-ne pe acest text, e sigur că noi vrem unele lucruri. Iuda trădează, Petru se leapădă. Deci nici noi nu suntem mai buni decât Petru și Iuda. Mereu Iuda este numit unul dintre cei 12, unul dintre discipoli, „unul dintre voi”. Căci ispita noastră este să spunem că Iuda este altcineva și nu noi, că el este diferit de noi. Nu! Iuda nu e altcineva, ci e unul dintre noi. Atât de mult este unul dintre noi, încât este fiecare dintre noi. Iuda e oglinda noastră.

În Iuda vedem doar răul, răul lumii – care e refuzarea iubirii – dar care este prezent în inima fiecărui om. De aceea înaintea figurii lui Iuda – în celelalte Evanghelii – ucenicii se întrebă: „Sunt oare eu?”.

În Iuda vedem și cine e Dumnezeu: este cineva care iubește până la a se da pe Sine, a-și da viața pentru Iuda.

Acest text e Evanghelie și nu un text dramatic, care povestește ruptura unei prietenii. Deci să ne fixăm atenția pe Isus.

Se citește Io. 13, 21-32

²¹ După ce a spus acestea, Isus s-a tulburat în duh și a mărturisit: „Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda”. ²² Discipolii se uitau unii la alții, neștiind despre cine vorbește. ²³ Unul dintre discipolii lui, pe care îl iubea Isus, stătea la masă la pieptul lui Isus. ²⁴ Atunci, Simon Petru i-a făcut acestuia semn să întrebe cine ar putea să fie cel despre care vorbește. ²⁵ El s-a aplecat, deci, pe pieptul lui Isus și i-a zis: „Doamne, cine este?” ²⁶ Isus a răspuns: „Este acela pentru care voi întinge îmbucătura și i-o voi da”. Atunci, întingând îmbucătura, a luat-o și a dat-o lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon. ²⁷ După acea îmbucătură, a intrat Satana în el. Atunci, Isus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă repede!” ²⁸ Dar nici unul dintre cei care stăteau la masă nu a înțeles de ce i-a spus aceasta. ²⁹ Și, cum Iuda ținea punga cu bani, unii au crezut că Isus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie pentru sărbătoare” sau ca să dea ceva săracilor. ³⁰ Așadar, după ce a luat îmbucătura, el a ieșit repede. Și era noapte. ³¹ După ce a ieșit el, Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului și Dumnezeu a fost glorificat în el, ³² iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, și Dumnezeu îl va glorifica în el însuși, și-l va glorifica îndată.

Când Iuda, după ce a primit îmbucătura, a ieșit pentru a-L da mai marilor poporului pe Isus. În concluzie, Domnul spune „acum a fost glorificat Fiul omului. Și acum și Dumnezeu a fost glorificat în El”. Deci trebuie să interpretăm trădarea lui Iuda în optica gloriei.

La fel cum spălarea picioarelor revelează gloria Sa – și gloria Sa este iubirea fără margini – acum, în cazul lui Iuda se revelează pe deplin gloria lui Dumnezeu. În Iuda vedem esența Evangheliei.

Despre Iuda se vorbește încă de la începutul capitolului. La v. 2 se spune că diavolul a pus în inima lui Iuda să-L vândă… În timp ce-i spală picioarele lui Petru, Isus declară: „Voi sunteți curați, dar nu toți”. Știa cine-L va trăda. Iar, în final, după ce a spus: „Fericiți cei care fac”, adaugă: „dar nu spun aceste lucruri despre voi toți pentru că știa cine-L trăda – e cel care mănâncă pâinea Mea și pe care Eu l-am ales”.

Acum Isus tratează în mod direct trădarea…

Dacă în celelalte Evanghelii Isus spune: „Vai de acel om, mai bine dacă nu s-ar fi născut” – cuvinte cu un sens profund pe care acum nu le explicăm – Ioan dezvoltă trădarea lui Iuda care are însă un final surprinzător. Vom vedea…

Figura lui Iuda stârnește în noi întrebarea fundamentală: suntem pierduți sau mântuiți? Ce face iubirea înaintea urii… pierde? Dumnezeu nu poate face nimic? Care e libertatea lui Dumnezeu, dar a omului? Care e responsabilitatea? Ce poate face Dumnezeu în lume, dacă însuși Domnul – care a venit pe pământ – e refuzat de un discipol de al Său?

Centrul textului e îmbucătura întinsă (cufundată), luată și dată. Cuvântul „cufundat” în greacă este bapto, ca baptizo, înseamnă a boteza, a se scufunda.

Îmbucătura – suntem la ultima cină și cu puțin înainte a vorbit de „cel care mănâncă pâinea Mea, ridică călcâiul împotriva Mea” – această îmbucătură care se scufundă în oțet și apoi este dată, face referire la trupul lui Isus, care e scufundat în moarte și este dat. Cui? Lui Iuda. În toată Evanghelia Iuda este unicul discipol care se împărtășește. Și Isus însuși îl împărtășește direct, ca semn de prietenie.

Deci Isus e în comuniune cu Iuda mai mult decât cu oricare altul. De ce? Pentru că dacă voi aveți un fiu care vă supără… voi îl iubiți mai mult. Altfel nu știți iubi.

Dacă Domnul l-ar refuza pe Iuda pentru că Iuda-L refuză… ce fel de Dumnezeu ar fi? Și eu aș putea fi un astfel de Dumnezeu. Domnul e Dumnezeu pentru că e fidel în veșnicie! Aceasta e gloria Sa, care se revelează tocmai în Iuda. Iuda e singurul căruia-i dă îmbucătura, semnul, gestul de prietenie; de fapt Isus se dă pe mâinile sale.

Tocmai aici înțelegem misterul lui Dumnezeu. Cine e Dumnezeu? E unul care se dăruiește total și celui care ar vrea să-L ucidă. De ce? Pentru că-l iubește. Pentru că Dumnezeu nu poate să nu iubească. Nu poate refuza să se dea vreunuia, pentru că e Iubire.

Tocmai privind ceea ce Domnul-Isus face, noi toți avem speranță. Ceea ce Isus a făcut pentru Iuda deschide speranța întregii omeniri. Dacă El se dă pe Sine ca semn de prietenie și de iubire extremă, chiar și celui care-L trădează, chiar și celui care se leapădă și celui care-L refuză, înseamnă că El nu refuză pe nimeni. Și aceasta e gloria lui Dumnezeu, esența Sa: iubirea fără condiții pe care numai El o are și care se revelează în Iuda.

Evanghelia vrea (să ne ajute) să înțelegem unele lucruri elementare… Notăm că mai înainte se vorbea de Petru și de Iuda… Acum se vorbește doar de Iuda, apoi din nou se va vorbi de Petru și, la urmă, se vorbește de discipolul pe care Isus îl iubea. Prin urmare în acest al XIII-lea capitol avem un personaj central care e Isus și apoi avem o variație: Iuda și Petru (Iuda trădează, Petru se leapădă) și, în mijloc este discipolul pe care Isus îl iubea.

Când se citește un text se urmărește identificarea cititorului cu personajele.

A se identifica cu Isus e periculos – dacă unul e nebun se poate identifica, dar să știe că în ziua de vineri va fi ucis – deci noi ne identificăm cu toate celelalte personaje. Cine sunt? Petru, capul apostolilor, care ne reprezintă pe toți. Ce va trebui să înțeleagă Petru? Imediat după trădarea lui Iuda urmează lepădarea lui Petru… Petru va trebui să înțeleagă că și el e iubit, dar nu pentru că e mai bun decât Iuda sau decât alții – căci se va lepăda de Isus – ci faptul că și el e iubit cum e iubit Iuda. Doar atunci va înțelege Evanghelia și va deveni discipol și va putea iubi și el.

Deci Iuda este piatra de comparație a Evangheliei. Atunci când un om înțelege că e iubit după cum e iubit Iuda, ce înțelege? Devine discipolul pe care Isus îl iubea. Devine modelul discipolului. Deci discipolul este acela care a înțeles că Isus a murit „pentru mine, păcătosul” – cum spune Pavel – adică Iuda care-L refuză. Chiar dacă eu L-am refuzat, El nu mă refuză. Cine a înțeles această iubire devine discipolul pe care Isus îl iubea, a înțeles cine e Domnul. Căci discipolul a înțeles cum este el personal: eu trădez, mă lepăd, sunt ca toți… iar Domnul e mereu fidel.

v. 21

²¹ După ce a spus acestea, Isus s-a tulburat în duh și a mărturisit: „Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda”.

„Isus s-a tulburat cu spiritul”. Am explicat „tulburarea” lui Isus înaintea mormântului lui Lazăr. Atunci Isus a fost tulburat și a plâns. Tulburarea și plânsul sunt o anticipare a morții Sale. Cu alte cuvinte, răul pe care Iuda îl face – refuzându-L – îl simte Isus, care-l iubește.

Când Isus – în celelalte Evanghelii – spune „Vai de acel om”, înseamnă că Eu-Isus simt durerea pentru răul pe care Iuda îl face. Răul nostru îl tulbură mult pe Dumnezeu, încât moare pe cruce. Răul îl simte El, pentru că ne iubește și e fidel! Infidelitatea noastră o ia El asupra Sa, fiind fidel.

Tulburarea lui Isus indică întreaga Sa iubire pentru Iuda. E tulburat, nu pentru că va fi ucis El, nu pentru răul pe care-l îndură El, ci pentru răul pe care și-l face omul care-L refuză.

Dacă un fiu îți face o neplăcere, poate că tu te simți jignit în onoarea ta, dar ar fi ciudat… Căci, în realitate, îți pare rău că fiul se comportă așa – pentru că se simte el rău că face așa – și nu te simți tu rău, pentru că el a jignit onoarea ta. Altfel ești tu cel care trebuie să te convertești… dacă onoarea ta se limitează la respectul pe care ți-l dă un fiu…

Isus e tulburat profund de răul lui Iuda, atât de tulburat încât va muri. De fapt, va muri peste puțin timp.

Și e tulburat în „spirit”. Isus simte tulburarea Spiritului Sfânt: Spiritul e iubirea dintre Tatăl și Fiul, acea iubire pe care Dumnezeu o are pentru fiecare om, acea compasiune, milă extremă, care ia asupra Sa orice rău (tot răul).

Apoi „a mărturisit” – este penultima dată când Isus mărturisește; va mai mărturisi doar înaintea lui Pilat – „Amin. Amin, vă spun: unul din voi Mă va vinde”.

„Amin. Amin” înseamnă că e vorba de un adevăr divin. Și care e adevărul credinței? „Unul din voi Mă va trăda”. Cine e acest unu? După… se spune „unul dintre discipoli”. Acest „unu”-l reprezintă pe fiecare dintre noi (pe fiecare om). În acest loc, în celelalte Evanghelii, toți se întreabă, unul după altul: „Oare sunt eu?”.

Păcatul este partea noastră de Evanghelie. Trădarea lui Iuda este consecința ultimă a păcatului, care este neacceptarea iubirii, refuzul ei. Și tocmai pentru acest păcat Cristos moare: pentru acest păcat, care e prezent în fiecare dintre noi.

Despre Iuda se spune insistent: „unul dintre voi”. Căci era ușor să spună: „Nu este de-ai noștri”. Însă Evanghelia spune „unul dintre noi”. Iuda rămâne mereu „unul dintre noi”, pentru că face parte din noi. Iuda reprezintă acea latură întunecată, pe care noi nu vrem să o recunoaștem prezentă în noi, acea latură care este pierzania (decăderea morală) și pe care noi nu vrem să o acceptăm. Însă dacă eu nu accept pierzania (decăderea mea morală), nu accept mântuirea. Căci mântuirea este din pierzanie. Mântuirea nu este ceva rezervat sufletelor devotate. Mântuirea este pentru cine e pierdut și pentru cine se recunoaște pierdut. Cine nu se recunoaște ca fiind pierdut, nici măcar nu e mântuit. Și nici nu cunoaște cine este Dumnezeu – care e Iubire fără limite – și nici măcar nu cunoaște realitatea (viața, experiența) pe care o trăiește, căci pierzania este ceva pe care noi o trăim în mod inconștient (fără conștiință, imoral): este incapacitatea de a accepta iubirea și de a o trăi concret, în toate raporturile.

„Mă va trăda” în limba greacă se traduce „Mă va da”, căci în timp ce Iuda-L dă pe Isus, Isus însuși se dă pe Sine. Nu putem spune că Isus se trădează pe Sine, ci se dă, se dăruiește.

v. 22

²² Discipolii se uitau unii la alții, neștiind despre cine vorbește.

De ce discipolii erau nesiguri despre cine vorbea? Pentru că era clar că putea fi oricare dintre ei. Altfel ar fi fost prea evident despre cine vorbea. Fiecare se gândea că putea fi vorba despre oricare altul, dar nu despre el, cu excepția lui Iuda – care știa adevărul – și a discipolului pe care Isus îl iubea.

Această nesiguranță – pusă în acest loc în text – înseamnă: „De cine vorbește?”.

Cine înțelege despre cine Isus vorbește – și înțelege numai Iuda și discipolul pe care Isus îl iubea – a înțeles această parte din Evanghelie, care este esența Evangheliei.

vv. 23-26

²³ Unul dintre discipolii lui, pe care îl iubea Isus, stătea la masă la pieptul lui Isus. ²⁴ Atunci, Simon Petru i-a făcut acestuia semn să întrebe cine ar putea să fie cel despre care vorbește. ²⁵ El s-a aplecat, deci, pe pieptul lui Isus și i-a zis: „Doamne, cine este?” ²⁶ Isus a răspuns: „Este acela pentru care voi întinge îmbucătura și i-o voi da”. Atunci, întingând îmbucătura, a luat-o și a dat-o lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon.

Aici apare un alt discipol pentru prima dată: „discipolul pe care Isus îl iubea”. La cap. 11 s-a spus despre Lazăr: „Priviți cât îl iubea… Cel pe care Tu îl iubești este bolnav… Cel pe care Tu îl iubești a murit”. Între pericopa noastră și cea a învierii lui Lazăr există multe asemănări: tulburarea, iubirea, moartea, noaptea și gloria lui Dumnezeu. Ca și cum ne-ar spune că ceea ce i s-a întâmplat lui Lazăr – învierea, trecerea de la moarte la viață – este ceea ce trebuie să i se întâmple acestui om: este ieșirea din rău și din păcat.

Avem discipolul, care stă aplecat pe pieptul (sânul) lui Isus: la fel cum Isus este îndreptat spre sânul Tatălui, acest discipol stă acolo, adică se identifică cu Isus. Această persoană va apărea mai frecvent în Evanghelie: în timpul procesului intră și iese împreună cu Isus. În timp ce Petru stă afară și se leapădă, acesta nu se leapădă. Pe acest discipol îl aflăm la picioarele crucii, cu Maria, apoi, din nou la picioarele crucii, când mărturisește că a ieșit sânge și apă, după care declară „Aceste lucruri le mărturisesc eu”, adică el se intitulează ca fiind autorul Evangheliei. În contextul învierii este primul care intră și iese din mormânt: vede și crede; în timp ce pescuiesc, este cel care imediat îl cunoaște pe Domnul. Apoi când sunt la mal și Domnul îl întreabă pe Petru dacă-L iubește, iar Petru îl întreabă despre „celălalt discipol” – și cu aceste cuvinte se încheie Evanghelia după Ioan: discipolul pe care Isus îl iubea – „ce va fi cu acesta?”. Cu acesta pe care tu îl iubești? Și Isus îi răspunde: „Dacă Eu vreau ca să rămână până la sfârșitul lumii?”… Deci acest discipol este discipolul veșnic. Acest discipol va rămâne mereu să mărturisească iubirea Domnului. Și nu din întâmplare acest discipol apare pentru prima oară în timpul trădării lui Iuda. Și e prezentat asemenea lui Lazăr – care moare și învie – ca omul care a experimentat moartea și învierea.

Și Petru spune: acesta știe sigur. E adevărat. Dacă tu iubești, știi ce înseamnă a trăda și a se lepăda. Dacă nu iubești, nu știi ce înseamnă nici a trăda și nici a te lepăda. Primul punct.

Al doilea punct. Numai dacă ai trădat și te-ai lepădat, tu înțelegi iubirea absolută a Domnului. Căci înțelegi că Dumnezeu te iubește nu pentru că tu ești bun – căci altfel te-ar arunca – ci te iubește, pentru că într-adevăr, te iubește cu o iubire veșnică. Și nu poate să nu te iubească, cu o iubire necondiționată, absolută…

Deci acest discipol e prototipul discipolului și e pus în acest loc pentru că numai dacă noi ne recunoaștem în Iuda și în Petru, putem deveni acest discipol, care se simte iubit în totalitate de Isus.

În viața noastră spirituală noi ne străduim mereu să eliminăm acele părți întunecate… cu care Dumnezeu nu are legătură… Însă tocmai acela e locul mântuirii, unde El ne iubește absolut și gratuit și ne face să înțelegem lucrul fundamental din Evanghelie – pe care Pavel l-a înțeles cu dificultate – faptul că Isus a murit pentru păcătoși, „dintre care eu sunt cel dintâi”. A murit pentru mine. Atunci cunosc iubirea Sa și am experimentat-o. Însă noi spunem că a murit pentru păcătoși, adică pentru alții, deci îi iubește pe alții și nu pe noi.

Numai dacă înțeleg că Isus îi iubește pe cei doi – Iuda și Petru – pot înțelege că mă iubește și pe mine și devin discipolul pe care Isus îl iubește. Și acest adevăr se revelează (arată) mai mult în Iuda și nu atât în Petru.

Ioan va sta aplecat pe pieptul lui Isus, adică va vedea marele mister al coastei Sale împunse, al intimității cu El, adică cu Cuvântul. Și-L întreabă „Cine e?”. Tocmai discipolul pe care Isus îl iubește, Îl întreabă „Cine este?”… Dacă iubesc știu și eu cine este acela care trădează.

Și Isus îi răspunde: știi cine este? „Acela este, căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da”. Și Isus ia îmbucătura și o dă „fiului lui Simon Iscarioteanul”. Acest lucru îl spune numai lui Ioan iar ceilalți nu-și dau seama de nimic.

Și care e semnul celui care trădează? Că Isus îi dă îmbucătura: o ia, o întinge (scufundă), și o dă. Îl botează… Suntem în contextul Euharistiei, a celui care mănâncă „pâinea Mea”. Isus dă trupul Său, se dă pe Sine lui Iuda. Tocmai în acest loc noi înțelegem iubirea absolută a lui Dumnezeu.

Cuvântul „a întinge, a scufunda, a boteza”, face referire la Cartea lui Rut (când Booz îi spune lui Rut: „Mănâncă pâinea mea și întinge cu mine în oțet”). Pe cruce va apărea oțetul, când Isus va fi botezat. Celei care va fi mireasa Sa, aceea pe care El o iubește, îi va spune așa… Și însuși Isus îi dă acea îmbucătură, care e trupul Său botezat, scufundat în moarte: și-a dat viața Sa pentru Iuda.

Și i-o dă…

După acest fapt Isus declară: „Fiul lui Dumnezeu e glorificat”. Cu alte cuvinte, aici se vede iubirea extremă a lui Dumnezeu pentru om.

Această îmbucătură botezată, scufundată și dată e amintită de patru ori.

Isus nu face acest gest pentru a demasca trădătorul, căci ar fi fost suficient să spună cine era sau să-l arate cu degetul… Isus face acest gest pentru a revela trădătorului iubirea Sa, astfel încât el să știe că e iubit.

Dar avem unul care știe: cel iubit de Domnul. Cine e iubit de Domnul aici? Iuda: Isus i se dă pe Sine… Și mai e celălalt, care a înțeles. Cei doi sunt de fapt, un unic personaj, sunt diferitele fațete (reverse) ale aceleiași persoane.

Când noi ne gândim la Iuda, cugetăm mereu la felul în care va sfârși… Problema nu e sfârșitul lui Iuda, ci faptul că toți suntem ca Iuda, dacă ne analizăm bine. Adevărata problema e alta: dacă privim iubirea pe care Domnul o are pentru Iuda, atunci am înțeles cine e Domnul: e unul care iubește așa! Și am înțeles că sunt eu: eu sunt discipolul pe care Isus îl iubește. Și atunci pătrund în Evanghelie tocmai prin ușa principală: că Domnul m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Acest adevăr înseamnă botez! Adică e mort pentru păcătoși, dintre care eu sunt unul. Dacă nu, a murit pentru alții și nu pentru mine, deci eu nu sunt creștin. Creștinul e cel care e conștient că Domnul și-a dat viața pentru el.

În Ev. după Ioan singurul care primește îmbucătura – și Isus i-o dă direct – e Iuda.

Lui Petru îi spală picioarele: a spăla picioarele este o slujire… indică întreaga Sa viață pusă în slujire. Mai presus decât slujirea există ceva mai profund – faptul că Domnul se dă pe Sine – și fiecare slujire este semn al dăruirii lui Isus. În fiecare dar, Domnul se dă pe Sine. Acest adevăr îl vedem în această îmbucătură, scufundată și dată… Adevărata slujire a Domnului este că s-a dat pe Sine.

În cina pentru învierea lui Lazăr (cap. 12), se vorbește despre Marta – care slujea, făcând referire la Isus, care spală picioarele – și de parfumul Mariei, care e iubirea pentru Domnul. Această îmbucătură este iubirea Domnului pentru noi, corespunde iubirii Mariei, care este anticiparea iubirii Domnului.

Și, acea scenă se întâmplă în casa mortului înviat. Această scenă se întâmplă în inima lui Iuda care e mort: acum, în moarte, avem darul iubirii absolute a lui Dumnezeu, avem plinătatea iubirii și a vieții.

Isus care ia în mâinile sale picioarele discipolilor, ca și cum primește căutarea, trăirea, drumul persoanei, și Isus care se dă pe Sine, înfăptuiește două gesturi complementare… În mâinile sale ia viața discipolilor și apoi se pune pe Sine în mâinile lor, mai mult, se dă pe Sine să fie mâncat (dă trupul și viața Sa).

vv. 27-30

²⁷ După acea îmbucătură, a intrat Satana în el. Atunci, Isus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă repede!” ²⁸ Dar nici unul dintre cei care stăteau la masă nu a înțeles de ce i-a spus aceasta. ²⁹ Și, cum Iuda ținea punga cu bani, unii au crezut că Isus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie pentru sărbătoare” sau ca să dea ceva săracilor. ³⁰ Așadar, după ce a luat îmbucătura, el a ieșit repede. Și era noapte.

Când primește îmbucătura, satana intră în el. La începutul capitolului se spune că satana avea în inimă faptul ca Iuda să-L dea, să-L vândă. Acum – că Domnul s-a dat lui Iuda – și satana intră în el.

Satana e dușmanul care deja era intrat în grădină, după ce Dumnezeu ne-a făcut darul lumii și al vieții. Satana a intrat să producă dauna, prin minciuna sa. Acum intră în Iuda și ce află? Îl află pe Domnul! Și nu mai poate minți…

Dacă înainte a spus că Dumnezeu e unul care interzice, că Dumnezeu îl invidiază pe om, că Dumnezeu e dușmanul omului, acum nu-i mai poate spune lui Iuda această minciună. Iuda-L are înăuntru pe Domnul care i s-a dăruit tocmai lui, care-L trădează. Este victoria asupra satanei, care este trădat tocmai de răul pe care l-a făcut. A vrut să intre și să-l posede pe Iuda. Bine… Acolo Îl află pe Domnul.

În toată Evanghelia după Ioan lupta nu este între Dumnezeu și oameni, ci între Domnul și satana, care ține omul sclav.

Acum se întâlnesc direct în Iuda: întunericul și lumina, minciuna și adevărul. Cine câștigă: întunericul sau lumina?

Isus îi spune lui Iuda: ceea ce faci, fă repede. Adică, de acum accelerează mântuirea. Acum este lupta definitivă între lumină și întuneric și acum este Isus, cel care dirijează istoria. În tot misterul pătimirii, Isus comandă. El este suveran în întreaga pătimire… Nu există că a fost „prins”… El este suveran – adică revelează gloria Sa – tocmai în pătimire.

Prin urmare și aici spune: „Vrei să faci? Fă-o!”

Ei credeau că trebuia să dea ceva săracilor pentru că ținea punga… sau să cumpere ceva pentru sărbătoare. Cuvântul „pungă” în tot VT apare numai ca punga pregătită pentru reînnoirea templului, după exil. Și e adevărat: punga lui Iuda va folosi pentru noul templu, care va fi trupul Domnului. Și într-o anume măsură, însuși Iuda e noul templu. Îl are înăuntru pe Isus… Iuda e emblema maximă a întunericului care ia lumina…

Și apoi dispare în noapte… Și cine e în această noapte? Există în interior lumina. De acum înainte – în orice noapte – e prezentă lumina. Și unde este lumină, nu mai este noapte.

vv. 31-32

³¹ După ce a ieșit el, Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului și Dumnezeu a fost glorificat în el, ³² iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, și Dumnezeu îl va glorifica în el însuși, și-l va glorifica îndată.

După toate acestea, Isus spune: „Acum a fost glorificat Fiul omului”. În Ev. după Ioan preamărirea Fiului omului este tocmai crucea, căci pe cruce, Fiul omului revelează iubirea extremă, îl revelează pe Dumnezeu, deci revelează gloria.

În gestul față de Iuda este prezentă toată această glorie, pentru că Isus se dă pe Sine celui care-L va ucide. Și se dă din iubire. Deci aici revelează gloria… Acest Om revelează gloria lui Dumnezeu, revelează că e Dumnezeu pentru că știe să iubească așa.

Și, Dumnezeu-Tatăl e glorificat în El, căci cu adevărat aici El trăiește ca fiu. E pe deplin Fiu, pentru că iubește ca Tatăl.

Deci gestul acestei îmbucături arată gloria lui Dumnezeu. Întotdeauna gloria lui Dumnezeu e strâns unită cu mântuirea omului… acum!

Verbul e la timpul trecut pentru că în acest gest se vede deja moartea de pe cruce ca fiind împlinită (moartea se va petrece peste puține ore, dar în acest gest deja s-a întâmplat).

Dar Isus adaugă: „a fost glorificat… Și Dumnezeu repede-L va glorifica în Sine”, adică deja vorbește de înviere. Deja acest gest a biruit moartea și este înviere. Se va înfăptui repede și glorificarea fiului în Dumnezeu-Tatăl. Pentru că El l-a glorificat pe pământ, Tatăl îl va primi în cer. Și repede va face acest lucru. Lipsește puțin…

Modul corect – în care trebuie să citim și interpretăm textul – este gloria lui Dumnezeu, adică în acest gest se revelează iubirea lui Dumnezeu. Prin această optică trebuie să privim totul. Și privind la iubirea Domnului, atunci înțeleg ceva și despre mine. Și atunci pot deveni la fel ca discipolul pe care Isus îl iubea. De fapt imediat după, avem porunca iubirii.

Dacă privesc din alte unghiuri, nu înțeleg Evanghelia și vorbesc despre cu totul altceva…