Ioan 15,1-6

Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.

Isus, adevărata viță, aduce rodul dulce, care-i bucură pe toți, în primul rând pe Dumnezeu: trăiește în mod deplin iubirea lui Dumnezeu pentru om și iubirea omului pentru Dumnezeu.

Iubindu-L pe Domnul și locuind în El, aducem și noi același rod: devenim ca El, suntem părtași la viața Sa și la plinătatea bucuriei Sale.

Is. 5, 1-7

În această cateheză ne vom opri asupra metaforei viței.

În textul din Isaia, Domnului simte că omul nu răspunde iubirii Sale, prin urmare, îi cere acestuia să primească darul iubirii Sale și să-l răspândească aproapelui, să-l facă să rodească.

În capitolele 15-16 ale Evangheliei după Ioan, se repetă temele din capitolele 13-14.

Contextul este tot cel al Cinei celei de taină. După ce a spălat picioarele și i-a dat îmbucătura lui Iuda, Isus a vorbit despre porunca Sa – cea a iubirii – apoi a spus: „Acum Eu plec, dar de fapt Mă întorc la Tatăl. Iar prin plecarea Mea, Eu nu vă părăsesc, ci voi fi prezent cu voi într-un mod nou. Eu vă deschid drumul, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut Eu”.

În capitolul al paisprezecelea, Isus a vorbit despre încrederea în El, despre iubire și despre respectarea Cuvântului Său, care sunt rodul darului Spiritului.

Acum Isus reia aceleași teme dintr-un alt punct de vedere.

Versetele noastre sunt o repetare, nu o „dublură”…

Ce înseamnă repetarea?

Pentru a ne da seama dacă un lucru este frumos sau urât, este suficient să-l ținem înaintea ochilor pentru un timp, să-l privim în mod repetat. Dacă este urât, îl aruncăm, dar dacă este frumos, găsim că este tot mai frumos…

Tocmai repetarea ne ajută să înțelegem valoarea lucrurilor pe care le avem înaintea noastră…

Prin repetare, ceea ce vedem ni se sedimentează (depozitează) în inimă: începem să gustăm acel lucru, începem să-i vedem frumusețea, ne seduce, îl asimilăm și începem să-l trăim…

Repetarea este fundamentală.

În zilele noastre, noi le vrem pe toate și imediat… Vrem să înghițim cât mai multe senzații, având convingerea că nu există nimic care merită să fie continuat „după”…

Însă este important să avem capacitatea de a ne opri îndelung asupra unui lucru și de a repeta…

Toate activitățile fundamentale au loc prin repetare: de la bătăile inimii până la respirație… Lucrurile fundamentale se repetă, cele „unice” nu sunt importante pentru viață…

Dacă am suspenda pentru puțin timp lucrurile care se repetă continuu, precum a mânca, a dormi, a respira, ne-am da seama că viața dispare…

A începe să înțelegem aceste lucruri fundamentale, a le vedea, a ni le însuși, reprezintă începutul vieții interioare, al faptului de a ne găsi propria identitate.

În această cateheză ne vom opri asupra pildei „viei”.

Se citește Io. 15, 1-6 (17)

1 Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. 2 Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, el o înlătură și oricare aduce rod o curăță ca să aducă și mai mult rod. 3 Voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. 4 Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. 5 Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic. 6 Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde.

În vv. 1-6 avem metafora în care Isus este vița, iar noi, mlădițele. Așadar, se vorbește despre comuniunea noastră cu Isus: în ce constă și care sunt efectele ei.

De la v. 7 la v. 17 ni se explică din nou felul în care această comuniune cu El constă în a-i iubi pe frați.

În textul lui Isaia s-a vorbit despre vie. Via este, metaforic, poporul lui Dumnezeu, Israel, pe care Dumnezeu l-a sădit cu grijă.

A sădi o vie cere mult efort… E nevoie să avem pământ, un pământ bun, expus soarelui, să aibă apă, să aibă înclinația potrivită… Pământul trebuie curățat și arat… Urmează plantarea viei, care trebuie aleasă cu grijă, pentru că altfel n-ar produce struguri de calitatea dorită… Și timp de câțiva ani, via nu produce nimic. Iar când începe să producă, trebuie îngrijită în fiecare an, pentru a da, până la urmă, un rod superfluu, pentru că omul poate trăi și fără struguri.

Strugurii reprezintă acel superfluu deja întrezărit la nunta din Cana. Strugurii produc vinul care bucură inima omului… Nu este importantă bucuria stârnită de vin, ci cea cauzată de Spirit. Vinul este simbolul iubirii, care bucură inima omului.

Când în Scriptură se vorbește despre poporul lui Dumnezeu ca fiind „vie”, se dorește să se indice întreaga grijă pe care Dumnezeu a avut-o față de poporul Său în a-i găsi pământul și cele mai bune condiții pentru a-l cultiva…

De ce? Pentru ca până la urmă să producă rod. Ce rod dorește Dumnezeu, care este iubire? Ca această vie să răspundă prin a produce rod de dreptate și de iubire. Pentru că iubirea vrea să fie iubită.

Textul din Isaia, precum și multe alte versete din psalmi, exprimă tânguirea lui Dumnezeu, care spune: „Eu te-am iubit, dar tu Mă detești. Eu cu fidelitate ți-am făcut multe daruri, iar tu, cu încăpățânare, fiecărui dar pe care ți-l ofeream, îi răspundeai cu infidelitate; chiar te foloseai de darurile Mele pentru a veni împotriva Mea”.

Întreaga Biblie este povestirea iubirii trădate a lui Dumnezeu, care cultivă via Sa, iar aceasta nu dă rodul dorit de Dumnezeu, rodul iubirii.

Atunci Dumnezeu spune: „Eu te voi devasta”. În realitate, Dumnezeu nu prăpădește via, însă a nu răspunde iubirii înseamnă a fi falimentari. Dacă noi nu iubim, Dumnezeu – ca Tată – este falimentar, dar și noi, ca fii, suntem falimentari. Este drama lui Dumnezeu și a omului. Este drama care-L va conduce pe cruce pe Fiul omului, care este Fiul lui Dumnezeu.

Isus folosește metafora viei, dar nu spune: „Eu sunt via”, ci „Eu sunt mlădița”. Avem trecerea de la realitatea colectivă – poporul – la mlădiță, la Singurul care aduce rod… Isus – care este Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu – este singurul care-i iubește în totalitate pe oameni ca și Dumnezeu și este Singurul (este primul om) care-L iubește în totalitate pe Dumnezeu. Așadar, în Isus pământul produce rodul său.

În acest capitol autorul aprofundează unirea noastră cu Isus – adevărata viță – pentru ca și noi să putem produce rod și să ne realizăm ca fii ai lui Dumnezeu.

În versetele noastre se repetă de șapte ori expresia „a aduce rod”. Acest rod este iubirea. De nouă ori se vorbește despre iubire. Iubirea ne ajută să devenim prietenii Săi. De trei ori se vorbește despre prietenie. Și această iubire ne dă bucurie. Scopul întregului discurs este bucuria: „Pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.

Adevăratul rod – semn al prezenței lui Dumnezeu în noi – este bucuria.

Vița, care produce vinul, este semnul bucuriei și al iubirii. Și este rodul pe care toți trebuie să-l producem.

v. 1

1 Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul.

De multe ori, Isus începe discursul revelației prin cuvintele „Eu sunt”, care este numele cu care Dumnezeu s-a revelat lui Moise. Isus folosește acest nume în mod absolut, spunând fie „Eu sunt”, fie „Eu sunt” urmat de un atribut: „Eu sunt pâinea adevărată, lumina, păstorul, învierea, vița, calea, adevărul și viața”. În textul nostru spune „Eu sunt vița cea adevărată”…

Vița cea adevărată este cea care produce rod.

Această viță se opune viei, căci via nu a produs rod. Este drama lui Dumnezeu: n-a aflat un om care să răspundă iubirii Sale.

Primul om care răspunde iubirii este Fiul Său – care devine Fiul omului – și El este vița; este Cel dintâi care produce rodul dorit de Dumnezeu, strugurii, un rod dulce, simbol al iubirii.

Eu sunt vița „cea adevărată”, în opoziție cu vițele false; la fel cum există adevărata lumină în opoziție cu „luminările” false… Acea viță care produce rodul iubirii Tatălui și a fraților. Din această cauză este vița adevărată…

Cine este Tatăl? Este lucrătorul (agricultorul)… Dacă plantează vițele, ar fi mai bine să spunem că Tatăl este viticultorul.

„Viticultor” este una dintre cele mai frumoase definiții ale lui Dumnezeu. Și definiția Sa de „Tată” este importantă, dar suntem obișnuiți să o auzim… Apoi „tatăl” poate avea unele exigențe, pretenții de la fii, și se poate supăra că fiii nu-l ascultă… Un vier nu se supără pe vie: vierul trebuie să aibă o răbdare infinită, trebuie să o îngrijească, nu așteaptă rod în primii ani, și așteaptă doar ca vremea să fie prielnică pentru a avea rod de la vie…

Altfel spus, vierul pune la dispoziția viei toată grija sa, răbdarea, iubirea, inteligența și efortul său, fără să aibă nimic, căci nu poate el să scoată strugurii din vie; după cum, de multe ori, din fii „scoatem” numai ceea ce vrem noi, deci îi ucidem…

Ca lucrător, Dumnezeu își face partea Sa și apoi așteaptă cu răbdare să producă, să răspundă iubirii.

În profetul Isaia (dar și în Ps. 80 și în Os. 10) Dumnezeu mereu se plânge de via Sa, de poporul Său: „Ce am făcut? Am greșit cu ceva? Nu te-am îngrijit destul? De ce nu produci rod?”…

Faptul că mlădițele nu aduc rod, este o dramă pentru Dumnezeu. El se învinuiește pe Sine: „Ce trebuia să fac și nu am făcut?” Această dramă o vom afla și în pilda vierilor (cf. Mc. 12).

Această dramă se rezolvă în Isus, pentru că El este mlădița care produce rod.

Noi ce trebuie să facem?

v. 2

2 Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, el o înlătură și oricare aduce rod o curăță ca să aducă și mai mult rod.

El este vița, iar noi suntem mlădițele. Mlădița este unită cu vița, dar în viță există și mlădițe uscate, care nu aduc rod, iar acelea trebuie tăiate. Este prima lucrare pe care o face vierul la sfârșitul iernii.

Vierul nu doar taie mlădițele uscate, ci prestează o muncă și mai profundă: dacă află o mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să rodească și mai mult.

Este o muncă de „curățare” pe care Domnul o face în noi. Mai întâi de toate taie ceea ce este rău. Este o muncă mai ușoară, pentru că răul se vede. Și este frumos să fim eliberați de rău. Dar există o lucrare mai profundă, prin care taie și acel rău ascuns, care este amestecat cu binele, un rău care este mai greu de scos…

Dau un exemplu: și-n viața spirituală putem căuta doar propria voință, propriile gusturi, plăceri, propria bunăstare, adică propriul egoism…

În bine, răul iese la iveală într-un mod mai subtil… Prin urmare, există un întreg drum al purificării pe care Dumnezeu îl lucrează în noi… Și nu ne putem sustrage acestei curățări, care are loc prin Cuvânt.

v. 3

3 Voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus.

Mă întorc la versetul în care se vorbește despre „mlădița care nu aduce rod”. A nu aduce rod este răul maxim care ar putea exista. Pentru că prima poruncă a lui Dumnezeu, dată întregii creații (plantelor, animalelor și omului), a fost: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă”… Altfel spus, prima poruncă a lui Dumnezeu este în favoarea vieții. Iar ceea ce este viu produce viață, dacă nu, nu este viu. La fel cum ceea ce este lumină, luminează, dacă nu, nu este lumină…

Prin urmare, a nu produce rod înseamnă a fi morți. În textul nostru, prin „rod” se înțelege iubirea aproapelui. A nu-l iubi pe aproapele echivalează cu a fi morți…

Putem fi în Cristos – putem fi ucenici ai lui Isus – și să nu-l iubim pe aproapele, deci să fim morți. Mulți se mulțumesc să spună „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui Dumnezeu… Iar Domnul le va spune: „Nu vă cunosc”…

Nu-i suficient să fim creștini, să credem în Isus și să-L iubim pe Isus, ci trebuie să producem rod, iar rodul este iubirea concretă față de aproapele…

Dacă nu-l iubești concret pe aproapele, nu-L iubești pe Domnul, care-i Cel ce și-a dat viața pentru frați.

Unirea cu Isus nu-i doar o unire mistică, rezervată persoanelor privilegiate, bune… Nu! Ci unirea cu Isus – Fiul lui Dumnezeu – este efectivă și este dată de faptul că noi facem ceea ce face El, adică îi iubim pe frați…

Fără această iubire a fraților – deși am fi botezați, chiar preoți – noi am fi niște mlădițe uscate, care vor fi arse… Pentru că nu aducem rod, nu respectăm porunca fundamentală, cea a vieții.

Există riscul să fim creștini numai cu numele, fără să aducem rod.

Din această cauză Isus spune: „Acum voi sunteți curați pentru Cuvântul pe care vi l-am spus”. Altfel spus, Cuvântul Evangheliei este un exorcism continuu, care ne eliberează de egoismul nostru, arătându-ne adevărul lui Dumnezeu, care este iubire, care ne ajută să fim liberi. Așadar, există curățare de fundal în noi.

Dar nici aceasta nu este suficientă, căci trebuie să învățăm „să locuim”. Întrebarea fundamentală a întregului text va fi: „Cum să locuim în Domnul? Cum să fim acasă în El?”

De la v. 4 la v. 8 cuvântul „a locui” se repetă de opt ori. Unde locuiește un om? Unde este acasă? Locuiește acolo unde iubește, acolo unde îi este inima. Noi trebuie să învățăm să locuim, să fim acasă în Domnul; să avem inima în Domnul.

Cum putem avea inima în Domnul? Nu-i suficient să-L iubim pe Domnul, spunând: „El Îl iubesc”, pentru că a-L iubi pe Domnul înseamnă să facem ceea ce El spune, adică să ne comportăm ca și El. Acest lucru înseamnă să locuim în El.

v. 4

4 Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine.

Mereu repetă Isus: „Dacă locuiți în Mine, aduceți rod, dacă nu, sunteți mlădițe uscate”…

În acest verset se vorbește despre rodul pe care noi putem să-l aducem numai dacă locuim (rămânem) în El…

Centrul vieții noastre de credincioși și al întregii noastre lucrări este să fim uniți cu Isus. Pentru că un om produce în funcție de ceea ce el este. Dacă omul este unit cu Isus, produce aceleași roade ca și ale lui Isus… Vița și mlădița au aceeași sevă, aceeași viață… Mlădița nu produce nimic dacă nu-i unită cu vița. La fel și noi, dacă nu suntem uniți cu Isus, având aceeași viață (sevă, Spirit), cu aceeași iubire pe care o are El, suntem uscați, morți…

Unirea noastră cu Domnul va fi mai bine specificată în următoarele capitole, constând în a iubi frații…

Este atât de importantă unirea noastră cu El, încât fără aceasta nu ne este posibil să facem nicio acțiune adevărată față de alții. Poate că această unire este misterioasă, nu toți o cunosc. Dar numai în măsura în care suntem uniți cu El, putem aduce rod.

De obicei, o opunem Mariei pe Marta, opunem contemplației, acțiunea. Dar este greșit! Pentru că omul acționează în funcție de ceea ce contemplă, adică în funcție de ceea ce înțelege și de ceea ce iubește… O acțiune adevărată se naște dintr-o inimă care înțelege și care iubește; pentru că dacă nu înțelegem, ea nu știe ce să facă; iar dacă nu iubește, nu reușește să facă ceea ce trebuie.

Unirea cu Isus este dată de inteligența și de iubirea care ne vin de la Cuvânt și care ne unesc în chip strâns cu El.

Părintele Lallemant (+ 1600) spunea: „Dacă un om nu este contemplativ, adică strâns unit cu Domnul, să nu facă acțiuni apostolice, căci, dacă le-ar face,

și-ar face rău sieși și altora”. Unirea cu Domnul este hotărâtoare, căci fără El nu putem face nimic.

După cum și mlădița, dacă nu-i unită cu vița, nu poate face nimic, nu poate aduce rod. La fel, dacă nu suntem uniți cu Fiul, nu producem rodul Fiului, care este iubirea Tatălui și a fraților.

Sunt cuvinte simple, dar trebuie repetate mereu, ca să intre în profunzimea inimii noastre.

v. 5

5 Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic.

În acest verset Isus ne explică metafora: „Eu sunt vița, iar voi sunteți mlădițele”… Și dacă veți rămâne uniți cu Mine, veți aduce mult rod, adică veți aduce rodul adus de Mine: veți avea aceeași viață ca a Mea, de Fiu, aceeași iubire față de Tatăl și față de frați.

„Căci fără Mine nu puteți face nimic”. Ce pot face eu fără Dumnezeu?

Dumnezeu îmi dăruiește existența, lumea și toate calitățile. Dacă eu rămân unit cu El, continuu lucrarea Sa. Iar lucrarea Sa constă în a dărui viață și iubire. Dacă eu mă separ de El, distrug lucrarea Sa și dau moarte și egoism… Și, mai întâi de toate, mă distrug pe mine.

Dacă rămân în El, aduc mult rod căci răspund fecundității lui Dumnezeu: știu dărui viață, iubire și am plinătate, bucurie, comuniune…

Dacă nu locuiesc în El, nu fac nimic.

„A nu face nimic” nu înseamnă că nu fac nimic și, prin urmare, că nu fac nimic rău… A nu face nimic înseamnă nimic, adică mă reduc la nimic; sunt nimic, îmi conduc viața spre distrugere, pentru că nu trăiesc ca fiu și ca frate.

Când venim la cateheze, ce dorim să facem? Încercăm să ne unim viței prin Cuvântul Său.

Ce face un om când se roagă zilnic? Caută să fie unit cu Dumnezeu.

Începutul vieții spirituale este atunci când un om începe să se roage zilnic, în timpul pe care și l-a stabilit. Își va da seama că din acel moment se schimbă viața sa, doar pentru că petrece un timp în care se dedică Domnului și Cuvântului Său. Și face din acest timp pe care-l dedică rugăciunii centrul zilei sale, un timp în care se unește cu Domnul. Apoi își va da seama că ziua sa se schimbă…

În ce fel se schimbă?

Prima schimbare este banală: îți dai seama că credeai că tu ești foarte bun, dar odată ce ai început să te rogi, constați că în tine multe lucruri nu sunt prea bune, descoperi că ești foarte egoist, începi să vezi mai clar lucrurile greșite din tine, începi să înțelegi că există o axă a răului care nu trece prea departe de tine, ci trece în spațiul dintre cap și picioare și te separă… Și atunci începe o întreagă muncă spirituală, pe care o faci cu tine… Apoi întreaga dezvoltare spirituală izvorăște de aici… De ce întreaga muncă spirituală? Pentru că dedici cel puțin un arc de timp potrivit pentru a fi unit cu El… Îți vei da seama că viața ta se schimbă.

Când te rogi, nu înseamnă că faci o devoțiune, apoi viața ta continuă pe contul ei… Altfel spus, rugăciunea este acel moment în care recunoști că viața ta, acțiunea ta și tot eul tău își au centrul lor în Dumnezeu. Ajuns la acest nivel îți dai seama că se schimbă modul tău de a-ți planifica și ziua, de a stabili evaluarea lucrurilor de făcut, pentru a le trăi în mod diferit… Aceasta este unirea cu Domnul, o unire care devine operativă în realitatea de zi cu zi.

„A locui în El”. În scrisorile pauline, cuvântul „în Cristos, în El” se repetă mereu, ca un refren. Pavel locuiește în Cristos… Și acest fapt nu-i un fanatism, pentru că un om locuiește în vreo parte, într-un loc. Dacă nu locuiesc în Isus, care este Fiul Tatălui și fratele tuturor, locuiesc în partea opusă: mă simt fiul nimănui și fratele nimănui.

Și-mi dau seama că de fiecare dată când nu locuiesc în El, locuiesc în îngrijorările mele, în egoismul meu, în neliniștile și aiurelile mele, în durerile mele… De fiecare dată când locuiesc în El, aflu identitatea mea inalienabilă de fiu al lui Dumnezeu, de frate, pentru că am aflat izvorul vieții mele.

A sta în El este condiția necesară pentru a fi noi înșine.

v. 6

6 Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde.

Textul grec folosește vorbele la trecut: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, deja a fost aruncat afară, deja s-a uscat”… A nu locui în El înseamnă deja a fi afară, deja uscați, deja morți, pentru că El este viața…

Și ce se întâmplă cu mlădițele?

Sunt adunate, aruncate în foc și arse… Altfel spus, tot ceea ce nu este iubire, tot ceea ce nu este făcut în Dumnezeu înseamnă „paie care ard”, fără valoare; tot ceea ce nu-i în iubire este moarte și este în vederea morții… Din fericire, acestea, „arzând”, produc foc și lumină.

Pavel scrie că „Vom fi mântuiți prin foc”, adică toate vor arde în iubirea lui Dumnezeu așa cum toate vor arde pe cruce. Isus va duce sterilitatea noastră pe cruce, păcatul nostru, blestemul nostru, egoismul nostru, și ne va da viața Sa.

Aceasta va fi posibilitatea pe care la urmă toți o vom avea, de a răspunde iubirii Sale. Însă scopul este următorul: atunci când un om a înțeles cum stau lucrurile, în sfârșit răspunde acestei iubiri.

Să-i cerem Domnului să locuim în El și să înțelegem că numai astfel aducem rod.

În următoarea cateheză vom explica felul în care putem să locuim în El în mod concret. În cateheza aceasta am expus importanța de a locui în El, de a fi uniți cu El.

Texte utile:

  • Is. 5; 27, 2-6;
  • Ps. 1; 79 (80); 103;
  • Ier. 2, 21;
  • Iez. 19, 10-14;
  • Mc. 12, 1-12;
  • 1Io. 2, 1-11.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila