Ioan 15,18-20

Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.

Iubirea merge împotriva curentului lumii: este urâtă și prigonită pentru că incomodează egoismul nostru.

Precum Învățătorul Său, și ucenicul va fi lovit, chiar alungat din comunitate în numele lui Dumnezeu, al Dumnezeului legii, puterii și oprimării.

Nu trebuie să ne smintim: ceea ce I S-a întâmplat lui Isus li se va întâmpla și celor care-L urmează. Dar tocmai astfel, prin puterea Spiritului, iubirea va învinge ura și toți vor vedea Fața adevăratului Dumnezeu.

Ps. 68 (69)

În ultima cateheză am văzut că uniți cu Isus – adevărata viță – aducem rod.

El este vița, Fiul lui Dumnezeu care-L iubește pe Tatăl așa cum este iubit El și-i iubește pe frați, care, uniți cu El, aduc același rod: Îl iubesc pe Tatăl și îi iubesc pe frați.

Surpriza mare este următoarea: omul care iubește este urât gratuit, fără motiv, și este prigonit. Este tema versetelor noastre.

Pe noi ne miră acest lucru. Dar dacă ne gândim bine, este lucrul cel mai clar care poate exista pe lume, este legea fundamentală a istoriei.

Care este legea fundamentală?

Dacă îi fac rău unuia, el simte răul și el îl plătește; dacă-i fac binele, îl plătesc eu.

Paradoxul este că și fapta bună este pedepsită, adică dacă faci binele trebuie să plătești. Dacă nu faci binele, ci răul, îi faci pe alții să plătească.

Altfel spus, nedreptatea o simte nu omul care o face, ci omul care o îndură, adică dreptul.

Omului care face nedreptatea îi merge bine, este liniștit și se întreabă: „De ce protestează aceia? Ce needucați!”…

„Eu îmi sprijin piciorul pe ceva moale, iar el strigă ca un needucat…”. Este clar că strigă pentru că l-am călcat pe bătătură…

Nu ne dăm seama de aceste lucruri, deși sunt ceva natural, căci exact așa este în lume. Așa este istoria.

Deoarece întotdeauna istoria o scrie cel care a câștigat – pentru că are puterea pentru a o scrie, având de partea sa toată mass-media – el justifică din punct de vedere teoretic că așa trebuie să fie și afirmă: „Mie-mi merge bine pentru că sunt bun, iar ție-ți merge rău pentru că ești rău, pervers și din lumea a treia. Însă eu sunt bun și priceput”…

Biblia este o întreagă critică adusă acestei ideologii, care justifică răul. Din această cauză ne arată că omul care face binele este urât, dar în mod gratuit… Nu-i urât pentru că este un concurent în a face răul…

Omul care este un concurent în a face răul nu-i urât, ci alții au față de el un fel de „ură-iubitoare”, pentru că ar vrea să fie ca acel om și-și așteaptă rândul pentru a-l elimina… pentru că-L iubești, pentru că iubești acel model…

Versetele noastre ne prezintă finalul cap. 15. Isus, mai înainte de a pleca, după ce a întărit importanța unirii cu El, porunca iubirii, spune: „Nu vă smintiți dacă veți fi urâți, pentru că ceea ce Mie Mi s-a întâmplat și vouă vi se va întâmpla”…

Aceste versete ne ajută să înțelegem istoria lui Isus. Ne aflăm tot în contextul Ultimei cine. Este o Cină lungă, durează întreaga viață. De fapt, în timpul Ultimei cine Isus prezintă tot viitorul comunității: porunca iubirii, exemplul spălării picioarelor, darul Spiritului…

Se citește Io. 15, 18-20

18 Dacă lumea vă urăște, să știți că pe mine m-a urât înainte de voi. 19 Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ceea ce îi aparține, dar pentru că nu sunteți din lume, ci eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăște lumea. 20 Amintiți-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său». Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au ținut cuvântul meu, îl vor ține și pe al vostru.

În vv. 18-25 se prezintă ura gratuită a lumii împotriva celor care iubesc; în vv. 1-4 ale cap. 16 se vorbește nu atât de ura lumii, ci de ura din partea persoanelor religioase; în vv. 26-27 din cap. 15 se subliniază că Spiritul va da mărturie despre Isus, adică noi vom înțelege cine este Isus și astfel vom fi capabili să mărturisim, adică vom fi ca Isus.

La urmă, ura este locul mărturiei Spiritului, al iubirii dintre Tatăl și Fiul, care ne ajută să înțelegem că Isus este Fiul și ne dă puterea să trăim ca fii într-o lume a urii.

Isus folosește aceste cuvinte mai înainte de pătimirea Sa pentru a-i ajuta pe ucenici să înțeleagă ceea ce Lui I Se va întâmpla.

Fără cap. 13-17 nu am înțelege semnificația crucii lui Isus, care este rodul întregii Sale vieți, cheltuite în iubire.

Primul lucru este „ura lumii”.

În Evanghelia după Ioan, cuvântul „lume” nu indică doar pământul ca fiind scena activității omului, căci din acest punct de vedere lumea este bună, a creat-o Dumnezeu și este condiția necesară pentru a putea trăi…

Cu termenul „lume” Ioan indică structurarea lumii, raportul între persoane.

Raportul dintre persoane este dominat de „o lume” implicită… Altfel spus, care sunt principiile care guvernează lumea, modul de a gândi și de a acționa?

Pentru Ioan „lumea” desemnează omul în măsura în care acționează, având ca principiu al acțiunii sale frica și egoismul, adică dorința de a-și salva „pielea” cu orice preț. O dorință care-l închide în sine și îl face să le considere pe toate în funcție de propria conservare. Lucru disperat, pentru că știe că oricum își pierde viața. Așadar, întreaga sa viață devine fără sens.

Astfel lumea ne oferă surogate (înlocuitoare) ale vieții. În prima sa scrisoare, Ioan le numește „pofta trupului”, adică dorința de a avea, de a satisface toate nevoile proprii, iar când le satisface, omul își inventează alte nevoi: pofta ochilor, pofta de a apărea (de a avea imagine bună), pofta după putere… Și după ce și-a satisfăcut toate aceste pofte, omul vrea ceva mai mult. Nu știe ce, dar caută să fie superb, orgolios.

Mândria este penultimul păcat, pentru că există unul mai mare, care este originea superbiei și se numește stupiditate.

La baza tuturor păcatelor stă „stupiditatea”: necunoașterea adevărului ne face să greșim.

Prin lume, Ioan înțelege lumea bazată pe iluzie, pe închipuire, o lume în care toți ne sacrificăm viața alergând după iluzii.

Totuși, Dumnezeu iubește această lume, pentru că noi suntem fiii Săi, chiar dacă trăim așa… După cum și voi, dacă aveți fii care se simt rău, tot îi iubiți. Ba chiar îi iubiți și mai mult…

Pentru această lume Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său.

Fiul a venit să mărturisească lumii ce este lumea cu adevărat: este creația lui Dumnezeu; suntem fiii lui Dumnezeu și frați, și e frumos să trăim ca fii și frați în iubire. Acest adevăr a venit Isus să-l vestească.

Tocmai din această cauză Isus rupe logica violenței, a stăpânirii, a minciunii care există în lume. Și din această cauză Isus este urât.

Cine este drept, mereu se simte puțin pierdut în lume… Cine este șmecher s-ar părea că mereu câștigă. Și așa este.

Spune psalmistul: „Mereu se înalță cei mai răi dintre fiii oamenilor”… Și așa este. Pentru că întreaga noastră viață este fondată pe imitarea dorințelor altuia.

Omul este un animal care imită mult mai mult decât maimuțele. Dacă toate animalele sunt programate de instinct, omul este imitație. Toată cultura este o copiere: omul învață de la cel de lângă el, apoi adaugă câte ceva.

Fiecare dintre noi imită dorințele celuilalt.

Care este prima dorință pe care fiecare om o are? Să imite ceea ce dorește celălalt…

Dacă aproapele ia (cumpără) un lucru, eu ce fac? Și eu îl iau. Priviți cum se comportă un prunc: un lucru nesemnificativ pe care îl ia un altul și pruncul îl vrea. Se ceartă, distrug acel lucru (jucărie), uită de ce s-au certat, dar importantă este această rivalitate care stă în interiorul lor. Este păcatul originar din ei, care-i poartă să distrugă acel lucru și pe ei înșiși.

Până când numai cei mici se comportă așa, fac doar o mică daună, dar când cei mari se comportă așa, produc o daună mult mai mare.

Cea mai mare daună este stupiditatea arătată prin cuvintele: „Așa este just. Așa este lumea. Așa trebuie să meargă lucrurile. Așa toate sunt în ordine”…

„Ordinea” constă în ceea ce am spus la cap. 10 despre „Păstorul frumos”: ordinea care domnește în lume este cea a scării găinilor când merg la odihnă: deasupra stă cocoșul cel mai puternic, iar dedesubt stau toate celelalte, care primesc în cap „darurile” de la cele care stau mai sus…

Iar lumea funcționează bine pentru că aceasta este „ordinea”… Și fiecare visează să ajungă sus și să facă la fel… Dar aceasta nu-i o viață frumoasă…

Toate războaiele și tensiunile se fac pentru a ajunge să se stea „deasupra”. Deasupra cui? Te simți atât de mic încât trebuie să stai deasupra altora?

Stai în tine! Vei vedea că ești creat bine, căci ești fiul lui Dumnezeu… Trăiește ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate și vei vedea că-i mai frumos așa.

Vom vedea motivul pentru care este urât un om care nu face acest joc al lumii. Căci dacă un om este de acord cu acest joc al lumii, nu este urât. Dacă reușește să ajungă sus, este admirat și iubit: „Iată cât este de bun. Aș vrea să fiu ca el”… Dacă nu reușește, oricum îl iubești cu multă bunăvoință, căci spui: „M-a slujit. Eu sunt pe o treaptă mai sus ca el. Dacă el n-ar fi dedesubt, aș fi eu dedesubt”…

Însă omul care nu este de acord cu acest joc arată tuturor cât de urât este acest joc. Le râde în față tuturor… Iar toți ceilalți spun: „îmi trăiesc greșit viața”.

„Da. Îți trăiești greșit viața. Dar nu pentru că ești rău, ci pentru că nu ai înțeles”…

Ura lumii este gratuită, în sensul că oamenii te combat pentru că-i pui în dubiu… E mai periculos un om pacifist decât unul violent.

Un om violent justifică violența mea. Iar dacă eu sunt mai tare, îmi convine ca celălalt să fie violent, căci așa îl pun la punct, odată pentru totdeauna…

Iar dacă nu-i violent, îl fac să fie violent prin violența mea, adică îl provoc…

Dar dacă un om este pacifist, mă demontează, mă demască. Deci, nu-l pot tolera, pentru că nu este de acord cu jocul meu, nu reușesc să-l stăpânesc. Dacă eu trag de sfoară, iar el o lasă, eu cad…

Noi suntem chemați să trăim în lume, dar făcând „celălalt joc”, care nu-i mai un joc. Față de jocul violenței, al prostiei, al rivalității, al stăpânirii altora, al separării, al morții, noi suntem chemați să facem un joc opus: al iubirii, al slujirii, al solidarității, al bunei înțelegeri, al comuniunii… Acest ultim joc este viață, primul este moarte…

Și cine trăiește după dreptate, la fel ca Isus, duce greutățile jocului urât al celorlalți… Pentru că toți se aliază împotriva unuia care trăiește drept, pașnic, pentru simplul fapt că le distruge jocul violenței…

Toate acestea sunt lucruri elementare, dar care niciodată nu sunt suficient înțelese.

Creștinul este chemat să trăiască în lume cu acest Spirit.

În loc să ne simțim „pierduți” dacă avem dificultăți, aș spune să ne îngrijorăm dacă nu avem greutăți… Dacă nu am dificultăți înseamnă că fac jocul violenței și reușesc să-l fac destul de bine, căci stau deasupra multora…

Pericolul adevărat nu sunt dificultățile și împotrivirea lumii, ci momelile, lingușirile lumii, căci le avem în noi.

Pericolul pentru Biserică nu sunt dușmanii, căci nu are dușmani, ci pericolul este mondenitatea. Pericolul pentru Biserică și pentru fiecare om este mondenitatea din interior.

Nu trebuie să căutăm prigoanele – cine le caută este masochist – dar nici să nu căutăm să le evităm cu orice preț…

Creștinul, în această lume, este urât, la fel ca Isus, pentru că deranjează mult mai mult decât oricare alt om care s-ar împotrivi lumii, folosind stilul acesteia…

De ce deranjează? Pentru că nu se opune lumii, pentru că nu participă la aceeași luptă a lumii. Pentru că pe creștin îl interesează un alt lucru și astfel demontează oamenilor din lume acele lucruri care-i interesează atât de mult… Iar ei spun: „Atunci noi am pierdut tot jocul nostru… Ne-am risipit toată viața”.

„Da. Ți-ai risipit viața. Iar dacă nu ai înțeles acest adevăr acum că ai 70 de ani, îl vei pricepe peste 20 sau 30 de ani”…

Creștinul nu se lasă învins de rău combătându-l, adică răspunzând răului cu un rău mai mare, ci învinge răul prin bine, așa cum a făcut Isus.

Pericolul este cel al unei credințe „spiritualiste” care nu iese din biserică, dar spune: „Trebuie să avem un spirit bun, să facem câte ceva bun, ca să avem conștiința împăcată… însă lumea este așa, iar jocul este cel al lumii”…

Nu! Lumea nu-i făcută așa! Ci noi o facem așa… Dar dacă noi înțelegem că acest joc al lumii este greșit – atâta cât putem și fără fanatism – pricepem că valorile noastre sunt altele, sau cel puțin vedem care sunt valorile pentru care trăim…

Dacă astăzi nu înțelegem acest adevăr, lumea va fi distrusă de această rivalitate, și vedem că se întâmplă. În trecut omul, cu logica violenței, ar fi distrus lumea, dar n-a putut, căci îi lipseau mijloacele; dar în zilele noastre le avem, deci am putea asista la acest spectacol, dar n-ar fi frumos să asistăm la distrugerea lumii…

În zilele noastre un pericol și mai mare este semnalul de alarmă tras de Pavel creștinilor proveniți din păgânism: „Fiți atenți să nu vă comportați ca mai înainte de a fi devenit creștini, când mintea voastră era goală”…

Prima însușire pentru a ne comporta după logica violenței este să avem mintea goală, astfel încât să se umple cu orice lucru pe care-l pui în ea.

„Mintea goală” este mintea care se autoraportează la sine, care se gândește numai la sine; ar fi ca o oglindă care se oglindește pe sine, adică nu oglindește nimic.

Mintea goală este cea care este fixată pe propria sa imagine.

Imaginea este idolul. Idolatria ne face egali cu imaginea pe care o adorăm și ne distruge.

v. 18

18 Dacă lumea vă urăște, să știți că pe mine m-a urât înainte de voi.

„Dacă vă urăște pe voi lumea”… Este o ipoteză, dar exprimă faptul că este limpede că lumea vă urăște și vă va urî… De fapt, „Mai înainte de voi, M-a urât pe Mine”…

În Evanghelia după Ioan, întreaga viață a lui Isus nu este nimic altceva decât un proces (o acuzație, o critică) împotriva Lui: El este lumina, dar întunericul Îl acuză; Isus este iubirea, dar egoismul Îl acuză; El este libertatea, dar puterea-L acuză…

Evanghelia după Ioan este „un joc” între iubire și ură, între lumină și întuneric… Victoria-i clară: este a luminii, a iubirii… Dar nu-i victoria celui care-l învinge pe celălalt, dominându-l, așa cum se întâmplă în sfera urii, căci atunci ar fi același joc…

Ura nu se învinge prin ură, căci astfel am multiplica-o, ci se învinge prin iubire… Întunericul nu se învinge cu un întuneric mai mare, ci prin lumină… Puterea, stăpânirea peste altul nu se învinge printr-o putere mai mare, care subjugă mai mult, ci prin libertatea de a ne pune viața în slujirea aproapelui…

Isus este urât – și acesta este sensul crucii Sale – tocmai pentru că a trăit și ne-a revelat iubirea, adică ne-a arătat cât este de greșit jocul politic și religios pe care toți îl practicăm; și cât este de falsă imaginea despre om, pe care o avem în interiorul nostru… Avem în noi imaginea pe care o are „lumea”, în sensul în care Ioan folosește acest cuvânt…

v. 19

19 Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ceea ce îi aparține, dar pentru că nu sunteți din lume, ci eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăște lumea.

De patru ori se repetă cuvântul „lume”… „Nu sunteți din lume”. Biblia traduce „ai lumii”. „Ai” indică aparținerea. În limba greacă avem cuvântul „din lume”, care indică originea… Este adevărat că în vreun fel, aparținem originii noastre.

„Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ceea ce este al ei”…

„Lumea” indică jocul rivalității, căci fiecare dorește ceea ce dorește celălalt. Fiecare vrea lucruri, onoare și putere. Și toți se ceartă pentru a le obține.

Dacă ești „din” lume, dacă ai ca origine a acțiunii tale mondenitatea, autoraportarea la sine, atunci ești iubit de lume, pentru că practici jocul lumii. Așadar, ești iubit dacă tu câștigi, pentru că toți te admiră; ești iubit dacă pierzi, pentru că ai fost de folos victoriei lumii (a altora, a celor tari). Iar când te afli la mijloc, deși ești în poziția cea mai incomodă, stai pe treapta pentru a urca mai sus… Este jocul pe care-l facem…

Dacă nu iei parte la acest joc, ești urât. De ce? Pentru că tu nu-i urăști și nu-i combați pe cei care fac acest joc…

Ești urât pentru că nu iei parte la acest joc.

Pentru că nici iubirea, nici ura nu au motive… De ce omul urăște un lucru? Pentru că nu-i place (sau pentru că nu-i al lui… De ce iubește un lucru? Pentru că-i place, dar nu are un alt motiv… Așadar, motivul nu-i altul (nici lucrul în sine), ci motivul este în interiorul meu.

Despre „a fi din lume”…

Sfântul Ignațiu de Loyola ne propune meditația celor două steaguri… Steagul – în limbajul națiunilor – indică cine ești tu (cărei națiuni îi aparții) și cine este dușmanul pe care trebuie să-l combați…

Ignațiu deosebește steagul Satanei de steagul lui Isus, al căpitanului. După sfântul Ignațiu, acesta este singurul lucru care trebuie explicat credincioșilor.

Există două „câmpuri” (care-s în noi): unul la Babilon și celălalt la Ierusalim.

La Babilon se află căpetenia tuturor dușmanilor, Satana, șezând pe un tron de foc și fum, având un aspect teribil și înspăimântător. Satana trebuie să inspire teroare și respect…

Și ce face Satana?

Trimite toți dracii în întreaga lume. De ce? Ca să întindă plase și lanțuri… Plasele se folosesc în locurile din care iei; lanțurile, în locurile în care legi…

Care este strategia?

Mai întâi de toate, dracii trebuie să învețe oamenii să dorească bogăția: „Trebuie să aveți mai mult, tot mai mult. Nu vedeți că alții au mai mult decât voi? Deci trebuie să aveți mai mult!”…

Când un om are bogății, are și putere, prestigiu, onoare. Apoi, când acesta are putere, prestigiu și onoare, nu mai este un simplu om, ci este „dumnezeu”… Și apoi face toate prostiile din lume. Deja le-a făcut mai înainte, pentru a ajunge unde este…

Diavolul nu ne învață să-L urâm pe Dumnezeu, să nu mergem la Biserică sau să blestemăm… Ci primul lucru care ne învață este să avem nevoie de lucruri: „Trebuie să trăiești. Deci, garantează-ți lucrurile pentru a trăi!”… Așa distrugi lumea și viața și-ți sacrifici viața pentru a strânge lucruri.

Iar când le ai, raportul tău cu persoanele nu mai este un raport liber, de la persoană la persoană, ci este unul bazat pe dominare și putere, căci persoana ta a devenit lucrurile pe care le-ai adunat, nu capacitatea ta de a relaționa. Deci te distrugi pe tine ca persoană. Pentru că persoana este onoare și respect. Dar dacă tu vrei să fii respectat pentru cele „trei, patru” lucruri pe care le ai?…

Odată ce identitatea mea constă în lucrurile pe care le am, și nu în raportul cu persoanele din jur, înseamnă că am atins autonomia perfectă. Iar identitatea mea sunt eu: m-am făcut singur. Nu mai am nevoie nici de Dumnezeu și nici de alții: toți ceilalți sunt sub mine.

Aceasta este istoria lumii. Dacă citiți cărțile de istorie sau știrile din ziare…

Dacă un om citește în interiorul său… Pentru că problema nu-i în afara sa. În exterior vedem foarte ușor răul… Acest câmp al Babilonului – această logică a Satanei – este în mine… Exercițiile spirituale au fost alcătuite pentru a învinge dușmanul care este „în mine”. Primul dușman sunt eu. Ceilalți nu sunt dușmani. Aceasta e strategia Satanei…

De cealaltă parte avem strategia lui Isus, Domnul nostru, căpetenia maximă. El se așază într-un loc (câmp) umil și frumos… Isus nu trimite emisari (diavoli), ci alege multe persoane și le trimite în întreaga lume să răspândească „Sacra doctrină” printre persoanele din orice stare și condiție.

„Sacra doctrină” în limbajul medieval indică esența creștinismului.

Care este esența creștinismului?

Oare faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, sau că trebuie să credem în infailibilitatea papei, că trebuie să păzim poruncile sau să facem nu știu ce asceze…?

Ignațiu ne spune că primul lucru pe care Isus ne învață despre „Sacra doctrină” este „Să-i educăm pe toți (pe slujitori, pe prieteni) să ajungă la maxima sărăcie spirituală”.

Ce înseamnă sărăcia spirituală? Înseamnă să cunosc că tot ceea ce am și ce sunt, am primit. Înseamnă că trăiesc în baza darului. Iar darul este mijlocul comuniunii cu Cel care dăruiește. Așadar, prin dar eu sunt în comuniune cu Tatăl – care-mi dăruiește totul – și cu frații, cu care eu împărtășesc darul.

Acesta este adevărul lumii. Tot restul este minciuna lumii. Pentru că viața nu-i a avea tot mai multe lucruri, ci este a se avea pe sine, știind cine sunt: eu sunt un dar… Acest adevăr mă ajută să pricep tocmai „sărăcia spirituală”, și-i cel mai mare dar pe care aș putea să-l am, și-i adevărata bogăție, căci mă face fiul lui Dumnezeu.

„Dacă-i place Domnului, să-mi dea sărăcia actuală”, pentru că în lume e nevoie de oameni care să mărturisească libertatea lor înaintea dumnezeului acestei lumi (a banului)…

Sărăcia spirituală e necesară tuturor, pentru a ajunge să fie liberi… Iar sărăcia actuală este dată doar unora…

Ce să-i învețe pe oameni acești trimiși ai lui Isus?

Umilința, smerenia!

Umilința este virtutea cea mai frumoasă: o are omul care nu-i orgolios, ci este obiectiv, nu se descurajează înaintea greutăților, ci este puternic și trăiește în adevăr…

Doar că umilința este rodul urii din partea lumii, adică al disprețuirii și al josniciei.

Toți caută să aibă prestigiu și putere…

Dacă tu cauți prestigiu și putere, înseamnă că-ți vei închina viața oricărui lucru nelegiuit, rușinos, numai să ai prestigiu și putere.

Opusul prestigiului și al puterii este disprețuirea și josnicia, rezervate celor care nu ajung să obțină prestigiu și putere.

Este important să avem libertatea și curajul să spunem: „Preferăm să fim disprețuiți, decât să avem o stimă (onoare) falsă”. Această poziție este justă. Și astfel un om ajunge la umilință și, odată cu umilința, primește și celelalte virtuți.

Acestea sunt cele două strategii opuse: pe de o parte, cea a lumii care urmărește să aibă tot mai mult, să aibă putere și să aibă o bună imagine. Această strategie exprimă egoism și structurează o lume a violenței, în care stăpânește cel mai șmecher și mai violent, care-i de rând… Care va dispărea, pentru că un altul îl va elimina; iar pe acesta îl va elimina un altul… Și tot așa mai departe… Între timp au loc războaie, separări, nedreptăți, și întreaga lume trăiește așa cum vedem la știri…

Pe de altă parte, Isus ne propune o lume întemeiată pe valorile împărtășirii, ale darului, iubirii, solidarității, adevărului…

Este important să înțelegem care este lumea frumoasă dintre cele două… Pentru că suntem seduși de prima lume.

Isus vrea să ne arate că este frumos să trăim, să iubim, să ne înțelegem, și nu-i frumos să ne sacrificăm viața strângerii bunurilor, care ar trebui să ne folosească pentru a trăi.

Dacă urmăm strategia lui Isus, vom avea împotriva noastră lupta răului.

„Lupta răului” nu-i axa răului care trece la mare distanță de noi… Ci este lupta răului din mine, căci axa răului trece prin mine… Eu sunt cel care aș vrea să fiu „din” lume. Și-mi dau seama că este greșit… Eu prefer să fac nedreptatea, decât să o îndur…

Există această luptă în noi, care durează întreaga viață. Aceasta este singura bătălie!

Cu alții nu trebuie să ducem nicio bătălie! Dacă luptăm cu alții, o facem numai pentru că-i vedem ca fiind concurenții (rivalii) noștri și pentru că noi facem jocul lumii.

Dacă nu facem jocul lumii, avem o ură gratuită din partea lumii. Dar dacă o avem, să-I mulțumim Domnului: „Fericiți veți fi voi, când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 11-12), adică suntem la fel ca Domnul.

„Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite, încercări” (Iac. 1, 2).

„Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt. 1, 6-7).

Din această cauză lumea ne urăște…

v. 20

20 Amintiți-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său». Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au ținut cuvântul meu, îl vor ține și pe al vostru.

Acest verset deja l-am comentat prin cele spuse despre versetul anterior.

Slujitorul ar vrea să fie ca Domnul său. Dar Isus este Domn pentru că se face slujitor.

Isus ne spune să imităm dorințele Tatălui pe care El – Fiul – ni le-a revelat și să nu urmăm dorințele lumii, care ne distrug. Atunci veți deveni ca Mine…

Texte utile:

  • Ps. 35; 69; 73;
  • 1Pt. 1, 6-9; 4, 12-19.
  • Iac. 1, 2;
  • Mt. 5, 11-12.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila