Ioan 15,21-16,4a

Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.

Ps. 34 (33)

„Apropiați-vă de El și vă luminați și fețele voastre să nu se rușineze” (Ps. 33, 5). Apropiindu-ne de Cuvântul Domnului, devenim strălucitori, primim lumină și încredere.

Ne aflăm tot în climatul Ultimei cine. Mai sunt numai câteva ceasuri până la arestarea lui Isus și la răstignirea pe cruce.

Mai înainte de a pleca, Isus tratează problemele pe care comunitatea le va întâmpina; sunt problemele pe care și Isus le are înaintea crucii. Este problema răului, care este singurul lucru care ne deranjează.

Dacă lucrurile ar funcționa cum credem noi: cine face răul, capătă rău, cine face binele, primește bine, am zice că este dreptate pe lume și ne-am simți în ordine… Însă lucrul grav este că noi experimentăm că omul care face binele primește răul; și cine face răul, rămâne nepedepsit…

Pe noi acest lucru ne smintește, dar în cateheza anterioară am subliniat că binele pe care-l fac, eu trebuie să-l plătesc, iar răul pe care-l fac, îl plătesc (îndură) alții. Așadar, dacă eu strâng bogății, celălalt, care-i lipsit, suferă, nu eu care le adun. Dacă eu rănesc un om, el suferă, nu eu.

Misterul istoriei constă în faptul că întotdeauna dreptul suferă, îndură răul.

De obicei, noi credem exact opusul acestui adevăr. Exact astfel îi spun lui Iov prietenii săi: „Dumnezeu este drept. Ție îți merge rău pentru că în viața ta ai făcut vreo greșeală, vreun păcat. Însă nouă ne merge bine, deci suntem buni”…

Acest mod de a înțelege binele și răul este folosit în redactarea tuturor cărților de istorie, scrise de cei care au câștigat… Iar cine învinge după cei care acum conduc, le va scrie cu aceeași logică, dar în mod opus: perversul era cel de dinainte, iar el este cel drept…

Modul nostru de a cugeta binele și răul întotdeauna este o apologie a răului: cine face binele este norocos, fapt care înseamnă că omul care este norocos este bun. Însă nu este așa!

Marele mister al istoriei este dreptul suferind, care plătește pentru toți.

Într-o povestire ebraică se relatează că lumea se sprijină pe doisprezece pilaștri care, la rândul lor, se sprijină pe inimile a doisprezece drepți.

Pe umeri acestor doisprezece drepți apasă întreaga greutate a răului lumii: toate nedreptățile și suferințele se descarcă asupra lor, iar ei sunt pilaștri care iau greutatea suferințelor asupra lor. Dacă ar lipsi un singur pilastru, lumea s-ar prăbuși. Pentru că toți facem răul, dar dacă niciunul nu-l ia asupra sa, răul ne înghite pe toți.

Isus dorește să-i ajute pe ucenicii Săi să priceapă misterul dreptului suferind, care răscumpără din rău, demascând perversitatea istoriei…

Se citește Io. 15,21-16,4

21 Însă toate acestea vi le vor face din cauza numelui meu, pentru că nu-l cunosc pe cel care m-a trimis. 22 Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum nu au scuză pentru păcatul lor. 23 Cine mă urăște pe mine îl urăște și pe Tatăl meu. 24 Dacă n-aș fi făcut între ei lucrările pe care nici un altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat. Însă acum au văzut și m-au urât și pe mine și pe Tatăl meu. 25 Dar trebuie să se împlinească cuvântul scris în Legea lor: M-au urât fără motiv. 26 Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. 27 Și voi veți da mărturie, pentru că de la început sunteți cu mine.

1 V-am spus acestea ca să nu vă scandalizați. 2 Vă vor exclude din sinagogă. Mai mult, vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. 3 Și vor face acestea pentru că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine. 4a Dar v-am spus toate acestea pentru ca, atunci când va veni ceasul lor, să vă aduceți aminte de ele, căci eu v-am spus.

În ultima cateheză ne-am oprit asupra vv. 18-20 în care ni s-a explicat „ura lumii”.

În Evanghelia după Ioan termenul „lume” nu indică lumea creată pe care o vedem, ci raportul de rivalitate pe care noi le avem unii față de alții… Fiecare imită dorința celuilalt, vrea să posede aceleași lucruri, și atunci se ceartă pentru a le avea, până când distrug lucrurile, dar, mai presus de toate, se distrug relațiile interpersonale.

În Evanghelia după Ioan, prin „lume” se înțelege tot ceea ce este întemeiat pe egoism, pe posedare, pe putere, pe stăpânire, pe violență, pe rivalitate, pe aroganță, pe orgoliu, pe mânie…

Acest fapt înseamnă „a fi din lume”, adică „a fi din nimic”… Este lumea care se pune pe sine ca origine (început) și ca scop (sfârșit) a toate, fapt pentru care se autodistruge, pentru că lumea nu are în sine propria ei origine… În acest fel noi devenim sclavii lumii…

Însă noi nu suntem „din lume”, ci venim „din Tatăl”, deci suntem fii și frați. Raportul nostru cu alții și cu lumea nu-i unul de rivalitate (a vrea aceleași lucruri pe care le doresc toți), ci noi imităm dorințele Tatălui…

Tatăl nu-i egoist, ci iubește; nu posedă, ci dă; nu are orgoliu și mânie, ci umilință și blândețe; nu adună, nu stăpânește, ci dă totul, până la a Se da pe Sine, punându-Și propria existență în slujba altora…

Așadar, avem două moduri opuse de a trăi: ori în vederea vieții, ori în vederea morții… Și între aceste două moduri mereu e război.

Dar nu-i acel război care se înfăptuiește de obicei. Pentru că un război are loc pentru că ambele părți urmează aceeași logică… În schimb, în Evanghelia după Ioan este vorba despre un război radical: o parte luptă, iar cealaltă se retrage. Și din această cauză suntem urâți… Căci dacă nu ne retragem și intrăm în aceeași logică a violenței, practicăm același joc. Dar făcându-l, mereu câștigă cel mai tare, cel mai arogant, cel mai delincvent care, la urmă, va spune: „Cât sunt de bun”! Iar ceilalți îl invidiază și-l înlătură de la putere imediat ce le este posibil.

În schimb, dacă un om se sustrage acestui joc, spunând că e urât să se trăiască astfel, că e o prosie, deoarece omul care trăiește astfel se distruge pe sine și pe alții, acest om este urât pentru că nu se împotrivește, ci practică un alt joc… Dacă s-ar împotrivi, ar face același joc…

Acesta este primul motiv al urii din partea lumii.

În această cateheză vom prezenta celelalte motive: în vv. 21-24 se subliniază că motivul urii este „necunoașterea Tatălui” și nevoia de a trece de la necunoaștere la cunoașterea Tatălui și a răului pe care-l facem, pentru a ne comporta diferit…

vv. 21-22

21 Însă toate acestea vi le vor face din cauza numelui meu, pentru că nu-l cunosc pe cel care m-a trimis. 22 Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum nu au scuză pentru păcatul lor. 

Primul motiv al urii este „Pentru că nu-L cunosc pe Tatăl”…

„A nu-L cunoaște pe Tatăl” înseamnă a nu se recunoaște pe sine ca fiu și a nu cunoaște frații; înseamnă a lua locul Tatălui (a-L ucide); înseamnă a se comporta ca un „dumnezeu”, dar făcând opusul a ceea ce face Dumnezeu, adică a stabili cu alții un raport bazat pe stăpânire și pe putere… Și așa, toți trăiesc…

Isus spune: „Dacă Eu nu aș fi venit, n-ar exista niciun păcat”, pentru că păcatul există atunci când un om știe (conștientizează) că un lucru este rău… În schimb, toți dorim – ca fiind binele maxim – să punem piciorul pe capul altora și nu ne gândim că acest lucru este un rău până când nu vine Fiul care ne zice: „Viața este cu totul altceva”.

Iar acum spune: „Nu mai au nicio scuză pentru păcatul lor”. De ce? Pentru că Isus ne-a arătat binele, iubirea, solidaritatea, viața… Astfel se naște responsabilitatea.

A fi responsabili pentru răul făcut este darul cel mai mare pe care Dumnezeu ni-l poate oferi. Pentru că cele mai mari rele din istorie întotdeauna au fost făcute fără vina nimănui, pentru că toți erau iresponsabili…

Ignoranța (necunoașterea) – frica de diferit – este cauza urii.

Cunoașterea diferitului, a altuia – prima diversitate este Tatăl, și apoi fratele – este principiul iubirii.

Până când un om nu vede fața Tatălui, fața fratelui, până când nu cunoaște iubirea, nu are alternativă și spune: „Acesta este jocul, nu există un altul”… (E jocul animalelor pentru a supraviețui)…

Însă Isus a venit ca să trezească conștiința omului și să-l ajute să priceapă că este fiul lui Dumnezeu…

Credeam că rolul educativ, paradoxal, era ca persoana să fie responsabilă pentru răul făcut… A fi responsabil de rău înseamnă a păcătui, adică a-l conduce pe un altul să reușească să păcătuiască. Pentru că, de obicei, noi păcătuim fără să păcătuim, pentru că nu avem responsabilitate, libertate și deplină cunoaștere.

Numai când cunoaștem putem într-adevăr păcătui și apoi spune: „Am păcătuit”, deci, mă pot căi și pot schimba jocul…

Această conștiință (cunoaștere) a răului nu se face prin învinuire… Isus n-a învinuit pe nimeni, decât numai pe cei care se credeau drepți, pentru a le inspira unele dubii.

Cunoașterea răului se face propunând binele…

Cum îi arat lumina unui om care mereu a locuit într-o cameră întunecată și n-a văzut nimic niciodată, deși are ochi? Cum îi spun că-i rău să stea în întuneric?

E suficient să deschid fereastra!

Isus ne-a deschis fereastra ca să-L cunoaștem pe Tatăl și pe frați; ne-a arătat ce este viața, iubirea și solidaritatea…

Prin urmare, poate spune: „Acum nu mai au scuze pentru păcatul lor”…

Primul rol al Spiritului Sfânt, Spiritul adevărului, este cel de a convinge lumea că-i în păcat…

Când vă simțiți în ordine (de bună credință), mereu să vă fie teamă! Nu vreau să vă spun că trebuie să aveți sentimente de vinovăție, căci acestea sunt cu totul altceva… Ci înseamnă că sunteți destul de iresponsabili: nu înțelegeți care este binele și trăiți așa, la întâmplare…

vv. 23-24

23 Cine mă urăște pe mine îl urăște și pe Tatăl meu. 24 Dacă n-aș fi făcut între ei lucrările pe care nici un altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat. Însă acum au văzut și m-au urât și pe mine și pe Tatăl meu. 

În aceste verste Isus repetă într-un alt mod cele spuse la vv: 21-22, și e important că repetă. Dacă mai întâi a vorbit de „necunoaștere”, acum vorbește despre „ură”…

Cine nu-L cunoaște pe Tatăl, Îl urăște pe Fiul și-L urăște și pe Tatăl.

E important să înțelegem că răul este rodul ignoranței (al necunoașterii), pentru că omul nu-i rău, ci trebuie doar luminat cu privire la adevăratele valori, căci toți am fost creați pentru ceea ce este frumos.

Dacă omul greșește în evaluarea frumosului, nu greșește din răutate, ci din prostie, sau din cauza „aerului pe care-l respiră”, căci ne-am aflat antrenați într-un joc care nu era al nostru, dar facem acest joc și, până când nu ieșim din el, nu vedem cât este de urât… Căci depindem de acest joc…

Din această cauză Îl urăsc pe Isus, pentru că prestează un alt joc, cel al Fiului care se face frate… Deci Îl urăsc și pe Tatăl.

Dar Isus spune: „Cuvintele pe care Eu le-am spus și lucrurile pe care le-am făcut, și pe care nimeni nu le-a făcut, vă ajută să înțelegeți că sunteți orbi și că păcătuiți”… Rolul pastoral al lui Isus constă în a ne arăta alternativa, adică binele. Și văzând binele, omul poate constata: „Atunci eu am greșit. Deci mă schimb”.

vv. 25-27

25 Dar trebuie să se împlinească cuvântul scris în Legea lor: M-au urât fără motiv. 26 Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. 27 Și voi veți da mărturie, pentru că de la început sunteți cu mine.

Ne vom opri doar asupra unor aspecte din aceste versete… Mai întâi de toate vom vorbi despre „gratuitatea urii”… „M-au urât gratuit, fără motiv”…

Ura este gratuită (fără motiv), nu-i „ura-iubire” simțită pentru concurent pentru că dorești să fii ca el… Ci este ura gratuită (nedreaptă) pe care o ai împotriva iubirii gratuite…

Dacă ne gândim bine, iubirea întotdeauna este gratuită; dar și ura.

Pentru că un om iubește sau urăște în baza stării sale interioare: omul aruncă afară din el ceea ce are în interior.

Expresia „M-au urât pe nedrept (gratuit)” este luată din Ps. 69, citat la începutul ministerului lui Isus, pe când se afla în Templu, dar și la sfârșitul ministerului Său, pe cruce, când va spune: „Mi-e sete”, pentru a exprima că întreaga viață a lui Isus – care este iubire gratuită – este „închisă” în această ură nedreaptă.

Ura trebuie să fie „gratuită” (nedreaptă), pentru că dacă este motivată, atunci nu mai este acest tip de ură, ci este ura simțită față de „concurent”, indicând că facem același joc, și am reușit puțin mai bine decât adversarii noștri.

Să presupunem că: dacă ducem o luptă și o câștigăm, ne urăsc puțin mai mult, dacă o pierdem, adversarii simt milă, dar pentru că ducem aceeași bătălie. Iar ura simțită, nu-i gratuită (nedreaptă)…

„Ura gratuită” se verifică atunci când, făcând gratuit binele, suntem detestați gratuit…

Și aceasta este istoria lui Isus – Fiul – care iubește gratuit frații, și din această cauză e urât.

O mare parte din ura pe care noi, creștinii, o îndurăm, nu-i gratuită.

Dacă ne urăsc pentru că suntem „concurenții”, atunci îndurăm ura normală, justă, care există între rivali.

Ura gratuită apare pentru că noi nu vrem același lucru, nu facem răul, ci facem binele și iubim gratuit…

Isus adaugă: „Când va veni Mângâietorul, Consolatorul”… Ne va fi dat pe cruce, loc în care această ură se consumă (se distruge).

Mângâietorul este Spiritul adevărului care purcede de la Tatăl, pe care Fiul ni-L trimite.

Ce este Spiritul adevărului care purcede de la Tatăl? Este Spiritul Fiului care iubește frații. Acesta este adevărul omului!

„Acel Spirit va mărturisi despre Mine”, vă va ajuta să înțelegeți cine sunt Eu.

Spiritul Sfânt ne ajută să înțelegem misterul lui Isus, al Fiului care ne iubește cu iubirea Tatălui.

Nu doar ne ajută să înțelegem cine este Isus, ci ne permite să trăim ca El…

„Și voi mărturisiți despre Mine, pentru că de la început sunteți cu Mine”.

Spiritul Sfânt ne introduce în mărturisirea Fiului și ne face capabili să mărturisim fraților aceeași iubire a Tatălui.

Ce face Spiritul în contextul „urii gratuite”?

Ne ajută să mărturisim iubirea gratuită… Așadar, „ura nedreaptă” este locul mărturisirii iubirii; așa cum va fi în cazul crucii lui Isus.

Nu trebuie să așteptăm o lume diferită, o lume mai bună, ca să spunem: „Atunci voi începe să iubesc”, ci tocmai în lumea urii nedrepte, în lumea răului, trebuie mărturisit binele gratuit…

În acest loc este doar amintită tema mărturiei, dar ea va fi dezvoltată în cap. al 16-lea.

În sinteză, notăm că mai întâi s-a vorbit despre ură, iar cauza urii este ignoranța; dar această necunoaștere nu mai are scuze, pentru că Isus ne-a revelat iubirea; iar iubirea este posibil să fie trăită pentru că este reală… Ura este gratuită (nedreaptă), dar nu vă temeți, căci în ura nedreaptă, veți mărturisi iubirea gratuită.

În versetele următoare ne va spune felul în care să mărturisim…

vv. 1-4a

1 V-am spus acestea ca să nu vă scandalizați. 2 Vă vor exclude din sinagogă. Mai mult, vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. 3 Și vor face acestea pentru că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine. 4a Dar v-am spus toate acestea pentru ca, atunci când va veni ceasul lor, să vă aduceți aminte de ele, căci eu v-am spus.

Din ce cauză Isus le spune ucenicilor că lumea-i va urî pe nedrept?

Pentru ca ei „să nu se smintească”.

Peste puțin timp, Isus va sfârși pe cruce, victimă a urii lumii.

Sminteala este „piatra în care te împiedici”: toți ucenicii-L vor părăsi pe Isus și se vor sminti, crezând că Isus e terminat, că răul a învins, că binele a pierdut, că nu mai este nimic de făcut…

Dacă ucenicii ar fi îndurat această sminteală fără ca mai apoi s-o depășească, creștinismul n-ar exista…

Creștinismul ne spune că Acela care și-a dat viața pe cruce din iubire a învins răul și a înviat…

În sminteală este în joc credința în bine.

La început, toți ucenicii vor fi smintiți, după cum și noi ne smintim de suferințele celui drept…

Cristos este singurul Drept, și peste puțin timp, va sfârși pe cruce, precum un falit…

Cum vor înțelege discipolii că crucea nu-i falimentul, ci este mărirea lui Dumnezeu? Cum vor pricepe că crucea exprimă o iubire atât de puternică încât ia asupra Sa ura gratuită (nedreaptă), nu răspunde răului cu rău? Crucea este o victorie împotriva egoismului și a morții, căci Isus știe să-Și dea viața din iubire. Și-n moarte, Isus află capacitatea de a trăi, de a exprima mărirea – adică frumusețea lui Dumnezeu – iubirea; de a o realiza deplin…

Aceasta este sminteala crucii, care e mântuirea noastră.

Văzând crucea, toți vor fi smintiți. Dar lângă cruce – în Evanghelia după Ioan – vor rămâne Maria, Ioan și cele trei femei… Acești oameni sunt modelul celor care vor depăși sminteala și vor privi crucea ca fiind mărirea lui Dumnezeu.

Și-n zilele noastre omul credincios este acela care înțelege că răul din lume este învins de omul care urmează calea lui Cristos, nu cea opusă; de omul care a priceput că iubirea, solidaritatea, dreptatea, faptul de a nu răspunde răului cu rău, este singura cale a mântuirii, iar cealaltă cale este cea a pierzaniei; de omul care înțelege că drumul lui Dumnezeu – mărirea – nu-i cel al puterii și al stăpânirii, căci acesta este „rușinea” care produce tot răul din lume…

În aceste lucruri se decide mântuirea acestei lumi.

Aceasta este sminteala…

Apoi continuă: „Cristos va fi răstignit, dar și voi veți fi scoși din Sinagogi, iar cei care vă vor ucide, vor crede că aduc laudă lui Dumnezeu”…

Isus a fost ucis, fiind învinuit că hulește, pentru că a spus că Dumnezeu este Tată, El este Fiul, iar noi suntem frați…

Pentru hulă, a fost ucis „În numele lui Dumnezeu”…

Și creștinii vor fi uciși în numele lui Dumnezeu?

Dar în numele cărui Dumnezeu?

Al Dumnezeului legii, ori al puterii?

Dar Dumnezeul legii și al puterii nu-i Dumnezeu, ci este opusul lui Dumnezeu…

Isus a fost omorât, pentru a ne arăta că Dumnezeu este opusul Celui pe care-L cugetă oamenii puternici și cei religioși…

Dumnezeu iubește și iartă, așa cum fac Tatăl și Fiul.

Iar ceea ce I s-a întâmplat lui Isus, li se va întâmpla și ucenicilor.

„A ucide în numele lui Dumnezeu”… Când omul ucide, întotdeauna trebuie să ucidă în numele lui Dumnezeu, căci dacă nu, nu poate ucide… E adevărat că în zilele noastre ucidem „în numele legii”…

Omul are nevoie de un absolut pentru a ucide…

Numai începând cu Iluminismul nu s-a mai putut ucide în numele lui Dumnezeu, ci în numele „divinei rațiuni”… Apoi s-a putut ucide în numele rațiunii, fără să fie divină; apoi s-a ucis în numele națiunii, al rasei, al clasei sociale… În zilele noastre se ucide în numele „interesului”… Iar acesta este un mare avantaj, căci nu mai putem ucide în numele lui Dumnezeu, decât în puține cazuri…

Ucidem în numele Satanei, al răului, al egoismului, al interesului propriu…

Acest fapt trebuie să fie clar în zilele noastre… Altfel spus, orice lucru este împotriva omului – al ultimului dintre oameni – este împotriva fiecărui om căci, la final, toți suntem ultimii, și este împotriva lui Dumnezeu care este Tatăl tuturor.

Când toți oamenii vom avea această conștiință, indiferent de religia sau de ideologia pe care o avem, în lume se va trăi mult mai bine.

Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru răul pe care Biserica Catolică l-a făcut în numele lui Dumnezeu, în numele adevărului… De-a lungul istoriei, omul a fost sacrificat în numele religiilor, al ideologiilor, al intereselor, al regimurilor totalitariste…

Ar fi bine să pricepem că niciodată nu trebuie să ne punem împotriva omului!

Prin „om” înțelegem ultimul, cel mai slab, pentru că în el este (sălășluiește) esența fiecărui om… Pentru că toți ne naștem „ultimii și slabi” și la sfârșit ajungem ultimii și slabi…

Dacă-l respectăm pe cel din urmă, ne respectăm pe noi și pe toți…

De-a lungul istoriei s-a făcut mult rău „în bună credință” (cu bune intenții). Ar fi bine să nu mai facem răul cu bună credință, ci răul să fie făcut cu rea credință… Mă refer la cei care-și atribuie buna credință. Niciodată un om nu-și poate adjudeca buna credință. Dacă și-o adjudecă, spune: „Scuzați-mă, sunt prea prostuț”, dar un om care spune așa, vrea să pară șmecher…

Cel de lângă el trebuie să spună: „Sărmanul, trebuie ajutat, căci are bună credință”, adică nu înțelege nimic și trebuie luminat…

Nu putem să-i aducem cult lui Dumnezeu, nu putem face nimic bun nici pentru Dumnezeu și nici pentru om, dacă acționăm împotriva omului…

Isus spune: „Aceste lucruri le vor face pentru că nu-L cunosc nici pe Tatăl și nici pe Mine”.

Răul este făcut de om – atât de noi, creștinii, cât și de toți ceilalți – pentru că nu cunoaștem că Dumnezeu este Tatăl și nu cunoaștem Fiul… Pentru că noi suntem fii în Fiul.

În ultimele secole se vorbește despre „moștenirea creștinismului”, dar fără să se amintească Dumnezeu-Tatăl și Isus, crezându-se că e suficient să se vorbească despre dreptate, fraternitate, egalitate.

Fraternitatea, egalitatea și libertatea sunt ideologii goale, fără un Tată comun, căci astfel nu suntem frați. Nu putem fi egali dacă nu suntem frați, deci toți diferiți…

Nu putem fi liberi dacă nu suntem fii. Ne căutăm identitatea în toate celelalte lucruri, devenind robii căutării identității noastre.

Să se termine ideologiile preconcepute, deoarece este ca și cum s-ar vrea razele soarelui, dar negând soarele…

Negarea lui Dumnezeu înseamnă negarea omului! Pentru că omul este relativ Absolutului, iar dacă absolutul îl punem în Dumnezeu, care este incognoscibil, mister, atunci știi că adevărul și absolutul mereu sunt incognoscibile, tot la fel cum este fiecare om, fapt pentru care-l respecți…

Dacă Absolutul este cel de lângă mine sau sunt eu, atunci cred că mă cunosc destul de bine, îmi creez imagini și lucrez pentru a-mi crea aceste imagini, distrugând omul…

Omul este un mister. Din această cauză nu trebuie să ne facem imagini nici despre Dumnezeu și nici despre om.

Când s-a dorit realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ… Prin toate încercările pe care le-au făcut, au tăiat capul persoanelor, au sacrificat omul…

Împărăția lui Dumnezeu întotdeauna este dincolo de închipuirile noastre; și nu trebuie să ne improvizăm imaginile acesteia…

Realizarea Împărăției începe prin a respecta omul pe care-l avem înaintea noastră, omul, care este un mister, la fel ca Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă escatologia nu o punem dincolo de istorie, ci vrem să o realizăm acum, se nasc ororile și regimurile totalitariste pe care le-am cunoscut atât în Biserică, cât și în afara ei.

Dacă așezăm escatologia la nivel transcendental, călătorim spre acel nivel, iar omul este acel mister care merge în această direcție pe care n-o cunoaștem foarte bine. Și învățăm…

Altfel, în numele lui Dumnezeu, sau al adevărului presupus, sau al științei, mereu ucidem omul…

Faptul că ultima rădăcina a răului este a nu-I cunoaște nici pe Tatăl și nici pe Fiul, înseamnă toate acestea subliniate mai sus…

Isus încheie: „Acestea vi le-am spus acum, nu mai înainte, pentru că acum voi pleca”…

Mai înainte Isus era cu noi, acum pleacă. Și ne rămâne nouă să parcurgem același drum străbătut de El.

Aceste lucruri încep să i Se întâmple Lui, și vom începe să le vedem odată cu următoarea cateheză. Vor fi acele lucruri care ne vor revela ce se va întâmpla în viața noastră: misterul măririi și al iubirii care știe să învingă egoismul și moartea.

Texte utile:

  • Ps. 34, 35, 73;
  • Is. 52,13-53,12;
  • Io. 10, 1-21;
  • Iac. 5, 1-11;
  • 1Io. 2, 15-17.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila