Ioan 16,22-33

În lume veți avea necazuri. Dar curaj! Eu am biruit lumea.

Plecând, Isus ne dă identitatea Sa de Fiu și ne abilitează să străbatem calea Sa. În istorie suntem chemați la trecerea pascală de la cruce la mărire, de la durere la bucurie. Durerile noastre, ca acelea ale lui Isus, sunt durerile nașterii în vederea nașterii omului nou.

Ps. 42 (41)

Psalmistul exprimă nostalgia și dorința. Dorul și dorința omului mereu sunt după ceva ce încă nu are, dar ar trebui să aibă, și a cărei lipsă o simte. Prin urmare, este și un text plin de întristare, o întristare care indică direcția drumului spre Fața care-i bucuria și săturarea omului.

Vom continua să aprofundăm discursurile lui Isus din timpul Ultimei cine.

Aceste cuvinte pe care Isus ni le lasă moștenire – testamentul Său – ne clarifică bunurile pe care ni le dă.

Dacă un om meditează fiecare cuvânt din acest testament, își dă seama că textele acestor capitole sunt ca o mină în care se intră și se sapă și, cu cât se sapă mai adânc, cu atât comoara e tot mai de preț…

În următorul capitol aceste cuvinte nu mai sunt o comoară – ceva ce găsim – ci ne vom găsi în interiorul acesteia, ca și cum am locui într-o perlă prețioasă, mare ca întregul univers și ca Dumnezeu. Și fiecare cuvânt ne arată o lumină (o strălucire) a acestei comori.

În ultima cateheză ne-am oprit la afirmația lui Isus: „Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea”… Există un timp scurt în care-L vedem – vineri – și nu am vrea să-L vedem așa, nu ne place felul în care-L vedem pe Dumnezeu în acest timp; dar există un al doilea timp scurt, în care am vrea să-L vedem, dar nu putem, pentru că El este în mormânt.

Prin aceste două timpuri – care nu pot fi eliminate – al tăcerii și al absenței lui Dumnezeu, toți trecem și exact în aceste două timpuri înțelegem cine este Dumnezeu.

Exact în acel scurt timp în care-L vedem, în vinerea sfântă pe cruce, și nu am vrea să-L vedem așa, este momentul în care Dumnezeu Se revelează ca fiind Dumnezeu și Se dăruiește în totalitate omului. Nouă ni se pare un lucru nepotrivit, însă crucea este marea revelație a lui Dumnezeu, este sminteala.

Acel scurt timp în care nu-L vedem pentru că este în mormânt, este timpul în care Dumnezeu Se dăruiește tuturor, intrând în cele mai profunde mistere ale omenirii din trecut, prezent și din viitor.

Am notat că aceste două timpuri sunt timpuri de suferință, ce nu pot fi eliminate, pentru a intra în bucuria Paștelui.

Problema tuturor oamenilor este suferința și este singura problemă pe care o avem. Dacă nu ar exista suferința și răul, nu am avea nicio problemă.

Suferința există. Nu merită să o negăm, căci a o nega sau a o îndepărta din conștiință, înseamnă a înrăutăți situația.

Problema suferinței este felul în care să o interpretăm, cum să o elaborăm, ce valoare să-i dăm?

Există suferințe despre care ne dăm seama că ne conduc la libertate, la viață, la bucurie, la iubire, la cultură… Dacă un om face niște cercetări pe această temă, își dă seama că el în mod necesar este „suferință”, pentru că omul este dorință… Omul este o ființă finită, care se deschide la infinit, deci întotdeauna îi va lipsi ceva… Îi lipsește infinitul. Dar a fost creat pentru infinit. Omul se umple de bucurie atunci când află infinitul, într-un mod sau altul… Nu există multe moduri, deși acestea sunt infinite…

Suferința face parte din structura omului.

Și faptul de a înțelege este o suferință… Întreaga cultură este produsă de suferință și de neajunsuri. Toate cele pe care le inventează omul sunt pentru a scăpa de un neajuns, pentru a avea ceva ce-i lipsește.

Și libertatea este o suferință. Niciun om nu dorește libertatea: preferă sclavia, obișnuința, siguranța.

Și iubirea este o suferință…

Dacă privim cu atenție, notăm că în om există o mulțime de suferințe care sunt pozitive și-l determină să se maturizeze.

Am subliniat că așa spunea și Isus în ultima cateheză: El a comparat suferințele ucenicilor, care parcurg calea iubirii, cu durerile nașterii, care sunt inevitabile, ca să se nască omul nou.

Așadar, nu trebuie să ne fie frică de unele suferințe, ele fac parte din drumul străbătut de om pentru a ajunge la bucurie.

În același timp, există lucruri care pe moment pot să ne dea plăcere, dar apoi ne fac sclavii lor, triști, fără bucurie, ne izolează în singurătate.

Poate că ar trebui să evaluăm în mod diferit întristarea și plăcerea.

Există lucruri care pe moment s-ar putea să nu ne placă, dar care apoi ne plac foarte mult, ne dau bucurie. Și există lucruri care momentan ne plac, dar care nu ne mulțumesc, nu ne umplu de bucurie, ci sunt surogate (paliative, înlocuitoare), care apoi ne sporesc foamea și jena…

Iar aceasta este o problemă a discernământului.

Avem aceste două modele: bucuria și întristarea.

Dacă suntem atenți, inima noastră ori este locuită de bucurie, ori de întristare… Ele sunt condimentele existenței umane.

Iar bucuriei îi sunt unite o serie de alte sentimente, care conduc la bucurie, care-i rodul deplin al iubirii, al răbdării, al bunăvoinței, al solidarității, al dialogului… Întristării îi sunt conexate o mulțime de alte cuvinte care ne supără. Iar noi cunoaștem atât bucuria, cât și întristarea…

Drumul omului este marcat de întrebarea: cum să treacă de la întristare la bucurie?

Cum să trecem de la întristare, cu tot ceea ce implică și care este inevitabilă… Și este inevitabilă pentru că există… Dumnezeu nu o vrea! Dar ea există.

Cum să trecem de la aceste forme de întristare, de negativitate, la plinătatea bucuriei?

Este istoria vinerii și a sâmbetei sfinte, pe care toți o experimentăm…

În cateheza anterioară, Isus a început să ne explice mai profund această întristare, comparând-o cu femeia care suferă durerile nașterii, adică este o suferință scurtă, dar în vederea vieții. Apoi totul se schimbă în bucurie, pentru că

s-a născut un om, omul nou… La fel cum din vinerea și din sâmbăta sfântă este generată, din sânul pământului, umanitatea nouă, Cristos Domnul.

Acum vom continua să aprofundăm acest discurs…

Se citește Io. 16, 22-33

22 Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. 23 În ziua aceea nu mă veți mai întreba nimic. Adevăr, adevăr vă spun: orice veți cere de la Tatăl în numele meu, vă va da. 24 Până acum nu ați cerut nimic în numele meu. Cereți și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. 25 Acestea vi le-am spus în asemănări. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în asemănări, ci vă voi vesti deschis despre Tatăl meu. 26 În ziua aceea, veți cere în numele meu și nu vă spun că eu îl voi ruga pe Tatăl pentru voi; 27 de fapt, Tatăl însuși vă iubește pentru că voi m-ați iubit și ați crezut că eu am ieșit de la Dumnezeu. 28 Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl”. 29 Discipolii i-au zis: „Iată, acum ne vorbești deschis și nu spui nici o asemănare. 30 Acum știm că știi toate și nu ai nevoie ca să te întrebe cineva. De aceea, credem că ai ieșit de la Dumnezeu”. 31 Isus le-a răspuns: „Acum credeți? 32 Iată, vine ceasul – ba a și venit – când veți fi împrăștiați fiecare la ale sale și mă veți lăsa singur; dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine. 33 V-am spus acestea ca să aveți pace în mine. În lume veți avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea”.

vv. 22-24

22 Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. 23 În ziua aceea nu mă veți mai întreba nimic. Adevăr, adevăr vă spun: orice veți cere de la Tatăl în numele meu, vă va da. 24 Până acum nu ați cerut nimic în numele meu. Cereți și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.

Se reia tema din versetele anterioare: „Acum voi sunteți triști”. Acesta este punctul de plecare.

Isus de abia ne-a spus că întristarea este precum cea a femeii căreia i-a sosit ceasul nașterii: în acel moment femeia nu-i veselă…

În ce fel trece la bucurie?

Isus spune: „Iarăși vă voi vedea”…

Bucuria o avem în baza întâlnirii cu El, care părea absent.

Mereu ne plângem de absența și de tăcerea lui Dumnezeu. Ne întrebăm: „Unde este?”. Dacă ar fi aici, am fi bucuroși… Este semnificația psalmului recitat la început: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Expresia este frumoasă, dar înseamnă că psalmistul moare de sete, fapt care nu-i plăcut…

Soluția la problema întristării constă în a-L vedea pe Celălalt. Mai mult, stă în a fi văzuți de El: „Eu vă voi vedea”. Va fi experiența Paștelui.

Prin plecarea Sa, Isus nu ne spune: „Adio!”, ci „La revedere!”, adică există un mod de a-L vedea pe Dumnezeu, care este diferit de acela pe care noi l-am vrea…

Noi cugetăm astfel: „Dacă-L văd, am rezolvat problemele mele”… Dar eu aș spune: „Dacă-L văd, încep toate problemele mele”. Mai întâi de toate, aș crede că sunt nebun, pentru că Isus a spus că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Dacă eu aș pretinde că L-am văzut, cine aș fi? Oare sunt Dumnezeu care a luat în mână o oglindă și s-a privit? Problema este că niciunul dintre noi nu L-a văzut pe Dumnezeu…

Există un alt mod de a-L vedea: în Spirit.

Spiritul este iubirea dintre Tatăl și Fiul, pe care Isus ne-o va da pe cruce.

Când vom înțelege vinerea sfântă, adică iubirea lui Dumnezeu care-Și dă viața pentru noi? Când vom pricepe tăcerea lui Dumnezeu, sminteala lui Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este un Dumnezeu care moare? Acesta este Dumnezeu! Pentru că ne iubește până la a-Și da viața pentru noi… Și când vom înțelege misterul dureros al absenței lui Dumnezeu din sâmbăta sfântă? El nu mai este. Unde este? A dispărut? Nu! A intrat în abisul (în mormântul) în care toți ne aflăm, în abisul nimicului, al infernului pe care toți îl avem în noi, al morții… Când vom înțelege toate acestea, atunci Îl vom întâlni, și va fi ziua Paștelui.

Dacă acum suntem în prezent, urmează „vă voi vedea”, la viitor, iar în acea vedere, inima noastră se va bucura.

Cum Îl putem vedea pe Dumnezeu în prezent?

Pe Dumnezeu Îl vedem în bucuria inimii, vom vedea…

Să ne amintim că Maria Magdalena Îl are înaintea ei, dar este tristă, plânge și nu-L vede, deși-L vede. Iar Isus o întreabă: „Femeie, de ce plângi?”. Ea răspunde că plânge pentru că lipsește „Domnul ei”. Isus o strigă pe nume și atunci ea Îl vede. Iar Isus pleacă…

A-L vedea pe Domnul înseamnă a avea cu El un raport particular, pe care-l simți în inimă ca fiind bucurie. Pentru că Domnul este prezent cu Spiritul Său, cu iubirea Sa. Și când ai înțeles iubirea Sa pentru tine, în sfârșit Dumnezeu este în tine.

Căci din vecie fiecare dintre noi este (locuiește) în Dumnezeu, pentru că El ne iubește. Iar cine iubește, poartă persoana iubită în inima sa.

Când și noi, în sfârșit, înțelegem iubirea Sa și-L iubim, Dumnezeu locuiește în noi, și-L vedem cu ochii inimii care văd invizibilul… Inima-L vede! Pentru că Magdalena-L vedea cu ochii trupești, fiind tristă, nu-L vedea…

Așadar, există această vedere interioară, care este foarte importantă…

Dacă vezi o persoană înaintea ta, despre care presupui că vrea să-ți facă rău, o privești cu ochi răi, o urăști, o detești, deci nu o înțelegi. În schimb, dacă înțelegi că acea persoană îți vrea binele, o privești în mod diferit. Prin urmare, inima este cea care vede!

În primul caz o vezi ca fiind o persoană urâtă, de îndepărtat, iar prezența ei te întristează; în schimb, în al doilea caz, o vezi ca pe o persoană pe care o primești în inima ta, ca relație, ca dar și comuniune, iar acest fapt te umple de viață. Iar pe Dumnezeul adevărat îl vedem în acest al doilea fel. În schimb, pe cruce L-am privit în primul mod, ca fiind cineva care trebuie îndepărtat.

Când omul înțelege misterul tăcerii lui Dumnezeu, numai atunci pricepe Cuvântul Său, care este un Cuvânt al iubirii.

Iar Isus ne promite că ne va vedea. Iar inima noastră se va umple de bucurie.

Bucuria este însușirea tipică lui Dumnezeu. Bucuria este rodul iubirii, al relației. Iar omul a fost creat pentru bucurie. Când nu are bucurie, omul este trist.

Când omul este bucuros, face lucruri bune, când este trist, mereu face lucruri rele. Dacă i se împotrivește, face lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face în acel moment.

„Iar bucuria voastră nimeni nu vă va lua-o”.

Este o bucurie care are o calitate veșnică: a fi văzuți de Domnul și a-L vedea cu inima, adică a-L iubi. Este o bucurie pe care nici crucea, nici necazurile și nici moartea nu ne-o fură, pentru că știm că și crucea, necazurile și moartea sunt trecerea din această lume la Tatăl; sunt o intrare mai profundă în comuniune cu El; sunt o victorie asupra răului; sunt o purificare a iubirii; sunt durerile nașterii care ne ajută să-L vedem pe El.

Există o naștere a sufletului: omul se naște ca om doar când înțelege în interiorul său – pentru că-L iubește pe Dumnezeu – misterul lui Dumnezeu și al iubirii Sale și-l privește cu ochii inimii.

Toate acestea au loc grație „separării” lui Isus de noi: „Pentru voi este bine ca Eu să plec”.

După cum pruncul trebuie să iasă din mamă pentru a o vedea (în vederea acestui lucru folosesc durerile nașterii), tot astfel suferințele prin care trecem – dacă urmăm calea iubirii – nu sunt un lucru negativ, ci sunt condiția necesară pentru a ieși și a vedea Fața în care vedem adevărata noastră față.

Și continuă: „În acea zi”. „Acea zi” este ziua definitivă. Deja trăim mereu în acea zi, care este ziua Învierii.

Când am înțeles acest adevăr, deja suntem înviați. Apoi vom învia și cu trupul. Însă deja trăim în acest trup muritor o iubire, o pace și o bucurie care oferă sens și lumină vieții noastre.

În acea zi „nu Mă veți mai întreba nimic”… Face apel la episodul învierii pe Lacul Tiberiadei, când spune: „Niciunul nu L-a întrebat nimic, pentru că toți știau că este Domnul”. Nu-L vom mai întreba nimic, pentru că știm că El este în noi, deci n-avem nimic ce să-L întrebăm: Îl simțim, Îi vorbim, dialogăm cu El, știm că El este viața noastră.

Isus ne spune că în acea zi „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da”. Altfel spus, Rugăciunea noastră, în acea zi, va fi infailibilă, pentru că noi ce-i vom cere Tatălui „în acea zi”?

Mai întâi de toate, în ce fel Îi vom cere? Îi vom cere „În numele lui Isus”! Numele înseamnă Persoana.

Noi vom fi fii în Fiul, pentru că vom avea iubirea Tatălui.

Ce-i vom cere Tatălui?

Ceea ce-i vom cere, ne va da, pentru că Tatăl ne dă totul, ni Se dă pe Sine, ne dă nouă pe noi înșine, ne dă Spiritul…

Orice lucru pe care I-l voi cere, va fi în conformitate cu darul Tatălui, care este Spiritul și care va spori în mine iubirea, pacea, bucuria, bunăvoința, libertatea…

„Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu”… Și era imposibil, deoarece pentru a cere în numele lui Isus, este nevoie să fim în Isus. Iar noi încă nu suntem pe deplin în Isus, pentru că încă nu am înțeles și primit Spiritul Său. Când vom primi Spiritul Său, orice lucru vom cere, îl vom primi.

Altfel spus, rugăciunea este infailibilă. Noi mereu ne plângem că, prin rugăciunile noastre, niciodată nu obținem ceea ce vrem…

Mereu spunem: „Ascultă-ne, Doamne”… Dar adevărul este că El nu trebuie să ne asculte, ci noi trebuie să-L ascultăm pe El! Căci El vrea să ne dea mult mai mult decât ceea ce-i cerem… Dumnezeu vrea să ni Se dea pe El însuși; Dumnezeu vrea să ne dea – acum – viața veșnică, adică iubirea Tatălui și a fraților. Vrea să ne dea Spiritul Sfânt.

Apoi, toate celelalte lucruri ori le am, ori nu… Trebuie să pricep că viața este trecătoare… Dacă le am, le am, înseamnă că este bine să le am… Dar sunt lucruri relative… Și, în mod normal, ceea ce trebuie să avem, avem… Iar ceea ce nu avem, nu avem. E inutil să ne neliniștim…

Iar când nu avem unele lucruri, poate exista ceva misterios, mai profund, care ne este dăruit, la fel ca în cazul lui Isus… Adică ne este dată răbdarea lui Isus, pentru a completa în noi, în favoarea altora, ceea ce încă lipsește purificării lumii…

„Ca bucuria voastră să fie deplină”. Altfel spus, scopul întotdeauna este bucuria.

Lucrarea (acțiunea) lui Dumnezeu în inimile noastre și în istorie se înțelege prin prisma bucuriei.

Noi spunem că Dumnezeu tace și nu spune nimic…

Însă Dumnezeu are un Cuvânt precis: El vorbește inimii prin bucurie.

Când nu locuiesc în bucurie, îmi dau seama de motiv: pentru că eu nu vorbesc cu Dumnezeu, nu locuiesc în El, ci sunt înaintea mea, a problemelor mele, iar acest lucru este destul de normal… Mereu avem înaintea ochilor problemele noastre…

Însă, de fiecare dată când duc problemele mele – situația mea – înaintea lui Dumnezeu care este în mine, perspectiva mea se schimbă. Pentru că îmi dau seama că suferințe pe care le am pot avea un sens, pot fi la fel ca durerile nașterii, mă ajută să mă nasc, să mă maturizez, să-mi întăresc răbdarea… Dacă viața este plină de suferințe, dacă eu o detest, nu înseamnă că o îmbunătățesc. Însă, dacă reușim să interpretăm suferințele vieții, să le elaborăm, cu siguranță viața ni se schimbă…

vv. 25-26

25 Acestea vi le-am spus în asemănări. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în asemănări, ci vă voi vesti deschis despre Tatăl meu. 26 În ziua aceea, veți cere în numele meu și nu vă spun că eu îl voi ruga pe Tatăl pentru voi;

Isus ne spune că până acum a vorbit și a lucrat în pilde. Adică toate câte ni le-a zis și le-a făcut sunt un semn, o metaforă, o pildă a ceea ce ne va da peste puțin.

„Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde”… Ce înseamnă?

Înseamnă că tot ceea ce Isus a spus și a făcut este un semn al iubirii absolute a lui Dumnezeu care vrea să ni Se dăruiască în totalitate… Acesta este adevărul și realitatea!

Peste puține ore „vine ceasul”. Este ceasul crucii, moment în care această realitate ni se arată în mod clar: Dumnezeu Se dăruiește în totalitate omului, îl iubește până în punctul extrem.

Astfel se încheie orice pildă, căci pe cruce vedem clar realitatea Tatălui în Fiul: „Atât de mult a iubit Tatăl lumea, încât l-a dat pe Fiul Său”. De ce pe Fiul?

Pentru că Fiul ne iubește ca Tatăl, tocmai pentru că este Fiu. Și astfel, vine să Se facă fratele nostru.

„În ziua aceea veți cere în numele Meu; și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi”. De fapt, în acea zi – vinerea sfântă – n-avem nimic ce să-i cerem Tatălui… Pentru că este ziua în care ne dă totul: ni-L dă pe Fiul, ne dă Spiritul, ne dă darul de a fi Tatăl nostru… Noi suntem generați la picioarele crucii.

După cum Eva a fost generată din coasta rănită a lui Adam, tot astfel noi suntem generați fii din rana Noului Adam adormit, din rana lui Dumnezeu, din iubirea Sa pentru noi. „Așadar, nu vă spun că voi cere”, pentru că este inutil să cer altceva în plus… De fapt, la v. 27 ne explică motivul pentru care este inutil să ceară…

vv. 27-28

27 de fapt, Tatăl însuși vă iubește pentru că voi m-ați iubit și ați crezut că eu am ieșit de la Dumnezeu. 28 Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl”.

Versetul 27 este centrul catehezei din această seară.

N-avem nimic de cerut de la Tatăl, pentru că „Tatăl vă iubește”…

În acest loc nu se folosește cuvântul grec agapao, care înseamnă acea iubire necondiționată în baza căreia, chiar dacă noi nu-L iubim, El oricum ne iubește… Acest fapt ne este clar…

În acest verset se folosește cuvântul fileo, filos, care înseamnă prieten. Iar prietenia este ceva reciproc. Altfel spus, în acea zi, în sfârșit, va fi prietenie între voi și Tatăl.

De ce?

Pentru că veți vedea în mod clar iubirea Sa și astfel și voi veți ști să-L iubiți.

Așadar, între noi și Dumnezeu se stabilește o reciprocitate a iubirii, ca și cea dintre Tatăl și Fiul; acel raport de prietenie bazat pe a-și vrea binele unul altuia. Prin urmare, suntem cealaltă jumătate a lui Dumnezeu!

De ce veți avea această experiență?

Pentru că ați fost prietenii Mei, pentru că M-ați iubit.

De ce Îi vrem binele lui Isus la picioarele crucii?

Îl vom iubi pentru că am văzut felul în care El ne-a iubit, până la a-Și da viața pentru noi…

Iubirea mea este un răspuns dat iubirii Sale. Și atunci, în sfârșit, și eu Îl am în inimă, așa cum și eu sunt în inima Sa.

Și pentru că El este Fiul, iar eu sunt în Fiul, sunt prietenul Tatălui și-L am în mine pe Tatăl așa cum și eu sunt Tatăl.

Așadar, în acea zi noi începem să trăim în Treime.

Și n-avem nimic de cerut, ci doar trebuie să trăim acest mare mister.

Citind Scrisorile lui Pavel, aflăm expresii precum: „cu Cristos, în Cristos și prin Cristos… în Domnul”… Exprimând acest „a fi” înăuntrul lui Dumnezeu.

Într-adevăr, noi suntem în Domnul, în Dumnezeu. Și acesta este entuziasmul lui Pavel.

De ce suntem în Dumnezeu? Pentru că El ne iubește infinit de mult. Și când omul înțelege acest adevăr, are o bucurie deplină; știe unde este acasă.

Mai înainte de a locui în iubirea Domnului, omul era un „os dislocat”, suferind, care nu era la locul său.

Întreaga Biblie, de la Adam la Apocalipsă, nu vorbește despre nimic altceva decât de Dumnezeu care caută omul pentru a-l ajuta să-și afle locul său: „Adame, unde ești?” Iar la urmă avem mireasa care-și întâlnește Mirele și, întâlnindu-se, sunt unul în celălalt.

Ce înseamnă a-L iubi pe Isus?

Înseamnă a crede că El a ieșit din Dumnezeu, la fel cum noi am ieșit din maica noastră; adică să credem că El este Fiul…

Acest om este Fiul lui Dumnezeu. Iar eu, iubindu-L pe El și fiind iubit de El, devin fiu și sunt în Dumnezeu, îndumnezeit…

Credința, aderarea la Isus, iubirea față de Isus… Mai întâi am vorbit despre a cunoaște, și apoi despre a iubi. Acum vorbim despre a crede… Aceste cuvinte sunt sinonime, pentru că credința înseamnă a înțelege și a iubi. Nu este ceva orb. Și ne ajută să locuim în Dumnezeu.

Isus încheie vestind viața Sa de Fiu: „Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl”.

Isus este ca noi. Noi ce facem? Ieșim și intrăm… Așa este întreaga noastră viață: ieșim din mama, și unde mergem (intrăm)? Nu intrăm în nimic, ci la Tatăl.

Isus vine în lume, apoi lasă lumea… A venit în lume să ne arate iubirea Tatălui. Și lasă lumea pentru a se reîntoarce la Tatăl, în iubirea împlinită, împreună cu toți frații Săi.

vv. 29-33

29 Discipolii i-au zis: „Iată, acum ne vorbești deschis și nu spui nici o asemănare. 30 Acum știm că știi toate și nu ai nevoie ca să te întrebe cineva. De aceea, credem că ai ieșit de la Dumnezeu”. 31 Isus le-a răspuns: „Acum credeți? 32 Iată, vine ceasul – ba a și venit – când veți fi împrăștiați fiecare la ale sale și mă veți lăsa singur; dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine. 33 V-am spus acestea ca să aveți pace în mine. În lume veți avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea”.

Ucenicii spun: „În sfârșit, ne vorbești pe față, clar… Acum știm că le știi pe toate. Deci, credem în Tine”…

Este prima dată când ucenicii spun că cred și știu că Isus le știe pe toate.

Însă credința lor este imperfectă… Pentru că eu pot ști că un altul le știe pe toate, dar nu știu ceea ce el știe… Pot ști că Aristotel știa multe lucruri, dar eu nu știu lucrurile pe care el le știa…

Prin urmare, ucenicii se încred în Isus, dar încă ei nu au înțeles.

De multe ori credința noastră este așa, dar această credință nu ne ajută să înaintăm prea mult… Mai mult, această credință ne conduce la dezamăgire… E o credință oarbă: „Mă încred în Tine”. Dar când Isus va face lucrurile pe care trebuie să le facă, ucenicii obiectează: „Nu se face așa!”

Totuși, exact așa trebuie să se facă!

Prin urmare, credința ucenicilor încă este una oarbă, o credință care nu s-a măsurat cu misterul lui Dumnezeu și cu misterul omului, mister care se revelează în vinerea și în sâmbăta sfântă…

De fapt, Isus le răspunde ironic: „Acum credeți?”… „Acum sunteți convinși că credeți, dar peste puține ore veți fi convinși că nu credeți și Mă veți lăsa singur”.

Credința ucenicilor va trece prin incredulitate, la fel ca credința noastră. Și este important ca credința să treacă prin necredință și prin părăsirea lui Isus, pentru că tocmai atunci vor înțelege că nu ei cred în Isus, ci Isus crede în ei.

Nu eu sunt cel care nu-l părăsesc pe Dumnezeu, pentru că eu Îl părăsesc… Ci El este Cel care nu mă părăsește, chiar dacă-L părăsesc.

Numai atunci vor înțelege ce este credința și cine este Dumnezeu: El ne iubește și nu ne părăsește, chiar dacă noi Îl lăsăm singur, Îl părăsim… Și aceasta este istoria de la Adam încoace…

Numai astfel voi avea acea credință care nimeni nu mi-o va mai lua niciodată, dar nu pentru că este „credința mea”.

Apostolul Pavel se întreabă: „Cine mă va putea despărți de iubirea lui Cristos”?… Nu de iubirea pe care eu o am pentru Cristos, căci de iubirea pe care eu o am pentru Cristos toate mă despart… Ci cine mă va despărți de iubirea pe care Cristos o are pentru mine; de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine în Fiul…

Credința mea constă în a înțelege că nimic nu mă desparte de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Aceasta este credința fermă, de neclintit.

Conținutul credinței este următorul: este acel Dumnezeu pe care eu Îl părăsesc, Îl las singur, Îl disprețuiesc, Îl răstignesc, și totuși El mă iubește cu o iubire veșnică.

Acesta este obiectul credinței, care devine pentru mine acea certitudine indubitabilă (sigură) a acelei iubiri pe care mereu o caut, care este iubirea lui Dumnezeu.

După ce le spune că-L vor lăsa singur, Isus continuă: „Nu vă îngrijorați, căci Eu nu sunt singur, ci sunt cu Tatăl”…

Puterea lui Isus este cea de a fi Fiu. Tot la fel, puterea fiecărui om nu-i cea de a fi stăpân – cei care se cred „dumnezeu” sunt oameni foarte slabi – ci este cea de a fi fiu. Altfel spus, puterea unui om este iubirea pe care a primit-o de la Tatăl… Și atunci poate și s-o dăruiască. Dacă n-a primit-o ca fiu, n-o dă.

„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți”. Ucenicii foarte repede Îl vor părăsi. Și vor afla pace nu în ei înșiși. Căci dacă se vor privi pe ei înșiși, vor face ca Iuda, care s-a spânzurat… Vor afla pace în El, pentru că văd că El le este mereu aproape.

Apoi Isus concluzionează: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Adică Eu am învins răul și voi înșivă veți învinge răul când, după ce M-ați lăsat singur, ați înțeles că Eu nu sunt singur, și mereu sunt cu voi ca să vă vestesc iubirea Tatălui.

Textul nostru subliniază trecerea, care se întâmplă în întreaga noastră viață, de la întristare la bucurie; acel timp scurt și inevitabil de suferință care trebuie înțeles ca fiind locul în care ni Se revelează cu adevărat Dumnezeu ca fiind iubire, și, chiar dacă-L părăsim, El nu ne părăsește…

Texte utile:

  • Ps. 42 (41); 27 (26);
  • Mc. 13 ;
  • 2 Cor. 1, 3-7;
  • Rm. 8, 18-30.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila