Ioan 17,20-26

Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.

Fiul se roagă ca toți câți Îl cunosc să aibă în ei iubirea cu care Tatăl îl iubește pe El: o iubire unică și totală. Dacă noi îl iubim, El este în noi, așa cum noi din veac suntem în El și în Tatăl, care ne iubesc.

Prin răspunsul nostru liber de iubire dat iubirii, care cuprinde orice realitate, se împlinește creația: Dumnezeu este în toate, așa cum toate sunt în Dumnezeu.

Ps. 34 (33)

Psalmistul ne invită să-i mulțumim Domnului pentru dreptatea Sa divină, pentru Dreptul care prin iubirea Sa ne face drepți.

Odată cu această cateheză vom termina de explicat capitolul al șaptesprezecelea, care cuprinde rugăciunea lui Isus rostită înainte de pătimirea Sa.

În această rugăciune – în timp ce Isus Se exprimă înaintea Tatălui și a fraților – avem deja comentarea întregii pătimiri, a tot ceea ce va urma. Tot ceea ce va urma nu va fi nimic altceva decât realizarea a ceea ce a fost afirmat în acest capitol în care Isus spune: „Am arătat numele Tău; am arătat mărirea Mea”. Isus ne va arăta că Dumnezeu este Tată tocmai arătându-ne mărirea Sa de Fiu, adică iubirea Sa absolută pentru frați.

În cateheza anterioară Isus s-a rugat pentru ucenici cerând două daruri. Primul dar pe care-l cere este unitatea. Unirea între persoane este marea dorință a omenirii. După cum forța gravitațională ține împreună creația, tot la fel, puterea care ține împreună omenirea este această atracție, această dorință de unitate și de comuniune. Iar această comuniune trebuie să fie în iubire, în diversitate, în respectarea fiecărei diversități.

Am notat cât de importantă este această comuniune. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut: pe Tatăl Îl vedem acolo, îi vedem pe frați. În comuniunea noastră fraternă se vede că Dumnezeu este Tată.

Credibilitatea lui Dumnezeu este încredințată mărturiei noastre, unității noastre.

Separarea între creștini este marele păcat. Creștinii sunt sacramentul lumii, adică sunt semn eficient a ceea ce este lumea. Întreaga lume este alcătuită din fiii lui Dumnezeu. Iar creștinii știu că sunt fiii lui Dumnezeu, și mărturisind acest adevăr, îl fac să fie accesibil tuturor, și toți spun că e frumos să se trăiască astfel. Așadar, acolo unde nu este unire între creștini, domnește un mare rău.

Un alt rău împotriva unirii este „fuziunea”, confundarea, faptul de a pretinde că toți suntem la fel, omologarea. Acest pericol amenință mereu și Biserica: prin legi toți suntem omologați. Dar astfel nu mai suntem umani… Ceea ce se întâmplă în societate – omologarea – se face și-n Biserică. Acest aspect face parte din om, adică nu reușește să tolereze deosebirea; nu reușește să o accepte în iubire, ca fiind loc al comuniunii.

Acesta este păcatul radical: e păcatul neacceptării Tatălui, al mamei, al fraților… Nu ne acceptăm pe noi înșine, pe alții și pe Dumnezeu.

Pentru a fi perfecți în unitate, avem de străbătut un drum lung…

Această unitate deja ne este oferită în Fiul.

Dacă am citi în mod repetat acest capitol – în special mai-marii cultelor, care cred că au unele doctrine de apărat – poate că ne vom schimba modul de a gândi, adică vom înțelege că răul cel mare este separarea. Iar în spatele separării stă faptul de a vrea să fim în unire cu ceilalți, dar devorându-i.

Din această cauză, după ce a vorbit despre unitate, Isus ne prezintă scopul unității: pentru ca lumea să creadă și pentru ca bucuria voastră să fie perfectă, să fie aceeași bucurie a Mea. Altfel spus, prin această unitate, noi luăm parte la aceeași bucurie a Fiului lui Dumnezeu, care-i aceeași bucurie a Tatălui, care este Spiritul Sfânt… Participăm (suntem părtași) la viața lui Dumnezeu.

Apoi Isus cere: „Tată sfânt, sfințește-i în adevăr”… Noi trebuie să fim sfinți. „Sfânt” înseamnă diferit. Altfel spus, în această lume noi trebuie să fim diferiți de lume. În timp ce lumea este separată și omologată, noi trebuie să fim uniți în diversitate. Aceasta este noua sfințenie. Din această cauză suntem diferiți: este sfințenia iubirii, a milei, a acceptări oricărei diferențe (a alterității).

Acestea erau temele din cateheza anterioară.

Acum vom asculta că Isus Își continuă rugăciunea, tot pe aceste teme, dar cerând daruri pentru ucenicii din viitor, pentru noi. Iar în finalul rugăciunii, Isus cere pentru întregul orizont…

Se citește Io. 17, 20-26

20 Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, 21 ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. 22 Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: 23 eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine. 24 Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii. 25 Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei”.

În vv. 20-23 Isus Se roagă pentru ucenicii din viitor, pentru noi; în vv. 24-26 avem o recapitulare finală, în care sunt reluate în chip unitar toate temele din acest capitol și din întreaga Evanghelie.

Rugăciunea pe care Isus o face pentru ucenicii din viitor, pentru noi, este în formă de unde succesive: Se roagă să fim una, iar dacă noi suntem una, lumea crede în Fiul, adică în Tatăl, deci cunoaște iubirea.

vv. 20-21

20 Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, 21 ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis.

În aceste versete Isus Se roagă pentru noi. Deci să-i cerem ceea ce El vrea să ne dea.

Isus Se roagă și pentru noi: noi suntem prezenți în rugăciunea Sa. El ne prezintă Tatălui. Deja ne-a prezentat în urmă cu peste 2000 de ani în trupul Său; și ne-a prezentat deja mai înainte ca lumea să fie creată, prin iubirea sa de Fiu, arătată Tatălui.

E frumos să știm că noi suntem prezenți în rugăciunea Fiului; ne aflăm în interiorul raportului pe care Fiul îl are cu Tatăl, din această cauză Isus este Fiu. Dacă Isus exclude doar pe unul singur dintre noi, nu mai este Fiu, nu mai este după inima Tatălui, care ne consideră pe toți fii.

E frumos să ne gândim că, mai mult decât faptul că noi ne rugăm, suntem prezenți în rugăciunea Fiului. Pentru noi Se roagă, ca să credem în El prin cuvântul ucenicilor care existau în vremea Sa.

Noi nu L-am văzut pe Isus. L-am cunoscut prin cuvântul ucenicilor din timpul Său. Am ascultat că acest Cuvânt ne dă și nouă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu; ne povestește adevărul nostru; ne pune în comuniune cu noi înșine, cu alții și cu Tatăl. Prin urmare, și noi credem în Fiul.

Ce cere Isus pentru noi? Cere ca noi să fim una.

Separarea este moarte, unirea este viață. Separarea de Altul (și de alții) înseamnă moarte, pentru că viața fiecăruia dintre noi este relația cu Altul și cu alții. Și întreaga omenire alcătuiește o unitate. Căci nu putem să eliminăm pe nimeni. Căci dacă excludem un om, înlăturăm Omul, Îl excludem pe Dumnezeu.

Toate formele de rasism, de discriminare în societate, de discriminare a săracilor, a înfometaților, a întemnițaților, a celor goi, a tuturor celor pe care-i disprețuim pentru că nu au valoare, sunt teribile, sunt uciderea noastră ca fii.

Isus Se roagă să fim una: „Una în iubire, așa cum Tu, Tată, ești în Mine”

Și cum este Tatăl în Fiul? Isus exprimă iubirea ca fiind locuire. Într-un prim cerc Tatăl este în exterior, dar iubindu-L pe Fiul, îl cuprinde; iar Fiul, iubindu-ne, ne cuprinde. Astfel noi suntem în centrul lui Dumnezeu, al Tatălui și al Fiului. Apoi, și opusul este valabil: noi, iubindu-L pe Fiul, îl avem pe Fiul în noi; iar Fiul care-L iubește pe Tatăl, îl are în sine pe Tatăl. Și, astfel, noi îi cuprindem pe Tatăl și pe Fiul. Așadar, suntem unul în Altul (și în alții), în iubire reciprocă.

Să ținem cont că suntem unul în Celălalt în iubire.

Unde locuiește un om?

Unde este iubit!

Care este unirea noastră?

Așa cum Tatăl este în Fiul, în totalitate în Fiul pentru că Fiul îl iubește, iar Fiul este în totalitate în Tatăl, pentru că Tatăl îl iubește, la fel unirea noastră între noi este aceeași unire care există între Tatăl și Fiul, în deosebirea (diversitatea) absolută și în acceptarea absolută.

Apoi Isus întărește cele deja afirmate: „Așa și aceștia, în Noi să fie una”… Cere ca noi să fim în Dumnezeu, în profunzimea lui Dumnezeu. Prin iubire suntem „aruncați” în sânul Treimii, care cuprinde universul și pe Dumnezeu. Iar noi suntem scufundați în El.

Faptul că suntem scufundați în Dumnezeu, în abisul fără fund al Treimii, ajută lumea să creadă în Fiul, pentru că înțelege că este Fiu, pentru că vede frații și-L cunoaște pe Tatăl.

Credibilitatea mesajului creștin nu este lăsată pe mâna propagandei, a structurilor, nici pe mâna cruciadelor, ori a identității culturale a creștinilor; ci locuiește în deschiderea pe care credinciosul o are față de toți oamenii, pentru că toți sunt fiii lui Dumnezeu. Niciunul nu-i exclus! Credibilitatea locuiește în catolicitate! Prin catolicitate nu înțelegem Biserica catolică de rit latin, ci acea catolicitate deschisă lumii întregi. Dacă îndepărtăm și un singur om, nu suntem creștini!

Tocmai în această catolicitate Dumnezeu Se revelează că Tată unic și-L cunoaștem pe Fiul, ca fiind Mediator (Mijlocitor), și cunoaștem că toți suntem fii… Tocmai în unitatea dintre creștini este posibilă unitatea în lume.

Noi, creștinii, suntem toți diferiți: din multe popoare, rase, culturi, stări sociale… Dacă noi, într-adevăr, ne considerăm frați, atunci lumea, văzându-ne, poate spune: „Dacă ei sunt frați, înseamnă că toți suntem frați”…

Dacă suntem uniți, suntem sacramentul mântuirii lumii. Când suntem separați, suntem sacramentul pierzaniei lumii, suntem ca toți ceilalți.

Ar fi cazul să ne recunoaștem păcatele și să cerem iertare pentru lipsa unității dintre noi…

Aceasta este rugăciunea rostită de Isus pentru credincioșii din viitor. El nu-I adresează multe cereri Tatălui, ci doar una: ca să fim una, ca El și ca Tatăl. Să fim scufundați în El.

A fi botezați înseamnă a fi scufundați în Fiul care este scufundat în Tatăl. Din această cauză Botezul este în Fiul, în viața lui Dumnezeu, în iubire. Din această cauză botezul este unul. Prin botez toți suntem uniți.

vv. 22-23

22 Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: 23 eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine.

„Mărirea” (slava) este atributul lui Dumnezeu, greutatea Sa, consistența Sa, frumusețea sa, care ni se arată… Mărirea lui Dumnezeu este iubirea Tatălui pentru Fiul.

Iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul – mărirea pe care Tatăl o dă Fiului, consistența, căci unul există dacă este iubit – Fiul ne-a dat-o nouă. „Și slava pe care Tu

Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”…

De ce le-am dat-o? „Ca să fie una, precum Noi una suntem”…

Mărirea și iubirea ne fac să fim una pe pământ, așa cum una este Dumnezeu în cer.

Unirea noastră deja există în Dumnezeu, iar istoria este locul realizării acestei uniri între oameni. Când există această realizare progresivă a unirii, umanitatea crește, se umanizează; când această unire se micșorează, ne distrugem…

În ce fel are loc această unire?

Acum Isus ne oferă o altă explicație, opusă celei anterioare: „Eu în ei”.

Această unire are loc prin faptul că Isus este în noi.

În ce fel Isus este în noi?

El este în noi, pentru că vedem mărirea Sa, iubirea Sa pentru noi. Ce se întâmplă?

Că acceptăm iubirea Sa și-L iubim. Iar dacă noi Îl iubim, El este în noi.

Noi din veci suntem în El, în Fiul, pentru că El din veci ne iubește. Dacă noi vedem iubirea Sa și-L iubim, și El este în noi. Iar unitatea între noi se realizează în unirea cu Isus: este iubire pentru El – Fiul – eu iubesc frații, și-i descopăr pe frați.

„Și Tu în Mine”… Noi îl conținem pe Fiul, iar Fiul îl conține pe Tatăl.

Noi suntem deținătorii misterului lui Dumnezeu: iubindu-L pe Fiul, îl conținem, iar El îl iubește pe Tatăl și-L conține.

Dacă mai înainte a spus că noi suntem scufundați în Dumnezeu, acum spune opusul: Dumnezeu este scufundat în noi. Și toate acestea prin răspunsul dat iubirii. Prin iubirea Sa, noi suntem în Dumnezeu, locuim în El pentru că ne iubește; iar prin iubirea pe care o avem pentru El, El locuiește în noi, deci este scufundat în noi… Acesta este cel mai mare mister dintre toate: tot universul este în Dumnezeu, și Dumnezeu este în totalitate în om, în inima fiecărui om.

„Ca ei să fie desăvârșiți întru unime”… Desăvârșirea, perfecțiunea înseamnă că există un drum de făcut pentru a atinge această unitate. Sensul istoriei este îndreptarea spre această unitate, până când Dumnezeu va fi totul în toate.

În această unire lumea cunoaște că Tatăl l-a trimis pe Fiul, pentru că atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul său l-a dat… În această unire lume-i cunoaște pe Tatăl și pe Fiul.

Iar prin iubirea fraților, lumea cunoaște „că Tu, Tată, i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”.

Aceste cuvinte sunt piscul Revelației și-i marele mister a ceea ce suntem fiecare dintre noi.

Cine suntem noi? Cine sunt eu?

Isus îi spune Tatălui – înaintea noastră – „i-ai iubit, așa cum Mă iubești pe Mine”. Altfel spus, fiecare dintre noi este iubit de Tatăl cu aceeași iubire infinită pe care Tatăl o are pentru Fiul unic, Isus. Aceasta este marea demnitate a fiecăruia dintre noi.

Dorința de a fi iubiți în mod absolut este dorința fundamentală a fiecărui om. Toate le facem pentru a avea această iubire absolută… Este setea care ne permite să trăim… Și toți dorim să existe această iubire absolută. Și tuturor ne este frică că ea nu există. Iar Isus a venit să ne arate, prin viața și prin moartea Sa, că există această iubire absolută pentru noi.

Dacă noi credem în Cuvântul Său, și nu în fricile noastre, dacă credem în dorința profundă pe care Dumnezeu a pus-o în inima noastră – și nu în fricile care o răsucesc pe dos – vedem că există această experiență a Spiritului: că noi suntem în Dumnezeu și El în noi.

Acesta este secretul profund al „vieții noi”. Entuziasmul înseamnă: conștiința că „suntem în Dumnezeu”. Iar marea surpriză este că „Dumnezeu este în noi”…

Să ne oprim îndelung asupra cuvintelor: „I-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”… Într-un alt verset, Isus a spus: „Eu îi iubesc așa cum îi iubești Tu”… Cu iubirea Sa de Fiu a venit să ne arate iubirea Tatălui.

v. 24

24 Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii.

Este penultima dată când Isus spune „Tată”, în Evanghelia după Ioan.

Dacă mai înainte cerea, acum Isus „vrea”.

Isus cere și vrea… Cere ceea ce vrea și vrea ceea ce cere. Deci este o voință eficientă.

Voința lui Isus nu-i veleitară (nu e ceva ce nu poate fi realizat), căci este voința Fiului care este egală cu cea a Tatălui, deci este o voință eficientă. Întreaga istorie stă sub semnul acestei voințe eficiente a lui Dumnezeu.

Care este voia lui Dumnezeu, care este Iubirea Sa?

Privește un adverb de loc, „unde” și o tovărășie: „Să fie unde sunt Eu; să fie cu Mine”… Aceasta este voia Fiului! Fiul le vrea pe toate câte Tatăl i le-a dat… Ce i-a dat Tatăl Fiului? I-a dat toată omenirea, ca frați ai Săi și vrea ca noi toți să fim unde este El…

Unde este Fiul?

„Unde” este aspectul fundamental al omului: locul unde te afli… „Unde suntem” ne definește, este locul relațiilor noastre, unde avem picioarele pe pământ, unde trăim, unde comunicăm, unde nu suntem străini; „unde” este casa noastră, locul din care venim și spre care mergem; este identitatea noastră, este locul nostru… Când suntem în afară, nu suntem la locul nostru, nu suntem în acest „unde” al nostru, ci suntem străini, nouă și tuturor.

De la Adam încoace am pierdut acest „unde”. Este prima întrebare adresată de Dumnezeu lui Adam: „Adame, unde ești? Nu mai ești la locul tău!”

Al nostru „unde” este să fim în Tatăl: în El este patria noastră; în El suntem acasă; în El suntem la izvorul vieții noastre; în El descoperim iubirea care ne ajută să existăm; în El suntem acasă. Acesta este locul nostru… Isus vrea ca toți să fim în Tatăl.

Omul caută mereu locul său… De multe ori ne simțim străini: nu știm de unde venim și încotro mergem…

Acest loc, acest „unde” „sunt Eu, Fiul” și suntem și noi. De ce? Pentru că suntem „cu El”.

În acest loc „unde”, avem compania (tovărășia) Fiului care este cu Tatăl.

Prepoziția „cu”, a fi cu Fiul, este definiția cea mai profundă a creștinului: creștinul este cel care este cu Isus, Fiul; cel care trăiește în compania Sa. Dar este și definiția lui Dumnezeu: Dumnezeu este „Emanuel”, Dumnezeu cu noi…

Și stând unde este El și stând cu El, ce facem?

„Contemplăm mărirea Sa”.

Cuvântul „a contempla” derivă din noțiunea „templu” – care este aceeași noțiune cu „timpul” – care este acel orizont circumscris pe care-l fixezi și pe care-l determini (definești) și-n care te orientezi și le înțelegi pe toate. În limba greacă avem cuvântul „theoren” care înseamnă a-L vedea pe Dumnezeu… „Theoria” vrea să vadă spectacolul „dumnezeilor”…

Stând cu Fiul, îl vedem pe Dumnezeu, vedem orizontul în care suntem definiți, în care ne orientăm.

Mai mult, vedem mărirea Fiului… Și văzând-o, o reflectăm pe fața noastră și ea devine a noastră. Este acea mărire pe care Isus ne-a dat-o: „Câte Mi-ai dat, Eu le-am dat lor”. Aceasta este mărirea! Iar mărirea Fiului este iubirea Tatălui.

Suntem chemați să contemplăm iubirea Tatălui pentru Fiul, ca noi să avem această iubire a Tatălui ca fii; și să avem aceeași iubire pentru Fiul, pentru Tatăl și pentru frați.

Aceste cuvinte simple înglobează totul.

Noi suntem chemați să contemplăm acea mărire „pe care Mi-ai dat-o Mie, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii”… Mărirea Fiului este iubirea veșnică a Tatălui. Dar în loc să spună „iubire veșnică”, spune „mai înainte de întemeierea lumii”.

Noi facem parte din lume…

Isus vrea să spună că la temelia lumii se află iubirea Tatălui pentru Fiul. Lumea a fost cretă în Fiul, pentru Fiul, pentru ca întreaga lume să devină Fiul.

Iar ceea ce este mai înainte, este și „în” timpul, dar și „după”… Altfel spus, originea întregului univers, de la întemeierea lumii, este această iubire a Tatălui pentru Fiul, iubire care este sufletul întregului univers. Și această iubire suntem chemați s-o contemplăm.

A înțelege acest adevăr înseamnă viața veșnică.

Un om poate să se întrebe: când va avea loc această contemplație? „După”?

Cu siguranță va avea loc după moarte, dar trebuie să se întâmple mai înainte de moarte.

Mulți comentatori spun: „Ioan vrea ca moartea să devină nefondată, neîntemeiată”… Altfel spus, ce contemplăm? Că venim din această iubire și că ne întoarcem la această iubire. Dar atunci, pentru noi moartea nu mai este moarte, ci este comuniune, este trecerea din lume la Tatăl, este Paște, este darul vieții, este iubirea care se manifestă până in extremis, este încrederea în Tatăl, este viața cheltuită pentru frați.

Prin urmare, moartea devine neînsemnată, și-a pierdut „acul” care învenina existența, adică frica, egoismul, singurătatea, a nu ști de unde venim și încotro mergem.

Mai înainte de întemeierea lumii deja sunt iubit de Dumnezeu și deja sunt în Fiul. Aceasta este viața noastră! Și acolo este întoarcerea mea. Unde? Cu El!

vv. 25-26

25 Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei”.

După ce am contemplat „mărirea”, imediat se vorbește de cinci ori despre „a cunoaște”: lumea nu Te cunoaște, dar Eu te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut, le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut…

Cunoașterea este importantă! Credința nu-i un act orb, ci este o experiență. În Evanghelia după Ioan „cunoașterea” este o experiență bogată: este relație, iubire; e o experiență de iubire, e lumină și viață.

În această rugăciune finală, pentru a „șasea” oară Isus spune „Tată”, așteptând ca pentru a șaptea oară să spunem noi „Tatăl nostru”. De fapt, acest capitol, al șaptesprezecelea, este un comentariu la rugăciunea Tatăl nostru, făcut de Ioan.

După ce L-am auzit de șase ori spunând „Tată”, zice: „După ce ați înțeles că vi l-am făcut cunoscut, prin faptul că v-am dat mărirea Sa, iubirea Sa, ce trebuie să spuneți”… „Am înțeles că trebuie să spunem: Tatăl nostru”. În sfârșit, ne predăm înaintea acestei iubiri. Și atunci cu adevărat Dumnezeu este în noi și noi în Dumnezeu.

Și-L numește „Tată drept”. „Drept” face referire la dreptate, la judecată.

Care este dreptatea Tatălui? Când un Tată este drept? E drept un tată care se îngrijește de fii, îi hrănește și-i educă, îi iubește și-i crește drept…

Dumnezeu este un Tată drept. Dreptatea Sa constă în iubirea Sa față de fii.

Care este judecata tatălui asupra fiilor?

Ce face tatăl dacă un fiu greșește? Îl ucide?

Tatăl drept, dacă este cinstit, spune: „Am greșit eu, ca tată”, și caută el să repare greșeală…

Judecata lui Dumnezeu asupra fiilor, asupra noastră, este crucea lui Isus. Isus, care este Fiul egal cu Tatăl, cunoaște judecata Tatălui. Judecata Tatălui este faptul că El este dispus să-Și dea viața pentru fiii Săi. Fiecare tată este dispus să facă acest lucru… Iar Fiul – care cunoaște iubirea Tatălui – face judecata Tatălui: Își dă viața pentru frații care-L ucid. Aceasta este judecata lui Dumnezeu!

Când se vorbește despre judecata lui Dumnezeu, se înțelege crucea: acolo Dumnezeu a făcut judecata Sa dreaptă de Tată. Iar Fiul, care-L cunoaște, a făcut judecata Sa justă de Fiu: Și-a dat viața pentru frați. Judecata lui Dumnezeu este mântuirea tuturor pierduților!

Dacă nu este așa, înseamnă că Dumnezeu nu-i drept. Ne-a adus pe lume pentru a ne osândi? Era mai bine să nu ne aducă pe lume… Ce dreptate este aceasta?

Dreptatea lui Dumnezeu este mântuirea tuturor și o înfăptuiește pe crucea Fiului, care este dreptatea Tatălui. Așadar, dreptatea lui Dumnezeu ne îndreptățește, ne face drepți.

De ce?

Pentru că dreptatea Sa este iubirea infinită. Văzând iubirea infinită pe crucea Fiului, acceptăm iubirea… Noi nu acceptăm iubirea, pentru că mereu ne temem că ar fi o capcană, că ne-ar impune condiții, că nu ar fi o iubire necondiționată: „Mă iubește, dar apoi cine știe ce vrea”… Nu! El nu vrea nimic!

„Părinte drept, lumea pe Tine nu te-a cunoscut”… Nu Te-a cunoscut ca Tată și n-a cunoscut dreptatea și iubirea Ta.

„Dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis”. Au cunoscut că Eu sunt Fiul trimis lor, ca să-i mântuiesc…

„Și le-am făcut cunoscut numele Tău, de Tată”, iubirea ta infinită…

„Și-l voi face cunoscut”, l-am făcut cunoscut în toată viața Mea. În acest loc Isus face un rezumat al întregii Sale vieți, apoi va sfârși pe cruce.

Viața lui Isus a constat în a face cunoscut – prin cuvinte și fapte – numele lui Dumnezeu, de Tată.

Și pentru că lipsesc câteva ore până la cruce, Isus adaugă: „Îl voi face cunoscut”. Pe cruce va arăta numele lui Dumnezeu de Tată tuturor; va fi revelația totală a măririi lui Dumnezeu, Tatăl și Fiul.

Prin faptul că Isus „Îl face cunoscut”, ce va fi? Se va întâmpla că iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul va fi în noi. De ce?

Va fi ceea ce se va întâmpla pe cruce: Fiul ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui. Iar noi, contemplând această iubire, spunem: „Am înțeles! În sfârșit spunem „da” acestei iubiri”. Atunci iubirea Tatălui, Spiritul, este în noi.

Finalul vieții lui Isus este acesta: a da Spiritul, a da iubirea Tatălui tuturor fraților.

Atunci și Isus va fi în noi. De ce? Pentru că, primind iubirea sa, Îl vom iubi, și atunci va locui în noi. Iar în El va locui Tatăl și istoria se reia: că Dumnezeu e în noi și noi suntem în Dumnezeu…

Acesta este cel mai frumos text din lume: e revelația infinită a lui Dumnezeu; este Cuvântul lui Isus care-L explică pe El însuși, prin ceea ce are loc pe cruce imediat „după”. Este cuvântul care declară sensul fiecăruia dintre noi și al întregii lumi..

Să contemplăm mereu aceste cuvinte…

Texte utile:

  • Ps. 34 (33); 100;
  • 1Io. 1, 1-6; 4, 7-5,4;
  • 1Cor. 13, 1 segg.;
  • Rom. 8, 28-30;
  • Ef. 1, 3-14;
  • Col. 1, 15-20.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila