Ioan 17,6-13

Ps. 103 *(102) Psalmul prevestește ceea ce face și cine este Dumnezeu,.

Isus e preamărit ca Fiu, egal cu Tatăl, tocmai când arată aceeași iubire a Tatălui. Isus îi cere Tatălui să știe să iubească până la capăt, lucru pe care-l va împlini în ziua următoare… pe cruce. Astfel Fiul îl preamărește pe Tatăl, arătând lumii iubirea Tatălui. În acest mod toți oamenii, frații Săi, pot cunoaște că sunt iubiți de Tatăl. Și puterea Fiului – egală cu a Tatălui – este puterea de a iubi până la capăt, până pe cruce.

Isus vrea să arate această putere a Sa care derivă din cunoașterea pe care o are despre Tatăl. Raportul Său de iubire cu Tatăl îi dă puterea unei iubiri infinite și este aceeași iubire pe care o are față de noi.

În această cateheză vom continua explicarea acestei rugăciuni.

Se citește Io. 17, 6-13

6 Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau și mi i-ai dat, iar ei au ținut cuvântul tău. 7 Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis. 9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Și toate ale mele sunt ale tale, și ale tale sunt ale mele, și am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi. 12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13 Acum însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei.

Stilul textului: se pare că Ioan repetă aceleași cuvinte… De fapt, spusele lui sunt asemenea unei unde care se mișcă și ajunge să miște întreaga mare. Aceeași mișcare de iubire care pornește de la Tatăl și de la Fiul se extinde (de la Ei) la noi, și de la noi la alții… până când toți vor fi una. Nu este o simplă repetare, căci cu fiecare undă avem altă apă care se mișcă, deși impulsul iubirii este același în cazul tuturor undelor.

La fel se întâmplă cu noi citind aceste cuvinte: impulsul care l-a atins pe Isus – cunoașterea și iubirea Lui față de Tatăl – îi atinge pe ucenici și ne atinge și pe noi care ascultăm și apoi îi mișcă și pe alții care văd iubirea noastră și ne ascultă.

Textul este o rugăciune adresată Tatălui, un raport interior Tu-Eu. Și este o rugăciune de mijlocire.

A mijloci înseamnă a se pune la mijloc. Isus se pune între noi și Tatăl pentru a ni-L face cunoscut pe Tatăl, la fel cum îl cunoaște El, care este Fiul. Și este singura cunoaștere a Tatălui, pentru a ne face ca El, pentru a ne comunica natura Sa de Fiu. Din această cauză rugăciunea este revelația și comunicarea marelui dar al lui Dumnezeu, dacă-l primim cu inima deschisă.

Rugăciunea lui Isus este un dialog interior cu Tatăl. Apostolii îi ceruseră lui Isus să-i învețe să se roage tocmai în timp ce-L văd că se roagă. Și Isus ne învață să ne rugăm arătându-ne cum El vorbește cu Tatăl.

Adevărata problemă a rugăciunii este a ști „unde” ne rugăm. De aceea mergem în biserică, în sanctuare, la guru… Dar în niciun loc dintre aceste nu ne rugăm. Locul în care se adoră Tatăl este Spiritul și adevărul. Spiritul Sfânt e iubirea între Tatăl și Fiul, care e adevărul nostru de fii. Deci rugăciunea se află în dimensiunea noastră de a fi fii, este în noi, în inima noastră.

Nu suntem obișnuiți să intrăm în noi și să știm ce se află în noi. Mereu suntem în afară, în lucrurile pe care le facem. Ar trebui să stăm o zi pe săptămână și să nu facem nimic – este sensul sâmbetei sau al duminicii – pentru a înțelege că lucrurile principale sunt în noi.

Inima noastră nu este de construit, ci este făcută pentru Dumnezeu și pentru alții. Ea nu știe să se exprime pentru că nu e educată să se exprime. Dar tocmai a intra în sine și a cunoaște Spiritul lui Dumnezeu care mereu acționează în noi, ne dă libertatea fiilor, ne dă existența, ne dă iubirea și viața… Și a percepe acestea înseamnă a trăi o viață spirituală. Fără o viață spirituală suntem mașini care produc lucruri. Dar suntem mașini nefericite căci noi nu suntem făcuți pentru a produce, ci pentru a fi fericiți, pentru a ne bucura de o plinătate care este în interior, în relația care întemeiază existența noastră.

Să ne obișnuim atunci când auzim ceva, să conștientizăm ce simțim înăuntru. Nu e important ce spun alții, ci ceea ce simțim înăuntru vizavi de acel Cuvânt. Așa învățăm să vedem că în noi există o mișcare, o viață pe care cuvintele și evenimentele externe o pun în mișcare, o viață care este profunditatea existenței noastre.

A învăța să o cunoaștem înseamnă a pătrunde în chip conștient în viața umană. Altfel mereu rămânem afară.

Textul e o rugăciune. Este viața intimă a lui Isus comunicată în cuvinte, dar Isus exprimă ceea ce are înăuntru. Dacă nu ai nimic în interior, atunci nu exprimi nimic.

Această rugăciune adresată Tatălui are 500 de cuvinte, din care 100 sunt verbe care indică o acțiune foarte dinamică. Relația, contemplația și intrarea în sine devin maxima acțiune, sunt izvorul acționării, căci îți dau o ființă, iar acțiunea urmează îndeaproape ființa. De fapt, tu faci ceea ce ești.

Cuvântul care se repetă cel mai mult – de 17 ori – este „a da” care în limba ebraică este „tob”, care înseamnă și „bun”. Este cuvântul pe care l-a pronunțat Dumnezeu după fiecare zi a creației: „Și a văzut că era bun”, deoarece creația este bună în măsura în care este dar, adică în măsura în care ne-a fost dată. Și darul face apel la prezența Celui care dă și deci darul devine relație între persoane.

Creația este frumoasă în măsura în care este o relație între Tatăl și Fiul și tot restul este inclus în acest tablou.

Cuvintele pericopei ne transmit raportul dintre Tatăl și Fiul, viața lui Dumnezeu, gloria Lui, iubirea Lui.

v. 6

6 Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau și mi i-ai dat, iar ei au ținut cuvântul tău.

Isus îi spune Tatălui sensul întregii Sale existențe de Fiu. Ce a făcut Isus? Deja este la sfârșitul drumului Său. Lipsesc puține ceasuri până la calvar și spune: „Eu am arătat numele Tău oamenilor”. Întreaga lucrare a lui Isus este a arăta „numele”. Numele indică persoana. Isus ne-a arătat numele lui Dumnezeu: Tată.

Cum ne-a descoperit că ne este Tată? Făcându-se fratele nostru.

Cuvântul tată (în ebraică „abba”) este primul cuvânt al pruncului. Isus ne-a descoperit că Dumnezeu este tăticul meu și tăticul meu e Dumnezeu. Și pot intra în raport cu El la fel cum pruncul spune tăticule și tăticu-l privește cu drag.

Numai în acest orizont viața are un sens și omul își află propria identitate. Altfel omul nu știe pentru ce se află în lume… Crede că vine din „întâmplare” și sfârșește în întâmplare, în nimic… Iar cât timp trăiește pe pământ, caută să producă nimicul din care vine, adică distruge.

Dacă însă omul vine din această iubire, din această conștiință și trăiește din această relație cu Tăticul, atunci începe să-și vrea binele. Cine-și dorește binele, nu face rău nimănui. Este mulțumit că trăiește. Știe să vadă sensul lucrurilor: ele fiind create pentru a ne bucura și a trăi, nu pentru a ne distruge. Atunci înțelege sensul celorlalți oameni, că sunt ca el: sunt iubiți de Tatăl, sunt frații săi. Astfel se naște o lume nouă pentru că Isus a manifestat (a făcut cunoscut) numele.

Expresia „Am preamărit numele Tău” am spus c-o întâlnim numai o singură dată în Evanghelii. Am greșit, căci aceasta se repetă des. Însă expresia „am făcut cunoscut numele” apare numai o singură dată! Isus este epifania (arătarea) numelui. Este Fiul: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl”.

„A manifesta” înseamnă „a comunica”. Când cineva îți manifestă lumina, îți comunică, îți transmite lumina… și cu acea lumină și tu vezi. Cineva îți arată iubirea, și tu ești iubit. Deci revelația nu constă în faptul că îți arat un lucru și apoi ți-l ascund. A revela înseamnă a da, a dărui. Și se folosește cuvântul revelare, căci înseamnă a înlătura voalul realității care deja este pentru tine.

Isus a venit să îndepărteze voalul inconștienței (necunoașterii) față de noi și față de Tatăl.

De ce credem revelației Sale? Pentru că ne dăm seama, după ce s-a îndepărtat voalul, că este chiar așa: noi suntem fii… Suntem creați pentru a fi iubiți în mod necondiționat și pentru a iubi. Adevărul deja este în noi, numai că este ascuns de multe frici, minciuni, dificultăți, contradicții, până când se îndepărtează voalul și atunci lucrurile devin mai clare.

Isus a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu – abba – oamenilor.

În această rugăciune Isus spune de șase ori cuvântul „abba, Tată”. Șase este numărul omului, creat în ziua a șasea. Isus așteaptă ca și noi să spunem „abba, Tatăl nostru”. Atunci Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor și toți intrăm în odihna lui Dumnezeu și, în sfârșit, Dumnezeu a terminat lucrarea Sa pentru că fiii-L cunosc ca Tată și-și recunosc demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

Cui a revelat Isus? „Celor pe care Mi i-ai dat din lume”. Sunt discipolii. Discipolii sunt cei chemați să ducă vestea proaspătă întregii omeniri, căci prin ei numele „Tată” va fi făcut cunoscut tuturor. Dar mereu se începe de la un om concret.

Când în Biblie se spune „toți”, înseamnă doar „unul” care spune altuia, și altuia, și altuia… Și sunt toți, pentru că totalitatea se împlinește prin relația personală la singular (care nu sunt anulați), la fel ca într-o familie: părinții nu iubesc filiațiunea, anulând personalitatea fiilor luați separat. Tocmai relația cu fiecare fiu îi face să fie fii.

Aceste persoane concrete sunt acelea pe care Tatăl i le-a dat. Isus îi consideră pe frați – pe ceilalți oameni – ca fiind un dar din partea Tatălui. Nu sunt persoanele bune și simpatice, ci acelea care-L pun pe cruce; sunt discipolii care fug dinaintea pericolului, îl abandonează. Și totuși sunt „darul Tatălui”.

Isus ne consideră „daruri”. Acest dar nu este un fel de proprietate (ceva care se posedă), ci este „cineva” apărat și conservat. Cineva susține că a-i spune unei persoane „te iubesc” înseamnă „tu nu vei muri”. Isus ne consideră un dar de iubit, de apărat, de conservat, un dar pentru care El își dă viața.

Isus adaugă: „Mi i-ai dat din lume”. Cuvântul „lume” se repetă de 18 ori în această rugăciune, Tatăl având mereu înaintea ochilor întreaga lume, căci toți sunt fiii Săi.

Discipolii sunt acea „parte” a lumii care nu mai este „din lume”, adică ei au încheiat cu viața mondenă, cu ignoranța (necunoașterea) lui Dumnezeu. Discipolii sunt cei care, în sfârșit, se consideră fii și frați.

„Erau ai Tăi”… Suntem proprietatea Tatălui, suntem ai Săi așa cum El este al nostru și aparținem unii altora: cum El e Tatăl nostru, noi suntem fiii Săi.

Apoi Isus subliniază „mi i-ai dat Mie ca frați”… Tocmai iubindu-i ca frați, Tu devii Tatăl nostru.

„Și au ținut (apărat) cuvântul Tău” (în greacă: „au privit” cuvântul Tău). Ochiul merge unde este inima. Și inima noastră e în Cuvântul Tatălui. Care e Cuvântul Tatălui? Este Fiul care spune „abba”. Ochiul și inima noastră se află în acest Cuvânt, care-i de fapt realitatea noastră.

vv. 7-8

7 Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis.

Textul afirmă același lucru, dar în formă diferită. Mai înainte a spus: „Eu am făcut cunoscut”, acum spune „ei au cunoscut”. Ceea ce Isus a arătat, acum intră în noi.

Ce cunoaștem noi? „A cunoaște” nu înseamnă numai o cunoaștere teoretică, ci în acest loc cunoașterea înseamnă experiență; a cunoaște înseamnă a iubi.

Au cunoscut „că toate lucrurile pe care mi le-ai dat sunt de la Tine”. Adică au cunoscut că Isus e Fiul. Ce înseamnă aceasta?

Fiul este cel care totul primește, fie ceea ce este, fie ceea ce are: ființa Sa, perceperea Sa, iubirea Sa, comportamentul Său… sunt toate daruri ale Tatălui. Acum ei au experimentat, au cunoscut această iubire și sunt în interiorul acestei iubiri a Fiului. Acest lucru înseamnă a cunoaște că Isus este de la Tatăl, dar înseamnă și că noi cunoaștem că suntem de la Tatăl. Și noi, la fel ca El, știm că suntem fii.

„Pentru că cuvântul pe care Tu mi L-ai dat, Eu l-am dat lor”. Ce cuvânt a dat Tatăl Fiului?: „abba” sau porunca iubirii. Aceste două cuvinte Isus le-a arătat concret față de fiecare dintre noi. Deci noi am primit iubirea Tatălui și a Fiului.

„Și ei le-au primit”. Putem cunoaște, fără să primim? Noi – creștinii – am primit această iubire, acest Cuvânt care ne dă puterea să devenim fiii lui Dumnezeu.

Apoi se vorbește că „au cunoscut și au crezut”. Credința nu este oarbă. A crede înseamnă a cunoaște!

Cuvântul „a cunoaște” este în toate Evangheliile. Evanghelia vrea să ne facă cunoscut adevărul nostru uman, marea noastră demnitate de a fi la înălțimea lui Dumnezeu. Dacă tu cunoști acest lucru, atunci poți avea încredere în viață și atunci crezi. A crede înseamnă a avea încredere. Fără încredere un om nu trăiește. Dar crezi pentru că cunoști, altfel ai fi un credul.

Eu le-am arătat, ei au cunoscut și acum ei cred, adică-și încredințează viața realității pe care o cunosc, adică Fiului care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi.

După ce Isus a spus că noi am primit cunoașterea numelui Tatălui, după ce ne-am încrezut în Fiul și trăim ca fii, începe o rugăciune de cerere pentru noi și centrul rugăciunii este „să fim un singur lucru” (să fim una).

vv. 9-11

9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Și toate ale mele sunt ale tale, și ale tale sunt ale mele, și am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi.

Isus exprimă dorința Sa de Fiu și dorește ca noi să fim ca El. Isus nu e un Fiu invidios. Nu e Cain… care-l ucide pe Abel.

Isus cere pentru noi – care-L cunoaștem – și nu cere pentru lume.

În Ioan, cuvântul „lume” desemnează două lucruri. În mod normal, la fel ca în acest loc, prin „lume” se înțelege structura pe care se organizează viața mondenă: dorința de a poseda, de a deține puterea, de a apărea altfel decât ești, cu tot răul care rezultă din aceste dorințe rele. Este lumea ca fiind o rețea de relații structurate pe egoism, dominare și sclavie. În acest sens, lumea e ca o tumoare care trebuie extirpată, dar în celălalt, se folosește cuvântul „lume” ca fiind totalitatea omenirii: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”; „Isus e Mântuitorul lumii”.

Isus spune că nu se roagă pentru lume, adică pentru structura rea, la fel cum medicul nu se îngrijește de tumoare, ci de bolnav, iar tumoarea o extirpă.

Mă rog pentru cei pe care mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi și pentru ca Eu să fiu preamărit în ei.

Când Isus spune „Tată sfânt, păstrează-i în numele Tău”, doar subliniază faptul că tatăl vrea ca noi să fim ca El. Mă explic… Tatăl este sfânt. „Sfânt” este numai atributul lui Dumnezeu și înseamnă „diferit”, „altul”, „despărțit”. Numai El este sfânt… Apoi ne spune: „Fiți sfinți după cum Eu sfânt sunt”. Vrea ca și noi să fim ca El. Și e ceva natural ca Tatăl să vrea ca fiii să fie ca El.

În ce constă sfințenia, perfecțiunea lui Dumnezeu? Zice Isus: sfințenia lui Dumnezeu, aspectul pentru care Dumnezeu este Dumnezeu și este diferit de toți, constă în faptul că El este „milă”. Deci sfințenia Sa este capacitatea Sa de a se amesteca cu totul și cu toți. Este atât de mult „altul”, încât este în toți. Fiecare mizerie devine loc de milă, orice diferență devine loc de primire… Aceasta este sfințenia lui Dumnezeu. Și atunci se formează o unitate în iubire și în diferență.

Tema întregii rugăciuni este ca toți să fim una. Cum? La fel cum Tu – Tată – și Eu, Fiul, suntem una, adică unitate în diversitate.

Această temă a unității în diversitate niciodată nu o înțelegem în profunzime. Dar înțelegem că există o unitate fără diversitate și e teribil: toți egali, toți omologați; un loc în care persoana și singularitatea fiecăruia sunt distruse… Este unitatea care o creăm noi… De cealaltă parte avem „fiecare pentru sine…”, adică o lipsă de relație cu aproapele. Totul este diversitate și fiecare diversitate intră în conflict cu alta.

Tema fundamentală a Bibliei – încă de la început, de la primul raport cu Dumnezeu – constă în a accepta alteritatea (diversitatea) în egalitate. Tatăl e egal cu Fiul și ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, dar totuși suntem diferiți. Abel și Cain sunt diferiți, inclusiv cultural: unul e păstor și celălalt țăran, diferiți în temperament, diferiți în norocul vieții… Nu trebuie să-l elimin pe celălalt pentru că e diferit de mine. Trebuie să-l accept pe celălalt în diversitatea sa.

Iubirea este tocmai a-l accepta pe altul și a face din doi una, adică uniți, dar rămânând diferiți.

Biserica este alcătuită din „pietre vii” (toate diferite și toate au locul lor), și nu din „cărămizi” (care sunt toate egale).

Fiecare are individualitatea sa și dacă o distrug, atunci distrug persoana. Și tendința constantă a oamenilor este de a face unirea, distrugând persoana cu aspectele-i individuale. Așa se alcătuiesc mulțimile, care întotdeauna sunt animalice (cu minte puțină); sau cealaltă variantă: fiecare pentru sine și atunci nu mai există comuniune, ci numai ură, rivalitate și război.

Isus dorește unitatea care este în Dumnezeu între Tatăl și Fiul, uniți de singura iubire, viață… și totuși sunt doi. Și fiecare relație umană este așa: rămânem mereu doi, și totuși uniți de iubire, și nu de lupta care-l distruge pe celălalt și mă distruge pe mine însumi.

Deci rugăciunea pe care Isus o face pentru noi e ca să fim ca El și ca Tatăl.

Marea dorință a omului e unirea. Singurătatea este iadul. Greșeala constă în modul în care se face unirea: prin suprimarea celuilalt, prin suprapunere, prin impunere, prin dominare, prin control, prin globalizare, sau în diferență și prin iubire.

Unitatea în diversitate este cântată de 1Cor. 12-13.

Tatăl sfânt ne face sfinți ca El. Ne dă sfințenia Sa, care e capacitatea Sa de iubire, mila Sa. Și face în așa fel încât orice diversitate și orice greșeală (rău) să fie loc de comuniune, nu de suprimare, de condamnare, de acuzare sau dezbinare.

Răul – într-adevăr – constă în a despărți, a dezbina. Încercați să despărțiți capul de gât și vă veți da seama că vă doare și viața se termină.

Dar există un rău – egal cu cel al despărțirii – care se numește a „confunda”. Confundați capul cu picioarele… Deci, nicio confuzie și nicio despărțire (divizare), ci unire și diversitate, și acest lucru din urmă se poate realiza în iubire.

Credibilitatea lui Dumnezeu în lume constă în faptul că există această unire în iubire, în diferență și diversitate. Deoarece așa e Dumnezeu, și atunci omul vede că este adevărat că există. Dacă nu există această unitate în diversitate, atunci Dumnezeu nu este, căci împărățesc moartea, omorul, ura, suprimarea.

Înțelegeți de ce Isus se roagă pentru unitate? Și în acest loc vorbește de unitatea discipolilor.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila