Ioan 17,9-19

Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine.

Tatăl și Fiul sunt „una”, în unitatea iubirii: unul este în inima celuilalt și viceversa, ca viață a sa. Toți oamenii sunt chemați să devină ca Dumnezeu. Participând la iubirea dintre Tatăl și Fiul, ei devin „una” cu Dumnezeu și între ei.

Lumea, care nu-L cunoaște pe Dumnezeul-iubire, poate să-L descopere numai prin unirea care există între cei credincioși, o unire în iubire, care respectă orice altă persoană, care este diferită.

Separările între creștini fac imposibilă credința că Dumnezeu este Tată și că noi toți suntem fii în Fiul.

Ps. 117 (116)

Psalmistul ne invită să-L lăudăm pe Domnul, pentru că iubirea Sa este puternică, credincioasă și durează în veșnicie.

Versetele din Evanghelie cântă iubirea dintre Tatăl și Fiul, o iubire care ne antrenează, ne privește îndeaproape. Mântuirea – credința – constă în a cunoaște, în a experimenta această iubire.

Acest psalm, care este compendiul tuturor psalmilor, începe cu îndemnul „lăudați”.

În Cartea lui Iosua 10, 12, în timpul unei lupte, când soarele apunea, Iosua a spus: „Oprește-te, soare!” În realitate, rabinii notează că Iosua spune: „Taci, soare!”. Și astfel, noaptea n-a venit…

De ce?

Pentru că soarele cântă gloria, mărirea lui Dumnezeu… Dacă însă tace, nu mai are puterea de a merge înainte, ci se oprește.

Pentru că puterea creației stă în a cânta gloria lui Dumnezeu, în a-L lăuda.

A lăuda înseamnă a fi mulțumiți, bucuroși. Puterea întregii creații stă în bucuria că Dumnezeu e Dumnezeu. Când lipsește această bucurie, toate se blochează.

Spunând: „Taci, soare!” a încremenit tot universul. Soarele s-a oprit, iar Iosua a putut continua lupta.

A-L lăuda pe Dumnezeu ajută ca viața noastră să fie un Rai, pentru că a lăuda înseamnă a fi bucuros. Dacă sunt bucuros că Dumnezeu e Dumnezeu, chiar dacă aș fi în Iad, de fapt aș fi în Rai, căci sunt bucuros că Dumnezeu e Dumnezeu…

Opusul laudei este invidia. Dacă m-aș afla în Rai, dar l-aș invidia pe Dumnezeu pentru că El este atât de mare, iar eu sunt atât de mic, în realitate, aș fi în Iad.

Lauda este importantă! A mă bucura că Dumnezeu este Dumnezeu este fundamentul rugăciunii și al oricărei relații adevărate, adică eu sunt bucuros că aproapele este ceea ce este.

Cine este Dumnezeu?

Este o iubire puternică, mai tare decât moartea; este fidelitatea care durează pe vecie, dincolo de viața noastră pământească… Acesta este motivul bucuriei noastre! Asupra acestui adevăr ne vom opri în cateheza noastră…

În ultima cateheză ne-am oprit asupra vv. 6-8 în care Isus a povestit lucrarea pe care a împlinit-o: a făcut cunoscut numele de Tată al lui Dumnezeu.

Toată lucrarea lui Isus urmărește să ne ajute să pricepem că Dumnezeu este Tatăl nostru și că Tatăl nostru este Dumnezeu.

Tatăl înseamnă originea, dar și destinația noastră; înseamnă apartenență, libertate, alteritate (diversitate), relație…

În cuvântul „Tată” stă esența noastră de fii și de frați. Isus a venit să ne arate acest nume „Tată”, care ne redăruiește identitatea noastră

Să ascultăm rugăciunea pe care Isus o rostește pentru noi.

Se citește Io. 17, 9-19

9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Și toate ale mele sunt ale tale, și ale tale sunt ale mele, și am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi. 12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13 Acum însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. 14 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. 15 Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de Cel Rău. 16 Ei nu sunt din lume așa cum eu nu sunt din lume. 17 Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. 18 După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume 19 și pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr.

Am ascultat că Isus Se roagă pentru ucenici.

Isus mijlocește (cere) pentru noi și nu pentru lume. Vom încerca să înțelegem ce înseamnă acest lucru. Apoi, Isus cere pentru noi darul unității: să fim una între noi, așa cum Tatăl și Fiul sunt una.

Această unitate este mântuirea omului și a relațiilor sale, deci avem tema mântuirii și cea a pierzaniei lui Iuda, o temă reluată în acest loc…

Care este scopul unității și al mântuirii? Este bucuria, să fim bucuroși.

Corolarul (concluzia, situația) omului care trăiește în iubire și bucurie constă în faptul că, până când stă în lume, îndură împotriviri, pentru că lumea iubește ceea ce-i al ei și urăște ceea ce nu-i al ei. Ceea ce dă bucurie, unitate, iubire și libertate nu-i pe placul lumii. În cap. al 16-lea am văzut că lumea urăște oamenii care trăiesc astfel…

Isus își continuă rugăciunea, cerându-i Tatălui să-i păzească și să-i sfințească pe discipoli în „adevărul Său” și-n adevărul iubirii frățești.

Ne vom opri asupra aspectelor diferite ale rugăciunii lui Isus.

Notăm că această rugăciune nu trebuie explicată, ci repetată la infinit, până când ne este clar ceea ce Isus exprimă în ea… Isus folosește un limbaj elementar.

Iar explicația pe care o dăm acestei rugăciuni este doar o trimitere (și o amintire) a cuvintelor rostite în aceste versete, ca să nu trecem prea repede peste ele, deoarece acestea sunt testamentul lui Isus, marele dar pe care ni-l lasă; un dar prin care ne arată raportul Său cu Tatăl, deci ne revelează identitatea noastră de fii și de frați.

Aceste cuvinte, rostite mai înainte de pătimirea Sa, sunt puterea pe care El o are pentru a înfrunta marele mister al dăruirii de Sine, al iubirii; și sunt rodul acestui dar pe care noi îl primim.

vv. 9-10

9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Și toate ale mele sunt ale tale, și ale tale sunt ale mele, și am fost glorificat în ei.

În ultima cateheză am notat că Isus cere – Se roagă – nu pentru lume, ci pentru cei pe care Tatăl i I-a dat.

Ce I-a dat Tatăl, Fiului? I-a dat întreaga omenire, ca frați ai Săi. Așadar, Isus se roagă pentru toți oamenii. Dar nu se roagă pentru lume.

În acest loc, prin „lume” se înțeleg acele structuri negative, care închid oamenii în tumora egoismului, a interesului, a puterii, a stăpânirii…

Isus nu Se roagă pentru lume, la fel cum medicul nu îngrijește tumora, ci îngrijește bolnavul, voind să învingă tumora… La fel Isus, Fiul, vrea să învingă lumea – răul care există în lume – și să salveze lumea. Prin urmare, cuvântul „lume” are și o altă semnificație în Evanghelia după Ioan: lumea indică mulțimea oamenilor. Prin urmare, toți oamenii trebuie mântuiți, întreaga lume.

Pentru ca lumea să fie mântuită, trebuie să fie învinsă mondenitatea, acele relații care fac ca lumea să fie perversă.

De aceea Isus Se roagă pentru ceea ce Tatăl I-a dat.

Ce I-a dat?

I-a dat întreaga omenire, toată lumea. Pentru că toate sunt ale Tatălui și toate „ale Tale sunt ale Mele”… Tot ceea ce este al Tatălui este și al Fiului, și tot ceea ce este al Fiului este al Tatălui. Mai mult, Fiul aparține Tatălui și Tatăl aparține Fiului.

Iar noi? Îi aparținem Fiului ca frați, și Tatălui, ca fii.

Isus a venit să ne dea apartenența la Treime.

Pentru că Isus „a fost preamărit în noi”…

Mărirea Sa este iubirea. Aceasta este mărirea lui Dumnezeu.

Dar, de ce Isus a fost preamărit în noi?

Pentru că noi am acceptat iubirea Sa.

Isus rostește aceste lucruri mai înainte de pătimirea Sa, pe când încă nu sunt adevărate. Isus anticipează ceea ce va fi „după”… Numai mai târziu, după pătimire și înviere, ucenicii vor înțelege mărirea Sa. Dar Isus le anticipează, pentru că știe că așa va fi. Adică, atunci când oamenii Îl vor vedea pe Fiul omului ridicat, atunci vor înțelege cine este Dumnezeu și toți vor fi atrași la El.

Isus rostește această rugăciune înaintea ucenicilor.

Rugăciunea Sa exprimă o dorință, dorința pe care Fiul o are pentru noi, frații Săi. Isus o rostește cu voce tare, pentru ca noi să cunoaștem această dorință, și dacă o cunoaștem, și noi o avem.

Ce dorință trebuie să avem? Să avem tot ceea ce are Tatăl și tot ceea ce are Fiul! Să avem același mod de a iubi al Tatălui și al Fiului. Pentru că acest mod este tot ceea ce are Dumnezeu.

Dacă nu cunoaștem această dorință, n-o putem cere. Isus o cere cu voce tare, ca și noi să înțelegem ceea ce El cere și să cerem și noi același lucru.

v. 11

11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi.

Isus Se apropie de „plecare”. Nu va mai fi în lume, căci peste puțin nu-L vor mai vedea, Se va întoarce la Tatăl. El nu moare, ci se întoarce la Tatăl.

Dar mai înainte de a Se întoarce la Tatăl, ce-I cere pentru noi?

Mai întâi de toate Isus spune: „Tată sfânt”…

Ceea ce cere este inclus în această invocație: Isus Îi cere Tatălui „sfânt”.

Ce înseamnă „sfânt”?

Sfânt înseamnă altul, diferit; este atributul exclusiv al lui Dumnezeu: numai El singur este sfânt.

În mod ciudat, Isus cere ca noi să fim ca El, care este sfânt…

În ce constă sfințenia lui Dumnezeu? De ce Dumnezeu este sfânt, diferit de noi?

Evanghelistul Luca (6, 36) ne explică motivul pornind de la cuvintele Leviticului: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt!”, zicând: „Deveniți milostivi, așa cum Tatăl vostru este milostiv”…

Altfel spus, sfințenia lui Dumnezeu constă în milă, adică în iubirea necondiționată pentru toți oamenii. În acea iubire care creează unitate, mai presus de orice separare; acea milă care știe să primească orice mizerie.

Sfințenia lui Dumnezeu nu este o separare de lume, ci este capacitatea Sa de a primi întreaga lume, așa cum este. Aceasta este sfințenia Sa!

Nu-i sfințenia care separă, pentru că sfânt înseamnă separat… Ci este sfințenia care se amestecă cu toate… Spre deosebire de noi, care mereu ne separăm, judecăm, osândim, sfințenia lui Dumnezeu constă în milă, nu în separare.

Fiecare sfințenie care separă este satanică, diabolică.

Sfințenia lui Dumnezeu conduce la unitate, la unitatea care există între Tatăl și Fiul, ne spune Isus.

„Unitatea” în zilele noastre este „globalizarea”, deci există unitate…

În trecut era doar o dorință a lui Isus, acum unitatea există…

Însă există multe forme ale unității…

Tema unității o avem și-n Scrisorile către efeseni și coloseni.

Unitatea este reconciliere, este semnul comuniunii și al iubirii; dacă separarea este moarte, unitatea este viață… Unirea este ca forța gravitației, adică toate tind la unire.

Întrebare este: care unire trebuie să fie în lume?

Să ținem seama că în timp ce Isus Se ruga, exista o lume aproape în totalitate unită, pentru că lumea – tot Bazinul Mediteranean – era sub o singură putere, deja era globalizată toată lumea occidentală… Lipsea „anexarea” lumii orientale, dar se presupunea că era la fel… De fapt era…

Isus cere o unitate între noi. Dar care unitate? Cea care există între Tatăl și Fiul: o unitate a iubirii, opusă unității pe care o creăm noi, o unitate în care cel mai puternic impune tuturor celorlalți stilul său de viață, stăpânirea sa, puterea sa, iar ceilalți sunt anulați… Unitatea noastră este a-l „înghiți” pe celălalt, este o confundare, un amestec, a-i pune pe toți împreună. În schimb, Isus ne propune unitatea în diversitate, în respectarea alterității (a diversității semenului).

Când cel diferit (semenul) nu este respectat, domnește spiritul satanic. Mijlocul folosit de diavol este separarea. Noi reușim foarte ușor să ne separăm… Apoi diavolul folosește un instrument mai isteț: „a ne uni împotriva altora”: solidaritatea împotriva altora. Spre exemplu, toți suntem uniți împotriva răului. Dar de ce suntem uniți în acest fel?

Pentru a distruge lumea… Pentru că răul întotdeauna înseamnă „alții, ceilalți”.

După părerea noastră celălalt este răul, este Iadul… Așadar, toți suntem solidari împotriva străinului, împotriva celuilalt…

În zilele noastre există forme mai subtile ale unirii greșite: am putea fi uniți împotriva nimănui, dar în numele unui proiect greșit, adică pentru a avea un singur model de viață…

Astăzi, unirea greșită care se răspândește în lume – acest singur model de viață – înseamnă că toți vom avea pe mână numărul 666, adică toți vom acționa la fel, toți vom avea numărul 666 pe frunte, adică toți vom gândi la fel, pentru că dacă nu vom avea acel unic mod de a gândi și de a acționa, nu vom exista… Căci toți trebuie să fim omologați…

Acesta e numărul fiarei, deja prevestit.

Globalizarea este inevitabilă, căci omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu toate și cu toți, însă adevărata unire depinde de faptul dacă globalizarea se bazează pe respectarea principiului alterității (diversității), a tuturor diferențelor care sunt acceptate, sau se bazează pe suprimarea tuturor diversităților.

Și pentru că fiecare este diferit de celălalt, dacă suprimăm diferențele, suprimăm umanitatea omului.

Isus vorbește despre o unire „așa cum Noi suntem una”. Tatăl nu-L „înghite” pe Fiul pentru a fi una cu El… Ci Tatăl Îl iubește pe Fiul și-L face diferit de El tocmai în iubirea Sa, iar Fiul rămâne în totalitate altul (diferit)… Și viceversa…

Și aceasta este singura unitate posibilă care dă viață; cealaltă este o unitate a morții, un amestec, o dezordine.

Și-n Biserică trebuie să existe unitatea în diversitate.

Când va fi pace în lume? Când Dumnezeu va fi credibil?

Când creștinii vor fi uniți, cu toate diferențele lor, pentru că toți suntem diferiți.

Ce trebuie să facem pentru ecumenism?

Separarea creștinilor este marea sminteală pentru lume.

Ce înseamnă că frații, cei care Îl recunosc pe singurul Tată, sunt separați între ei?

Că frații se sfâșie între ei. Dar așa fac toți oamenii…

Când cei care-L recunosc pe singurul Tată se vor accepta ca fiind frați diferiți, atunci toți vor putea înțelege că toți cei diferiți au un singur Tată, care este diferit de Fiul.

Unirea creștinilor este fundamentală pentru a mărturisi lumii că este posibilă o lume a relației și a iubirii în diversitate.

Dacă nu, vom avea triumful răului, atât între creștini, cât și în lume.

Creștinii sunt acea parte din lume care nu mai este „din lume”, pentru că știu trăi alteritatea ca fiind locul comuniunii, al iubirii, al fraternității și al preamăririi Tatălui.

Angajamentul ecumenic nu-i secundar… Nici unirea dintr-o familie nu-i „unul printre multe alte lucruri”, ci este sacramentul mântuirii lumii. Acolo unde există comuniune între două persoane, acolo e prezent al Treilea, Tatăl. Și acesta e darul pe care Isus îl cere…

Ar trebui să citim aceste versete de multe ori pe zi, până când îl vom înțelege și trăi… Numai apoi vom pricepe că separarea vine de la separator… „Cu motive întemeiate, juste”, pentru că diavolul nu-i prost… De la început fructul era bun, frumos și de dorit…

Oricât de just, întemeiat, ar fi motivul, separarea mereu este diabolică…

Separările se datorează evenimentelor istorice, culturale, sau jocurilor de prestigiu (adică trebuie să se impună ideea mea și modul meu de a gândi)…

Unde stă scris?

Modul meu de a gândi, este „un” mod…

Așa cum se poate rezolva un exercițiu într-un fel sau în alt fel, dar important este să-l rezolvi…

Trebuie să învățăm să relativizăm modul nostru de a gândi, să nu-l confundăm cu realitatea, căci numai nebunii confundă ideile cu realitatea… Iar sub acest aspect suntem destul de nebuni: fiecare crede că modul său de a gândi, cultura sa ar fi „absolutul”…

A cugeta o piatră, este diferit de a te lovi o piatră în cap… Așadar, realitatea este diferită… Deci, cel puțin să deosebim lucrurile fundamentale: ideile de realitate.

Realitatea este mult mai bogată: o piatră poate avea multe muchii, când un om o ia în mână, își dă seama de acest adevăr…

Să înțelegem acest mare mister, care derivă din umilința omului care devine modest, înțelege că nu are adevărul în buzunar, nu spune că sunt o doctrină lucrurile pe care nu le cunoaște, și înțelege că singurul lucru pentru a înțelege este iubirea. Numai iubirea-l ajută să priceapă realitatea, deoarece creează comuniune și înțelegere.

Există un mod diabolic de a înțelege și mereu îl folosim: când vedem o altă persoană, imediat o etichetăm, dar astfel o ucidem… Și, odată ce am etichetat-o, o avem la mână, „căci așa este”…

Însă, nu! Acea persoană este misterul lui Dumnezeu! Evanghelia ne învață că întemnițatul, străinul, înfometatul, bolnavul… toți sunt Domnul!

Sfântul Martin este primul om ne-martir canonizat în Biserică, deoarece adevăratul martiriu, adevărata mărturie a Tatălui constă în a-L recunoaște pe Fiul în cei din urmă frați… Și aceasta este unirea pe care o propune Isus.

Isus, pentru a Se uni cu toți, S-a făcut ultimul; S-a făcut chiar blestem și păcat, pentru că fiecare blestem și păcat să fie prezență a lui Dumnezeu și comuniune cu Dumnezeu. Și niciunul să nu fie exclus.

Isus, cu iubirea pe care El o are pentru Tatăl, mai înainte de întemeierea lumii, ne-a iubit pe fiecare dintre noi cu iubirea pe care Tatăl o are față de El. Pentru că Tatăl ne iubește cu aceeași iubire cu care-L iubește pe Fiul. Adică pe fiecare ne iubește cu o iubire veșnică.

Intrând în acest mare mister, „intrăm” în Dumnezeu, în acel unic sân care ne cuprinde pe toți și care face din noi un singur lucru, toți în diversitate și-n faptul de a exista așa cum suntem, creând comuniune între noi toți.

v. 12

12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

E greu să înțelegem acest verset…

Ce a făcut Isus când era cu noi?

Ne-a păzit în numele Tatălui… Toată lucrarea Fiului e să ne păzească în numele – în Persoana – Tatălui; să ne ajute să intrăm în comuniune cu Tatăl.

„Și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei”

„Eu îmi cunosc oile Mele. Niciuna nu se va pierde, pentru că Tatăl și Eu suntem una, și din mâna Mea nimeni nu le poate răpi, pentru că e mâna Tatălui”…

În partea a doua se vorbește despre „fiul pierzării”, care se pierde… „ca să se împlinească Scriptura”.

Acest verset s-ar părea că se referă la Iuda, căci vorbește despre fiul pierzării. Deci, relatează osândirea lui Iuda… Și mulți spun că Iuda era predestinat pierzării, căci așa se împlinește Scriptura… nu? Așa credem la o primă lectură…

Să încercăm să-l înțelegem, căci acest verset este important…

Isus n-a făcut nimic altceva decât să păzească în numele Tatălui pe cei pe care Tatăl i I-a dat. Pe cine I-a dat?

I i-a dat pe cei doisprezece, și apoi pe toți ceilalți oameni, ca frați… Isus i-a păzit, niciunul nu s-a pierdut, decât fiul pierzării.

Avem două ipoteze. Cea obișnuită susține că fiul pierzării ar fi Iuda.

În limba ebraică „fiul pierzării” înseamnă fiul pierdut…

Iuda e fiul pierdut…

Oare Biblia nu este tocmai căutarea fiului pierdut, încă de la început? „Adame, unde ești?” „M-am ascuns, căci mi-a fost frică”…

Toată Biblia ne povestește căutarea, din partea Tatălui, a fiului pierdut (despre căutarea oii rătăcite, a drahmei pierdute). Toată Biblia este căutarea omului pierdut, pe care Dumnezeu o face.

De ce-l caută? Pentru a-l mântui, pentru că a venit să mântuiască ceea ce era pierdut. Așadar, Iuda este modelul omului care e mântuit… Pentru că singura condiție pentru a fi mântuit (salvat) este cea de a fi pierdut. Altfel nu există mântuire.

Fiul omului a venit să mântuiască pe cel pierdut: El nu judecă și nu osândește pe nimeni…

Dacă aceste cuvinte i se atribuie lui Iuda, trebuie să știm că Iuda este modelul omului mântuit. Este acel om pierdut, căruia Isus îi dă îmbucătura, adică i Se dă pe Sine, îi dă iubirea Sa, pentru a-l mântui…

Și așa „se împlinește Scriptura”. Aceste cuvinte se referă la ceea ce a citat anterior, când a vorbit de trădarea lui Iuda, când s-a spus că în trădarea lui Iuda se împlinește Scriptura.

Ce se împlinește?

Marea făgăduință a lui Dumnezeu care iubește omul în mod necondiționat, până la a Se da în îmbucătură celui care-L vinde. Așa se împlinește Scriptura și se mărește Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu Își manifestă iubirea Sa necondiționată și absolută.

Dacă acest verset se referă la Iuda, trebuie să-l înțelegem la lumina întregului capitol al treisprezecelea din Evanghelia după Ioan și a tot ceea ce Isus a spus la Ultima Cină despre această temă.

Unii teologi cred că fiul pierzării este Satana, căci în 2 Tes. 2, 3, Satana este numit fiul pierzării.

În Evanghelia după Ioan vinovatul principal al trădării lui Iuda este Diavolul, care a intrat în Iuda; Satana care este stăpânul acestei lumi, care și-a pus în inimă ca Iuda să vândă; Satana este cel care-l ispitește pe om pentru a-l face să cadă. Iar Satana joacă bine pentru că omul, încă de la început, s-a înșelat.

Așadar, fiul pierzării ar putea fi Satana. Și în acest caz este valabil același raționament: și Satana este fiu pierdut; este creatură a lui Dumnezeu, este iubit infinit la fel ca oricare creatură a lui Dumnezeu. Și în Satana se împlinește Scriptura: Scriptura este iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare creatură.

Această afirmație trebuie citită în lumina întregului mister al măririi lui Dumnezeu: și-n rău El învinge prin iubire și astfel se manifestă ca Dumnezeu, ca mărire absolută…

v. 13

13 Acum însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei.

Afirmațiile lui Isus sunt ca o undă care este împinsă de unicul vânt – Spiritul – iar această undă se răspândește și pune în mișcare întreaga mare, o atinge, o însuflețește. De fapt, mai înainte a vorbit de raportul cu ucenicii Săi; apoi de acest raport prin care devin una cu Tatăl. Acest raport al unității, care este mântuirea, recuperează orice pierzanie.

Iar în acest verset ajunge la rodul mântuirii. Și care este scopul a toate? Isus spune: „Eu vin la Tine”.

Versetele sunt testamentul lui Isus.

De abia a vorbit despre pierzanie… De ce a vorbit despre aceste lucruri? „Ca să fie deplină bucuria Mea în ei”.

Scopul întregului discurs este ca noi să avem bucuria Sa de Fiu, iubit în mod infinit de Tatăl.

Bucuria este semnul iubirii realizate.

Scopul întregii revelații, incluzând-o și pe cea despre Iuda și Satana – care sunt reprezentanții noștri ca fii pierduți – este ca noi să avem bucuria. Bucurie, pentru ce? Pentru a experimenta în situația noastră concretă de oameni pierduți, mântuirea și mărirea lui Dumnezeu care este iubire fără condiții (necondiționată).

Bucuria este însușirea tipică lui Dumnezeu, este sigiliul existent pe fiecare lucrarea a Sa, marca: dacă nu există bucurie, nu-i lucrarea lui Dumnezeu, indiferent ce lucru am face.

Și orice lucru pe care-l facem în bucurie și ne dă bucurie și după ce l-am făcut – spun și „după” pentru că am putea confunda o plăcere imediată cu bucuria, dar plăcerea imediată nu-i bucurie – o bucurie care rezistă și-n amintire, este lucrarea lui Dumnezeu.

Iar Isus vrea să avem bucuria Sa, adică bucuria Fiului iubit infinit de Tatăl; acea bucurie care nu-L lasă niciodată singur; acea bucurie care face să se reverse iubirea și viața în inimă.

Iar această bucurie trebuie să fie „completă, deplină”. Înseamnă că există această bucurie, dar trebuie să crească, până la măsura ei completă; adică niciodată nu sfârșește să crească, pentru că mereu este tot mai mare…

Noi uităm de multe ori că semnul acțiunii lui Dumnezeu este bucuria. Când nu suntem bucuroși, în acel moment nu lucrează Dumnezeu în noi, ci altcineva…

Scopul oricărei acțiuni a lui Dumnezeu este ca bucuria noastră să crească mereu tot mai mult, până când vom ajunge să avem bucuria Sa, care este bucuria pe care o are și Tatăl.

vv. 14-15

14 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. 15 Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de Cel Rău.

Isus ne spune că ne-a dat „Cuvântul Tatălui”, iar Cuvântul Tatălui este unul singur, Fiul.

Acel Cuvânt există în nenumărate cuvinte, pentru că Fiul este iubit infinit de mult de Tatăl, iar cuvântul Fiului este (ne revelează) iubirea față de Tatăl și față de frați. Acest Cuvânt se articulează în fiecare cuvânt. Și Isus a venit să ne aducă acest Cuvânt…

Și aducându-ne Cuvântul iubirii, are asigurată ura lumii (cf. Io. 16). Iubirea este urâtă. Întunericul urăște lumina… Egoistul iubește ceea ce este al său și îl „iubește” pe egoistul de lângă el (se ceartă), dar urăște pe cel care iubește…

Trebuie să ținem seama de aceste lucruri…

Ura se datorează necunoașterii iubirii. Numai când ura experimentează o iubire mai tare decât orice ură, atunci ura se dezarmează. Atunci și întunericul devine lumină, pentru că acolo unde intră lumina și întunericul devine lumină. Iar lumina lui Dumnezeu este iubirea mai tare decât ura.

Ura nu împiedică iubirea, ci ura este locul în care iubirea este chemată să fie mai tare… Păcatul nu împiedică binele și iubirea, ci trebuie să fie locul iertării și al milei, adică al unei iubiri și al unui bine mai mari.

Din această cauză Dumnezeu îl permite și nu pierde nici măcar în rău…

Lui Dumnezeu nu-i place răul, nu-l programează, nu-L ajută… Ci lui Isus îi va merge foarte rău… Dumnezeu nici nu suportă răul… Îl tolerează, adică îl ia asupra Sa.

Tot răul care există în lume și pe care-l facem, se revarsă direct asupra lui Dumnezeu. Tot răul pe care-l facem săracilor, străinilor, victimelor, pruncilor, celor din urmă oameni, îl facem lui Dumnezeu… „Mie Mi-ați făcut”…

Dumnezeu nu-i un complice al răului! Ci-l simte. Tot răul lumii atinge inima lui Dumnezeu.

Toată ura din lume, Dumnezeu o duce pe umerii Săi.

Iar El învinge toată această ură și tot acest rău pentru că este Fiul iubit infinit de mult de Tatăl, iubindu-i pe frați cu aceeași iubire a Tatălui… Și tocmai astfel îl învinge pe cel rău…

Acest adevăr corespunde cererii din Tatăl nostru: „Mântuiește-ne de cel rău”. E ultima cerere… Învinge acel rău care ne separă între noi și ne împiedică să cunoaștem iubirea Tatălui și a Fiului…

Texte utile:

  • Ps. 117
  • Mt. 18, 19-35
  • Ef. 3, 14-22; 4, 2-6
  • 1Pt. 2, 4 ș.u.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila