Ioan 18,1-11

Eu-sunt 

Putem să-L căutăm pe Isus, pentru că-L iubim – la fel ca Magdalena – sau pentru că vrem să-L ucidem, la fel ca Iuda… Pentru Ioan întreaga pătimire a Domnului e sub semnul gloriei lui Dumnezeu-Iubire, o revelație a lui EU-SUNT, care dirijează suveran totul în favoarea mântuirii noastre. Și Petru stă de partea dușmanilor lui Isus, folosind aceleași arme ca ale dușmanului. Isus poate repeta vorbele pe care Iosif le-a adresat fraților care-l vânduseră: „Iată, voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros” (Gen. 50,20).

În Cenacol Isus a vorbit despre ceasul Său, care urma să vină. În sfârșit acum începe ora, ceasul gloriei (al măririi).

Marcu descrie în 15 versete tot ceea ce se întâmplă în Cenacol, în timp ce Ioan descrie același lucru în 5 cap. (154 versete). Cu alte cuvinte, întreaga a II-a parte a Evangheliei privește momentul din Cenacol. Această parte pregătește și introduce tocmai ceea ce începe acum cu Isus în grădină. Textul din această seară e asemenea Prologului, care se află la începutul Evangheliei și e introducerea întregii Evanghelii. La fel, scena cu Isus în grădină – o numește grădina măslinilor – este o prefață a tot ceea ce urmează în Evanghelie, adică misterul morții și al învierii lui Isus.

Noi suntem obișnuiți cu celelalte Evanghelii, care ne prezintă agonia din Ghetsimani și răstignirea ca fiind ceva teribil, ceva abandonat de Dumnezeu și plin de negativ, dar în acel „negativ” Dumnezeu intră aducând lumina. Astfel descoperim cine e Domnul: este Cel care ne iubește astfel.

Ioan însă pornește de la faptul că el deja știe cine e Domnul: e Cel care ne iubește până la capăt. Evanghelistul interpretează toate episoadele care i se întâmplă lui Isus nu cu ochiul spectatorului care la urmă înțelege, ci cu ochiul spectatorului care deja a priceput ceea ce în final ar trebui să înțeleagă. Astfel Ioan privește totul cu ochii lui Isus: cum trăiește Isus însuși acel moment… Ioan nu privește prin prisma spectatorului, ci prin cea a actorului, a lui Isus care e acolo prezent, totul fiind sub semnul Gloriei, al Iubirii Sale.

De aceea patima lui Isus în Evanghelia după Ioan există deja încă de la început, pentru că este privită cum o vede Isus. În celelalte evanghelii, pătimirea e relatată în finalul acestora, fiind precedată de încoronarea, judecata lui Dumnezeu, preamărirea.

Nu-i lucru mic să vedem lucrurile așa cum le privește Dumnezeu.

Se citește: Ioan 18, 1-11

1 Spunând acestea, Isus a ieșit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el și discipolii lui. 2 Dar știa și Iuda, trădătorul, locul acela pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. 3 Așadar, Iuda, luând cohorta și servitori de la arhierei și farisei, a venit acolo cu felinare, torțe și arme. 4 Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieșit și le-a zis: „Pe cine căutați?” 5 I-au răspuns: „Pe Isus Nazarineanul”. El le-a zis: „Eu sunt”. Era acolo cu ei și Iuda, cel care l-a trădat. 6 Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ. 7 Atunci, i-a întrebat a doua oară: „Pe cine căutați?”, iar ei au zis: „Pe Isus Nazarineanul”. 8 Isus le-a răspuns: „V-am spus că eu sunt. Așadar, dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. 9 Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul”. 10 Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o și l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malchus. 11 Dar Isus i-a zis lui Petru: „Pune-ți sabia în teacă. Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?”

În Biblie pericopa e intitulată „Arestarea lui Isus”. Însă Isus nu e arestat, căci

nu-i reținut, nu-i întemnițat. Arestarea va urma după, dar vom vedea că nu va fi de fapt o arestare; se spune că „L-au prins”… în limba greacă avem un cuvânt care înseamnă L-au conceput, și e cu totul altceva.

În acest text se prezintă lupta definitivă între lumină și întuneric. De o parte se află Isus, împreună cu ucenicii Săi, iar de cealaltă parte sunt adunați Iuda – în care a intrat diavolul, actorul principal al istoriei – împreună cu întreaga curte a Romanilor, cu slujitorii templului, trimiși de mai-marii preoților și de farisei. Deci stăpânul luminii și cel al întunericului se întâlnesc în grădină.

Grădina face aluzie la paradisul pământesc, unde a avut loc prima luptă între adevăr și minciună și unde minciuna biruise; acum avem lupta definitivă a noului Adam, a regelui Creației, iar minciuna cade, fiind învinsă.

Centrul pericopei este: „Isus Nazoreul”. Nazoreu înseamnă rege. Și Isus răspunde „Eu sunt”, înseamnă „Domnul, Dumnezeu”.

În acest text întâlnim revelația luminii și a întunericului… Dacă se luptă lumina cu întunericul, deja deducem rezultatul, știind cine câștigă. Nici măcar nu e o luptă… În sfârșit sosește lumina, iar întunericul dispare…

Astfel, intrarea lui Isus în grădină înseamnă restituirea omului la lumina adevărului său deplin și reprezintă ceea ce se va relata apoi în povestirea pătimirii.

În acest loc, în celelalte Evanghelii avem „Agonia lui Isus în grădina Ghetsimani”. În Evanghelia după Ioan lipsește „Agonia lui Isus în grădina Ghetsimani”; dar există „Revelația Fiului lui Dumnezeu” care e relatată și-n celelalte Evanghelii, dar fiecare evanghelist subliniază doar unele aspecte… Celelalte Evanghelii Îl văd pe Isus din punctul de vedere al spectatorului (din punctul de vedere al suferinței Sale și al umanității Sale); Ioan Îl percepe prin prisma lui Isus însuși, în iubirea Sa, în divinitatea Sa, în gloria Sa.

v. 1

1 Spunând acestea, Isus a ieșit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el și discipolii lui.

„După ce a spus aceste cuvinte”… se referă la cele cinci capitole precedente, ale Cinei celei de taină, unde Isus a spălat picioarele, a dat îmbucătura lui Iuda, a lăsat porunca iubirii, a vorbit despre gloria Sa, care este nașterea omului nou, prin darul total de Sine.

Toate lucrurile pe care le-am ascultat până aici sunt comentariul anticipat a ceea ce începe să se întâmple acum… Deci, mai întâi avem Cuvântul, și apoi acțiunea, mereu.

Însă noi mai întâi facem, acționăm, și doar apoi – dacă totul merge bine – înțelegem câte ceva.

În Dumnezeu are precedență Cuvântul, care înseamnă inteligența, iubirea, comunicarea… Acest Cuvânt e eficient (rodnic) și dirijează istoria. Deci tot ceea ce va urma după nu este nimic altceva decât „a curge” din acel izvor pe care l-am văzut în capitolele precedente, adică o curgere a iubirii extreme a lui Dumnezeu pentru lume.

Tocmai în patima lui Isus e prezentă întreaga glorie, adică se revelează pasiunea (iubirea) lui Dumnezeu pentru această lume pierdută…

Și Isus, după aceste lucruri, iese… De obicei, cuvântul „a ieși”, spus despre Isus, indică ieșirea Sa de la Tatăl pentru a veni în această lume cu scopul de a mărturisi iubirea Tatălui.

În textul nostru Isus iese de unde se afla: din cenacol, împreună cu ucenicii Săi, iese în noapte… Și Iuda ieșise în noapte…

Isus a ieșit de la Tatăl, acum iese în noapte pentru a-l întâlni pe Iuda și tot întunericul lumii. E lumina lumii care iese în noapte. Cum a ieșit de la Tatăl pentru a lumina lumea, la fel acum iese din cenacol și intră în noapte.

Iese împreună cu discipolii care nu prea înțeleg. Petru e modelul discipolului.

Și „merge dincolo de râul Cedron”, spre muntele măslinilor, străbătând parcursul pe care-l făcuse regele David când era urmărit de fiul Absalom, care dorea să-l ucidă.

La fel și Isus lasă orașul, dar ca Mesia se va întoarce biruitor tocmai din grădină.

Evanghelia subliniază că Isus „intră în grădină”. Grădina face aluzie la Paradisul de la început, Edenul, unde a avut loc prima luptă între adevăr și minciună, între lumină și întuneric. Iar acum viața lui Isus se desfășoară în grădină…

Mai întâi iese și intră în această grădină în partea orientală a orașului; apoi de aici e luat și conceput (generat) de întuneric, care-L duce în oraș unde are loc procesul; apoi iese din oraș și se află într-o altă grădină (Golgota e tot o grădină).

Între aceste două grădini avem trecerea Mielului, al cărui sânge îi mântuiește pe toți cei pe care-i întâlnește. Și întregul oraș e deja inclus în aceste două grădini: și orașul lui Cain – fondat pe violență – redevine o grădină datorită acestei treceri a Dreptului care duce pe umerii Săi nedreptatea. Și în acea grădină a intrat Isus… El și ucenicii Săi.

Nu se spune că a intrat cu discipolii, pentru că ucenicii Săi încă nu sunt cu El, dar El deja e cu ei. Discipolii sunt altundeva cu mintea; de fapt Petru nu e cu Isus. Ci mai cu seamă e cu dușmanii, căci și el are sabia, la fel ca dușmanii. Și această grădină e cunoscută și de Iuda.

vv. 2-3

2 Dar știa și Iuda, trădătorul, locul acela pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. 3 Așadar, Iuda, luând cohorta și servitori de la arhierei și farisei, a venit acolo cu felinare, torțe și arme.

Iuda cunoaște locul. Cuvântul „loc” e foarte important în Evanghelia după Ioan: are legătură cu „locul” prin excelență, adică cu templul; locul este acolo unde e prezent Dumnezeu și e centrul de atragere al totului.

Acea grădină e locul, iar calvarul va fi celălalt loc. Și Isus a mers „să ne pregătească un loc” la Tatăl, locul unde trăiesc Fiul și Tatăl. Și acel loc e cunoscut și lui Iuda.

Iuda – în Evanghelia după Ioan – nu este autorul răului, nu e cel care face răul, ci mai cu seamă este instrumentul răului, este actorul, și nu autorul.

Autorul răului este „mincinosul încă de la început”, cel care se folosește de minciună pentru a-i înșela pe alții și pentru a-i ține sub puterea sa prin intermediul fricii.

Ne dăm seama că în tot textul biblic există actori; în spatele actorilor avem autorul care se exprimă prin acei actori, adică satana, separatorul, acuzatorul. Însă vă dați seama că istoria nu e dirijată de autor, există un regizor care o pune-n scenă, așa cum vrea el. Și ultimul cuvânt al istoriei este al Celui care a început-o, adică al Cuvântului care dirijează (conduce) totul. Și ne dăm seama că toți acești actori și autori nu fac nimic altceva decât să împlinească planul pe care Dumnezeu l-a prestabilit: mântuirea lumii.

Și în acel loc Isus s-a dus des, ultimele zile și nopți la Ierusalim petrecându-le în acel loc, împreună cu ucenicii Săi. Deci Iuda era prezent.

După ce Ioan l-a prezentat pe Isus discipolilor în grădină – care e locul – acum ne descrie partea adversă: Iuda și apoi cohorta (un număr de 200 sau de 600 soldați). Numărul soldaților indică o ură enormă, pentru că, pentru a aresta o persoană inofensivă (bună), nu e nevoie nici de 200 și nici de 600 soldați însoțiți de tribun.

Nu avem doar cohorta romanilor, ci sunt prezenți și adversarii acestora, care

s-au aliat însă cu romanii împotriva lui Isus: sunt slujitorii trimiși de căpeteniile preoților și de farisei.

Deci aceia care sunt dușmani între ei – noi oamenii suntem cu toții dușmani între noi – se aliază împotriva dreptului.

Și Iuda vine împreună cu ei, „cu felinare, torțe și arme”.

Scena se petrece în noapte. Avem acest joc de lumini, lanterne și torțe, care luminează armele. De fapt, în această grădină avem lupta între lumină și întunericul reprezentat de arme și violență.

Cu armele, adică cu violența, se posedă totul. După ce stăpânești suficient, e destul să ai bani și lege, căci legea o face cine poate. Acolo unde nu sunt de ajuns banii și legea pe care ți-ai făcut-o, folosești din nou armele.

Celelalte Evanghelii spun: intră cu săbii și bâte. A fost vândut pentru bani și „a fost trădat cu o sărutare”. Sunt cele patru cărți, de fapt, cu care omul joacă monoton istoria sa, mereu aceeași.

Mai întâi bâtele, apoi săbiile, apoi banii – care valorează mai mult – apoi potirele – care valorizează puțin, dar sunt importante căci reprezintă lumea sentimentală, casa… diferitele ambianțe în care se exprimă puterea de moarte a omului care vrea să-l stăpânească pe celălalt.

Pe de altă parte avem lumina. Lumina lumii care intră în acest întuneric. Și ne aflăm înaintea luptei definitive.

vv. 4-5

4 Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieșit și le-a zis: „Pe cine căutați?” 5 I-au răspuns: „Pe Isus Nazarineanul”. El le-a zis: „Eu sunt”. Era acolo cu ei și Iuda, cel care l-a trădat.

Isus cunoștea toate lucrurile care urmau să I se întâmple. Vă veți da seama că în toate lucrurile – la fel ca-n timpul patimii – Isus știe și conduce Istoria. El nu este Cel care o îndură, pătimește… E cel care o îndreaptă, conduce în direcția în care vrea El. Cu adevărat este Domnul istoriei.

De fapt El este Cel care iese în întâmpinarea lor – lumina iese înaintea întunericului – iese înaintea fraților pentru a-i lumina și-i întreabă: „Pe cine căutați?”

Aceeași întrebare Isus a adresat-o, la începutul Evangheliei, celor doi discipoli care-l urmau: „Ce căutați?” Ei l-au întrebat: „Unde locuiești?” Și au rămas să locuiască cu El.

Acum Isus întreabă „Pe cine căutați”. Este identitatea lui Isus, îl vor pe El, îl doresc pentru a-L prinde. Isus o întreabă și pe Magdalena: „Pe cine cauți?”

Căutarea niciodată nu e neutră. Omul caută din iubire sau din ură, pentru a da viața sau pentru a o ucide… Iar răspunsul este: „Îl căutăm pe Isus, Nazoreul”… De obicei se traduce Nazarenul, dar în limba greacă avem Nazoreul.

Nazoreul e o persoană care face trimitere la Nazaret, dar în sine nu e Nazaren (nazarinean). Cuvântul Nazoreu îl aflăm pe cruce: „Isus, Nazoreul, regele iudeilor”.

Cuvântul Nazoreu face referire la evreiescul „nezer” care înseamnă „vlăstarul”, e rădăcina lui David, adică e atributul lui Mesia.

Prin urmare, a spune „Isus-Nazoreul” înseamnă „Isus-Mesia”. Matei, la sfârșitul cap. al II-lea, spune: „L-au numit Nazoreu, Cel în care se împlinesc toate Scripturile, după cum spuneau profeții”. Prin urmare, a spune „Îl căutăm pe Isus- Nazoreul” înseamnă „Îl căutăm pe Isus-Mesia, Regele”.

Isus e proclamat rege de dușmanii Săi… Apoi Îl va proclama rege și Pilat.

Tema regalității lui Isus e fundamentală de-a lungul întregii Sale pătimiri, în special în Evanghelia după Ioan… Isus e rege. Rege înseamnă stăpân, domn, cel care guvernează, cel care deține puterea. El este rege pentru că a spălat picioarele, pentru că are puterea de a sluji, pentru că dă viața și o dă din abundență, pentru că se dăruiește, se consemnează, pentru că nu posedă; tocmai din această cauză El e regele care ne eliberează de imaginile false pe care le avem despre rege și Dumnezeu.

Regalitatea lui Isus e tema fundamentală a Evangheliei.

Regele reprezintă modelul omului, acel om care toți am vrea să fim: liber, stăpân… E omul liber… E atotputernicul pe pământ, atotputernicul care spală picioarele, căci atotputernicia Sa nu este aceea de a asupri și distruge oamenii, sau de a-i avea la mână, ci de a se da pe mâna tuturor. Aceasta e atotputernicia lui Dumnezeu!

Ei îl caută pe regele Isus. Iar Isus răspunde „Eu sunt”, și nu „Sunt Eu”.

Expresia „Eu sunt” face trimitere la Iahve: este numele cu care Dumnezeu s-a revelat. El este rege pentru că e Dumnezeu, pentru că e Domnul, și nu în felul oamenilor care asupresc, ucid, folosesc violența, doresc să posede, să stăpânească, să comande… El este rege în măsura în care e Dumnezeu, în măsura în care este Cel ce dă viața.

Cuvintele „Eu sunt” fac aluzie la Dumnezeul Exodului, care a eliberat poporul. Isus este Mesia în măsura în care-i eliberează pe toți.

Și Iuda stătea cu ei… În această revelație a regelui, a lui Mesia, a luminii lui Dumnezeu, și Iuda e prezent. Apoi nu se mai vorbește despre Iuda. Celelalte Evanghelii au alte relatări despre Iuda, dar Ioan povestește despre Iuda mai înainte de acest moment, spunând că tocmai acolo e preamărit Fiul omului, iar aici Iuda dispare, fulgerat de această lumină. Ce înseamnă acest lucru?

Acolo unde sosește lumina, nu mai există întuneric. Lumina este Dumnezeu, lumina este viața, iubirea. Lumina lumii a venit pentru a mântui lumea… Iar ultima prezentare a lui Isus este ca om acoperit deplin de această lumină.

vv. 6-9

6 Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ. 7 Atunci, i-a întrebat a doua oară: „Pe cine căutați?”, iar ei au zis: „Pe Isus Nazarineanul”. 8 Isus le-a răspuns: „V-am spus că eu sunt. Așadar, dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. 9 Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul”.

În timp ce Isus spune „Eu sunt”, toți merg îndărăt și cad la pământ. La revelarea numelui, toți dușmanii pică. Este atotputernicia luminii. Face aluzie la dracii care cădeau înaintea lui Isus; înaintea adevărului, minciuna se topește. Înaintea luminii, întunericul dispare. Deci avem victoria deplină a Domnului. Și este revelația Sa!… Tocmai în timp ce-L prind se arată Domn, este Domn.

Această cădere e un fel de adorare obiectivă: se închină înaintea Lui. E obiectivă, deoarece nu e dorită, nu izvorăște din dragoste și din recunoștință.

Crucea, în Ioan – dar și în ceilalți evangheliști – nu este învingerea unui neputincios, ci e victoria puterii lui Dumnezeu, care este puterea iubirii.

Apoi Isus întreabă din nou: „Pe cine căutați?”. „Pe Isus-Nazoreul”… Prin cuvintele „Isus-Nazoreul”, ei întăresc din nou „regalitatea lui Isus”, modul în care El este rege. Se subliniază de două ori „Eu sunt”, căci El este Rege într-un mod foarte diferit de cum suntem noi: este rege în măsura în care e servitor!!!

Apoi poruncește dușmanilor Săi: „Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. Isus este preocupat de discipolii Săi, care în acel moment nu sunt dispuși să-L urmeze. Dacă în acel moment L-ar urma, de fapt s-ar lepăda de El, așa cum va face Petru. Deci Isus spune: „lăsați-i pe aceștia să plece”… Apoi ei se vor întoarce la momentul potrivit, după ce vor înțelege.

Acest gest de iubire al lui Isus are o valență pedagogică: ei încă nu sunt liberi

să-L urmeze, vor pleca… Și nu atât ei vor fi cei care se vor întoarce, ci va fi Isus cel care-i va chema din nou… la Sine.

Tocmai așa se împlinește Cuvântul Său: „Din cei pe care Mi i-ai dat, niciunul nu s-a pierdut”. Isus nu vrea să piardă pe niciunul dintre frații Săi.

Să vedem reacția lui Petru, care reprezintă reacția noastră înaintea acestei scene.

vv. 10-11

10 Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o și l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malchus. 11 Dar Isus i-a zis lui Petru: „Pune-ți sabia în teacă. Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?”

Petru spusese: „Dacă toți te vor abandona, eu nu; dacă toți vor fugi, eu nu”. Petru e o persoană curajoasă, e un prieten de încredere și știe să-și riște și viața… Petru ne provoacă duioșie, dar și un zâmbet… De față sunt 600 soldați și încă vreo câteva sute de oameni înarmați, dar ce vrea să facă Petru cu sabia sa? În realitate, cu spada sa, Petru obține mult… Ne arată că el nu acceptă un Mesia slab; mai bine să murim cu sabia-n mână decât să pierim ca niște oameni slabi… În al doilea rând, Petru deține o sabie la fel ca și ceilalți o mie: adică Petru e egal cu ei. Folosește aceleași mijloace. Dacă în acel moment cu Petru s-ar fi aliat cele 12 legiuni de îngeri, ceilalți ar fi fost omorâți; am avea un Mesia „tare mândru”… Cine ne-ar mai salva?

Gestul lui Petru este baza și începutul tuturor cruciadelor, al tuturor războaielor și este tocmai ceea ce întârzie realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Mulți cred că trebuie să apere binele cu sabia, dar cu sabia se face doar răul și nu se apără binele!!! Nu se apără niciun bine! E o iluzie. Este clar că cine e mai tare câștigă… Și atunci ne jucăm de-a „cine e mai tare”. Întotdeauna cel mai tare este delicventul (hoțul), cel care-și face mai puține scrupule. Deci câștigă cel mai rău… Iar Petru a adoptat această logică… de aceea și el este în întuneric… de aceea se va lepăda de Isus.

Petru face o profeție pentru toți urmașii săi, care se vor comporta așa… De fiecare dată când succesorii săi – nu doar Papa și episcopii, ci și noi, credincioșii – folosim aceste instrumente de violență pentru a obține puterea, suntem dușmani ai lui Cristos, suntem dușmani ai omului.

Iar Isus ne spune: „Bagă sabia în teacă”. Nu se biruie răul cu rău… așa îl dublezi! Răul se învinge cu ajutorul binelui. Apoi Petru ne învață multe alte lucruri. Spre exemplu, el taie urechea slujitorului marelui preot… Probabil este șeful slujitorilor și-l reprezintă pe marele preot… Iar preoții trebuiau să fie integri pentru a putea fi consacrați preoți; dacă unui om îi lipsea urechea, nu putea să fie preot.

Deci e un mod pentru a spune că s-a sfârșit acel tip de preoție, bazat pe puterea armelor. Avem o nouă preoție, cea a Mielului… Dedesubt mai este o aluzie: când se consacrau preoții, li se atingea urechea dreaptă cu sângele mielului sau al unui animal jertfit. Deci acum s-a născut o nouă consacrare, un nou tip de preoție: preoția Mielului. Apoi mai este un lucru: Isus e rege, e Mesia.

Amintiți-vă că la cap. 12 Isus a intrat în Ierusalim ca rege, dar pe mânzul asinei. Tocmai cu asinul Mesia îndepărtează caii și carele de război; distruge arcul de luptă și aduce pacea până la marginile pământului. Tocmai cu asinul, adică cu blândețea, nu cu puterea și cu armele.

Încă un lucru… ce obține Petru cu toată puterea sa? Rezultatul e că taie urechea. Urechea este organul auzului, al ascultării. Rezultatul e că celălalt nu mai aude… Acest fapt înseamnă că Petru, în loc să vestească Cuvântul mântuirii, taie urechea celor care ar putea să asculte Cuvântul. Cu alte cuvinte, întreaga noastră putere nu face nimic altceva decât să taie, să elimine posibilitatea mântuirii pentru celălalt, îi taie urechea…

Iată cât e de important acest gest al lui Petru: ne reprezintă pe noi, discipolii care stăm de partea adversarilor lui Isus, în sfera vieții noastre. Dar nu din răutate, ci din bunătate, pentru că-L iubim, pentru că vrem să-L apărăm. Adevărata greșeală este minciuna pe care o avem în interiorul nostru; nu e răutatea noastră, pentru că omul nu e rău, ci e doar înșelat, mințit.

Atunci Isus i se adresează lui Petru și-l ceartă: „Bagă sabia în teacă. Nu voi bea potirul pe care mi L-a dat Tatăl?”. Potirul pe care Fiul îl bea este acela care conține toată ura fraților. Restituie fraților potirul mântuirii, adică le dă iubirea Sa, sângele Său, Spiritul Său.

În această scenă din grădină începe Pătimirea lui Isus, dar și triumful Său, victoria luminii… Suntem în grădină. În grădină există și armele, dar există și lumina; este lupta între lumină și întuneric; în această grădină Isus se revelează ca fiind Rege, Dumnezeu, Domn. Toți cad la pământ și-L adoră, prin urmare, deja avem victoria.

Acest text e Prologul întregii Pătimiri. În subsidiar avem figura lui Petru – care suntem noi – care încă nu înțelege; ar vrea să fie cu Isus, dar în realitate nu-și dă seama că e de partea opusă… Și acest fapt îl vom trata în cateheza viitoare…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila