Ioan 18,12-17

De ce Mă întrebați pe Mine?

Violența-L lovește pe nevinovat (pe inocent): este tema povestirii pătimirii, care ne arată ce se întâmplă atunci când întunericul „concepe” lumina. Altfel spus, Isus fiind capturat, îi capturează pe toți.

La început și la sfârșit îl avem pe Petru, care ne reprezintă pe toți, ucenicii Săi. Ne lepădăm de Isus pentru că nu cunoaștem mărirea iubirii care se dăruiește în sărăcie și umilință. Aceasta este cea mai grea palmă pentru El.

Ps. 94 (93)

Psalmistul vorbește despre judecata lui Dumnezeu.

În versetele din Evanghelie, Cel care este judecat ne interoghează, dar la finalul interogatoriului nu avem condamnarea, ci, prin osândirea lui Isus, noi vom fi mântuiți. Aceasta este judecata Domnului!

Psalmul conține întrebarea pe care toți ne-o punem: „Până când, Doamne, cei răi triumfă?”

Este întrebarea dreptului care suferă într-o lume a nedreptății și a subjugării.

Din această cauză poporul așteaptă dreptatea lui Dumnezeu, a lui Mesia, a Împăratului. Poporul așteaptă venirea Împărăției lui Dumnezeu.

În ultima cateheză L-am contemplat pe Isus în grădină.

Celui care-L caută pe „Nazoreu”, adică pe Împărat, Isus îi răspunde: „Eu-sunt”. Isus Se revelează ca Împărat în grădină.

Începând cu aceste versete vom începe să vedem felul în care Isus împărățește și care este Împărăția Sa.

În această cateheză vom vedea care este Împărăția Sa pentru ucenici și pentru iudei, apoi care este Împărăția Sa pentru păgâni.

În aceste versete vom vedea procesul Său înaintea autorităților iudaice, iar în următoare cateheză vom vedea procesul Său înaintea autorităților imperiale. Și vom vedea modul de a împărăți al lui Isus, declarația programului, a planurilor Sale, apoi Îl vom vedea împărățind pe cruce. Și vom vedea ce semnifică acest fapt.

Vom contempla acest mare mister de-a lungul mai multor cateheze, care-i acel mister ce interoghează întreaga omenire și-i acel mister care este mântuirea universului.

Însă este un mister greu de înțeles, în special pentru ucenici, inclusiv pentru Petru.

Protagonistul Evangheliei întotdeauna este Isus. În versetele noastre antagonistul este Petru. Petru este ucenic la fel ca noi. El Îl iubește pe Isus, dar trebuie să descopere că nu-i ucenic al lui Isus, pentru că Isus este diferit de cum el și-L imagina.

Textul ne prezintă convertirea lui Petru, adică convertirea creștinului la Împăratul său; o convertire care după 2000 de ani încă nu s-a realizat deplin. Dar când un om înțelege – când se identifică cu Petru și pricepe ceea ce a înțeles Petru (în versetele noastre ni se prezintă numai lepădarea lui Petru, nu și ceea ce el a înțeles „după”) – că reneagă modul de a fi Împărat al lui Isus, începe să se lumineze. În această seară avem începutul luminării.

Se citește Io. 18, 12-17

12 Atunci, cohorta, comandantul și servitorii iudeilor, l-au luat pe Isus și l-au legat. 13 L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an. 14 Caiafa era acela care dăduse iudeilor sfatul: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”. 15 Iar Simon Petru și celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot și a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot, 16 în timp ce Petru stătea afară, în fața porții. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieșit și a vorbit cu portăreasa și l-a lăsat și pe Petru să intre. 17 Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii acelui om?” El i-a zis: „Nu sunt”.

Versetele ne oferă un paralelism între figura lui Petru și cea a lui Isus. Dacă Isus este interogat de autoritate despre ucenicii și despre doctrina Sa, ucenicul, Petru este interogat de slujitori despre discipolatul său.

Isus, fiind interogat despre ucenici, răspunde: „Întrebați-i pe ei”. Iar Petru este întrebat despre ucenicia sa.

Versetele ne prezintă nu atât interogarea lui Isus, ci interogarea despre ucenicii lui Isus. Iar Petru expune experiența sa fundamentală, care este normativă pentru fiecare credincios. Noi suntem creștini pentru că reparcurgem aceeași experiență a primilor ucenici, începând cu Petru. Iar experiența lui Petru este cea a lepădării.

Privind atent aceste versete, notăm că pe de o parte Îl avem pe Isus, care este singur, iar de cealaltă parte avem păzitorii Templului, soldații romani cu căpetenia lor, căpetenia preoților care-i comandă pe iudei, Iuda (care a dispărut din scenă, dar care s-a aflat la începutul acestei predări a lui Isus) și Petru.

Petru L-a urmat în mod spontan pe Isus pentru a-i arăta cât este el de bun. Dar urmându-L, Petru va înțelege că nici el nu-i printre ucenicii lui Isus: „Eu nu sunt ucenicul Său”.

La urmă, Isus rămâne singur, având împotriva Sa dușmanii și prietenii, căci Iuda și Petru sunt prototipul discipolilor.

Textul vorbește și despre „un alt ucenic”, vom vedea ce semnifică acest alt discipol, care-i autorul acestei Evanghelii; și-i ucenicul care a avut experiența lui Petru, experiența iubirii gratuite a lui Isus.

Această experiență apare în toate Evangheliile și este întemeietoarea credinței creștine.

Ce ne definește ca creștini?

Noi răspundem că Botezul…

Dar ce-i Botezul? Înseamnă să înțelegem un lucru: „Că Isus a murit pentru mine”, spune Pavel, iar eu mă scufund în această iubire a Sa pentru Mine… Și-a dat viața pentru mine, care sunt dușmanul Său, nu pentru că sunt bun; Și-a dat viața pentru mine, care sunt la fel ca toți ceilalți, Petru este la fel ca toți ceilalți… Noi suntem ca toți ceilalți: toți suntem egali.

Toți aparținem sistemului violenței, fie că suntem mai puternici sau mai slabi – la fel ca Petru care are doar o singură sabie – căci fiecare este mânat de aceeași logică: fiecare folosește violența și cu ajutorul acesteia caută să învingă așa cum poate…

Isus este Împărat pentru că Se așază de cealaltă parte și ia asupra Sa întreaga violență.

Versetele nu ne povestesc procesul intentat lui Isus. Toată Evanghelia a fost un proces împotriva lui Isus.

Acest proces se răstoarnă mereu: inculpatul rezultă nevinovat și atunci convinge că-i nedrept cel care-l judecă.

Ana Îl interoghează pe Isus, iar Isus răspunde: „De ce Mă întrebi?”. Deci Isus îl interoghează pe Ana.

Interogat nu-i Isus, ci noi suntem interogați de tot ceea ce Isus a spus până în acest loc. Nu Isus este judecat, ci noi ne judecăm, dacă-L judecăm pe El. Nu El este condamnat, ci noi ne condamnăm, dacă refuzăm iubirea Sa, viața sa, doctrina și Persoana Sa.

Și pentru că toți Îl refuzăm, la fel ca Petru, ce se întâmplă?

Se întâmplă judecata lui Dumnezeu, și astfel El se manifestă Domn și Împărat.

Judecata lui Dumnezeu este cea a Mielului lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii.

În centrul povestirii avem „o palmă” dată de un slujitor. Palma este anticiparea simbolică a crucii, a refuzului acestui tip de Împărat.

Isus ia asupra sa refuzul nostru, al tuturor, al luminii, al adevărului, al libertății și al dreptății… Precum și refuzul lui Petru.

Structura versetelor:

În vv. 12-16 ni se prezintă toate personajele care se adună în jurul lui Isus, atât prietenii, cât și dușmanii, iudeii și păgânii, care vor fi actorii pătimirii.

Versetele sunt construite în mod concentric:

La început și la sfârșit se vorbește despre Petru care se leapădă: ramele interpretative ale textului sunt lepădarea lui Petru.

În următorul cerc Ana-l interoghează pe Isus, apoi Îl trimite la Caiafa: este raportul lui Isus cu puterea… Isus este interogat de putere, și fiind El interogat, interoghează El puterea. Puterea, în loc să răspundă, are un singur răspuns: Îl predă să fie ucis. Singurul răspuns pe care puterea-l dă adevărului este războiul. Din veci. Dacă ar avea argumente, I-ar răspunde, dar neavându-le, Îl elimină.

În al treilea cerc Îl avem pe Isus, care-i interoghează pe toți: căpetenii și sclavi… Le cere să-și dea seama de ce fac răul…

În centru avem palma dată lui Isus de un slujitor. Specific slujitorului este faptul că nu se reprezintă pe sine, ci este cel care și-a însușit mentalitatea stăpânului. Deci stăpânii și slujitorii au aceeași mentalitate.

Și toți sunt adunați; chiar și ucenicii. Iuda și Petru sunt modelul tuturor ucenicilor, în a da această palmă…

În centru stă nevinovatul, împăratul, care duce pe umerii Săi violența tuturor și nu răspunde violenței cu violență, ci cu puterea iubirii și a adevărului.

Așa, Isus este împărat.

vv. 12-13

12 Atunci, cohorta, comandantul și servitorii iudeilor, l-au luat pe Isus și l-au legat. 13 L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an.

Dacă în ultima cateheză am ascultat că Isus Se revelează ca fiind Împărat, acum El este prins, legat și dus. De acum înainte imaginea Sa va fi caracterizată de faptul că e prins, legat, dus și trimis de la unii la alții, din mână în mână.

Acum este dus la Ana, Ana-L va trimite la Caiafa, acesta la Pilat. Pilat Îl dă lumii, lumea-L redă lui Pilat, Pilat Îl dă pe mâna soldaților, și toți împreună-L duc pe cruce. Acesta este Împăratul nostru.

La începutul v. 12 avem „comandantul și slujitorii iudeilor (arhiereul)”. În limba greacă „comandantul” este căpetenia peste o mie de ostași, iar „arhiereul” este „căpetenia preoților”. Se insistă pe cuvântul „căpetenie, cap”…

Cuvântul căpetenie este primul cuvânt din Evanghelia după Ioan: „archè”, la început.

În spatele acestor căpetenii, care se pun „în fruntea” lumii și o stăpânesc, avem capul (stăpânul) acestei lumi, iar căpeteniile sunt marionetele lui. Iar stăpânul acestei lumi este Satana, care-i manevrează pe toți prin minciuna sa, prin oprimarea sa, prin dorința și prin furia sa criminală, care acum se descarcă asupra Vieții.

De acum înainte, Evanghelia ne prezintă lupta între viață și moarte, între lumină și întuneric, iubire și ură.

În spatele acestei lupte vedem regia Satanei, a adevăratului stăpân al lumii, care-i are pe toți la mână prin minciună și prin violență.

Ce face Satana, stăpânul lumii, împreună cu căpetenia ostașilor, comandantul trupelor romane, și împreună cu căpetenia preoților, care este comandantul poporului religios și împreună cu slujitorii Templului, care sunt trupele menite să apere Templul iudeilor?

Toate aceste căpetenii s-au adunat, deși se dușmăneau, ca să-L prindă pe Isus.

Cuvântul „a prinde” în limba greacă înseamnă „a concepe”. Acest cuvânt este folosit pentru a indica acțiunea dușmanilor lui Isus în grădină: „Îl concep” ; și se mai folosește în cazul conceperii Mariei și al prinderii peștilor în episodul pescuitului minunat.

Ce înseamnă acest fapt?

Din veci, Domnul caută să stea cu omul. Și, din veci, omul fuge mereu de Dumnezeu. Există riscul ca această întâlnire niciodată să nu aibă loc.

Această întâlnire are loc sub formă de luptă în grădină: o luptă între violența

care-l prinde pe Isus și El, care Se dă. Istețimea lui Dumnezeu, pentru a sta cu noi, este: „Mă las prins”.

Aici se folosește cuvântul „a concepe”.

Deoarece toată Evanghelia vorbește despre iubire sau despre ură, despre viață sau despre moarte, despre lumină sau despre întuneric, în versetele noastre se vorbește despre întunericul care concepe lumina.

Ce i se întâmplă întunericului, dacă prinde (înghite) lumina? Ar fi ca moartea care concepe viața, căci e însărcinată cu viața, sau ca ura care zămislește iubirea, căci în centrul urii se află iubirea necondiționată.

În acest loc ni se arată felul în care Dumnezeu este Împărat și Dumnezeu. Dumnezeu este Împărat și Dumnezeu pentru că este lumina care se lasă prinsă de întuneric, și pierzând, învinge; pentru că este iubirea care se dă celui care este egoist și vrea să-L răpească, iar El i se dăruiește. În acest fel, egoistul înțelege că există o iubire necondiționată și, mai repede sau mai târziu, nu se mai apără de Dumnezeu… Tot la fel, Dumnezeu care e viață, Se dă celor care-L ucid și astfel ne dă viața Sa. Prin a-Și da viața, învinge moartea, căci ne transmite viața Sa.

În acest prim verset ne este dată tema întregii pătimiri a lui Isus, regalitatea Sa. Pătimirea este lupta între lumină și întuneric, între capul acestei lumi – care s-a substituit adevăratului Cap, care este Dumnezeu, Începutul care e Cuvântul vieții – și Isus, Împăratul adevărat care e viață, iubire, dar și iertare.

Celelalte Evanghelii nu ne povestesc interogarea lui Isus făcută de Ana, ci cea făcută de ginerele său, arhiereul Caiafa. Ana fusese arhiereu între anii 6-15 d.C., și se bucura de prestigiu pentru că fusese destituit din funcția sa de către romani. Patru dintre fiii săi au fost aleși arhierei, unul după altul, iar la urmă a fost ales arhiereu soțul fiicei sale. Ana a avut puterea de la nașterea până după moartea lui Isus. Toți cei care au urmat după el, ca arhierei, sunt fiii săi. Altfel spus, există un cap care-i guvernează pe toți, și toți ceilalți sunt reprezentanții săi, care urmează unul după altul…

v. 14

14 Caiafa era acela care dăduse iudeilor sfatul: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”.

Versetul este în centrul acestei secțiuni începută în cateheza anterioară și ne explică semnificația morții lui Isus.

Caiafa – arhiereul din acel an – ne explică semnificația morții lui Isus… După învierea lui Lazăr, Caiafa, văzând că Isus dă viață lumii, spune: „Mai bine să-L ucidem”.

Puterea lumii are doar puterea de a ucide. Ați văzut vreun om puternic care dă viață cuiva? Puternicul are puterea de a stăpâni, care înseamnă: „Ori mă asculți, ori te elimin”. Dacă nu, ce stăpân este?… Puternicul are o putere a morții.

Puterea lui Dumnezeu este opusă: este puterea de a spăla picioarele, de a sluji, de a-Și da viața, de a iubi.

Aici avem lupta între aceste două puteri…

Înaintea puterii de a da viața, cei care au puterea de a da moartea spun: „Dând viața, Isus ne subminează, ne fură puterea, deci e mai bine să-L eliminăm și pe El”… Căci puterea nu cunoaște un alt răspuns decât cel de a ucide. Și, de fapt, Îl va ucide.

Puterea spune: „Ne convine”…

Când Isus vorbește despre moartea Sa, nu spune „convine”, ci „Eu trebuie, este necesar”… Din punctul Său de vedere nu poate fi diferit… Așadar, ceea ce El trebuie să facă, nouă ne convine: El Își dă viața pentru popor, pentru toți.

Căpetenia decide să-I ia viața. Tocmai decizând să I-o ia, evanghelistul Ioan ne spune că, fără să știe, a profetizat că Isus Își va da viața pentru popor și pentru toți fiii lui Dumnezeu, pentru întreaga omenire (cf. Io. 11, 49-53).

După ce am văzut cadrul (ramele), acum ne vom opri asupra figurii lui Petru, care este protagonistul-antagonist al lui Isus.

v. 15

15 Iar Simon Petru și celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot și a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot,

„Petru mergea după Isus”, Îl urma.

Cu puține ceasuri mai devreme, Petru l-a întrebat pe Isus: „Doamne, unde mergi?” (Io. 13, 36) căci și eu vreau să vin. Isus îi răspunde, după spălarea picioarelor: „Unde merg Eu, tu încă nu Mă poți urma”… La fel cum i-a spus: „Aceste lucruri nu le înțelegi acum, dar le vei înțelege după”… După ce le vei înțelege, Mă vei putea urma.

Cuvintelor lui Isus: „Tu acum nu Mă poți urma, căci ești de cealaltă parte”, Petru a răspuns: „Eu sunt dispus să mor pentru Tine”.

În loc să aprecieze generozitatea lui Petru, Isus îi spune: „Să știi că peste câteva ceasuri te vei lepăda de trei ori de Mine”.

Puțin mai devreme Petru a scos sabia să-l apere pe Isus…

Ce are Petru atât de special?

Petru nu vrea ca Isus să moară, ci vrea ca Isus să triumfe peste toți dușmanii. Iar Petru este atât de dedicat acestei cauze, încât este dispus să-și sacrifice viața. Petru n-a înțeles că ceea ce ne mântuiește, nu-i a muri noi pentru Dumnezeu, căci Dumnezeu nu vrea ca noi să murim. Dumnezeu n-a făcut moartea, ci ne-a creat pentru viață.

Mântuirea nu-i faptul că noi ne dăm viața pentru El, ci că El își dă viața pentru noi, pentru noi care ne lepădăm de El. Mântuirea este să cunoaștem iubirea gratuită și necondiționată a lui Dumnezeu, pe care nu trebuie să o merităm, pentru că dacă trebuie să o merităm, nu-i iubire gratuită, necondiționată, deci nu este iubire.

Iar această iubire o înțelegem din faptul că El moare pentru noi, care ne lepădăm de El.

De ce se leapădă Petru de Isus?

Pentru că este precum ceilalți: vrea să câștige prin violență. Dar cine câștigă prin violență este un răufăcător, este împotriva vieții, este împotriva iubirii, este dușmanul lui Isus, al lui Dumnezeu.

Petru, de fapt, este dușmanul lui Isus, chiar dacă vrea să fie ucenicul Său. Este ca Iuda: vrea aceleași lucruri pe care le vrea Iuda, vrea să ia puterea în mâna sa, puterea pe care o au ceilalți puternici, care nu cunosc puterea opusă a lui Dumnezeu, căci îi dă jos de pe tron pe cei puternici. Puterea lui Dumnezeu este cea a slujirii și a iubirii.

Când Isus a vrut să spele picioarele lui Petru, Petru I-a spus: „Tu nu-mi vei spăla picioarele”…

Petru nu acceptă un Mesia, un Domn care să Se facă slujitor al vieții, ci vrea un Mesia stăpân – iar noi să fim ca El – care să-i domine pe toți, nu un Dumnezeu care slujește. Din această cauză va scoate sabia și se va lepăda de Isus.

Petru și Iuda sunt două figuri egale, paralele: există o singură diferență pe care o cunoaștem din celelalte evanghelii, că Petru-L iubește pe Isus mai mult decât iubește ideile sale limitate. Petru Se leapădă de Isus, căci are un motiv precis pentru a se lepăda. Dar apoi va înțelege care este acest motiv… Se leapădă, pentru că el nu-i cu Isus… Căci Isus nu-i cum credea Petru, el avea în minte un alt Isus…

Ca să fim sinceri, nici Iuda nu L-a vândut, nici Petru nu s-a lepădat, ci Isus a trădat așteptările lor, care sunt așteptările noastre, ale tuturor…

Diferența este că Petru, dincolo de ideile lui despre Isus, îl iubește. Petru n-a înțeles ce se întâmplă și nu caută să repare, după ce s-a lepădat, așa cum a făcut Iuda. Petru acceptă că Isus e diferit de felul în care și-l imagina el.

Împreună cu Petru se află „un alt ucenic”. Acesta este autorul Evangheliei. Iar acest „alt” ucenic este acel ucenic diferit de toți ceilalți, este cel care și-a sprijinit capul pe pieptul (pe inima) lui Isus, este cel care știe că este iubit. Ca acest ucenic va deveni și Petru, și Iuda, și fiecare dintre noi, când vom înțelege că El ne iubește gratuit și-Și dă viața pentru noi. Acest „alt” ucenic este prototipul discipolului care trebuie să descopere iubirea.

Pe acest ucenic îl vom afla și la picioarele crucii, împreună cu Maria, îl vom afla contemplându-l pe Cel împuns, îl vom afla la mormânt, ajungând mai înainte de Petru și va fi primul care crede, îl vom afla în timpul pescuitului, fiind primul care-l recunoaște pe Domnul, iar la sfârșitul Evangheliei îl vom afla ca fiind autorul Evangheliei care dă cărțile pe față. Iar despre el, Isus spune că va rămâne până la sfârșitul veacurilor ca martor al iubirii, prin cuvântul său scris.

Acest alt ucenic reprezintă ceea ce și noi vom fi, când vom înțelege iubirea gratuită a Domnului.

Acest alt ucenic îi este cunoscut arhiereului. Așadar, dușmanii știu că este ucenic, iar el intră liniștit în curtea arhiereului, cu Isus.

În aceste versete se vorbește despre a intra, a ieși, despre curte, despre portar… Aluzia este la pilda „Păstorului frumos”, a celui care-Și dă viața pentru oile Sale. Toate oile trebuie să poată intra și ieși în mod liber din „curte” (staul).

Staulul reprezintă toată religiozitatea opresivă, care ne închide într-un staul al puterii, iar noi trebuie să ieșim din acesta pentru a merge la pășunea vieții. Isus este Păstorul frumos care-Și dă viața și ne ajută să ieșim din staul…

De ce acest alt ucenic intră și iese cu Isus? Pentru că cunoaște porunca iubirii, care este cea de a-Și da viața și de a o relua, pentru că, dându-și viața, o primește.

vv. 16-17

16 în timp ce Petru stătea afară, în fața porții. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieșit și a vorbit cu portăreasa și l-a lăsat și pe Petru să intre. 17 Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii acelui om?” El i-a zis: „Nu sunt”.

Acest alt ucenic iese și-l introduce și pe Petru în locul mărturiei. Petru era acolo, la ușă, și stătea afară din curte…

Să ne amintim pilda: „Eu sunt Păstorul cel bun, Eu sunt ușa… prin Mine se intră”

Acest alt ucenic intră și iese pe ușă, pentru că cunoaște iubirea, iar „ușa” este iubirea. El îl ajută să intre prin această ușă și pe Petru – și pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne lepădăm – ca să vedem iubirea gratuită a Domnului pentru noi.

Ajuns la ușă, Petru este interogat de portăreasă.

În limba greacă „portar” sau „portăreasă” este același cuvânt, la masculin. Și face aluzie la portarul din pilda Păstorului frumos, care-L cunoaște pe păstor și-i deschide.

Portarul (portăreasa) îl întrebă: ești un păstor sau un hoț? Căci portarul ar trebui să deosebească păstorul de hoț…

Petru, care ar trebui să fie portarul Bisericii – cel care recunoaște adevăratul Păstor – este cel dintâi examinat. Așadar, îl întreabă: „Tu ști ucenicul acelui om?” Aceasta este întrebarea fundamentală…

A fi ucenic înseamnă a-L urma… Într-adevăr, tu urmezi Îl urmezi pe Păstorul frumos, Cel ce-Și dă viața, Cel care iubește, Cel care a dat porunca iubirii?

Petru răspunde: „Nu sunt!”

Isus spusese: „Eu sunt”… Petru răspunde: „Nu sunt”. În locul lui „eu” avem „nu”.

Noi suntem obișnuiți să spunem că Petru s-a lepădat într-un moment de lașitate. Petru nu-i laș, căci singur s-a împotrivit cu sabia înaintea a o mie de soldați, deci este curajos… Și, în loc să fugă, își asumă riscul de a fi recunoscut și se expune…

De ce spune acum, „Nu, nu sunt?”

Pentru că-l vede pe Isus prins, legat, dus, osândit, neputincios… Și spune: „Eu nu sunt ucenicul acelui om. Eu eram ucenicul Celui care învia morții, înmulțea pâinea, vindeca toți bolnavii, închidea gura tuturor celor puternici, iar când a spus în grădină «Eu sunt», toți au căzut la pământ”.

Petru se aștepta ca și-n acest punct Isus să facă vreo minune.

Petru nu-i ucenicul lui Isus, al Domnului care spală picioarele, care Se face slujitor. Petru e ucenicul Domnului puternic, pe care și-L imagina el, dar în acest punct, văzându-L neputincios, se dezice de El. „Eu nu sunt ucenicul acestui om”…

Este prima dată când Petru descoperă adevărul: el nu-i discipolul lui Isus, ci-i împotriva acestui Isus, căci a scos sabia ca să-L apere, ca să nu fie prins și osândit… Petru e dispus să moară, numai să nu se întâmple ca Isus să fie prins…

Petru se suprapune lui Iuda. În Evanghelia după Ioan se spune că „Satana a intrat în Iuda”. Iuda este un diavol. Dar ce-i spune Isus lui Petru în celelalte evanghelii, când acesta din urmă se împotrivește pătimirii Lui? „În urma Mea, Satano!”

Petru gândește precum stăpânul acestei lumi, ca Satana, gândește prin prisma puterii, la fel ca noi toți… Iar când Îl vede pe Isus în această situație, spune că pe Acesta nu-L cunoaște, nu-L dorește… Petru dorea un alt Cristos… Până la urmă, Petru este prietenul lui Isus, dar nu pe acest Isus îl vrea…

Aceasta este drama lui Petru și a fiecărui creștin: ce model de Dumnezeu, de om și de împărat ne „pro-punem”, adică avem înaintea ochilor?…

Ne propunem să urmăm modelul omului puternic, care-i elimină pe toți? Pentru că ai impresia că Dumnezeu este stăpânul suprem care-i stăpânește/elimină pe toți? Sau urmezi modelul lui Dumnezeu care Se face slujitor și spală picioarele? Fapt pentru care nu mai este un stăpân, pentru că toți suntem frați…

Isus a ajutat șchiopii să umble, orbii să vadă, a înmulțit pâinea… Acest Isus i-a plăcut lui Petru… Și Petru dorea să fie ca El. Dar când vede că Isus Se lasă prins, Se face slujitor, spală picioarele, spune că el nu-i ucenicul acestui Isus.

În această săptămână ar fi bine ca și noi, împreună cu Petru, să spunem: „Eu nu sunt ucenicul Acestuia, ci al altuia”. Numai înțelegând acest adevăr, voi putea pricepe câte ceva, voi putea trece de la ideile mele despre Dumnezeu, la a înțelege cine este cu adevărat Dumnezeu.

În acest loc Isus începe să împărățească și peste Petru: e Împăratul adevărului. Și Petru este printre cei care-L prind (concep) și-L pălmuiesc… Iar ca Petru suntem și noi…

„Petru” este numele pe care Isus i l-a dat lui Simon al lui Iona. Petru înseamnă stâncă, fiind atributul lui Dumnezeu, dar înseamnă și piatră, indicând un cap tare, de piatră, încăpățânat.

Când au loc avalanșele – iar Petru este o avalanșă – totul se prăbușește, dar rămâne stânca.

Petru, ca avalanșă, ne va arăta cine este stânca: stânca este fidelitatea lui Isus, care-i este fidel lui Petru, care este necredincios. Astfel, Petru va putea mărturisi această fidelitate a lui Dumnezeu. Fidelitatea lui Dumnezeu față de mine este stânca, nu credincioșia mea față de El… Fidelitatea mea față de Domnul dispare imediat…

Fidelitatea Domnului rămâne în veac, în ciuda infidelității mele. Atunci nu mă mai pot îndoi de iubirea Sa: aceasta este credința creștină, îmi revelează un Dumnezeu care este iubire absolută pentru om.

Când un om descoperă această iubire, intră într-o dimensiune nouă, în dimensiunea harului, a gratuității, a acceptării necondiționate, și începe să se iubească și să se cunoască ca fiu al lui Dumnezeu și să trăiască ca frate.

Dar mai întâi trebuie să fie demontate toate prezumțiile (înfumurările) sale religioase de om bun… Până în acest loc Petru era bun, mai bun decât toți: „Chiar dacă alții Te părăsesc, eu nu. Eu sunt mai bun decât toți. Tu mi-ai spus că sunt stâncă”…

Petru va trebui să înțeleagă că este „avalanșă”, la fel ca toți… Iar când are loc avalanșa, iese la iveală stânca, această fidelitate a lui Dumnezeu…

Acest „nu sunt” este singurul loc al revelației lui „Eu sunt”.

Și Botezătorul a spus: „Nu sunt lumina”… Singurul mod pentru a mărturisi despre lumină este cel de a nu fi lumină. Lumina deja există. Cine mărturisește lumina? Un corp opac care o reflectă…

Petru va descoperi că nu-i el lumina. Și va fi începutul luminării sale.

Însă în acest moment se credea mai bun decât lumina: „Eu sunt dispus să-mi dau viața pentru Tine”… Se substituie lui Isus ca să arate cât este de bun…

Texte utile:

  • Ps. 32, 94;
  • Is. 52, 13-53,12;
  • Io. 11, 49-53; 15, 18-16,4.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila