Ioan 18,18-23

„De ce Mă întrebați pe Mine?”

Violența Îl prinde pe Cel nevinovat. Aceasta este tema povestirii pătimirii, în care ni se arată ce se întâmplă când întunericul „concepe” (prinde) lumina. Odată ce Isus este prins, îi prinde pe toți; interogat, ne interoghează pe fiecare dintre noi care L-am cunoscut…

La începutul și la sfârșitul scenei îl găsim pe Petru care ne reprezintă pe noi, ucenicii Săi. Ne lepădăm de Isus pentru că nu cunoaștem mărirea Iubirii care Se dăruiește în chip sărac și umil. Aceasta este cea mai grea palmă pe care El o primește…

Ps. 136 (135)

Acest psalm – o litanie a mulțumirii – numit „Marele Hallel” era recitat după Ospățul Pascal.

„Marele Hallel” ne spune care este motivul existenței creației, a istoriei: „Pentru că veșnică este mila Sa”…

Textul psalmului începe cu originea lumii, trece prin istorie, ajunge până-n prezent și caută să afle motivul existenței tuturor lucrurilor. Iar motivul este mila Sa veșnică.

Acest psalm era cântat în timpul Paștilui ebraic, când se celebra experiența milei. Toate există din mila Domnului.

În evangheliile sinoptice este cântat când s-a terminat Ultima cină, după ce Isus Și-a dat Trupul Său, celebrând Paștele Său. Mai înainte de prevestirea lepădării lui Petru este cântat acest Psalm, care ne spune motivul existenței tuturor lucrurilor…

Tocmai motivul existenței tuturor lucrurilor nu-l pricepe Petru: mila Domnului față de el.

Am notat că Petru s-a lepădat de Isus și cât este de importantă lepădarea sa: pentru că s-a lepădat de Isus, Petru poate înțelege un lucru fundamental, pe care vom căuta să-l pricepem.

Dacă Petru, din întâmplare, și-ar fi păstrat intenția de a-și da viața pentru Isus, ce

s-ar fi întâmplat? Dacă Petru și-ar fi dat viața pentru Isus, s-ar fi mântuit?

Mântuirea nu-i ca noi să ne dăm viața pentru Domnul! Domnul n-are nevoie să ne dăm viața pentru El, căci viața ne-a dat-o El…

Mântuirea înseamnă că El își dă viața pentru noi și ne iubește gratuit.

Omul religios poate să ajungă chiar să-și sacrifice viața pentru Dumnezeu, poate chiar să explodeze, dar nu înseamnă că L-a cunoscut pe Dumnezeu. Mai mult, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca noi să ne dăm viața pentru El. Ci El Își dă viața pentru noi, pentru noi care Îl vindem și care ne lepădăm de El…

Ce descoperim la lumina acestui adevăr?

Descoperim că Dumnezeu este milă veșnică și nu poate să nu ne iubească…

Tocmai pentru că ne lepădăm de El și-L vindem, înțelegem că iubirea sa este gratuită.

Dacă din întâmplare Petru nu s-ar fi lepădat de Isus, ar fi putut să creadă că Isus îl acceptă pentru că el este bun, dar dacă ar greși, cine știe ce i s-ar întâmpla…

Ce se întâmplă dacă eu greșesc?

Se întâmplă că Isus a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi?

Tocmai greșind, Petru înțelege că și el este ca toți ceilalți și astfel pricepe ce este credința.

Credința nu-i faptul că eu Îi sunt fidel (credincios) lui Dumnezeu, „Pentru că dacă nu-i sunt credincios, pentru mine totul s-a terminat”… Credința constă în faptul că eu cred că Dumnezeu îmi este credincios: El îmi este credincios și chiar dacă Îl vând, dacă greșesc, dacă sunt dușmanul Lui, El Își dă viața pentru mine.

Atunci înțeleg că nimic nu mă poate despărți de iubirea lui Dumnezeu. Dar nu de iubirea pe care eu o am pentru Dumnezeu – căci este îndeajuns o nimica toată, o mică neplăcere, ca să mă despartă de iubirea pe care eu o am pentru El – ci de iubirea pe care El o are pentru mine. De această iubire nimic nu mă desparte: nici moartea, nici viața, nici iadul, nici păcatul, nici răul… Nimic nu mă desparte de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine în Isus.

Iar credința constă în a cunoaște această iubire absolută și gratuită a Domnului pentru mine.

Pentru a înțelege acest adevăr este nevoie să ieșim din religia „servilă” care vrea

să-și dea viața pentru Dumnezeu, pentru a avea bucuria de a primi viața lui Dumnezeu, de a ne simți liberi, fii ai lui Dumnezeu.

Avem marea convertire, care este cea mai grea – și care pentru mulți creștini niciodată nu se verifică, dar care se va întâmpla în cazul tuturor în ceasul morții – cea a lui Pavel. Pavel era desăvârșit în respectarea legii, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El era zelos, cel mai bun dintre toți, dar apoi a înțeles un alt lucru: valoarea iubirii lui Cristos care depășește orice cunoaștere, a descoperit cine este Dumnezeu. Atunci, ceea ce pentru el reprezenta maximul religiozității sale, al perfecțiunii sale, îl consideră „gunoi”…

De ce?

Pentru că a descoperit iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el…

Acesta este botezul. Așadar, odată cu versetele noastre pătrundem în experiența lui Petru care se botează în realitatea sa de om – la fel ca toți oamenii – care L-a părăsit pe Dumnezeu, dar pe care Dumnezeu nu-L părăsește.

Din această cauză apoi Petru îi va întări în credință pe frații săi, pentru că a descoperit ce este credința. A descoperit că Dumnezeu îmi rămâne credincios: eu m-am lepădat de El, dar El nu Se leapădă de mine.

Se citește Io. 18, 18-23

18 Stăteau acolo servitorii și cei din gardă; făcuseră un foc pentru că era frig și se încălzeau. Și Petru stătea cu ei și se încălzea. 19 Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui și despre învățătura sa. 20 Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe față. Întotdeauna am învățat în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns. 21 De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit: iată, ei știu ce am spus”. 22 Îndată ce a spus acestea, unul dintre cei din gardă, care stătea acolo, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?” 23 Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?”

După ce s-a subliniat că în curtea arhiereului Ana s-au adunat toți dușmanii lui Isus, în versetele următoare se vorbește despre Petru – protagonistul acestor versete – care se leapădă de trei ori de Isus. În centrul versetelor Isus spune: „Întrebați-i pe ucenicii Mei”. Iar ucenicii întrebați răspund lepădându-se. Tot în centrul povestirii avem palma slujitorului, dată lui Isus.

În această palmă este cuprins tot ceea ce se întâmplă rău în mod vizibil: Petru care se leapădă, căpeteniile care nu-L primesc, mulțimile care-L refuză… Scena are în centru această palmă pe care Isus o ia asupra Sa: este anticiparea simbolică a crucii. Tot acest rău – faptul că Isus nu-i primit de dușmani și că-i refuzat de prieteni – Îl va lua Isus asupra Sa.

Protagonistul Petru se află acolo din inițiativa sa. De ce este acolo? Pentru ca să arate că el este un om bun și de cuvânt… A spus că nu L-ar fi părăsit – ceilalți, poate, dar eu, nu – și că era dispus să-și dea viața pentru Isus, iar puțin mai devreme, în grădină, a scos sabia pentru a-L apăra. Isus l-a certat. Acum Îl urmează din nou…

Ce vrea Petru de la Isus?

De ce se leapădă de El?

Indubitabil, Îl iubește și vrea să-L apere.

Cunoscându-L pe Isus, știe că are puteri și că ar putea să Se apere… Petru este acolo pentru a vedea cum vor decurge lucrurile, felul în care Isus se va descurca: este limpede că El va câștiga, iar eu, care sunt curajos, sunt aici ca să-L ajut.

Defectul lui Petru – pe care nici noi creștinii nu-l pricepem după două mii de ani – constă în faptul că el este împotriva lui Isus, pentru că se folosește de aceleași arme ca ale dușmanilor. Petru speră ca Isus să Se salveze, luând puterea în mâna Sa. El a văzut că toți au căzut la pământ, când Isus a spus „Eu sunt”, și credea că este suficient ca Isus să spună și acum de două trei ori „Eu sunt” și toți vor cădea… Iar eu sunt acolo și voi fi vicarul Său pe pământ…

Petru nu se leapădă de Isus din răutate, ci se leapădă de acest Isus „fals”, pentru că adevăratul Isus, pe care el îl cunoaște, Învățătorul, este adevărat că a avut slăbiciunea de a spăla picioarele, dar Petru n-a vrut să-i fie spălate picioarele, crezând că Isus ar avea de făcut cu totul altceva, spre exemplu a decapita dușmanii… Altfel spus, Petru, la fel ca Iuda și ca toți ceilalți ucenici, ca iudeii și ca romanii, n-a acceptat că Mesia, că Dumnezeu este sărac, umil, iubire și slujire.

Petru este printre dușmanii lui Isus. Și el se încălzește la acel foc, în noapte. E întuneric și este frig. Noaptea și gerul sunt simbolul infernului.

Noaptea indică întunericul, iar gerul, lipsa vieții… Dar avem un foc, simbol al Luminii lumii, al lui Isus care arde din iubire pentru Tatăl și pentru frați, iluminând noaptea (întunericul) lumii.

Dacă Isus a spus „Eu sunt”, Petru, în prima sa lepădare, spune „nu sunt” ucenic. Căci problema este a fi ucenici ai acelui Cristos. În zilele noastre problema nu-i a fi creștini, căci există mulți creștini, iar în numele lui Isus se poate face un lucru, dar și opusul său… Ci întrebarea este în numele cărui Cristos? Al Celui pe care și-L închipuia Petru, și de care apoi s-a lepădat pentru că nu era cum și-l imagina el? Al celui pe care ni-l imaginăm noi: Cristosul care este proiectarea tuturor aiurelilor noastre de putere, care realizează tot răul pe care-l avem în noi? În acest caz, Mesia ar fi răul maxim…

Pe acest Cristos imaginat de noi Îl vestim și-L practicăm cu spor și ne rugăm să ne asculte… Din fericire, El nu ne ascultă…

Mesia Se revelează ca mântuitor, pentru că urmează logica opusă pierzaniei, egoismului…

vv. 18-19

18 Stăteau acolo servitorii și cei din gardă; făcuseră un foc pentru că era frig și se încălzeau. Și Petru stătea cu ei și se încălzea. 19 Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui și despre învățătura sa. 

„Slugile și slujitorii se încălzeau…”. Iar Petru este cu ei, este ca ei, nu este ucenic al lui Isus… Și el este printre ucenicii lui Isus. Stă acolo și se încălzește…

După ce slujnica l-a interogat pe Petru, acum căpeteniile-L interoghează pe Isus.

„Arhiereul L-a întrebat pe Isus”… Nu-i aduc nicio vină, căci deja au decis să-L omoare. Nu-i interesează să-L acuze. Îl vor învinui înaintea lui Pilat, dar nici în acest caz nu ar vrea să-L învinuiască… Îi spun doar: „L-am aflat pe Acesta. Noi nu-L putem ucide. Trebuie să-L ucizi tu”…

Căci un lucru este clar: că nevinovatul (inocentul) – cel care nu poate dăuna – și nu cel puternic, trebuie ucis. Iar cel puternic ucide. Acesta este unicul lucru sigur pe lume. Cine poate, ucide, cine nu poate, nu poate dăuna, și atunci îndură violența și puterea celor care pot…

Nu formulează o acuzație. Îl interoghează pe Isus despre ucenicii Săi și despre învățătura Sa.

Evanghelistul Ioan sare peste interogatoriul făcut lui Isus – un interogatoriu desfășurat în ceilalți evangheliști înaintea lui Caiafa, iar Ioan doar îl amintește – pentru că toată Evanghelia după Ioan este un interogatoriu împotriva lui Isus. Ioan nu-i interesat să ne arate diferitele aspecte ale acestui conflict.

În acest loc, Ioan subliniază substanța interogatoriului pentru cititor, notând că ei Îl interoghează pe Isus despre ucenicii Săi și despre învățătura Sa; Îl întreabă pe Isus despre noi și despre ceea ce noi credem despre El. Altfel spus, problema lui Isus suntem noi, ucenicii, și ceea ce noi cugetăm despre El.

Ioan scrie prin prisma cititorului care nu-L mai cunoaște pe Isus și atunci întrebarea este: „Cine sunt ucenicii lui Isus? Și care-i învățătura Sa?”

De fapt, întrebarea ne este adresată nouă, căci Isus răspunde: „Întreabă-i pe ei”. În realitate, acesta nu-i interogatoriul lui Isus, căci El îl întoarce spre noi care am ascultat aceste versete.

v. 20

20 Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe față. Întotdeauna am învățat în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns.

Isus ne oferă o sinteză a întregii Sale vieți. Și-i ultima oară când vorbește de Sine astfel. El spune: „Eu am vorbit pe față lumii”.

Prima însușire a învățăturii lui Isus este că nu-i o învățătură secretă, ciudată, grea, pentru cei inițiați… Ci Isus învață pe față, nu are nimic de ascuns.

Toți învățătorii au o șmecherie importantă, pe care trebuie să o ascundă, pentru că așa prezintă fascinația necunoscutului, care de fapt nu există… Ascunderea folosește pentru a acoperi minciunile care există… Isus nu-i un „guru” de acest fel: n-are nimic de ascuns și nu folosește niciun truc.

Prin vorbirea Sa se comunică pe Sine, Se pune în mâinile altora, lucru pe care toți putem să-l facem, căci acest fapt înseamnă a vorbi.

Isus spune „am vorbit”, iar această expresie are legătură cu noțiunea „vorbă, cuvânt”. Ioan folosește expresia „am vorbit” numai pentru a indica Revelația. Altfel spus, Isus este Revelatorul, în timp ce vorbește ne arată cine este El.

În schimb „poveștile” pe noi ne ajută să ascundem. De fapt, o mare parte din vorbele noastre înșală; oferă o imagine despre noi, care nu corespunde realității, sau pentru a oferi o imagine falsă despre realitate, dar care ne este utilă…

Toată mass-media face așa. Acesta este sufletul pieței și al lumii în care trăim: a apărea bine.

Dar Isus, prin vorbire, Se comunică pe Sine.

Unii exegeți spun că Isus este Revelatorul, în sensul că Cuvântul Său este revelație. Ce revelează? Ne revelează ceea ce El este. Așa cum ar trebui să fie fiecare cuvânt… Din această cauză El este Dumnezeu: pentru că spune ceea ce este și este ceea ce spune.

A vorbi așa înseamnă a comunica, a se da pe sine, a se expune; înseamnă a-l iubi pe aproapele și a se pune în mâinile sale. E adevărat că aproapele poate accepta sau nu…

Dumnezeu e acest cuvânt care ni Se revelează așa cum este, în iubirea Sa, Se pune în mâinile noastre. Noi putem să-L acceptăm sau să-L refuzăm.

Acest Cuvânt se rezumă (reduce) la un singur cuvânt, pe care Isus îl numește „Porunca Sa”: cea a iubirii.

Iubirea Fiului este alcătuită din cea primită de la Tatăl și din iubirea Fiului, care răspunde iubirii Tatălui iubindu-i pe frați. Acesta este „Cuvântul” pe care Isus l-a revelat cu viața Sa.

Și l-a revelat „lumii”, tuturor, pentru că este Cuvântul care mântuiește lumea. Și El se consideră diferit, separat de lume. De fapt, este Fiul care este începutul a toate și care a venit să mântuiască lumea prin mărturia acestui Cuvânt.

„Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu”…

În Evanghelia după Ioan, după capitolul al doilea – în afară de capitolele al patrulea, în care se vorbește despre adorație, și al șaselea, care se desfășoară în sinagogă – totul se petrece în templu. Prin urmare, Isus a învățat în sinagogă, loc în care este Cuvântul, vorbind despre cuvântul care se face viață, trup, și în templu, care e locul prezenței Domnului. Și de fiecare dată când El se afla în templu, ei căutau să-L ucidă, pentru că tocmai prezența trebuie eliminată.

„Unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns”. Așadar, toți știu ce am spus, chiar și tu, Ana. Prin urmare?

v. 21

21 De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit: iată, ei știu ce am spus”.

Prin urmare, este clară reacția lui Isus: „De ce mă întrebi pe Mine?”. Începe printr-o întrebare.

De ce întreabă Isus? „Eu am spus ce trebuia să spun. Am spus adevărul care atinge inima fiecărui om. N-am nimic de răspuns. Ci tu, care ai ascultat, trebuie să răspunzi, dacă accepți sau nu ceea ce am spus”…

Interogarea lui Isus este de fapt interogarea lui Ana, care L-a ascultat, a lui Petru care este ucenicul Său și a fiecăruia dintre noi.

Noi mereu Îl interogăm pe Dumnezeu… Profesorii îi întreabă pe elevi. Cine interoghează e superior și controlează (examinează) ce știe să răspundă celălalt…

A interoga e singurul mod pentru a umili o persoană: să vedem dacă știe ceva…

În realitate, o relație este adevărată când eu mă las interogat (nu când eu interoghez)…

Numai atunci încep să învăț ceva. Din examinator al cunoștințelor altora devin un om care învață. Învăț când încep să mă las interogat de ceea ce ascult.

Punându-l în dubiu pe celălalt, nu înțeleg cine este el. Ci lăsându-mă pus în discuție de celălalt, eu înțeleg cine este el.

Anticii spuneau că fiecare cunoaștere (înțelegere) este o pătimire: a mă lăsa interogat…

Isus răstoarnă situația, răspunzând: „De ce Mă întrebi? Voi, cei care ați ascultat, sunteți interogați” .

Și cine a ascultat?

Ana, soldații, Petru, toți care sunt înaintea Lui, dar și noi…

Mă las interogat de Cuvântul iubirii și al adevărului pe care l-a revelat Isus?

Eu mă judec după acest Cuvânt: dacă răspund acestui Cuvânt, sunt responsabil, capabil să răspund iubirii cu iubire; dacă nu răspund, ci Îi dau o palmă, dau răspunsul celui puternic, al omului care nu înțelege nimic, ci distruge viața și adevărul. De ce? Pentru că el are puterea. Este puterea morții care nu se lasă interogată… Căci omul puternic, la fel ca nebunii, are mereu dreptate. Diferența este că omul puternic poate dăuna, însă nebunii, nu…

E important ca puternicul să știe să răspundă. La ce? La adevărul pe care-l înțelege, iubirii, solidarității. Când nu răspunde adevărului care o interoghează, puterea este o criminalitate organizată…

„Iată aceștia știu ce am spus Eu”.

Este adevărat că necunoașterea ne scuză, dar ne face ca animalele…

Cunoașterea ne face oameni liberi și responsabili. Isus a venit să trezească libertatea și responsabilitatea noastră, să pună în dubiu puterea noastră care controlează adevărul și-l împiedică și face să triumfe minciuna, afirmând că e adevărată…

Isus spune: „Întreabă-i pe ei”. Petru deja a fost interogat. Printre acești „ei” se află oricine a ascultat Cuvântul, și căpeteniile care sunt de față, dar și noi…

v. 22

22 Îndată ce a spus acestea, unul dintre cei din gardă, care stătea acolo, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?”

Avem un slujitor care făcea parte din cei care păzeau templul. E un slujitor al violenței, al celui puternic.

Slujitorii celor puternici sunt și mai răutăcioși (meschini) decât cei puternici, pentru că nu-și pot permite nici măcar luxul unei excepții, căci și-ar pierde locul de muncă. Sunt aroganți. Lucrurile rele trebuie să-i oblige pe slujitori să le facă.

Slujitorul dă singurul răspuns pe care puterea e capabilă să-l dea celui care are dreptate. Neavând niciun răspuns de dat lui Isus, se folosește de forță. În loc să folosească puterea dreptății, folosește „dreptatea” forței.

Singurul răspuns pe care puterea-l are înaintea adevărului este violența. Pentru că puterea ori se pune în chestiune (în dubiu) și devine slujire, solidaritate, umanitate, înțelegere, mediere, ori își ia masca și devine pură violență, o violență făcută de slujitori.

„O palmă”… Această palmă este în centrul povestirii întregului proces al lui Isus.

Palma e mai umilitoare decât o lovitură cu sabia. Un om are o anume onoare în a primi o mare jignire… În schimb, palma este jignirea: ești atât de slab încât nu merită să te batem cu anumite arme, e suficientă palma. Palma umilește mult mai mult…

Palma este dată dreptății, celui care are dreptate. Violența e singura capacitate de a răspunde pe care o are o anume formă a puterii înaintea adevărului. Istoria este mereu la fel: când nu mai avem argumente, ne enervăm: fiecare om în sfera sa folosește același sistem al violenței, dacă reușește… Într-un sistem mai mare, violența e mai mare și mai greu de văzut…

Această palmă ne descoperă sensul profund al istoriei, care este un „joc urât al violenței făcute de slujitori”, care-i imită pe cei puternici.

Palma cade asupra celui care are dreptate și este nevinovat.

Palma este anticipația simbolică a crucii, loc în care Isus va lua asupra Sa jignirea adusă adevărului, pe care toți o facem, și violența adusă adevărului… În această palmă este inclusă lepădarea lui Petru, cea care-l doare cel mai rău pe Isus, căci nici ucenicii nu-L recunosc și nu-L doresc așa…

Singurul răspuns pe care-l dă slujitorul este: „Așa răspunzi Tu arhiereului?” Șefii nu pot fi puși în discuție. Altfel spus, puterea e iresponsabilă, nu poate răspunde. Alții trebuie să răspundă, să dea socoteală…

Însă dacă puterea nu-i responsabilă, e un lucru foarte grav. De-a lungul istoriei am cunoscut multe puteri iresponsabile…

Puterea trebuie să răspundă adevărului și iubirii. Dacă nu, e moarte, devastare și crimă.

Tot procesul lui Isus se va desfășura astfel și după, înaintea lui Pilat. Lupta este între împăratul adevărului și cel al minciunii…

Evanghelia vrea să elibereze libertatea omului, care e opusă celei pe care în mod normal o numim libertate. Pilat crede că e liber, dar în realitate e sclav al puterii. Și singura libertate pe care o are este cea de a ucide, de a minți și de a continua jocul celor puternici, prefăcându-se că e jocul cel adevărat.

„Așa răspunzi?” În realitate, Isus n-a răspuns, ci a interogat.

Tu, putere, trebuie să răspunzi adevărului. Noi trebui să răspundem adevărului.

Este comod să închizi gura adevărului cu o palmă. Când nu reușim să închidem gura cu o palmă, folosim alte arme, mult mai puternice.

Cum răspunde Isus acestei palme primite?

v. 23

23 Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?”

Isus a spus să nu ne împotrivim omului rău, dar trebuie să ne împotrivim răului. Cum putem să ne împotrivim răului, fără ca să ne împotrivim omului răutăcios?

Să ne împotrivim omului rău e simplu, căci toți ne împotrivim: dacă un om mă amenință că-mi va da o palmă, îi dau eu mai repede doi pumni, căci așa îl pun la pământ și nu mă mai deranjează. Așa ne împotrivim omului rău…

Cum putem să ne împotrivim răului? Ne împotrivim nefăcând răul? Mi-a dat o palmă? Eu nu-i dau nicio palmă… Mă împotrivesc răului prin bine, prin adevăr, prin mărturie, prin conștiință. Caut să o ajut pe această persoană să priceapă că a greșit: „Nu-ți dai seama că ești sclav?” Isus spune: „Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău”, adică folosește-ți mintea, te rog, și discernământul. Știi deosebi binele de rău? Dacă nu știi, ce fel de om ești? Ești doar un om capabil să dai palme pentru că ești mic și neputincios, iar dacă ai fi mai puternic ți-ai activa armata și ai distruge lumea… Dar înseamnă că ești un imbecil, un sărman. „Spune-Mi unde am greșit…”. Doar am spus că toți trebuie să fim responsabili față de adevărul pe care l-am ascultat. Dacă singurul tău răspuns este o palmă, spune-Mi unde am greșit.

Isus ne îndeamnă să ne folosim mintea. E singurul mod pentru a ieși din minciuna violenței, căci violența nu vrea să-și folosească mintea, ci singura rațiune este forța.

Însă nu, pentru că există puterea rațiunii, căci omul este făcut pentru adevăr. Trebuie retrezit adevărul în inima fiecărui om.

Puterea pe care a avut-o Isus de a se împotrivi răului, nefăcând răul, a schimbat istoria.

Omul care înțelege că răului i se poate împotrivi tocmai nefăcând răul și rămânând în adevăr, pe cât îi este cu putință, acela a înțeles ceva despre om și despre istorie. Ceilalți oameni distrug omul și istoria.

„Iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” Este tânguirea tuturor drepților care suferă în lume și care iau nedreptatea pe umerii lor. „De ce aruncați asupra noastră această nedreptate?”

Eu n-am meritat nedreptatea. Tu ști violentul care faci răul. De ce-mi faci nedreptate? Nu-ți dai seama?

Este tânguirea tuturor drepților din lume, care duc nedreptatea pe umerii lor. Iar cine face nedreptatea, nu-și dă seama că o face.

Și este tânguirea lui Dumnezeu: „Poporul Meu! Ce ți-am făcut și cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi!” (Mih. 6, 3).

Ne putem opri cu această mărturie a lui Isus, încadrată de lepădarea lui Petru.

Petru a scos sabia. Slujitorul I-a dat o palmă. Fiecare are armele sale. Isus are arma de-a vorbi pe față lumii, de a o învăța adevărul. Isus are un cuvânt care este comunicare, dar de Sine, știe să se pună în discuție, și astfel ne întreabă: „Acceptați sau nu acest mod de a trăi?” Acesta e singurul răspuns pe care Isus îl are înaintea puterii minciunii și a morții

Isus răspunde palmei primite tot în această direcție: „Fii conștient de ceea ce ai făcut… Dacă am făcut rău, spune-Mi, să Mă corectez. Dacă am făcut bine, de ce Mă bați?”

Isus are capacitatea de a învinge răul prin conștientizare, nedublându-l. Cine devine conștient de rău, este singurul în măsură să nu-l facă și de a rezolva problema răului. Acesta e adevăratul împărat, omul liber,

Isus ne va mântui tocmai pentru că nu face răul, pentru că este nevinovatul care ia asupra Sa răul lumii. Isus e Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii.

Texte utile:

  • Ps. 94;
  • Ier. 31, 31-34;
  • Rm. 8, 31-39;
  • Gal. 2, 20.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila