Ioan 19,1-3

Vom recita al patrulea imn al Slujitorului Domnului.

Is. 52, 13-53, 12

Acest text este fundalul întregii povestiri a pătimirii. Figura Slujitorului lui Dumnezeu, a Dreptului care ia asupra sa toată nedreptatea lumii și o eliberează, este cheia de lectură a întregii vieți a lui Isus.

Isus este Împărat și martor al adevărului în măsura în care este slujitor al fraţilor.

Procesul înaintea lui Pilat este un compendiu (rezumat) de teologie politică. Este o mină profundă, în care trebuie să săpăm pentru a afla adevărul omului şi al istoriei sale, dar şi adevărul lui Dumnezeu.

În esenţă, teologia este politică, deoarece omul e un „animal politic”, se realizează în polis, în oraş, în relaţia cu ceilalţi și cu Celălalt.

Relaţia noastră cu Dumnezeu o trăim în raporturile orizontale între noi.

Dacă credinţa noastră în Dumnezeu nu are legătură cu raporturile noastre civile, e o credinţă vândută, care nu are niciun sens. E credinţa celui care spune „Doamne, Doamne”, dar nu face voia Tatălui. E credinţa celor care nu au ştiut să-L recunoască pe Domnul prezent în realitatea lumii: în cel sărac şi în cel din urmă. Deci vor fi separaţi de Domnul, pentru că încă de acum şi de aici au fost separaţi de Domnul.

Modelul acestei povestiri este ceremonialul de la curtea regelui: Isus e adevăratul rege tocmai pentru că este ultimul dintre toţi.

Ceremonialul constă în încoronare, care are loc în palatul puterii, căci ceea ce se întâmplă acolo stăpâneşte apoi lumea. Isus e încoronat în palat… vom vedea cum şi de cine…

Această încoronare e alcătuită din mantaua regală de purpură, de coroana de spini, de salutul de veneraţie, iar Matei şi Marcu adaugă trestia – care ţine locul bastonului – cu care e lovit, de închinarea înaintea Lui şi de sărutul de veneraţie care este înlocuit de scuipare. Şi se încheie cu loviturile… şi flagelările… În mijloc avem aclamaţia „trăiască regele iudeilor”.

Isus e cu adevărat împărat tocmai pentru că este lovit şi biciuit… Şi e rege, respectând întregul ceremonial al curţii regale.

Textul e o pagină a filozofiei istoriei… soldații Îl încoronează împărat pe Isus în batjocură… În timpul carnavalului se glumeşte cu puterea… dar glumind se spune adevărul… În această glumă se vede ce urâtă glumă este puterea, adică stăpânirea omului peste om.

Isus e adevăratul rege pentru că este Cel care plăteşte costul acestei glume urâte… şi ne arată adevărul nostru, spunându-ne că vom trăi toţi mai bine atunci când se va sfârşi această urâtă glumă…

Se citeşte Io. 19, 1-3

1 Atunci Pilat l-a luat pe Isus și l-a dat să fie biciuit. 2 Soldații au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap și l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, 3 apoi veneau la el și spuneau: „Bucură-te, regele Iudeilor!” Și-i dădeau palme.

Centrul textului este împăratul încoronat şi aclamat

După textul din Deut. 6 – porunca iubirii lui Dumnezeu din toată inima, pentru că El te-a eliberat şi aşa vei păstra libertatea ta – urmează cap. 7, care spune că tu vei afla în ţara în care vei intra şapte duşmani şi le enumeră numele acestor şapte popoare duşmane… Fii atent să nu faci nicio căsătorie cu aceştia… Apoi să nu aduci cult idolilor acestor popoare, ci să îi arzi. Să ucizi toţi aceşti duşmani şi să nu laşi viu niciunul. E războiul sfânt.

Această pagină ce pare scandaloasă, în realitate e foarte frumoasă, căci aceşti şapte duşmani nu mai existau de şapte secole, când a fost redactat acest text. Deci nu există niciun duşman de exterminat. Prin urmare, înseamnă că în pământul pe care Domnul ţi-l dă, în libertatea pe care ţi-o dă – care este în interiorul tău – există şapte duşmani foarte puternici. De fapt, axa răului trece prin interiorul nostru. Deci, fii atent să nu te căsătoreşti cu acest rău şi să nu te justifici prin a spune că răul se află în celălalt. Nu venera acest rău, ci distruge toate simbolurile acestui rău, adică idolii tăi. Şi apoi – în măsura în care reuşeşti – să distrugi însuşi răul.

În noi există un adevărat duşman, care ne împiedică să recunoaştem adevăratul împărat. Şi ne dă o imagine urâtă despre Dumnezeu şi om, iar noi realizăm o realitate urâtă de om pe acest pământ… Căci în imaginea regelui se află tot raportul dintre noi, căci regele – la fel ca preşedinţii din zilele noastre – e cel care ne reprezintă, pentru că noi ne identificăm cu ei.

Dacă e urâtă imaginea pe care o avem despre noi, atunci îi alegem pe cei mai răi dintre noi, care ne reprezintă, iar aceştia produc tot răul care este în interiorul nostru. În acest fel ne simţim confirmaţi, pentru că răul comun este un dezastru total.

Tema este tocmai această victorie asupra duşmanului, care e în noi. Şi e o luptă continuă, care niciodată nu e terminată. Deci nu e o problemă de terorism, ci e cu totul altceva: înseamnă a rupe rădăcinile răului, care sunt în noi.

Capitolul al 19-lea după Ioan, care ne prezintă adevăratul rege, foloseşte tocmai pentru a elimina din mintea noastră imaginea rea despre omul ideal (şeful) cu care ne identificăm, pentru a ne restitui demnitatea noastră.

Când aude aceste lucruri, omul le aplică de obicei la situaţia exterioară lui… Dacă le vom aplica interiorului noastru, ne vom da seama că sunt lucruri foarte puternice… şi dacă voi începe să înţeleg câte ceva – adică faptul că Isus e regele care mărturiseşte adevărul – atunci va începe să se schimbe raportul meu cu alţii, modul meu de a vedea omul… se vor schimba relaţiile noastre de toate felurile, care sunt ţesutul polisului, de aceea e teologie politică… adică influenţează modul nostru de a realiza convieţuirea noastră umană… pentru că Dumnezeu, care e Tată, are un singur ideal pentru om: să trăim ca fraţii.

Şi pentru că primii doi s-au ucis… ne spune că e momentul să terminăm cu omorurile… a venit pe pământ, şi l-au ucis şi pe Fiul Său, care s-a făcut frate. Şi omul crede că aşa se termină întreaga istorie a răului…

Şi când se doreşte să se reprezinte Paradisul în Biblie… la început era Edenul, cu aerul curat şi cu toate lucrurile la loc… la urmă nu se mai prezintă Paradisul ca fiind o grădină, ci se prezintă Paradisul ca fiind un oraş. Oraşul lui Dumnezeu, adică locul relaţiilor umane. Căci iadul şi Paradisul sunt modul nostru de a trăi relaţiile. Apoi, grădina va fi rezultatul acestor relaţii. Dacă avem relaţii drepte, corecte între noi – relaţii atente la binele altuia – şi lumea se schimbă.

Textul prezintă încoronarea lui Isus, o încoronare făcută în batjocură, în glumă. O glumă de carnaval în pretoriu, pe care i-o fac lui Isus… dar nu e o simplă glumă de carnaval, pentru că, în mod real, soldaţii – când comandantul lor e victorios şi ambiţios – judecă… avem 10 legiuni, suntem puternici, deci să luăm noi puterea, iar eu voi fi împărat. Acest comandant al bandiților reușește să ia puterea, căci, fiind aclamat de soldaţii săi, se impune înaintea altora. Aşa se nasc monarhiile serioase… În zilele noastre se folosesc alte mijloace.

Isus încoronat arată ce facem noi atunci când încoronăm persoanele care ne interesează.

Figura lui Pilat e una de contur pentru că Pilat nu e împărat, dar după împărat, ca rang, imediat urma Pilat, deci el îl reprezintă pe împărat.

Pilat – de-a lungul întregului proces – iese şi intră în palat… Înăuntru se află Isus, care se revelează ca adevăratul rege, afară se află poporul; mai mult, sunt căpeteniile poporului care strigă „răstigneşte-L”, iar el  se plimbă între
„răstigneşte-L” şi „adevăr”.

Cine are puterea, poate alege adevărul şi atunci are un alt mod de a gestiona puterea. Puterea e posibilitatea de a stabili relaţii bune între oameni. Dacă nu ascultă adevărul, cine are puterea, are o singură putere… cea de a elimina inocentul şi a elibera delincventul.

Textul descrie, cu ajutorul imaginilor, ce este stăpânirea omului peste om şi peste cine cade acest rău.

v. 1

1 Atunci Pilat l-a luat pe Isus și l-a dat să fie biciuit.

Pilat îl ia pe Isus. Toate cele şapte scene ale procesului sunt marcate de Pilat, care iese şi intră.

În scena precedentă, Pilat era afară. Însă acum, nu se spune că intră. Deci se pare că scena are loc în public. Apoi, după ce scena se termină, se precizează că iese, deci, de fapt, Pilat era înăuntru.

Nu înseamnă că Evanghelistul a greşit şi a uitat să-l „determine” pe Pilat să intre în scenă… Textul e o fineţe a autorului, pentru că ceea ce se întâmplă în palatul puterii e şi un fapt public: ceea ce se întâmplă înăuntru, se întâmplă şi afară.

Aici se spune că Pilat „l-a luat pe Isus”. Cuvântul „a lua” e fundamental în întreaga povestire a pătimirii Domnului. E un cuvânt care apare încă de la începutul Evangheliei, unde se spune că întunericul nu a cuprins lumina, dar nici nu a primit-o. În limba greacă, a lua, a cuprinde, a primi sunt cuvinte similare. Se schimbă doar prefixul.

Şi Pilat îl ia, dar fără a-L înțelege.

Faptul că-L prinde, rămâne ambiguu, pentru că îl ia cu violenţă, pentru a-L ucide. Tocmai în acest fel „îl ia”. Şi dacă-L ia, îl are în mână, şi dacă-l are în mână, mai repede sau mai târziu, va vedea despre ce este vorba…

Deci tocmai în timp ce Pilat îl ia, Isus se dă în mâinile sale. Deci şi răul prinde binele, chiar îl concepe, după cum am văzut în grădină… Şi mai devreme sau mai târziu, îl va înţelege… când îl va vedea pe cruce.

„Și L-a biciuit”.

Biciuirea era alcătuită din 40 de lovituri, fără una. Unii puteau chiar să moară. Era pedeapsa dată sclavului rebel sau soldatului dezertor, sau se folosea pentru a obține confesiuni.

În acest loc nu este vorba de vreo confesiune de obținut, căci deja Pilat a spus că Isus este nevinovat. Un asemenea împărat este inofensiv, nu face rău nimănui.

De ce poruncește să fie biciuit, dacă e nevinovat?

Evanghelistul Luca spune: „Îl voi biciui și apoi Îl voi elibera”… L-a biciuit, ca să stârnească mila poporului: „Vedeți acest om sărman? Nu-i un tâlhar, priviți cât este de nenorocit!”

Pentru evanghelistul Ioan, biciuirea are o altă semnificație, adică Pilat vrea să-și bată joc de iudei: „Priviți împăratul vostru, vedeți cât este de slab! Deci este mai bine să fiți supuși Cezarului și mie”… Așadar, Pilat își bate joc de pretenția iudeilor de a lua ei puterea (în mână)… Dar prin această batjocură nu-și dă seama că batjocorește puterea sa.

v. 2

2 Soldații au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap și l-au îmbrăcat cu o haină de purpură,

Încoronarea era oficiată de soldați. Ei îl încununau pe împărat, pentru că stăpânirea se întemeiază pe putere și pe violență…

Ce putere este cea care nu poate folosi forța? E neputincioasă, deci nu are nicio putere.

La originea fiecărei puteri se află violența.

Cine deține puterea? Cel mai violent, cel care poate dăuna mai mult.

Apoi soldații nu mai folosesc decât în momentele de criză, căci sunt suficienți banii pentru a păstra puterea, precum și legile „juste” care ajută să-ți sporești puterea.

Când erau momente de criză – și-n timpul Imperiului Roman erau dese – se apela din nou la soldați, care sunt fundamentul puterii. Pentru că puterea e cea care poate ucide, altfel n-are nicio forță.

Nu din întâmplare soldații încoronau. Tot ei îl  aclamau pe comandantul legiunii lor ca împărat, apoi mergeau la Roma și luau puterea, când puteau.

Mai întâi îi puneau o coroană. Cununa era din aur. E simbolul divin, al soarelui, al măririi.

Împăratul îl reprezenta pe Dumnezeu pe pământ, era omul reușit, era ceea ce toți ar fi vrut să fie. Omul le face pe toate ca să aibă glorie, mărire.

Dar cununa lui Isus este „de spini”… Sunt suferințele celui care plătește pentru această mărire.

„Spinii” ne amintesc de Cartea judecătorilor 9, în care se vorbește despre copacii pădurii, care doresc să-și aleagă un rege și numai rugul acceptă să fie rege.

Spinii reprezintă regalitatea rugului, care se întemeiază pe violență, pe spini, pe capacitatea de a dăuna.

Ce este mărirea? Pentru că noi le facem pe toate, pentru a avea mărire, un nume bun… Pentru că noi suntem așa cum suntem văzuți…

Pentru împărații acestei lumi – care-și iau regalitatea de la mincinosul și ucigașul de la început – mărirea înseamnă a stăpâni peste alții, a fi stăpânii tuturor.

Pentru Dumnezeu, mărirea este a spăla picioarele, a fi slujitorul tuturor.

Cine este adevăratul împărat? Cel care încoronează cu spini, cel care vrea să-i pună pe toți la picioarele sale, să-i umilească? Sau cel care-i capabil să ia pe umerii Săi răul pe care alții îl fac, numai să continue să slujească?

Mărirea înseamnă a fi nevinovat și a face binele, sau a-l biciui pe celălalt, a face răul? Mărirea înseamnă a dăuna sau a fi nevinovat?

Noi trebuie să ne schimbăm mentalitatea despre „mărire”…

În limba ebraică „mărirea” era atributul lui Dumnezeu, însemnând greutatea, consistența.

A noastră este „mărire deșartă”, adică „greutate goală”… Pentru noi, mărirea este imaginea pe care o au alții despre noi; o imagine deformată, care depinde de cât de mult putem dăuna. Cu cât mai mult putem dăuna, cu cât suntem mai puternici și deasupra altora, cu atât mai mult valorăm. Însă adevărul este că cu atât valorăm mai puțin, fiind goi în interior…

Un om vrea să fie mai important decât toți? Să se facă slujitorul tuturor!

„Mai-marii popoarelor le guvernează, le oprimă și vor să fie numiți și binefăcători. Între voi să nu fie așa, ci acela care vrea să fie cel mai mare, să fie slujitorul tuturor”…

A-L contempla pe împăratul nostru încoronat cu spini, ne convertește în mod radical, ne mântuiește de acel dușman din noi care trebuie ucis, de conceptul nostru greșit despre mărire, despre adevărul omului.

Adevărul nostru nu-i imaginea pe care alții o au despre noi… Nu trebuie să fim robii ochilor (privirii) altora… Dacă ne interesează felul în care alții ne privesc, nu mai putem fi noi înșine…

„Idolatria” înseamnă cultul imaginii.

Realitatea noastră este că suntem fiii lui Dumnezeu, frați care ne iubim și exact astfel ne realizăm.

Nu ne realizăm prin imaginile aparente, pe care le oferim despre noi…

Cununa este de spini și I-o așază pe cap.

„Și L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie”.

Pentru evanghelistul Matei este mantaua soldatului, având culoarea sângelui, căci astfel nu se păta în timpul luptei… Apoi a devenit mantaua împăratului, pentru că puterea sa e întemeiată pe sângele vărsat…

Mantia de sânge, având culoarea omul biciuit și încoronat cu spini, este pusă pe Omul drept, nevinovat, care-Și dă sângele pentru dușmani… Acesta e Împăratul adevărat, bunul păstor.

Acest text, al procesului înaintea lui Pilat, este paralel cu cel din capitolul al zecelea, în care Isus face comparația dintre tâlhari și bunul păstor. El este bunul păstor și Împărat, iar ceilalți sunt tâlhari…

Păstorul bun este cel care-și pune viața pentru frați. Isus are această mantie regală pe bună dreptate. Nu-I va fi luată, căci și pe cruce o va avea. Mantaua corespunde ștergarului cu care s-a încins la Ultima cină, pentru a se face slujitor, căci nici despre ștergar nu se spune că și la dat jos… Haina e simbolul trupului. Mantaua este trupul Său, dat pentru toți.

În acest loc Matei și Luca adaugă faptul că-I pun în mână o trestie, un sceptru.

Sceptrul e bastonul, care-i prelungirea mâinii, principiul tehnicii și al puterii. Cine are o putere mai mare, comandă. Deci cine are putere, are în mână bastonul.

Cu sceptrul, unul poate comanda de la distanță, precum telecomanda. Căci dacă un om nu se supune poruncii celui care comandă, i se taie capul… Cu bastonul său în mână, împăratul poate porunci să fie împlinită voia sa peste tot.

Matei și Marcu notează că acest baston folosește pentru a-l lovi în cap pe cel care spune adevărul.

Adevărul niciodată nu se poruncește. Întotdeauna sunt poruncite lucrurile abominabile. Nimeni nu-mi poruncește să mănânc și să beau. Ci-mi poruncește acele lucruri pe care nu le-aș face și care nu ar trebui făcute.

„Și I s-au închinat”, Îl adoră.

Înaintea celor puternici închinarea este o renunțare la propria libertate, la propria demnitate de fii ai lui Dumnezeu.

Și-L sărutau. Sărutul este adorarea, venerarea.

Într-un raport caracterizat de violență, sărutul este disprețuirea demnității omului.

Acest verset ne prezintă ce se face de obicei în istorie, modelul de om pe care toți încercăm să-l realizăm, adică omul care are mărirea, coroana, cel care are sceptrul, care deține comanda, cel care are mantaua purpurie, de culoarea sângelui, a violenței, cel care e venerat, cel căruia toți i se închină…

Soldații fac o glumă de carnaval. În realitate, tocmai istoria noastră este o glumă urâtă, pentru că noi ne bazăm viața pe violență. E suficient să citim presa…

Trebuia să ia sfârșit urâta glumă pe care o facem.

Isus a spus că e împăratul adevărului, Cel care mărturisește adevărul. Adevărul e că noi ne comportăm așa. Noi tratăm omul biciuindu-l, încoronându-l cu spini, îmbrăcându-l cu mantia sângelui, a violenței, scuipându-l, lovindu-l peste cap dacă are dreptate…

Contemplarea lui Isus, încoronat cu spini, este antidotul imaginii false pe care o avem și este arma cea mai puternică pentru a trăi în adevăr, în umilință, în omenie. Dacă nu pricepem că suntem creaturi, devenim neumani.

Isus e Împărat pentru că nu are mărirea deșartă, nu se folosește de violență, nu disprețuiește pe nimeni, nu bate pe nimeni, ci îi slujește pe toți… Isus e nevinovat, pentru că nu poate face aceste lucruri. Și fiind inocent, este pedepsit de cei puternici.

Cu cuvintele simple – ale regalității și ale puterii – se decodifică jocul pe care toți îl jucăm în interiorul nostru.

v. 3

3 apoi veneau la el și spuneau: „Bucură-te, regele Iudeilor!” Și-i dădeau palme.

După încoronare, avem aclamarea „Bucură-Te!”, adică fii fericit, e frumos așa…

Oare e frumos jocul pe care-l practicăm?

„Împăratul iudeilor”…

Isus e împăratul făgăduit, Mesia iudeilor, și va fi mântuitorul lumii, tocmai pentru că ne prezintă acest adevăr despre Dumnezeu și despre om.

„Şi-I dădeau palme”, lovituri.

Scena „palmelor” este mai amplă în Marcu: în timpul procesului înaintea sinedriului, la sfârșitul interogatoriului, L-au legat la ochi, Îl loveau și-I cereau să ghicească cine a fost… În limba greacă nu avem cuvântul ghicește, ci profețește… Cine-L lovește? Nu-L lovesc doar soldații, ci și noi…

De care parte ne punem față de această față acoperită, care ne revelează mărirea lui Dumnezeu? Fața Unuia care iubește atât de mult, încât știe să-și dea viața pentru alții?…

Această Față e profeția tuturor celor care sunt fără față (chip), a tuturor fețelor acoperite, a lui Dumnezeu care e marea Față, pe care nimeni n-a cunoscut-o și care în acel loc se revelează, în cei din urmă, ca fiind Cel care ia asupra Sa răul tuturor și în acest fel ne mântuiește…

În spatele acestei scene avem textul din Vechiul Testament, citit la începutul catehezei: slujitorul lui Iahve care va fi onorat tocmai pentru că va fi disprețuit de toți, biciuit, pălmuit, și prin rănile Lui noi toți suntem vindecați…

De ce?

Pentru că ne prezintă adevărul nostru, și nu se răzbună. Ar fi putut să cheme în apărarea lui cele 12 legiuni de îngeri și să se impună printr-o putere mai mare…

Însă Isus îi învinge pe cei puternici, învinge puterea și răul prin adevărul celui nevinovat, nefăcând răul nici o dată. Isus este martorul adevărului.

În măsura în care înțelegem câte ceva din acest mister, în noi are loc o mare vindecare și devenim tot mai umani, tot mai asemănători lui Dumnezeu. Se vindecă conceptul nostru fals de om prin contemplarea Dumnezeului nostru, care este Isus în această situație…

Să vedem această glumă, batjocură, din jurul Lui și să pricepem că e o batjocură…

Toate lucrurile pentru care ne sacrificăm viața sunt o glumă proastă, o batjocură…

Nu-i greșit să muncim, ci e greșit modul în care muncim… E un mod (stil) bazat pe violență, pe stăpânire a altora, în loc să fie bazat pe relație, pe iubire, pe dar, pe primire… Ne trăim viața după stilul morții, și nu după cel al vieții.

Să contemplăm încoronarea cu spini, căci e o mare medicină… Pe acea Față cade tot răul lumii. Isus e Dreptul, e nevinovatul care nu răspunde răului cu rău. În acel loc răul se oprește. Exact astfel Isus îl învinge.

Texte utile:

  • Is. 52, 13-53, 12;
  • Jud. 9, 8-13;
  • Io. 10, 1-18;
  • Rm. 7, 14-25;
  • Gal. 5, 13-26.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag