Ioan 19,25-27

Iată fiul tău, iată mama ta

Dacă de o parte a crucii stau cei patru dușmani, de cealaltă parte stau prietenii: patru femei, printre care se află maica lui Isus, alături de ucenicul iubit.

Isus s e gândește la maica Sa care-L pierde pe Cel pe care-L iubește și la ucenicul care-l pierde pe Cel care-l iubește… Din această cauză, El îl dă maicii pe ucenic ca fiu și-o dă ucenicului ca maică, pe propria Sa maică…

Ucenicul ne reprezintă pe noi toți, care devenim frații lui Isus și fiii lui Dumnezeu. În Isus, moartea nu-i o separare extremă, ci o comuniune deplină. La picioarele crucii avem întâlnirea între iubirea-iubitoare și iubirea-iubită, reprezentate de maică și de ucenic. Este ceasul în care totul este împlinit: în sfârșit se naște pe pământ ceea ce din veac există în Dumnezeu.

Ps. 86 (87)

Iubirea Domnului față de noi ne unește între noi și cu El

Psalmistul ne spune locul în care toți ne-am născut, pentru că toate popoarele au o origine comună și toate se vor întâlni în Sion.

În această cateheză vom prezenta unitatea care se creează la Ierusalim la picioarele crucii.

Evanghelia după Ioan începe cu tema „ceasului”, pentru că primele cuvinte ale lui Isus sunt: „Încă n-a venit ceasul Meu”… Iar în versetele noastre notăm că, în sfârșit, a venit ceasul: este ceasul măririi când Îl vedem pe Dumnezeu față în față. În acest text ne aflăm în centrul „ceasului”…

Textul este scurt, dar această povestire scurtă ne deschide spre un timp veșnic…

Toate temele, care au fost atinse de-a lungul întregii evanghelii, se regăsesc în versetele noastre…

Mai înainte de a citi acest text, să ne închipuim locul în care se desfășoară această scenă… Ne aflăm pe Calvar, loc în care se derulează cinci scene. Deja am prezentat două. Acum ne aflăm la scena centrală… Pe Calvar se află crucea, iar noi o vedem…

În prima scenă s-a aflat Isus cu doi tovarăși: crucea este tronul Său, locul din care pronunță judecata Sa, iar cei doi tovarăși sunt curtea lui Isus în Mărire…

Să ne imaginăm persoanele care stau lângă cruce, în Evanghelia după Ioan: Isus este în centru. Cei doi tovarăși (Ioan nu-i numește tâlhari, pentru că în ceasul morții toți suntem inocenți, nevinovați) stau unul la dreapta și celalalt la stânga lui Isus… De o parte se află cei patru soldați, iar de cealaltă parte stau patru femei…

Așadar, de o parte stau dușmanii, iar de cealaltă parte, prietenii.

Dușmanii moștenesc haina, adică trupul, iar unul moștenește cămașa fără cusătură, simbol al Spiritului Sfânt, al unirii… De fapt, judecata Domnului înseamnă a dărui trupul Său tuturor, pentru că numărul „patru” este semnul totalității. Iar cămașa fără cusătură e semnul unității. Avem unitate și totalitate.

În această cateheză ne aflăm la cea de a treia scenă. Din text vom nota că de cealaltă parte a crucii se află patru femei… Dintre ele una este Maria. Apoi apar alte două personaje: ucenicul iubit și centurionul… În total avem douăsprezece persoane…

Vom sublinia că pasajul evanghelic din această cateheză este particular. Dacă mai înainte se spunea: „N-a venit ceasul” și „Se apropie ceasul”, adică „Vine ceasul Meu”, odată cu textul nostru începe să se spună: „De atunci”… Versetele noastre schimbă în totalitate Evanghelia… Mai înainte se aștepta acest moment… Și, odată ce a avut loc momentul descris în versetele noastre, totul devine diferit, devine „Din ceasul acela”; se naște lumea nouă…

Ca să ne ajute să înțelegem importanța acestor versete, imediat după ele, evanghelistul spune: „După acest fapt” – și e singura dată când Ioan folosește această expresie – „Isus știe că totul s-a împlinit”, lucru care înseamnă că în această întâmplare pe care o vom citi în versetele noastre se împlinește totul…

Să reflectăm și noi la această „mărire” în care se împlinește totul.

Se citește Io. 19, 25-27

25 Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. 26 Așadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” 27 Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!” Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el.

Imediat după acest text stă scris: „După aceasta Isus știe că totul s-a împlinit”, fapt care înseamnă că în aceste versete se împlinește totul…

Este una dintre cele mai studiate scene din Evanghelie… Cea mai veche interpretare a acestor versete este: „Mai înainte de a muri, Isus, prin faptul că Maica Sa era văduvă și era pe punctul de a-și pierde sigurul ei fiu, se îngrijește de Maica Sa”… Se sublinia grija fiului față de Maică…

Totuși, după ce și-a încredințat maica ucenicului, lumea continuă, nu se termină… Însă Ioan scrie: „După acest fapt, toate lucrurile s-au terminat”… Acest fapt înseamnă că versetele noastre au o altă însemnătate…

În Evul Mediu Maria a început a fi înțeleasă ca fiind Maica Bisericii, dar semnificația acestor versete este mult mai amplă…

Înainte de a explica aceste versete, subliniem unele aspecte…

Cel dintâi constă în faptul că în Evanghelie persoanele concrete sunt totodată personaje simbolice, care au o valoare universală…

Personajul trebuie privit mai întâi la nivel istoric, apoi la nivel simbolic general, apoi la nivel simbolic în context, și, în final, la nivel simbolic în toată Evanghelia.

Mai înainte de interpretarea textului, ne oprim asupra semnificației personajelor.

Sunt de față patru femei… După cum hainele lui Isus au fost împărțite în patru… Dintre haine, este pusă de o parte cămașa fără cusătură; în versetele noastre este pusă de o parte Maria… Și, la fel cum cămașa este dată unuia, la fel și Maria este încredințată unuia, care o ia în casa sa, ca pe o ,,comoară”  a sa…

Femeile au o semnificație analogă celei pe care o are Maica…

Alături de femei, personajele sunt Maica și ucenicul iubit…

Maica, împreună cu femeile, la nivel simbolic, reprezintă toate persoanele care iubesc… Femeile și Maria sunt persoanele care-L iubesc pe Isus, reprezentândui-i pe toți oamenii care iubesc… Cine sunt aceștia?

Mai întâi de toate, Tatăl îl iubește pe Fiul; apoi Tatăl și Fiul iubesc lumea; Isus îi iubește pe ucenici; Israel iubește Biserica, vom vedea din text; Biserica iubește lumea; apoi fiecare om și toate creaturile, până la ultima insectă care are grijă de propriul pui, chiar și mama corbului care se îngrijește de proprii pui… întră în acest lanț al iubirii, în lanțul celor care dăruiesc iubire… Și sunt imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, care este iubire-iubitoare…

În figura Maicii este inclusă toată acea parte a universului care se află la baza universului și care reprezintă Iubirea-iubitoare…

De cealaltă parte avem ucenicul iubit de Isus… Ucenicul îl reprezintă pe cel care este iubit, reprezintă Iubirea-iubită… Mai întâi de toate îl reprezintă pe Fiul iubit de Tatăl; apoi lumea iubită de Dumnezeu; ucenicul iubit de Isus; lumea și Biserica iubite de Israel; lumea iubită de Biserică; și tot așa mai departe, până la ultima creatură, care este iubită de cineva, pentru că dacă nu este iubită, nu există…

Maica și discipolul sunt două imagini universale, care reprezintă Iubirea- iubitoare și Iubirea-iubită; iubiri care includ întregul univers…

Notăm un lucru: Isus este Fiul care este Iubirea-iubită în mod complet și care răspunde cu iubire Tatălui, din această cauză este Fiu… Deci Isus este Iubire-iubită și Iubire-iubitoare…

De ce?

Un om care iubește – nu înseamnă că prin iubire-iubitoare trăiește – dacă nu este iubit, moare… Iar un om care este iubit – nu înseamnă că trăiește – căci dacă doar primește iubire, se sufocă dacă, la rândul său, el nu se iubește, ori nu iubește pe cel care-l iubește…

În chip simbolic, ce se întâmplă în moartea lui Isus? Că dacă Isus moare, Maria, Maica, cea care-L iubește, pierde obiectul iubirii sale… Iar ucenicul – care este iubit – îl pierde pe Cel care-l iubește…

Isus – încredințând-o pe Maică ucenicului și pe ucenic, Maicii – încredințează Iubirea-iubitoare Iubirii-iubite, și viceversa… Astfel încât să existe pe pământ, pentru prima dată, un răspuns de iubire dat Iubirii-iubitoare (adică o iubire reciprocă)… Iar această iubire dată Iubirii-iubitoare este Spiritul Sfânt, este viața lui Dumnezeu; este ceea ce ține viu, ține în picioare întregul univers… Așadar, în această încredințare totul se împlinește…

În sfârșit, îl avem pe Dumnezeu pe pământ, căci îl avem pe Cel care Iubește, pe Cel care este iubit și amândoi răspund iubirii cu iubire…

Isus în ceasul morții Sale – din această cauză este bine ca El să plece, și să plece exact în acest fel, adică moartea este separare și singurătate. Acești doi răstigniți împreună cu El ar rămâne fiecare pe cont propriu, pierduți – în loc să se gândească la Sine (căci în ceasul morții fiecare se gândește doar la sine), Isus înfăptuiește gestul suprem al iubirii: lasă Spiritul său, viața lui Dumnezeu, acestor doi tălhari… Și, pentru prima dată, apare Dumnezeu pe pământ, Mărirea…

Aceasta este interpretarea simbolică universală a acestor versete… Dar în text avem alte semnificații, care izvorăsc din contextul imediat al Evangheliei și din contextul îndepărtat…

În contextul imediat: înainte de aceste versete s-a vorbit despre cei patru soldați, dușmani, care moștenesc hainele și cămașa… De fapt, aceasta este judecata Domnului, a Împăratului Măririi, care-și dă hainele, Trupul, viața, dușmanilor; Și-și dă cămașa – simbol al Spiritului, al iubirii și al unității – dușmanilor…

În această cateheză vom vedea ce dă prietenilor…

Și după versetele noastre stă scris: „După aceste cuvinte, totul s-a împlinit”: după încredințarea Mariei lui Ioan și al lui Ioan, Mariei… Se spune că „A sosit ceasul”. Și din acel moment începe „timpul nou”…

S-a încheiat timpul așteptării… Mai înainte se căuta, se aștepta acest ceas… Odată ce acest ceas a sosit, începe timpul „de atunci, din acel moment, ceas”…

Și „acel ceas” este centrul istoriei, este intersectarea „aventurii” dintre om și Dumnezeu…

În contextul general al Evangheliei, aceste versete fac referire la Nunta din Cana. La Cana, Maria este numită „femeie” de Isus; Maica este prezentă; apa devine vin; și Mirele este Isus. În textul nostru vom vedea că nunta – ceasul început la Cana – se completează în versetele noastre…

v. 25

25 Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena.

Sunt enumerate femeile, subliniindu-se că „stăteau”.

„A sta” înseamnă a sta în picioare: este poziția atentă a celui care așteaptă ceva…

Ce așteaptă aceste femei de la cruce? Față de ostașii care stăteau de o parte, ele stăteau de cealaltă parte…

După cum ostașii – dușmanii – moștenesc Trupul și Spiritul Domnului, tot la fel și aceste femei primesc moștenirea profundă…

Ce primesc? De ce stau acolo? Stăteau lângă crucea lui Isus…

Cuvintele „stăteau lângă crucea lui Isus” sunt amintite doar în acest loc în întreaga Scriptură… Și toată Evanghelia după Ioan urmărește să ne ajute să stăm lângă crucea lui Isus… Acolo îl vedem pe Fiul omului înălțat, avem viață veșnică, îl cunoaștem pe „Eu-sunt”, pe Dumnezeu… În afara crucii nu-l cunoaștem pe Dumnezeu. Pe cruce este biruit Stăpânul acestei lumi, iar noi suntem atrași de El…

„A sta” este poziția ucenicului care privește…

„Stăteau aceste femei”… Ce fac ele? Nimic?… Nu, ele participă, sunt de față pentru a cunoaște ce se întâmplă cu adevărat…

Ucenicii au plecat… Aveau multe de făcut… Mai întâi de toate, au fugit de pericol, din cauza fricii. Pentru că trebuie să ne împotrivim, deci nu putem să pierim, să pierdem…

Acest femei stau acolo…

Ce e de făcut la picioarele crucii? Nimic… Ce am putea face înaintea morții? Nimic…

Femeile stau…

Moartea este limita ultimă, este separarea, despărțirea, și fiecare e singur… Înaintea acestei separări, a acestei ultime limite, femeile stau…

În acel loc se naște „compasiunea” – cea mai mare însușire a lui Dumnezeu – prin care-l simți pe celălalt ca fiind o parte din tine… Compasiunea este acea putere care învinge limita ultimă, cea a singurătății și a morții…

La fel cum lui Dumnezeu îi este milă de om – și din această cauză stă pe cruce – tot la fel, aceste femei stau acolo și, din acest fapt se naște umanitatea nouă, după chipul lui Dumnezeu…

Femeile sunt în număr de patru…

În aceste trei versete de șase ori se repetă cuvântul „maică”, numită de evanghelist maică sau Maica Sa, a lui Isus… Iar Isus, adresându-se ucenicului o numește „Maica ta”… Iar ucenicul o primește. Evanghelistul vrea să ne spună că „Maica Sa” – a lui Isus – devine „Maica ta”, dacă tu o primești…

Iar a primi aceeași Maică înseamnă a deveni frate, a deveni fiu, a fi egal cu Isus…

Din această cauză, la picioarele crucii,  toate s-au împlinit, căci suntem ca Isus…

Aceste femei par a fi patru: „mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena”, dar ar putea fi doar trei…

Mă explic: „mama Lui şi sora mamei Lui [virgulă, adică], Maria lui Cleopa și Maria Magdalena”… Dar ar putea fi numai două: „mama Lui, sora mamei Lui [adică], Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena”… Maria lui Cleopa ar fi numele Maicii Sfinte, iar Cleopa ar fi tatăl ei, iar Maria Magdalena ar fi sora ei în sens extins, adică verișoară… Până la urmă, aceste patru femei devin una, Maica…

Și apare pe neprevăzute ucenicul iubit…

Această definire ambiguă e minunată, pentru că femeile sunt patru, dar la urmă sunt una… Ele îi reprezintă pe toți cei care iubesc, experimentează viața și moartea, cunosc vulnerabilitatea firii omenești și puterea iubirii…

Ele sunt patru și sunt una, la fel ca ostașii; reprezintă universalitatea lumii care iubește…

v. 26

26 Așadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”

Isus e la sfârșit, căci imediat adaugă „Totul s-a împlinit”… Isus lasă lumea, dar nu ne lasă orfani… După cum a dăruit dușmanilor Trupul său – hainele și cămașa, adică Spiritul – tot astfel, acum oferă darul suprem atât Mariei, cât și ucenicului…

Evanghelistul scrie că „Isus vede”. Ioan nu subliniază că femeile-L privesc, ci că Isus vede… Isus este extrem de viu și-n ceasul morții… Isus nu-i obiect al compasiunii, ci este subiect al milei: în loc să fie îngrijorat pentru Sine, este îngrijorat pentru cei care stau lângă cruce…

Căci moartea sa este ceasul risipirii, loc în care fiecare rămâne singur: Maica fără Fiul iubit, iar ucenicul iubit rămâne fără Cel care-l iubește…

„Isus, văzând pe mama sa”… După cum dintre haine s-a izolat cămașa, acum, dintre aceste femei este izolată Maica… Ea corespunde cămășii fără cusătură, darului Spiritului, darului iubirii totale…

E numită „Maică”, dar Isus o numește „femeie”, la fel ca la Nunta din Cana…

„Femeie” înseamnă mireasă…

Maria este figura lui Israel – mireasa – care așteaptă mirele, iar Mirele este Isus…

Maria este figura lui Israel care, la picioarele crucii, are un fiu; este femeia îndurerată din cauza durerilor nașterii, dar întristarea ei se schimbă în bucurie, pentru că se naște un om nou pe lume…

Isaia se întreabă: „Ați văzut vreodată un lucru asemănător? Faptul că un popor se naște pe moment?” Astfel ne prezintă reîntoarcerea fiilor, risipiți în exilul babilonian, pe muntele Sionului, ca și cum acest munte ar naște într-o clipă întreaga omenire…

Profeția lui Isaia se împlinește în versetele noastre: Maria este femeia, este mireasa care aștepta ceasul întâlnirii cu Mirele… „Femeie, încă n-a sosit ceasul Meu”, îi spusese Isus la Nunta din Cana. Însă acum a sosit ceasul, avem Mirele, avem întâlnirea, iar Maria naște universul nou la picioarele crucii. Fapt pentru care „femeia” devine „Maică”.

„Femeie, iată fiul tău!”, privește fiul tău!

Ce semnifică aceste cuvinte?

Dacă Maria reprezintă Israelul, poporul făgăduințelor, poporului i se spune: „privește fiul tău!”

Acest fiu reprezintă Biserica, poporul mesianic, iar lui Israel îi este arătată împlinirea făgăduinței… Îi este arătat poporul mesianic, adică Fiul în care toate neamurile vor fi binecuvântate, făgăduit lui Avram…

În acest fel se împlinește făgăduința făcută lui Avram: iată fiul…

Moartea lui Isus nu-i sterilă: e bobul de grâu care murind, aduce mult rod… Iar în acest Fiu este inclusă omenirea nouă a tuturor ucenicilor, până la sfârșitul veacurilor.

Acest ucenic este cel pe care l-am aflat la Ultima cină, cel care și-a sprijinit capul pe pieptul Domnului; e cel care știe că este iubit; e cel care acum primește Maica la picioarele crucii; este cel care-L vede pe Cel de pe cruce; îl recunoaște pe Înviat; este cel despre care se spune că „niciodată nu va muri”… Pentru că iubirea este veșnică…

Ioan – ucenicul iubit de Isus –, când Isus pleacă, în loc să rămână fără Cel care-l iubește, află o persoană care-l iubește: este femeia care devine Maică; este Israelul care iubește Biserica; este oricine care are nevoie de iubire și care află pe cineva care-l iubește…

Cu aceste cuvinte Fiul și Biserica sunt încredințați Israelului…

Israelul află în Biserică împlinirea făgăduinței…

Această femeie ne amintește de Eva, maica celor vii… În acest fel fiecare maică pe pământ, fiecare iubire care are viață își află în sfârșit propria fecunditate…

„Femeie, iată fiul tău!”…

v. 27a

27 Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!”

„Ucenicul iubit” reprezintă Biserica… Bisericii îi este încredințată Maica, Israelul… Iar Biserica recunoaște că Israelul este maica și rădăcina ei sacră…

Ce se întâmplă în raportul ucenic-maică?

Ucenicul se substituie lui Isus, este identic cu Isus, adică devine fiul lui Dumnezeu, căci are aceeași Maică, același Tată, același Spirit… Apoi, „se întâmplă lucrul care niciodată nu s-a văzut pe pământ” adică faptul că iubirea reciprocă dintre Tatăl și Fiul (iubirea-iubitoare care este iubită și iubirea-iubită care este iubitoare) este prezentă în relația dintre femeie și ucenic…

Ce este nou pe pământ? În sfârșit, există iubirea reciprocă: cei doi sunt una în iubire. Se realizează marea poruncă, normă, care e prezența lui Dumnezeu pe pământ: „Iubiți-vă unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi”… Încredințând-o pe Maică ucenicului și pe ucenic  Maicii, se realizează prezența lui Dumnezeu pe pământ…

Din această cauză, pe cruce totul s-a împlinit… Isus nu mai are altceva ce să ne dea și ce să ne spună… De acum, tot ceea ce există în Dumnezeu există între noi…

„Femeie, iată fiul tău!”

Când vom ajunge la unirea dintre Biserică și Israel va fi împlinit planul mântuitor al lui Dumnezeu… Cu alte cuvinte, poporul făgăduinței va fi una cu toate celelalte popoare, pentru că noi – creștinii – nu suntem poporul făgăduinței, ci suntem cei care am crezut făgăduinței, am devenit fiii poporului făgăduinței… Când noi vom fi una în iubire, vom mărturisi lumii că Dumnezeu este Iubire… Iar Dumnezeu va fi totul în toți. Aceasta e împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu…

Și toate bisericile vor putea fi diferite una de cealaltă… De ce? Pentru că acceptând Mama ca diferită – Maica e cea dintâi diferită de fiu, tot așa cum fiul e diferit de maică – frații vor accepta că toți sunt diferiți între ei și vor fi una, dar în iubire: vor fi uniți în diversitate…

Ți atunci, toți vor înțelege cine este Dumnezeu: este Tatăl tuturor, care-i iubește pe toți așa cum sunt, în diversitatea și în specificitatea lor…

Când se va împlini acest imperativ, Dumnezeu va fi totul în toți; un text care în rădăcină deja s-a realizat la picioarele crucii, prin darul pe care Isus l-a făcut: dând-o pe Maică fiului și pe fiu, Maicii.

Temele versetelor sunt: mântuirea, universalitatea mântuirii, unitatea în iubire a tuturor popoarelor, și a diversității fiecăruia…

Când Isus spune: „Iată, privește, Fiul tău”, Se referă la ucenic, pe de o parte, însă Fiul este El, pe de altă parte. Prin urmare Isus se identifică cu ucenicul iubit…

Isus o numește „femeie” pe Maica sa. Vă amintiți pe cine a mai numit „femeie”? Pe samariteana care avea șase soți, și care încă nu și-a întâlnit mirele; pe femeia desfrânată; la mormânt o va numi femeie pe Magdalena, care caută și întâlnește Mirele…

Femeia reprezintă aspectul relației cu bărbatul, aspectul nupțial… Omul este cealaltă parte a lui Dumnezeu. Și până când nu-L întâlnește pe Dumnezeu, nu este femeie, mireasă… Iar când îl află, devine Maică, adică naște viață, e rodnică…

Pe cruce a sosit ceasul în care-și află Mirele… La picioarele crucii se naște întrega omenire nouă; avem o mulțime de texte în VT care vorbesc de întregul popor care se naște într-o clipă la picioarele crucii, în Sion…

v. 27b

27 Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el.

„Şi din ceasul acela”… Mai înainte, evanghelia vorbea de ceasul care „trebuia să vină”… Acum, acel ceas a sosit, fapt pentru care spune „din ceasul acela”…

S-a încheiat ceasul Fiului, El ne-a arătat Mărirea, ne-a revelat iubirea extremă a lui Dumnezeu, ne-a dăruit Spiritul, ni l-a dăruit pe Tatăl, ne-a dăruit-o pe Maica, ni s-a dat pe Sine, Trupul său, Sângele său…

Din acel ceas începe omenirea nouă, omenirea care știe să iubească, așa cum este iubită, omenirea care este după chipul lui Dumnezeu…

Iar noi trăim în epoca „din acel ceas”… Este ceasul lumii noi, căci totul s-a împlinit în acel ceas…

„Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o, a primit-o”…

Maica Sa, maica ta… Ucenicul o primește și astfel devine Maica sa, iar ucenicul devine fiu în Fiul; devine frate a lui Isus…

Despre ucenic se spune că „a primit-o”… Iar sfârșitul evangheliei este o împletire între cuvintele „a da” și „a primi”…

„A da” întotdeauna îl are ca obiect și subiect pe Domnul, Trupul său, Sângele său, Spiritul Său, viața Sa…

„A primi” e amintit la începutul evangheliei, când stă scris: „Ai Săi nu L-au primit. Dar celor care L-au primit, le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu”…

În acest loc, la picioarele crucii, pentru prima dată avem cuvântul „a primi”… Ostașii primesc hainele; ucenicul primește Maica; și Isus primește oțetul, oțetul nostru, viața noastră stricată; și îndată noi primim Trupul Său; și apoi vom primi Spiritul Său pe care ni L-a dăruit…Pe cruce avem reciprocitatea între „a da” – care indică iubirea-iubitoare – și „a primi”, care este iubirea-iubită; este răspunsul nostru iubitor dat Iubirii… Și despre faptul că ucenicul a primit-o pe Maică, stă scris în limba greacă: „A primit-o printre bunurile sale”… Acest cuvânt îl aflăm și la cap. 16 unde stă scris: „Voi vă veți împrăștia, fiecare printre propriile sale lucruri, pentru că veți fi singuri și risipiți, căci Eu plec”… Altfel spus, în ceasul morții fiecare aleargă după propriile sale lucruri, adică după nimic…

În moartea lui Isus – care o dă pe Maică, ucenicului și pe ucenic, Maicii – noi avem ca lucrul nostru propriu, exact lucrul Său cel mai propriu, adică Maica… Așadar, nu mai suntem pierduți, căci avem aceeași Maică și suntem fii…

Și a primit-o ca Maică a sa, este traducerea latină…

În aceste versete sunt înglobate (incluse, culese) toate temele din evanghelie: a ceasului, a femeii, a nunții, a vinului, a apei, a darului Spiritului, a Fiului omului înălțat… Tema ceasului, în care toate se împlinesc, adună în unitate toate celelalte teme…

E ceasul profund, reprezentat de femeie și de ucenic, când pe pământ, iubirea dintre Tatăl și Fiul e transmisă de Fiul, Maicii și ucenicului, care se iubesc reciproc, așa cum Tată Îl iubește pe Isus și cum Isus Îl iubește pe Tatăl…

Și aceasta este umanitatea nouă care, din acel ceas, este de neoprit… Iar noi – după două mii de ani – ne aflăm la picioarele crucii, „din acel ceas”, trăind acel ceas…

Scopul lumii e să ajungă la acel ceas, când toți vom fi adunați sub cruce și vom fi născuți de această iubire.

În aceste versete am subliniat Iubirea-iubitoare și Iubirea-iubită, care se iubesc reciproc… Și această iubire ne este dăruită în ceasul morții, când totul se sfârșește. Dar ni se spune că nimic nu se sfârșește, ci este o naștere, căci există o iubire mai tare decât moartea…

Texte utile:

  • Ps. 87;
  • Gen. 12, 2-3;
  • Is. 66, 6-12;
  • Io. 2, 1-12;
  • Rm. 11, 1.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag