Ioan 19,38-42

Trupul lui Isus.

Protagonistul Evangheliei este Trupul lui Isus. Acesta ni-L artă în chip vădit pe Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată.

Acum că toate s-au împlinit, acest Trup este un Sanctuar, nefăcut de mână de om: este darul de Sine pe care Dumnezeu îl oferă tuturor.

Mormântul, loc în care Trupul Cuvântului întâlnește orice trup care ajunge acolo, este umplut cu mirosul plăcut al miresmelor: este camera nupțială, locul în care Mirele, în sfârșit, Se unește cu omenirea, mireasa Sa. Acum știm că pomul care ne dă viața și adăpostul iubirii stau într-o grădină… E noua grădină, iar vechea era doar o umbră a acesteia…

Ps. 126 (125)

Psalmistul exprimă sentimentele noastre în a-L vedea pe Isus pus în mormânt… S-ar părea că se stinge speranța noastră, dar îngroparea lui Isus este premisa „recoltării cu bucurie”. Bobul de grâu căzut în pământ, dacă moare, aduce rod.

Așadar, există un timp al semănatului și unul al culesului roadelor. În timpul semănatului sămânța este sacrificată, deci avem plânsul; apoi, avem bucuria culesului; dar în mijloc avem un alt timp… Între Vinerea Sfântă și dimineața Paștelui avem timpul așteptării, al pregătirii bucuriei.

În această cateheză ne vom opri asupra acestui timp din mijloc, Sâmbăta Sfântă. După ce am văzut că Isus a avut o moarte „unică”, prin care ne-a deschis cerul, și după ce am notat că și după ce a murit a fost activ, acum vom contempla cel mai mare mister al întregii istorii a mântuirii, pe care de obicei nu-l luăm în considerare…

Noi cugetăm că până când Isus a trăit, ne-a arătat că știa să facă minuni pe care noi nu putem să le facem; și ne-a arătat că știa lucruri pe care noi le ignoram… El a trăit și a murit într-un mod unic, ca dar absolut de iubire. Dar noi nu reușim să trăim și să murim astfel…

În schimb, atunci când Isus este mort, este întru totul la fel ca noi… În moarte se împlinește deplin întruparea Sa: și El se naște din pământ și se întoarce în pământ. Iar în mormânt este întru totul ca noi…

Este misterul coborârii la „Iad”. Iad înseamnă „Infern”, adică Isus intră în locul separării, al depărtării, în locul absenței vieții și al bucuriei divine… Aici intră Cel care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi… În întuneric pătrunde, intră lumina…

Dacă Isus n-ar fi coborât în mormânt, ar fi fost un frumos model de viață pentru toți, până când am fi fost în viață; dar după moarte, nu ne-ar mai fi fost de folos… Dar problema mea constă în faptul că eu mor…

Însă, după ce a murit, Trupul Său intră în Infern, la fel ca orice trup… Și e misterul pe care-l vom contempla în această cateheză: Trupul Său dăruit pentru noi…

„Mormânt” în limba greacă se spune „mnemeion” având aceeași rădăcină a cuvintelor moarte și memorie (amintire)… Toți avem memoria (amintirea) că vom sfârși în mormânt… Noi avem amintirea înaintașilor care au sfârșit în mormânt, deci ne amintim că vom sfârși în mormânt… Și e amintirea morții.

Dar în această seară vom vedea că această memorie a morții deja este umplută cu lumina Celui care Și-a dat viața, Și-a dat sângele și apa apoi a murit, fiind solidar cu noi printr-o iubire mai tare decât moartea.

Petru se întreabă: „Pentru ce s-a dus Domnul în Iad, după ce a murit?” S-a dus să-i convertească pe toți cei din trecut care n-au crezut, pentru că Dumnezeu iubește toate creaturile Sale și vrea să le întâlnească pe toate… Și unicul loc în care ne întâlnește pe toți în mod sigur este mormântul.

„Adame, unde ești?” sunt primele cuvinte rostite de Dumnezeu care caută omul care s-a ascuns… Ultima ascunzătoare este mormântul, moartea… Iar Domnul intră și aici…

Iar mormântul – care e pântecele maicii-pământ, din care venim și-n care ne întoarcem – devine locul în care a coborât Cuvântul vieții. Cuvântul creator al lui Dumnezeu, devine locul în care a intrat acel Trup care a dăruit „sânge și apă” și, astfel, face să rodească (să înflorească) pământul.

Vom vedea felul în care Ioan interpretează punerea trupului lui Isus în mormânt…

Am spus că este un mister pe care-l contemplăm destul de puțin, pentru că noi toți suntem amintire a morții… Cuvintele „amintire” și „moarte” au aceeași rădăcină…

Dar noi negăm moartea, pentru că ne este frică de ea… Însă problema este că Isus ajunge tocmai în mormânt…

Dacă n-ar ajunge în mormânt, ar fi inutil/zadarnic să trăim… Dar Isus e prezent în mormânt, cu Trupul Său și cu Spiritul Său.

Acest adevăr înseamnă un lucru precis pentru viața noastră: în loc să ne temem că vom ajunge în mormânt, pentru că știm că acolo vom ajunge, și să trăim întreaga viață cu frică și cu neliniște – negate ori mai puțin negate – închizându-ne în noi înșine, sau refugiindu-ne în multe lucruri (ocupații) pentru a ne iluziona că suntem vii, ar trebui să știm că „scopul vieții noastre este comuniunea deplină cu iubirea și cu lumina, cu Domnul” (Vom vedea felul în care Ioan o descrie în versetele noastre), și, astfel, nu ne-ar mai fi frică de moarte, deci am trăi liniștiți…

Fie că intervalul vieții mele ar fi scurt sau lung, aș trăi cu bucuria omului care știe că viața înseamnă a ieși în întâmpinarea Unuia care-mi vine în întâmpinare… Atunci viața este frumoasă, capătă un sens… Iar mormântul, care ar fi separare și împărțire, devine locul comuniunii pline.

În acest text se vorbește despre „Trupul” lui Isus. În limba greacă „trup” se traduce „soma”, cuvânt înrudit cu „sema” care înseamnă semn. Trupul este un semn, este semnul întregii vieți sedimentate în trup.

În origine cuvântul „semn” înseamnă „mormânt, grămadă de pământ”, care este originea tuturor semnelor. Mormântul este semnul celor care au ajuns acolo înaintea mea, iar eu le păstrez memoria, îi port în inimă… Fapt pentru care adevăratul mormânt este inima noastră, loc în care se află toate amintirile morții. În acest loc trebuie să intre această lumină a vieții…

Se citește Io. 19, 38-42

38 După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-l lase să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit și a luat trupul lui Isus. 39 A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de mir și aloe, cam de o sută de litre. 40 Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfășurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. 41 În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. 42 Așadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Protagonistul textului este Trupul lui Isus, care ni se pare că de acum nu mai poate face nimic; este acel Trup dat în mâinile noastre… În acest loc Isus împlinește cuvintele spuse la Capernaum: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică”, deoarece „Adevărata pâine din cer este Trupul Meu, dat pentru voi”.

Această scenă, care urmează după cea a Crucii, este opusă celei de dinainte, în care se subliniază că ostașii Îi dau oțet, iar Isus, ca reacție a faptului că I-au dat oțet, adică ură, răspunde dându-ne sânge și apă, adică viața Sa și Spiritul Său…

Dacă Domnul răspunde dând viață și Spirit dușmanilor Săi care-L împung și-I dau oțet, ce le va da prietenilor Săi, care-L primesc?

În textul nostru se vorbește despre Isus care „este primit” de acești doi bărbați… Acești doi bărbați au un rol matern; vom vedea că și bărbații devin materni…

Centrul acestor versete sunt cuvintele: „Pentru că era pregătirea Paștelui”. Această afirmație am găsit-o mai înainte de versetele prezentate în cateheza anterioară. Acest fapt înseamnă că tot ceea ce i s-a întâmplat Trupului lui Isus este „pregătirea Paștelui”. Iar Paștele este/înseamnă eliberarea omului.

Ceea ce i s-a întâmplat Trupului lui Isus – faptul că ne-a dat Spiritul, sângele și apa – care apoi este primit de mâinile acestor doi bărbați, îngrijit, înfășat în giulgiu și uns cu mir, semnifică pregătirea Paștelui…

Prin urmare, pentru a ajunge la Paște, la eliberare, există două etape: una deja este împlinită, fiind vorba despre ceea ce a făcut Isus (și-a dat Trupul); cealaltă este partea pe care trebuie să o împlinim noi (privindu-L pe Cel împuns, adică iubirea Sa, noi suntem chemați să primim acest Trup).

Acești doi bărbați pregătesc Paștele, sărbătoare care va urma imediat, în ziua următoare.

v. 38

38 După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-l lase să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit și a luat trupul lui Isus.

Acest episod are loc „după acele lucruri” pe care le-am văzut în ultima cateheză, adică după ce L-am contemplat pe Cel care a fost împuns… Și-n locul împungerii cu sulița, ne-a dat sânge și apă…

În ultima cateheză am spus că acțiunea contemplării Celui împuns este centrul, nucleul a toate, pentru că în coasta împunsă noi înțelegem misterul lui Dumnezeu și din acea rană noi ne naștem…

Iosif din Arimateea și Nicodim – doi bărbați plini de frică, la fel ca toți ucenicii – ies la vedere tocmai contemplându-L pe Cel împuns…

Ce înseamnă acest fapt?

Dacă eu privesc iubirea Sa pentru mine, o iubire mai tare decât moartea, spun: „Această iubire mă interesează”…

Despre Iosif din Arimateea, evanghelistul Ioan ne spune doar că era un ucenic care s-a ascuns din cauza fricii, model al tuturor ucenicilor, care și după Paști vor rămâne ascunși din aceeași cauză… Însă ceilalți evangheliști ne spun că Iosif era bogat, de viță nobilă, membru al Sinedriului, așteptând Împărăția lui Dumnezeu.

Iosif din Arimateea este primul bărbat care iese la vedere. El învinge teama, pentru că a contemplat iubirea. Așadar, iubirea înlătură frica.

Iosif din Arimateea este cel dintâi care se dezice de uciderea nedreaptă a lui Isus. Mă explic: toți au fost de acord să-L elimine, iar ucenicii au fugit. Și nimeni nu I-a luat apărarea.

Pe cruce Isus este Cel blestemat. Dar, Iosif din Arimateea este cel dintâi care spune: „Nu-i adevărat că Isus este blestemat, ci Isus este Cel Binecuvântat, este Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Acesta este nevinovat; este Mielul lui Dumnezeu care duce pe umerii Săi păcatul lumii”…

Iosif din Arimateea este cel dintâi care se răzvrătește înaintea sistemului violenței care-l ucide pe cel nevinovat și este primul care se dezice de uciderea Celui nevinovat. El exprimă ruperea tăcerii consensului tuturor față de uciderea Celui nevinovat… El spune: „Cel pe care L-am împuns este Cel Drept; nu este blestemat de Dumnezeu, ci este binecuvântat”…

Dacă n-ar fi existat figura lui Iosif și a celor care au urmat după el, nu s-ar mai fi vorbit despre Isus. Pentru că Isus ne-ar fi făcut darul Său, dar nimeni nu l-ar fi primit. Iosif este primul care primește Trupul lui Isus, și i se deschid ochii, tocmai contemplând coasta Sa împunsă.

Astfel Iosif scapă de frică și-i cere lui Pilat să ridice Trupul lui Isus… Iar Pilat i-a permis… „Deci [Iosif] a venit şi a ridicat trupul Lui”. Și are în mâinile sale acel trup.

Iosif arată față de acel trup o grijă maternă: Îl spală după cum și Isus a spălat picioarele ucenicilor; privește rănile Sale, se întreabă de ce I-au fost cauzate aceste răni și înțelege motivul…

Iosif ajunge să cunoască acel Trup: acel Trup este semnul vizibil al iubirii extreme, vizibil în rănile mâinilor, al coastei… Prin acel Trup Iosif capătă o cunoaștere „tactilă” a lui Dumnezeu deoarece „Îl atinge și vede”… Îl atinge și vede în acel Trup semnul ultim al iubirii lui Dumnezeu pentru om.

„Cunoașterea” – în realitate – este „atingere”. Iar acest om care „aștepta Împărăția lui Dumnezeu” Îl are pe Împărat în mâinile sale, Îl are pe însuși Dumnezeu, pe Fiul, Trupul Său dat pentru noi, acel Trup din care a ieșit sânge și apă, acea moarte care învinge moartea și dă viață… Acest Trup îl are în mâinile sale…

De fapt, Trupul este moștenirea pe care Domnul ne-a lăsat-o tuturor: „Luați”, adică primiți, acceptați și „mâncați, acesta este Trupul meu, dăruit pentru voi”… Iar Iosif Îl are în mâinile sale… Și-L mănâncă prin „amintire” (ri-cordo), adică Îl așază în inima sa.

Acel Trup îi amintește lui Iosif întreaga sa viață: era ucenic ascuns, mereu L-a văzut, mereu L-a urmat pe ascuns, L-a înțeles, L-a iubit. Când a văzut iubirea Sa, Iosif a ieșit din ascunzătoarea sa, a ieșit la vedere. Și acum are în mâinile sale acest Trup.

E important acest Trup: căci în acest Trup are totul.

Acest Trup este povestirea vie a lui Dumnezeu-Tatăl și a fraternității; este vădirea (vizibilitatea) nevăzutului; este semnul iubirii extreme; este un Trup dăruit…

Iosif Îl are în mâinile sale, tot așa cum o mamă are în mâinile sale propriul fiu. A avea acest Trup în mâinile sale este cel mai mare mister.

Acest Trup este Cel Viu care învinge moartea, este deja iubirea mai tare decât moartea.

Iosif ține în mâinile sale acest Trup. De fapt în 1Io. stă scris: „Noi, cu mâinile noastre am atins Cuvântul vieții”…

v. 39

39 A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de mir și aloe, cam de o sută de litre.

Nicodim, pe care l-am întâlnit la începutul Evangheliei venind noaptea la Isus pentru a se naște, apare din nou… L-am mai întâlnit și la cap. al 7-lea, când i-a luat apărarea lui Isus, spunându-le căpeteniilor că-L tratează pe Isus împotriva legii… Și Nicodim s-a întâlnit cu Isus noaptea, din cauza fricii.

Acum însă, la fel ca Iosif, și Nicodim iese la vedere, în mod mai clar: „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe”… Este vorba despre treizeci și trei de kilograme de mir.

Să ne amintim că în cinstea învierii lui Lazăr, s-a dat un ospăț: Marta slujea, iar Maria ungea cu mir picioarele…

În versetele noastre avem ospățul Mielului pascal: Iosif slujește acest Trup, îl pregătește pentru Paști, iar Nicodim Îl unge cu mir.

Nicodim și Maria din Betania sunt cele două persoane care-L consacră Mesia, Cristos pe Isus…

„Cristos” înseamnă „uns” cu mir: ei sunt cei care-l ung Cristos pe Isus. În același timp ei sunt și primii creștini, pentru că sunt unși, la rândul lor, cu acel mir cu care L-au uns pe Isus.

Mirul are o semnificație tainică, dar evidentă: mirul este simbolul lui Dumnezeu. În limba ebraică se spune „șemen”, care are legătură cu „șem” care înseamnă „nume”. În Cântarea cântărilor se spune că numele Mirelui – al lui Dumnezeu – este mir, nard revărsat.

După moartea lui Isus și după deschiderea coastei Sale, s-a deschis catapeteasma (voalul) Templului iar mirul lui Dumnezeu s-a revărsat pe pământ.

În Cântarea cântărilor mirul este semnul Mirelui, al lui Dumnezeu; iar cu mir se ungea patul nupțial.

Cu ajutorul acestor imagini Ioan dorește să ne ajute să înțelegem că mormântul nu-i locul morții, ci este camera nupțială, locul în care Domnul ne învață arta iubirii, adică felul în care El ne-a iubit. În același tip, mormântul e locul în care cerul se unește cu pământul, iar Dumnezeu Se căsătorește cu fiecare om, printr-o iubire mai tare decât moartea.

Intrarea lui Isus în mormânt este ieșirea Sa în întâmpinarea fiecărui om pierdut, pentru ca fiecare om să-L întâlnească.

În mod normal, mormântul nu-i plin cu mir, cu miros plăcut… De fapt, mormântul lui Lazăr mirosea urât…

Dar acum, mormântul este plin cu mir, cu miros plăcut, adică moartea este învinsă, deoarece acolo unde ar trebui să fie mirosul neplăcut al moții, avem mirosul plăcut al mirului, al iubirii și al vieții…

v. 40

40 Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfășurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei.

Faptul că acești doi bărbați „au luat”, adică „au primit” , corespunde faptului că Isus „S-a dat”…

Isus a dat hainele, cămașa, Maica, Spiritul, sângele, apa, iar acum ne dă Trupul Său… Iar acestor daruri le corespunde faptul că noi le-am primit: ostașii au primit haina, cămașa; ucenicul iubit a primit-o pe Maică; acum Nicodim primește Trupul lui Isus, acel Trup care dăruiește sânge și apă, Spirit, viață, iubire…

„Și L-au înfăşurat în giulgiu”… Cuvântul grec indică un „cearșaf de in”, un material scump și nu un giulgiu…

Giulgiul este semnul morții.

Cearșaful este semnul patului, al odihnei, al patului nupțial care miroase frumos, datorită mirului prezent pe veșmintele Mirelui.

Altfel spus, acești doi bărbați primind Trupul, Îl primesc în interiorul lor, iar mormântul – care este inima lor – devine patul nupțial.

Există o legătură strânsă între mormânt și inimă, deoarece inima este locul amintirii, iar îngroparea este gestul suprem al amintirii… Întreaga viață a unui om pe care-l îngropi o pui în interiorul mormântului (al inimii) și ți-o amintești… Și rămâne semnul…

Ei primesc Trupul, dar Îl leagă, Îl înfășoară…

În acest text, evanghelistul Luca folosește aceeași scenă a Nașterii, folosind cuvântul „L-au înfășat”, pentru a sublinia că îngroparea e o scenă de naștere…

Evanghelistul Ioan nu construiește o scenă a nașterii, ci a căsătoriei, o scenă nupțială. În dimineața Paștelui vom vedea că aceste cearceafuri prețioase de in nu mai sunt înfășate, ci „întinse”, adică sunt pregătite pentru întâlnirea mirilor.

Numai „după” se va vorbi despre „giulgiu”, subliniindu-se că este pus de o parte. Dar se vorbește despre „miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei”. Ei înmormântau cu multă venerație, dar nu foloseau 33 de kilograme de mir, adică „o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe”.

Evanghelistul dorește să sublinieze că primirea Trupului este una împărătească, iar somnul său este somnul împăratului victorios, al mirelui victorios care așteaptă retrezirea.

În pătimirea după Matei a lui Bach, punerea în mormânt este o întreagă „Nina, nana”… Este retrezirea persoanei iubite, pe care mai întâi o faci să doarmă, pentru că are nevoie de odihnă… După tot ceea ce a făcut – „totul s-a împlinit!” a împlinit creația – în sfârșit vine sâmbăta, odihna. Iar în acea sâmbătă este Paștile, eliberarea noastră. Prin urmare, acest somn este împlinirea lucrării Sale și începutul călătoriei noastre spre libertate.

Se notează că-L „leagă”, pentru că ei încă cred că a murit… Într-un anume fel noi legăm, mereu Îl credem mort pe cel decedat… Isus Îl va dezlega, spunând: „Nu sunt mort, ci sunt Cel viu”…

Într-adevăr Isus Își însușește moartea noastră și, astfel ne dă viața: este un schimb de iubire, un schimb nupțial, căci ni Se dă pe Sine.

v. 41

41 În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată.

„Grădina” ne amintește de grădina de la început, Edenul, Raiul. Prin urmare, grădina de la început se află în locul în care a fost răstignit… Tradiția așază sub Calvar mormântul lui Adam, al primului om, al fiecărui om. Cu alte cuvinte, în locul morții, se naște pomul vieții, pomul iubirii care învinge moartea și, astfel, grădina înflorește…

Grădina înflorește tocmai pentru că acel trup intră în abis, în Iad și-l fecundează cu sângele și cu Spiritul Său. Trupul Său este sămânța aruncată sub pământ, care aduce mult rod.

Omul mereu visează această grădină. Grădina există, ea este locul iubirii. Toată scena din Cântarea cântărilor se desfășoară în grădină… Grădina este locul necontaminat (nepoluat) al unirii și al frumuseții; este locul în care vedem iubirea împlinită; locul în care mirele-și întâlnește mireasa…

În această grădină se află „un mormânt”, această cavitate a maicii-pământ; aici intră și doarme mirele, în așteptarea retrezirii.

Acest mormânt primește Mirele… Și, astfel, amintirea morții devine amintirea comuniunii și a vieții.

Acest mormânt este „nou”: Isus este primul care intră în el. Este nou, așa cum nouă a fost moartea Sa, modul Său de a trăi și de a muri… El a trăit ca Fiu al lui Dumnezeu, așa cum ar trebui să trăiască fiecare om, și ne-a deschis calea Fiului… Și este nou, tot astfel cum este virgin pântecele Maicii care l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu…

„În care nu mai fusese [încă] nimeni îngropat”. Nu este o repetiție… E limpede că dacă este nou, nimeni n-a fost pus în el… Dar în text avem cuvântul „încă”, însemnând că „încă nimeni” n-a fost pus… Fapt care înseamnă că de atunci toți suntem puși acolo… De atunci, de când Isus a intrat în mormânt, noi toți – intrând în mormânt – Îl întâlnim pe El, care deja este acolo cu iubirea Sa.

Așadar, acest mormânt este camera în care maica ta te-a zămislit și în care tu vei învăța arta iubirii (cf. Cântarea cântărilor); este locul în care Mirele – Dumnezeu în iubirea Sa pentru omenire – îi întâlnește pe toți și se unește (căsătorește) cu toți. Și acesta este scopul vieții noastre…

Drept pentru care abisul de care ne temem, în realitate este abisul misterios al luminii și al întâlnirii cu Dumnezeu.

Așa după cum Cuvântul din nimic a făcut lumina, a făcut să existe lucrurile, tot astfel Trupul Cuvântului intrând în abis, face să retrăiască totul prin/cu viața lui Dumnezeu (le face pe toate părtașe la viața lui Dumnezeu).

Să nu uităm că mormântul unui om răstignit e locul blestemului, al păcatului, al morții; însă acest loc devine acea cameră plină cu mir, cu cearșafuri de in, într-un mormânt nou, în care nimeni n-a mai intrat. Iar Isus, în sfârșit, intră… Și aici îi întâlnește pe toți oamenii: de la Adam, până la ultimul om care va intra… Din momentul în care ne naștem, noi, oamenii, ne împărțim în oameni „deja morți” și care „încă n-au murit”… Căci omul este conștiința limitei morții. Iar „limita mea” ori este sfârșitul a toate, sau este comuniunea cu Totul. Iar Dumnezeu nu ne-a rânduit la moarte, ci la comuniunea cu El. Iar această comuniune se realizează tocmai în locul în care noi credem că împărățește moartea… Aici a intrat Trupul Său și tot aici învie Trupul Său…

v. 42

42 Așadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

„Acolo, deci”… Este linia de sosire a întregii povestiri: tocmai acolo este pus.

Despre Lazăr, Isus a întrebat: „Unde l-ați pus?” Dumnezeu îl întrebase pe Adam: „Unde ești? Unde te-ai pus?”… El vede locul în care toți ne-am pus. În acest loc și El este pus, arătându-Și solidaritatea absolută față de fiecare dintre noi.

Mormântul lui Isus – chiar mai mult decât crucea – este apropierea lui Dumnezeu de fiecare om, care a fugit departe de El. Deoarece crucea este apropierea Sa de cei vii, dar care apoi mor… În mormânt avem apropierea lui Dumnezeu de toți morții care sunt reînsuflețiți de viața Sa.

Dacă n-ar fi existat coborârea lui Isus în mormânt, n-ar avea sens învierea și nici viața noastră, pentru că știm că sfârșește în mormânt… Dacă totul se sfârșește în mormânt, ce sens are viața? Toate lucrurile bune se termină, iar cele rele ajung în mormânt… Dacă ar fi așa, am avea triumful nimicului, al răului, fapt care ar fi absurd…

Ni se spune motivul pentru care e în mormânt: „Din cauza pregătirii Paștelui”…

Paștile e sărbătoarea eliberării: în mormânt are loc eliberarea noastră; dar este „o pregătire”. De ce este o pregătire?

Pentru că acest Trup dat pentru noi trebuie să fie primit. El deja ni s-a dat; „când Îl vom primi”, aceasta este pregătirea… Iar după pregătire vom mânca Paștile, adică se trăiește Paștile…

Este importantă pregătirea pe care o fac Iosif și Nicodim, căci înseamnă a primi Trupul în interior… Acolo unde noi credem că există moartea, fricile noastre, inima noastră, amintirile noastre, abisul nostru, răul lumii, în acest loc Trupul este pus…

„Pentru că mormântul era aproape”… Când a dat pâinea s-a spus: „Paștile era aproape”. În textul nostru se spune „mormântul era aproape”…

Acum că și-a dat Trupul… Acest mormânt este adevăratul Paște. În mormânt El petrece Sâmbăta Sfântă… Adică petrece timpul nostru, un timp al așteptării, care de acum are loc împreună cu El…

Apoi stă scris: „Acolo L-au pus pe Isus”… La început s-a spus „Trupul lui Isus”, apoi „Trupul Său” iar acum „Isus”. Cu alte cuvinte, acest Trup nu-i un trup mort, ci este o Persoană, și așa rămâne. Acest Trup este acel Isus pe care L-am văzut de-a lungul întregii Evanghelii; este acel Trup care ne-a revelat iubirea Tatălui. Și acel Trup – care poartă semnele acestei iubiri extreme – intră de acum în locul morții.

Și ce face în mormânt acest Trup, adică Isus?

Îi întâlnește pe toți oamenii. Pe toți…

Nu mai există nici un om care să fie departe de Dumnezeu; nu mai există niciun pierdut care să fie departe de El! În mormânt Isus este cu toți.

Se povestește că Moise, ajuns la 120 de ani, nu vroia să moară… El afirmă că L-a văzut pe Dumnezeu, iar Dumnezeu e viața, deci nu vrea să moară… Până la urmă cedează, pentru că ajuns la 120 de ani, Dumnezeu a decis că a ajuns la sfârșitul vieții sale… Dar cedează cu o condiție: „Ca Dumnezeu să mă sărute pe gură”… Și se spune că a murit cu sărutul lui Dumnezeu pe gură.

Prima afirmație a miresei – care reprezintă fiecare om – din Cântarea cântărilor este: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale”… Altfel spus, omul este dorință absolută după acest sărut, după această comuniune de viață cu Viața… În acest loc, această dorință a omului se împlinește…

Mormântul lui Isus este sărutul lui Dumnezeu pe gura omenirii… Știind acest adevăr, în sfârșit pot muri și pot trăi, pentru că știu că punctul sosirii (linia de sosire) este această comuniune deplină.

Acum putem înțelege motivul pentru care în Simbolul apostolic avem un articol al credinței despre „Coborârea la Iad”… Iar în crezul nostru avem expresia „A fost îngropat”, care înseamnă același lucru… În Simbolul apostolic se vorbește despre coborârea la Iad. Tocmai în acest loc Dumnezeu Își „consumă”, exprimă iubirea Sa pentru noi. Mai departe nici măcar El nu putea merge, pentru că nici noi nu mergem mai departe de mormânt…

Nu este vorba atât de încheierea drumului pământesc al lui Isus, ci a drumului eliberării și mântuirii noastre. Prin moartea Sa, prin punerea Sa în mormânt, prin coborârea Sa la Iad, noi suntem mântuiți de rău

Texte utile:

  • Ps. 125 (126); 131;
  • Io. 3, 1-21; 6, 48-58; 11; 12;
  • Evr. 2, 4-15;
  • 1Pt. 3, 18-22.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag