Ioan 19,9-12

Ps. 98 (97)

Domnul vine să judece cu dreptate, adică cu iubire, fidelitate și pace. Să-I cerem să știm să-L așteptăm cu bucurie…

În această cateheză vom vedea felul în care Domnul vine să judece pământul și care este judecata Sa.

Am ajuns la cea de a șasea scenă a procesului lui Pilat:

– în cea dintâi, Isus e prezentat ca fiind un răufăcător periculos, pentru că este nevinovat (nu este de acord cu jocul pe care toți îl practică, deci le distruge jocul);

– în cea de a doua, Isus s-a revelat ca fiind „Împăratul adevărului”, Cel care mărturisește adevărul (nu este împăratul care se folosește de violență și de putere pentru a stăpâni peste alții… Și toți sunt concurenți, deci confirmă jocul, și câștigă cel mai tare. Isus demască acest joc murdar, pentru că El mărturisește adevărul, adevărul cunoscut de conștiință, care este respectarea libertății, acel adevăr care este iubirea față de frate, pentru cel din urmă, și care nu se folosește de violență, și este dispus să o ia asupra sa… În acest fel Isus este Împărat);

– în cea de a treia, vedem felul în care este Împărat. Este Împărat tocmai pentru că este răstignit în locul lui Baraba, răufăcătorul (Isus este persoana în care se oprește răul lumii, pentru că nu face răul. Deci ne eliberează de rău și-l ia asupra Sa, adică ia asupra Sa condamnarea lui Baraba. Baraba ne reprezintă pe noi toți care strigăm „Eliberează-l pe Baraba”, adică modelul nostru de om este tâlharul câștigător, care devine împărat; iar tălharul care a dat faliment, Baraba, cel puțin a avut curajul să se comporte precum tâlharul care ar vrea să reușească să ajungă împărat… Isus stă în afara acestui joc);

– după această scenă Isus poate fi încoronat împărat, deci, în cea de a patra scenă avem încoronarea cu spini… Isus este adevăratul împărat fiind pălmuit, biciuit, disprețuit, încoronat cu spini. Acesta este Domnul, Cel care ia asupra Sa răul lumii, El este Mielul lui Dumnezeu, este Dumnezeu care iubește până în acest punct, încât nu face răul, ci știe să-l învingă prin bine.

– în a cincea scenă, Pilat prezintă această Față publicului, spunând: „Iată, omul!”, omul adevărat în două sensuri. În această Față vedem felul în care puterea distruge omul, deci rezultatul la care ajungem prin jocurile noastre de putere, prin conceptul nostru fals despre Dumnezeu și despre om. Apoi e adevărat și într-un alt sens, anume că El cu adevărat ne aduce adevărul lui Dumnezeu: Isus este inocentul care nu dăunează, pentru că nu vrea să dăuneze, și răspunde răului cu binele.

În cateheza noastră avem continuarea acestor scene… Vom vedea că această Față este Fața lui Dumnezeu care vine să judece pământul.

Isus, din Cel judecat, devine Judecător… Judecător al istoriei, al celor puternici, al lui Pilat, al căpeteniilor, al tuturor…

Judecata (sentința) pe care Isus o pronunță este una particulară, deci nu-i ca judecata lumii, în care oamenii puternici fac legile care le convin, apoi sunt atenți să fie respectate, și se folosesc de violență împotriva celor care nu se supun acestor legi, deci aceasta este judecata (sentința)… Așadar, rezultatul este moartea…

Isus este judecător în mod diferit, ca martor al adevărului care eliberează conștiința omului și o restituie libertății omului…

Ar fi bine să înțelegem un lucru: nu putem spune doar că Isus a trăit în urmă cu peste două mii de ani, a pătimit, a înviat, iar acum trăiește în mărire și va veni la sfârșitul lumii, iar în prezent El n-are nici-o legătură cu noi… Centrul credinței noastre este „modul” în care Isus a trăit pe pământ: este revelația lui Dumnezeu și este mântuirea noastră; este judecata lui Dumnezeu. În felul lui Isus de a trăi, vedem Fața Sa care ne judecă: „Ceea ce ați făcut unora dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”…

Așadar, judecata se împlinește mereu în istorie, înaintea acestei Fețe, a feței pe care o vedem în zilele noastre în cei sărmani, în toate popoarele răstignite care plătesc pentru bunăstarea celor din lumea întâi. Acești sărmani sunt Fața lui Dumnezeu care ne judecă și mântuiesc istoria, și ne arată jocul murdar pe care-l practicăm.

A fi credincioși înseamnă a avea această față ca judecată și mântuire. Această Față a „cirineilor” care sunt ca Isus, adică duc crucea răului altora fără să știe.

Israelul, suferind pe nedrept în exilul babilonian, reprezintă toate popoarele care duc pe umerii lor violența lumii. În epoca noastră o mare parte din omenire are Fața lui Isus. Această Față este judecătorul istoriei, care ne revelează lumina lui Dumnezeu, și această Față ne mântuiește.

Dacă nu contemplăm această față, religia noastră ne folosește doar pentru a-L batjocorii pe Dumnezeu și oamenii din jur. Însă Dumnezeu nu-i de acord. Altfel spus, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost vestit ca să fie viu, eficient, și să lucreze astăzi… Dacă pe Dumnezeu nu-L recunoaștem prezent în fratele care are acea Față cu care Isus s-a prezentat, Față în care ne-a spus că va fi mereu cu noi, este inutil să citim Biblia…

Teologia serioasă este cea care prezintă această Față… Fața fratelui, a celui din urmă, care este Trupul lui Cristos… Vom fi judecați în funcție de caritatea făcută față de cel din urmă frate…

În zilele noastre ne închidem ochii înaintea acestei Fețe disprețuite… Dacă ne deschidem bine ochii, notăm că niciodată n-a fost atât de vizibilă în istorie prezența lui Isus în cei sărmani.

Textul biblic ne interpretează, ne citește viața noastră din prezent, pentru că ne vestește cine este omul și cine este Dumnezeu, ce se întâmplă în istorie…

Răstignirea lui Dumnezeu continuă în istorie până la reîntoarcerea Sa, până când va fi împlinită pătimirea și va fi învins răul din lume de toți sărmanii care-l iau asupra lor și care sunt poporul lui Dumnezeu, deși nu știu…

În textul nostru, Isus, din judecat, devine Judecător. Toți cei pe care noi îi judecăm și-i osândim ca fiind „neoameni” sunt Domnul care vine să mântuiască pământul…

Se citește Io. 19, 9-12

9 A intrat iarăși în pretoriu și i-a zis: „De unde ești tu?” Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns. 10 Atunci Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că eu am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?” 11 Isus i-a răspuns: „Nu ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cel care m-a dat în mâinile tale are un păcat mai mare”. 12 De aceea, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau: „Dacă-l eliberezi pe acesta, nu ești prietenul împăratului. Oricine se face pe sine rege se împotrivește împăratului”.

În acest loc se termină al doilea dialog între Isus și Pilat… În primul dialog, Isus S-a revelat ca fiind Împăratul care mărturisește adevărul tocmai pentru că nu Se folosește de violență, „Căci slujitorii Mei ar fi venit să Mă apere”… Adevărul este că Isus este inocent pentru că nu dăunează altora. Adevărul este iubirea altuia (a fraților).

În cateheza noastră vom vedea disputa dintre cele două puteri care se măsoară: regalitatea lui Isus și cea a lui Pilat…

Nu-i adevărat că una este regalitate politică, iar cealaltă este regalitate religioasă, fapt pentru care puterile ar trebui să fie separate… Nu! Regalitatea este unică. Modul de a o gestiona este diferit…

Pe de o parte, avem regalitatea Unuia care slujește, care eliberează omul, care nu dăunează aproapelui, care nu face răul, care rămâne în adevăr, își păstrează conștiința curată, libertatea, dreptatea, fiind dispus să-și dea viața pentru acestea… Iar pe de altă parte, avem regalitatea care vrea să aibă puterea și stăpânirea peste toți și peste toate; deci se folosește de alții prin violență, minciună… Rezultatul este subjugarea, oprimarea și, în final, moartea…

Avem o regalitate a vieții și una a morții… Pilat este între aceste două regalități, la fel ca orice putere, deoarece puterea poate fi exercitată sau în vederea slujirii vieții și adevărului omului, ori în vederea slujirii minciunii, subjugării și morții omului.

Există regalitatea Mielului lui Dumnezeu: El este împărat în măsura în care este „Miel”; și există regalitatea lupului, adică a hoților și a tâlharilor…

Iar noi, la fel ca Pilat – pentru că Pilat ne reprezintă pe fiecare – suntem chemați să alegem unul dintre aceste două modele de regalitate. Căci împăratul este modelul omului. Împăratul îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ.

Pe mine mă interesează prea puțin dacă un om vorbește sau nu despre Dumnezeu, sau dacă el crede sau nu crede în Dumnezeu. Căci întrebarea este: care Dumnezeu? Care om?

În dumnezeu, Cezarul? În omul subjugător și-n cel subjugat?

Nu acesta este adevăratul Dumnezeu!

Dumnezeu nostru Își dă viața pentru alții! Știe să-Și dea viața!

Așadar, întrebarea este: care Dumnezeu și care om?

În spatele fiecărei nedreptăți și al fiecărui faliment al omului se află imaginea falsă despre Dumnezeu și despre om întrupată în împărat, în putere. Puterea înseamnă posibilitatea, adică faptul că putem folosi posibilitatea în vederea morții, în loc să o folosim în vederea vieții.

Asupra acestui adevăr trebuie să ne interogăm conștiința.

Însă noi nu dorim să ne interogăm conștiința și, prin urmare, în mod automat suntem dominați și apăsați de minciună și de violență, care par de neoprit.

Pilat este simpatic, pentru că el este mereu neutru: încă de la început susține că Isus este inocent, apoi, la sfârșit, vrea să-L elibereze pentru că este nevinovat. Și totuși nu reușește să-L elibereze. De ce?

Pentru că orice putere care nu răspunde (nu urmează) adevărului – iar adevărul este nevinovatul și săracul pe care-l avem înaintea noastră – înfăptuiește o nedreptate. Dacă
nu-și deschide ochii asupra adevărului celui nevinovat pe care-l are înaintea sa, orice putere devine una a morții.

Structura textului…

Lui Pilat i-au spus că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Acum Pilat Îl întreabă: „De unde ești?”

Isus nu răspunde. Vom vedea ce înseamnă faptul că Isus nu răspunde…

Prin urmare, Pilat Îl amenință: „Eu am putere să Te eliberez ori să Te răstignesc”…

Isus îi răspunde: „Să știi că puterea ta nu-i a ta, ci este limitată, nu este absolută. Și trebuie să răspunzi conștiinței tale. Dacă nu, acționezi împotriva ta și te distrugi”… Puterea ta te duce la faliment: ești păcătos. Dar ești un păcătos mic pentru că nici nu ai o mare responsabilitate, căci nu ești suficient de liber, tu, care crezi că ești puternic…

Înaintea răspunsului lui Isus, în Pilat „explodează” conflictul conștiinței; prin urmare, caută să-L elibereze. Așadar, din nou are dubiul: „Ori cezarul, ori Cristos”…

v. 9

9 A intrat iarăși în pretoriu și i-a zis: „De unde ești tu?” Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.

Din nou avem această întâlnire, față în față, dintre Pilat și Isus.

Isus este: „Iată omul!”, omul încoronat cu spini. Pe de o parte Îl avem pe Isus, Judecătorul lumii, iar de cealaltă parte îl avem pe reprezentantul Cezarului, stăpânul lumii. Și avem confruntarea între aceste două regalități.

Pilat Îl întreabă pe Isus: „De unde ești?”. Pilat întotdeauna întreabă, și niciodată nu răspunde, pentru că omul puternic nu poate răspunde… Căci, dacă răspunde, își pierde puterea, căci trebuie să-și folosească rațiunea. „Iar rațiunea (dreptatea) este cea pe care o exprimă celălalt, nu-i cea pe care o cred eu, căci numai nebunii au întotdeauna dreptate!” Rațiunea (dreptatea) este obiectivă și este realitatea.

„De unde ești Tu?”

Originea înseamnă natura, calitatea, identitatea.

De abia i-au spus lui Pilat că Isus s-a proclamat „Fiul lui Dumnezeu”.

De unde este Isus?

„De unde” al lui Isus, care este Fiul, în Evanghelie este „De unde este Tatăl”. Aceasta este originea lui Isus! Pentru că Isus este Fiul și Îl are ca origine pe Tatăl, ținta lui Isus sunt frații pe care-i iubește.

Acesta este „de unde” și „înspre cine/în ce direcție” al lui Isus.

Pilat ar vrea un răspuns clar, dar Isus deja a spus că puterea sa nu-i din această lume, e o putere diferită de cea cunoscută de Pilat, este puterea lui Dumnezeu, care-i puterea de a da viața, și nu moartea.

Isus nu răspunde întrebării lui Pilat. Faptul că Isus nu răspunde exprimă multe adevăruri:

– Este inutil să răspundă celui care nu ne ascultă răspunsul (dacă un altul nu vrea să răspundă celor spuse de tine în conformitate cu întrebarea pe care el ți-a adresat-o, este inutil ca tu să-i răspunzi). Isus deja a răspuns că regalitatea Sa nu era violentă. Tăcerea lui Isus ne arată indisponibilitatea lui Pilat de a răspunde;

– al doilea adevăr constă în faptul că Isus deja a răspuns cum este regalitatea Sa: este o regalitate care mărturisește adevărul, un adevăr care dă libertate, libertatea de a-l iubi aproapele, și nu de a-l oprima. Iar libertatea nu poate fi impusă. Din această cauză Isus nu poate răspunde. Libertatea poate fi doar propusă, nu impusă, cu atât mai puțin prin violență… Libertatea poate fi doar propusă prin mărturia (mărturisirea) adevărului care luminează inteligența și a iubirii care seduce inima;

– tăcerea lui Isus este „tăcerea divină”. Dumnezeu este Cuvânt. Noi trebuie să-I răspundem. Noi suntem răspunsul pe care-L dăm lui Dumnezeu! Pilat vrea să fie Dumnezeu. Vrea mereu să aibă el ultimul cuvânt… Toate cuvintele noi le-am învățat… Noi suntem răspunsul pe care-l dăm propunerilor pe care le primim…

Tăcerea lui Dumnezeu este teribilă… „Dacă Tu taci, eu sunt ca omul care coboară în mormânt”, spune psalmistul… Tăcerea lui Dumnezeu este drama omului. Și Dumnezeu tace în mod obligatoriu: când Domnul a spus totul, iar omul tace, El ce mai poate spune? Iar ne-răspunsul omului este drama lui Dumnezeu…

Ne-răspunsul lui Isus este marea revelație a ceea ce El vine să ne aducă prin viața Sa. Iar viața Sa este în totalitate un răspuns dat acestei tăceri…

v. 10

10 Atunci Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că eu am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?”

Pilat interoghează din nou: „Mie nu-mi vorbești?” Vrea un răspuns… Și folosește cuvinte care intimidează: „Știi că eu am putere să Te răstignesc sau să Te eliberez?” Eu sunt stăpânul vieții și al morții… Aceste vorbe exprimă delirul fiecărui om puternic, care se pune (așază) dincolo de rău și de bine, stăpân al vieții și al morții. Însă niciun om nu-i stăpânul vieții și al morții, niciun om nu-i deasupra binelui și al răului, căci toți trebuie să răspundem conștiinței… Toți suntem chemați să facem binele…

Această idee despre „putere” – pe care toți o avem – înseamnă că e îndeajuns să ai forța pentru a nu răspunde (a nu da socoteală) de violența pe care o faci altora. Altfel spus, credem că învingătorul are întotdeauna dreptate… În acest caz nu ținem cont de nevinovatul care plătește pentru violența noastră…

Cel puternic niciodată nu ține cont de violența pe care o exercită și de moartea pe care o cauzează celui nevinovat. Este iresponsabil. Iar acest comportament toți îl avem în sfera noastră de putere, oricât de mică ar fi… Altfel spus, nu răspundem, nu dăm socoteală, adică ne exercităm puterea ca stăpânire a altuia: și ultimul muncitor, în loc să slujească, își exercită mică sa putere.

Pe de altă parte, omul ar putea să-și exercite puterea ca „posibilitate”, ca o mare posibilitate de a sluji, de a face caritate… Acest fapt nu-i unul obișnuit, dar este propunerea pe care Dumnezeu ne-o face. Și această propunere este mântuirea umanității omului.

Pilat spune: „Eu am putere să Te eliberez sau să Te răstignesc”…

Ce putere poate să aibă Pilat de a-L elibera pe Isus, pe Cel care ne spune adevărul care ne face liberi? Este un fel de ironie… De fapt, Pilat este atât de subjugat, încât nici nu va putea să-L elibereze, deși ar dori. De ce nu poate să-L elibereze? Pilat lucrează împotriva conștiinței sale, pentru că este robul puterii ca stăpânire și al minciunii. Pilat nu vrea să-și piardă stăpânirea și prestigiul, ci vrea să devină „Prieten al Cezarului”, adică senator pe viață… Era doar cavaler… Altfel spus, Pilat urmărea cariera, să aibă o putere maximă… Astfel își sacrifică conștiința unei oportunități de a stăpâni peste alții.

Singura libertate, pe care acest concept despre putere o poate oferi omului, este cea prezentată în 1Sam. 8, când izraeliții vor un împărat care să-i domine (stăpânească)… Samuel le aduce la cunoștință drepturile împăratului și le spune că ei se vor plânge și vor fi robi…

Slujirea pe care o poate aduce omului o putere înțeleasă ca stăpânire este cea a rugului care vrea să devină împărat peste toți pomii pădurii (cf. Jud. 9). Ce le oferă rugul? Oferă spinii celor care se refugiază la umbra sa și devin rug care îi arde pe cei care se răzvrătesc…

Pilat crede că are regalitatea (puterea) de a putea condamna și elibera. Însă nu, căci și el trebuie să se supună conștiinței sale. Dacă nu se supune conștiinței, nu mai are nicio putere, decât cea de a fi el falit și de a distruge umanitatea sa și a altora… O putere despărțită de adevăr este o bestialitate. Deși de obicei puterea este separată de adevăr…

Să vedem răspunsul lui Isus…

v. 11

11 Isus i-a răspuns: „Nu ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cel care m-a dat în mâinile tale are un păcat mai mare”.

După ce anterior a tăcut, acum Isus devine judecător și-Și exprimă judecata (sentința) față de Pilat, care credea că el judecă… Isus judecă puterea lui Pilat spunând: „Să știi că puterea ta nu-i absolută, căci izvorăște de sus, ci este limitată, este condiționată de adevăr și de conștiința ta, deci tu nu poți face ceea ce vrei”…

Să nu facem din acest text o teorie generală despre puterea care „vine de sus”… Este adevărat că există și puterea care vine de sus (cf. Rm. 13). În 1Pt. 2, 13-17 se subliniază că fiecare putere vine de sus, deci să o respectăm plătind tributul… Adică fiți vasali credincioși ai Imperiului. De ce? Pentru că fiecare putere vine de sus și este stabilită în vederea binelui comun. Așadar, fiecare putere vine de la Dumnezeu în măsura în care lucrează pentru binele comun, în măsura în care nu se consideră absolută, ci știe că derivă de la Dumnezeu, Care vrea binele comun, deci puterea lucrează în vederea binelui comun.

Dacă puterea se consideră absolută ori nu lucrează în vederea binelui comun, este nevoie să citim Apoc. 13, pentru a afla câte ceva despre această putere care se pretinde absolută… Este o putere care produce martirii, adică mărturisitorii adevărului.

Spunându-i lui Pilat că puterea i-a fost dată de sus, înseamnă că puterea lui derivă de la Dumnezeu, la fel ca fiecare posibilitate.

Împăratul reprezintă omul care are posibilitatea și libertatea de a decide… Așadar, Dumnezeu ne-a pus înaintea noastră binele și răul, viața și moartea, și noi suntem responsabili pentru alegerea noastră… Ne-a dat liberul arbitru. Iar Dumnezeu respectă libertatea noastră, chiar și atunci când greșim. El ne-a dat posibilitatea, ne-a dat cunoașterea, ne-a dat liberul arbitru, iar Dumnezeu îl respectă mereu.

Din această cauză puterea vine de sus. Dumnezeu respectă și puterea de a face răul… El nu ne taie capul pentru că greșim… Însă pronunță judecata Sa, la fel cum spune Isus: „Faci răul, păcătuiești”… A păcătui înseamnă a falimenta, a greși ținta… Isus îl pune pe Pilat înaintea conștiinței sale de om: „Tu, care crezi că ai putere absolută, ești împotriva conștiinței tale, căci Mă găsești nevinovat și totuși mă condamni. De ce? Gândește-te!… Tu nu ești om, ci ești un om falit (ruinat). Liberul tău arbitru este un arbitru rob. Nu ești liber, ci ești rob, sclav al unui mecanism al morții al cărui victimă ești. Crezi că stăpânești totul – viața și moartea – însă ești un mort ambulant, care seamănă moarte”…

Puterea – și judecata – lui Isus nu-i o putere de violență, ci este o putere a adevărului, care-l pune pe Pilat înaintea conștiinței sale și-l ajută să înțeleagă motivul pentru care omul are multe posibilități… Are multe posibilități pentru a le pune în slujba vieții, și nu a morții, în slujba a adevărului, și nu a minciunii…

Dacă nu faci aceasta, tu, Pilat, alegi moartea, iar responsabilitatea este a ta…

E importantă această judecată (sentință) făcută de Dumnezeu despre păcat: „Din această cauză păcatul tău e mai mic decât al celui care M-a predat ție”… Așadar, tu ești responsabil pentru ceea ce faci, dar ai o responsabilitate limitată, pentru că aproape că ești constrâns să faci așa și nu ești capabil să urmezi adevărul. Tu, care te consideri atotputernic, nici măcar nu reușești să faci binele pe care-l înțelegi, și ești constrâns să faci răul pe care nu-l vrei… Ce putere „frumoasă” ai!?

Aceasta este puterea celui care, în loc să răspundă (urmeze) adevărului pe care-l percepe în conștiința sa, se supune numai rațiunii dominării și a puterii.

„De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are”… Păcatul pe care-l face Pilat e păcatul maxim, este cel de a-l preda morții pe autorul vieții… Dar Isus spune: „Nu ești atât de responsabil. Mai responsabil este cel care M-a predat ţie”… Acest „cel care” misterios nici măcar nu este Iuda. Nu sunt nici mai-marii poporului, ci este căpetenia acestei lumi, este acel mecanism al minciunii în care toți suntem antrenați (implicați) și care ne constrânge să jucăm acest joc urât… Noi credem că suntem suverani, dar, în realitate, suntem robi, iar regalitatea noastră este o caricatură a libertății. Ce libertate este cea a lui Pilat – care-i reprezentantul puterii mondiale – dar nu reușește să elibereze omul nevinovat, despre care spune de mai multe ori că e nevinovat?

Pe noi ne deranjează foarte mult liberul arbitru, am prefera să nu-l avem… Însă îl avem mereu… Chiar dacă-l folosim rău, ne rămâne liberul arbitru… Ce-mi rămâne din libertate, când fac răul? Îmi rămâne marea demnitate de a recunoaște păcatul meu, greșeala mea. Este ceea ce-i spune Isus lui Pilat…

Rădăcina profundă a liberului arbitru este a spune: „Da, am greșit, și nu am dorit. Am fost constrâns, nu am fost liber”… Această libertate de a recunoaște că am greșit ne rămâne mereu…

Isus vrea să trezească în Pilat această libertate radicală, pe care fiecare om trebuie să o aibă pentru a acționa în conformitate cu conștiința sa. Să nu acționăm niciodată în baza unui mecanism tip caricatură, despre care nu știm cu precizie ce este, deși știm ce este și ce produce…

Conștiința ne spune să nu-i facem altuia ceea ce nu vrem ca altul să ne facă nouă… Numai aceasta ne spune… Iar noi știm bine ce nu vrem ca alții să ne facă nouă…

În ce fel Isus își exercită regalitatea? Punând omul înaintea conștiinței sale. Isus face omul liber. Eliberează liberul său arbitru, slujitorul-arbitru. Isus redă omul libertății sale de conștiință, și, eventual, păcatului său, și responsabilității sale, respectându-i-o în orice situație.

Isus nu spune: „Pentru că tu ai greșit, pentru că ți-ai folosit greșit puterea, îți tai capul”. Pentru că adevărul și libertatea nu pot fi impuse, pot fi doar mărturisite.

Din această cauză epoca noastră este una a martiriului (mărturiei), mai mult decât altele. Mărturia este martiriu. Din această cauză trei pătrimi din umanitate sunt martiri și ne mărturisesc adevărul dacă ne deschidem ochii. Și sunt cei care au Fața Lui „Iată omul!”, adică Fața lui Isus răstignit. Iar astăzi ei sunt judecătorii și mântuitorii noștri.

Când vine Domnul? Vine! Deja este prezent în acești oameni…

v. 12

12 De aceea, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau: „Dacă-l eliberezi pe acesta, nu ești prietenul împăratului. Oricine se face pe sine rege se împotrivește împăratului”.

Încă de la început Pilat caută să-L elibereze pe Isus.

Un lepros poate fi insensibil la foc, dar omul nu-i insensibil față de vocea adevărului și a conștiinței. Îl „arde” înăuntru… Și-n omul cel mai pervers, ori mai calculat, există acest rest profund. Isus a făcut să explodeze în Pilat conflictul conștiinței sale. Pilat e chemat să decidă și vrea să-L elibereze…

Pilat e un om cu o bunăvoință perfectă… Dacă are bunăvoință (intenție bună) încă de la început, de ce nu reușește să-L elibereze?

Pentru că este victima unui joc… Un joc demascat foarte bine de căpeteniile religioase.

Căpeteniile religioase reprezintă ideologia… Ideologia noastră e laică, dar este extrem de religioasă, adică noțiunea noastră de „piață liberă”, de „bunăstare” este extrem de religioasă, căci este absolutul în baza căruia noi raționăm, gândim…

„Religios” este ceea ce tu consideri ca fiind o valoare absolută, adică pe Dumnezeu, este realitatea la care tu nu poți renunța… Așadar, „piața liberă” și „bunăstarea” sunt dumnezeul nostru…

În zilele noastre suntem foarte religioși în sens laic: avem dumnezeul propriului interes (profit), avem dumnezeul-ban… Din această cauză puterea politică întotdeauna este supusă ideologiei religioase, căci dacă nu-i este supusă, se propune (se impune) ea ca religie pură. În zilele noastre puterea, stăpânirea lumii, este pură religie. Iar în acest caz este mult mai rău…

Pilat căuta să-L elibereze, dar „iudeii” – o altă voce care este în Pilat – îi spun: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului”…

Senatorii – cei care aveau cel mai mare prestigiu – erau numiți prieteni ai Cezarului… Pilat era numai cavaler, iar cariera sa ar fi putut să se oprească la acest nivel… Dacă-L elibera pe Isus, nu ar fi devenit prieten al Cezarului, căci i-ar fi spus că era un guvernator slab, care nu știa să țină poporul sub control, pentru că permitea să există unii oameni care incită poporul la răscoală, care proclamă adevărul, care pun în discuție puterea Romei, care spun că săracii sunt fericiți… Dacă L-ar fi eliberat, Pilat și-ar fi compromis cariera.

De ce? Aceasta este tema fundamentală a procesului…

Pentru că oricine se proclamă împărat – iar Isus Se proclamă împărat (și într-adevăr El este împăratul adevărului) – se împotrivește Cezarului. Sunt două regalități opuse.

Mereu există „Cezarul” (care este de rând). Prin urmare, ori îl slujim pe Dumnezeu și conștiința noastră, și atunci suntem împărați într-un mod nou, suntem oameni liberi, trăim fraternitatea și solidaritatea, construim o lume a adevărului și a dreptății (este un drum pe care-l facem în acest sens); sau suntem servitorii Cezarului, al atotputernicului, care stăpânește peste toți, îi subjugă pe toți, are un imperiu care stăpânește lumea… Aceasta este istoria dintotdeauna.

De la Pilat încoace, noi mereu suntem chemați să alegem între aceste două regalități: între regalitatea sărmanilor „Isuși”, a popoarelor răstignite, a „Cireneilor”, a demnității celui din urmă om, și regalitatea care nu face nimic altceva decât să oprime, să subjuge, să mintă, să ucidă, fiind regalitatea violenței; între regalitatea mielului și cea a lupului…

Din această cauză procesul lui Isus este procesul lumii și este mântuirea lumii. Pentru că lumea este mântuită tocmai de această judecată (proces): de judecata Mielului care ne pune înaintea conștiinței, a adevărului, a iubirii, a dreptății. Și acest fapt ne dăruiește libertatea. Iar noi – la fel ca Pilat – trebuie să alegem între aceste două regalități.

Pilat nu-i rău.

E frumos că Pilat își spală mâinile, căci o maică a Bisericii, Sincletica, spunea: „Nimic nu face omul cu atâta grijă, precum faptul de a renunța cât mai mult posibil la liberul său arbitru”… Omului îi este frică și-și neagă propriul arbitru… Dar astfel nu mai este un om, ci un nefericit. Tocmai nefericirea ne conduce să negăm liberul arbitru… Însă Isus mereu ne pune înaintea liberului nostru arbitru… Fapt valabil și pentru noi…

Aceasta este judecata (sentința) pe care o pronunță Cel care este încoronat cu spini…

Citind acest text, ne dăm seama că citim istoria noastră… Și acest adevăr este valabil pentru fiecare epocă. Altfel spus, când evanghelistul a scris, citea istoria pe care el și comunitatea sa o aveau înainte (o trăiau).

Isus avea înaintea ochilor istoria Sa, cea a lui Pilat și a Cezarului…

Avem această confruntare între cele două modele de om, de umanitate, de regalitate, de Dumnezeu.

Când un om îmi spune că crede în Dumnezeu, mă îngrijorează, căci pe mine mă interesează în care Dumnezeu și în care om crede? Pentru că-n numele lui Dumnezeu și al omului s-au făcut toate relele,

Există ceva mai profund, pe care-l avem în interiorul conștiinței, înaintea căruia nu putem minți… Iar conștiința este că înaintea celui nevinovat – iar inocentul întotdeauna este omul pe care-l am înaintea mea, cel din urmă pe care-l am înainte și care nu poate dăuna – trebuie să mă întreb: „Care este comportamentul meu față de cel din urmă?” El este judecătorul meu! El este Domnul care vine să mă mântuiască!

Texte utile:

  • Is. 42; 49; 50; 52-53;
  • Ps. 98 (97);
  • Io. 8, 31-47;
  • Deut. 30, 15-20;
  • Rm. 7, 14-23; 13;
  • 1Pt 2, 13-17;
  • Apoc. 13.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag