Ioan 2,1-12

Primii ucenici Îl întreabă pe Domnul „Unde locuiești?” și s-au oprit cu El.

În această cateheză vom vedea unde locuiește Domnul. Noi ne închipuim că Domnul este în Templu, dar Îl vom afla la un ospăț, la o nuntă. Apoi imediat va intra în Templu, dar cu un bici.

Cele două scene inițiale în Evanghelia după Ioan, în care Isus ne arată unde locuiește, sunt două scene care din punct de vedere religios sunt puțin indecente (nepotrivite)… E nedemn ca Domnul să locuiască într-un ospăț și în plus, adăugând și vin. Ne aflăm la nunta din Cana. El adaugă mai mult de 600 litri de vin… Ca Domnul să locuiască în sărbătoare și-n bucurie și nu în lege, în jertfele și-n încăperile Templului este ceva nou, precum e inedit și faptul că atunci când apare în Templu vine cu biciul și se supără.

Încă de la început Ioan vrea să ni-L prezinte pe acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată. Iar Fiul-Isus ni-L arată.

Se citește Io. 2,1-12

1 În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi mama lui Isus era acolo. 2 A fost invitat la nuntă şi Isus cu discipolii lui. 3 Întrucât se terminase vinul, mama lui Isus i-a zis: „Nu mai au vin”. 4 Dar Isus i-a spus: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu”. 5 Mama lui Isus a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune”. 6 Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de optzeci sau o sută douăzeci de litri. 7Isus le-a zis: „Umpleţi vasele cu apă!” Iar ei le-au umplut până sus. 8 Atunci le-a zis: „Scoateţi acum şi duceţi stolnicului nunţii!” Ei i-au dus. 9 Când a gustat stolnicul apa devenită vin – şi el nu ştia de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau – stolnicul l-a chemat pe mire 10 şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul cel mai bun până acum!” 11 Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el. 12 După aceea, a coborât la Cafarnaum el, mama lui, fraţii săi şi discipolii şi au rămas acolo câteva zile.

Acest text, așezat la începutul Evangheliei, reprezintă poarta de intrare în Evanghelie.

Acest început al Evangheliei pare însă ciudat… Cu toate problemele care sunt în lume (cf. alcoolismul) ce înseamnă faptul că prima acțiune pe care Domnul o face este să adauge 600 de litri de vin la un ospăț? Apoi dacă acesta este „începutul semnelor”, înseamnă că toate celelalte semne trebuie interpretate în această lumină. Deci, nunta din Cana este cheia interpretativă a întregii Evanghelii.

Dar ce Dumnezeu este acesta?

Noi suntem obișnuiți să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind o datorie, o lege, o obligație. Ne dă legea, dar apoi este Cel care ne judecă, face cercetările și nu-i scapă nimic… Și este Cel care ne pedepsește… Toate religiile caută să vadă ce se poate face cu acest Dumnezeu, pentru a-L îmbuna prin jertfe și diferite îndatoriri…

Prima prezentare pe care Domnul ne-o face despre Sine e scandaloasă și depășește puterea de înțelegere a minții noastre – acesta este începutul semnelor (minunilor) – fiind vorba de un ospăț de nuntă, în timpul căruia El adaugă 600 de litri de vin diferit… Și fiind pusă la începutul Evangheliei ne spune că Dumnezeu este acesta și nu celălalt pe care noi îl avem în minte.

Să ținem cont că nunta (căsătoria) este lucrul cel mai frumos al omului, adică iubirea, bucuria, transmiterea vieții, deci plinătatea de viață.

În cateheza următoare Îl vom afla în Templu, și acolo va fi prezent în mod diferit de cum Îl știm noi.

Pentru un evreu, căsătoria (nunta) este simbolul alianței dintre om și Dumnezeu. Căsătoria este semnul cel mai frumos. Ceea ce omul experimentează în iubirea conjugală: reciprocitatea, darul, bucuria, compania, duioșia, încrederea… cele mai frumoase aspecte ale umanului și care fac frumoasă viața umană, în toate aceste aspecte este locul în care locuiește Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.

În textul nostru mirele nu apare decât la sfârșit.

Când în Biblie se spune că Dumnezeu l-a creat pe om – bărbat și femeie, după chipul și asemănarea Sa – vrea să se sublinieze că tocmai raportul dintre bărbat și femeie – în toate dimensiunile sale – este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este iubire.

Dumnezeu se propune omului ca fiind Mirele – vom vedea din text – ca fiind cealaltă parte a omului (cealaltă parte a mea!). Omul este partenerul lui Dumnezeu.

vv. 1-4

1 În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi mama lui Isus era acolo. 2 A fost invitat la nuntă şi Isus cu discipolii lui. 3 Întrucât se terminase vinul, mama lui Isus i-a zis: „Nu mai au vin”. 4 Dar Isus i-a spus: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu”.

Ne aflăm în ziua a treia după episodul din cateheza precedentă, unde erau descriși discipolii care-L urmează pe Isus.

În Evanghelie „ziua a III-a” face referire la ziua definitivă, aceea a Învierii, ziua luminii.

Însă anterior erau alte trei zile, deci la nunta din Cana ne aflăm în ziua a șasea a povestirii Evangheliei. „Ziua a VI-a” face referire la crearea omului, făcut în ziua a șasea cu scopul de a ajunge la ziua a șaptea, la odihnă.

Ziua a șasea desemnează omul – împlinirea creației – omul fiind creat pentru a se uni cu Dumnezeu în ziua a șaptea, astfel încât întreaga creație să fie plină de viața și bucuria Domnului. De fapt avem o căsătorie…

Imaginea fundamentală a pericopei și apoi a întregii Evanghelii este imaginea nunții.

Cântarea Cântărilor este imaginea cea mai sublimă a raportului dintre om și Dumnezeu. E un text ce pare scris de o femeie, pentru că totul e privit din prisma femeii: este mereu mireasa care vorbește despre ceea ce ea simte și despre ceea ce mirele simte pentru ea. Textul Cântării începe printr-o cerere uimitoare: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale”… Aceasta este dorința absolută a omului: dorința după comuniunea plină cu Dumnezeu.

Dacă omului îi luați această dorință absolută după iubire, după plinătate de viață, îi luați ființa sa de om, îi furați sensul vieții.

Întreaga Biblie nu este nimic altceva decât povestirea iubirii lui Dumnezeu pentru om, pentru ca omul să priceapă că este făcut pentru iubire (pentru a fi iubit și pentru a iubi), pentru bucurie, pentru plinătatea de viață și nu-i creat pentru ceea ce omul crede că este viața sa

În mod normal noi ne gândim la Dumnezeu ca la o datorie sau obligație, ca poruncă ce nu trebuie încălcată… De fapt Dumnezeu a dat o poruncă… și a dat legi, dar toate legile se sintetizează într-o singură poruncă (o comandă) – a comanda înseamnă a trimite împreună – comanda, porunca iubirii!!!

Și toate legile au rolul de a exprima acea iubire a Domnului pentru noi.

Din nefericire poate exista un om care respectă toate legile – un om riguros, zelos, perfect, fără să încalce vreo poruncă – dar nu știe să iubească. Un astfel de om nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Este ca fratele mai mare, din pilda fiului risipitor, care  n-a încălcat nicio poruncă, dar se supără când aude că în casa Tatălui este cântec și dans, bucurie, sărbătoare… Dreptul nu poate tolera ca-n Dumnezeu să fie toate aceste lucruri, căci dreptul se gândește că atunci el ar putea să-și trăiască viața încălcând poruncile, căci îi era totuna.

Alianța care întemeiază Israelul este înțeleasă ca un pact nupțial în care unul este pentru celălalt în mod total.

Noi știm că încă de la început fidelitatea nu a fost calitatea principală a miresei, a poporului lui Dumnezeu.

Deja Adam și Eva – primii oameni – ce au făcut? Au mers în altă direcție. Domnul seara se plimba, pentru a întreba „Unde ești?” pentru a sta în compania omului, dar omul deja s-a ascuns de Dumnezeu, a fugit dinaintea Lui pentru că i-a fost frică.

Întreaga Biblie povestește despre fuga omului dinaintea lui Dumnezeu – pentru că îi este frică de Dumnezeu, îi este frică de iubire și de viață – și despre Dumnezeu care-l caută continuu pe om. Și Biblia se încheie cu Apocalipsa care este scena nunții.

Tema căsătoriei se pune la începutul Evangheliei, la Cana Galileii, iar maica lui Isus este acolo.

Maica este acolo, la fel cum acolo sunt și vasele de piatră.

Maria este numită „maică” de către evanghelist, dar Isus o numește „femeie”.

Maria este și „maică” – simbol al poporului care dă viața – dar și „femeie”, adică mireasă: este aceea care iubește Mirele, Îl iubește pe Dumnezeu.

Iar discipolii asistă la căsătorie.

La această nuntă lipsește vinul.

Dacă pâinea și uleiul sunt alimentele necesare pentru a trăi în zona mediteraneană, vinul este un semn care indică „mai mult”, acel „mai mult” necesar care bucură inima omului. Este acel „mai mult” necesar vieții omului pentru a duce o viață umană. Căci dacă trăiește numai pentru a mânca, omul se reduce la un animal. Omul trăiește pentru a se bucura. Vinul e semnul bucuriei, al iubirii, al vieții.

„Lipsește vinul”… și este experiența pe care toți o avem în viață, faptul că la un moment dat ne lipsește esențialul. Lipsește vinul. Poate că avem din abundență pâine, ulei, și de toate, dar lipsește singurul lucru care dă sens vieții: iubirea, bucuria, sărbătoarea…

Acest fapt nu i se întâmplă numai lui Israel care a fost infidel față de alianță, ci i se întâmplă fiecărui om, care este atât de preocupat pentru pâine și pentru ulei, încât nu mai are vin. Viața acestui om a pierdut dimensiunea sărbătorii, a celuilalt, a relației, a căsătoriei precum și dimensiunea iubirii…

Cea care-și dă seama este Maria, maica. Și-i spune lui Isus că nu au vin. Rolul Mariei în Evanghelie îl aflăm aici, la început, și îl găsim la sfârșit, la picioarele crucii.

Este reprezentanta omenirii întregi, care este total deschisă lui Dumnezeu – L-a primit și i-a dat viață – și devine modelul fiecăruia dintre noi.

Observației Mariei că nu mai au vin, Isus îi răspunde. Mai întâi de toate o numește „femeie”… Nouă ni se pare ciudat că pe maica Sa o numește „femeie”… E ca și cum ar fi o străină… Însă cuvântul lui Isus „femeie” are un sens profund: Maria nu este numai „maică” – reprezintă poporul – ci este „femeie” – adică mireasă. Maria este singura care știe să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu și este prototipul (modelul) realității pe care toți ar trebui să-l urmăm.

Isus îi răspunde: „Ce este între mine și tine?”. Nu înseamnă „nu ne interesează pe noi problemele lor. Renunță. Încă nu a sosit ceasul Meu. Trebuie să mă antrenez să pot face minuni. Încă nu sunt pregătit…”.

Expresia „Ce este între mine și tine?” face parte din limbajul diplomatic al epocii. Când doi aliați se aflau într-o problemă grea, care punea în pericol alianța dintre ei, își spuneau unul celuilalt „Ce este între mine și tine?”. Cu alte cuvinte, „Ce este între noi doi? Să ne amintim că suntem aliați!”. Adică ei își aminteau datoriile lor reciproce. Dacă nu avem vin, bucurie, viață, sărbătoare, înseamnă că toate aceste lucruri te interesează pentru că Tu ești aliatul meu.

Deci Isus îi răspunde: „Suntem aliați. Fii liniștită. A sosit ceasul Meu”.

Expresia „N-a sosit ceasul Meu”, pentru că în codicele antice nu existau semnele de punctuație, poate fi luată ca fiind o întrebare „N-a sosit ceasul Meu?”. Adică, „A sosit ceasul Meu!”. De fapt sensul pericopei este că a sosit ceasul. Care ceas? A sosit ceasul în care, în sfârșit, Domnul a venit să aducă vinul pe pământ, adică să aducă viața și bucuria.

Deci Isus afirmă: „a sosit ceasul Meu”.

Ce vrea să ne spună Evanghelia? Că ora în care trebuie să trăim plinătatea, plinătatea pe care inima noastră o dorește, nu este viitorul care „Cine știe când va fi…?”, ci este acum. De ce? Pentru că Cuvântul s-a făcut trup în Isus și deci omul și Dumnezeu deja sunt uniți. Prin urmare, deja se celebrează căsătoria: omul este deja divin; poate deja să trăiască o viață în iubire, în bucurie și plinătate, deja acum. Trebuie doar să meargă la izvorul iubirii, bucuriei, plinătății pentru a primi aceste lucruri… Primele cuvinte din Ev. după Marcu sunt „Timpul s-a sfârșit, s-a împlinit” adică noi nu trebuie să așteptăm alte timpuri… Odată cu venirea lui Isus este suficient ca noi să luăm (să primim) iubirea, bucuria căci Domnul deja este prezent.

vv. 5-8

5 Mama lui Isus a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune”. 6 Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de optzeci sau o sută douăzeci de litri. 7Isus le-a zis: „Umpleţi vasele cu apă!” Iar ei le-au umplut până sus. 8 Atunci le-a zis: „Scoateţi acum şi duceţi stolnicului nunţii!” Ei i-au dus.

Răspunsul Mariei ne ajută să înțelegem că ea a priceput sensul pozitiv al cuvintelor lui Isus: „Între mine și tine există o alianță. Și a sosit ceasul Meu. Deci acționăm”.

Atunci Maria le spune slugilor – minunea o fac slugile – „faceți ceea ce vă va spune”. Sunt cuvintele pe care poporul le-a rostit după ce a primit alianța și legea: „noi vom face toate aceste cuvinte”, căci ceea ce Isus face acum este noua alianță.

La v. 5 subliniam că noi avem o capacitate negativ infinită, în sensul că putem spune „nu” și să oprim inițiativa lui Dumnezeu. Dar spunând „da” avem posibilitatea de a ne deschide acțiunii lui Dumnezeu… deci este important îndemnul „Faceți ceea ce vă va spune”.

„Și erau șase vase de piatră pentru purificarea iudeilor”.

Maica era acolo și vasele de piatră sunt acolo. Există o asemănare între maică și aceste vase de apă. Apa este începutul vieții.

Sunt „șase”: este numărul omului; este ziua creației omului. De fapt, ceea ce se va întâmpla acum, va fi creația omului nou. Cuvântul „vas” face apel tocmai la apă, apa fiind elementul primordial (întâi) al creației.

Sunt de piatră: piatra face referire la tablele legii, sculptate în piatră, la acel Cuvânt care dă sens creației, care ne trimite spre viață și spre iubire.

Se vorbește despre „purificarea iudeilor”. Sunt diferitele ritualuri religioase pentru a păstra o viață pură, o viață care să fie în totalitate viață.

Li se spune măsura: „fiecare de două sau trei măsuri”. O măsura are 45 litri. Deci fiecare din cele 6 vase avea 90 până la 135 litri…

Isus spune: „umpleți-le”. Deci înseamnă că erau goale.

Deci aceste șase vase de piatră „erau goale”. Acest fapt înseamnă că după om nu avea sens să trăiască, pentru că legea, creația și purificarea sunt fără apă – fără elementul vital – deci toate aceste lucruri sunt fără viață. Și este experiența pe care și noi o avem… Adică există o creație, o lege religioasă și o mulțime de ritualuri, și toate acesta sunt fără sens și fără viață.

Isus spune: „Nu! Ci umpleți-le!”. De ce în viața noastră toate lucrurile își pierd sensul, își pierd viața? Pentru că renunțăm la dorință, la dorința pentru care suntem creați. Isus spune să le umplem. Se umplu cu apă. Apa reprezintă dorința omului după viață: vai celor care renunță la dorințele profunde, care se află în inima omului! Un astfel de om simte că nu mai are sens să trăiască… Simte că-i gol. Trăiește golul, nimicul său… Mai bine nu ne-am fi născut, dacă renunțăm la dorințele noastre profunde… Și este ceea ce ni se întâmplă de obicei: facem multe lucruri, dar ce sens au? Le facem numai pentru a supraviețui? Dar toate acțiunile noastre sunt fără viață, goale de apă. Și va fi apa care va deveni vin. Apa e elementul vital al omului, adică tot ceea ce este uman va deveni vinul bun (frumos).

Vasele sunt o aluzie la capacitatea pe care o avem ca persoane, o capacitate care poate fi umplută numai de Dumnezeu. Într-un anume fel noi suntem făcuți după măsura infinitului: tot ceea ce nu e Dumnezeu, nu ne umple.

De ce Isus a schimbat apa în vin, în loc să facă alte lucruri? Pentru că știa că succesorii Săi, cu mult devotament ar fi făcut totul pentru a schimba vinul Evangheliei în apă.

Dacă vedeți cât de „bine” reușim: de fiecare dată când citim Evanghelia noi o înțelegem greșit ca obligație, datorie, lege, întristare… de fiecare dată mă întreb ce vrea Domnul de la mine? Ca și cum ar fi spionul care controlează… Căci Isus spune: „Dacă fac un lucru frumos de la început, sper ca măcar unii să-l înțeleagă. Acesta e începutul. Tot restul izvorăște de aici!”… E teribil cum instinctiv, omul face imediat minunea opusă, potrivnică: Schimbă vinul Evangheliei, al libertății, al bucuriei în obligație, datorie, întristare, lege… Este motivul principal pentru care Isus a făcut această minune. Căci Evanghelia se citește în Biserică.

„600 litri…”. Isus oferă un dar atât de mare pentru că măsura Sa e iubirea. Iar iubirea nu are măsură.

„Scoateți acum” și nu după. Acum trebuie să scoateți această apă! Acum trebuie să luați această plinătate de umanitate, care este El însuși. Deci ascultați-L pe El. El, care este Cuvântul lui Dumnezeu și care este și om adevărat. El, care trăiește în trup iubirea lui Dumnezeu… Ascultați-L pe El! Și vă veți da seama că scoțând apă de acolo, viața voastră devine divină, capătă sens, devine plină, o viață în iubire și bucurie… Luați! Când? „Acum!”

Dar e apă…

Nu! Nu e apă! Deja (de acum) acea apă este vin; acel om este Dumnezeu. De ce? Pentru că este însuși Cuvântul lui Dumnezeu care împlinește plinătatea de sens, de iubire și de viață. Și toată Evanghelia ne va arăta cum omul Isus ni-L revelează pe Dumnezeu ca fiind iubire, bucurie, plinătatea de viață. Iar noi scoatem apă din El, ascultându-L pe El, Cuvântul Său, luăm aceeași viață.

Deci luați! Când? Acum! Nu mâine! Nu în viitor!

Acum (azi, în acest moment) noi putem trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

„Luați acum!” este un îndemn adresat tuturor oamenilor din orice timp și loc. Tu ești invitat să iei acum (și în continuu) această apă transformată în vin!

Pentru că Isus a transformat peste 600 de litri, înseamnă că este vorba de o cantitate enormă, fără măsură, deci nu trebuie să-ți fie frică de faptul că se va sfârși acest dar divin. Mereu poți lua…

vv. 9-12

9 Când a gustat stolnicul apa devenită vin – şi el nu ştia de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau – stolnicul l-a chemat pe mire 10 şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul cel mai bun până acum!” 11 Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el. 12 După aceea, a coborât la Cafarnaum el, mama lui, fraţii săi şi discipolii şi au rămas acolo câteva zile.

Minunea aproape că nu e povestită. Se spune numai că a gustat apa care a devenit vin. Deci minunea deja era făcută. De fapt, pe evanghelist nu-l interesează descrierea minunii, ci-l interesează „cum se întâmplă această minune”.

Respectând textul – după părerea voastră – în ce fel această apă devine vin? Textul zice: „Faceți ceea ce vă va spune!”… Încercați să faceți Cuvântul Său (adică să-l puneți în practică). Și ce spune cuvântul Său? „Umpleți vasele cu apă”. Umpleți neîncetat aceste vase, care sunteți voi, cu toate dorințele pe care Dumnezeu vi le-a pus în interior încă de la începutul creației… Și „scoateți (luați) acum!”. Și vă veți da seama că acolo deja este prezent marele dar al lui Dumnezeu, care v-a pus înăuntru aceste dorințe; dorințe care acum se împlinesc. Căci Domnul nu ne-a pus înăuntru dorințele numai pentru a ne dezamăgi și chinui… ci le-a pus pentru ca aceste dorințe să aibă împlinirea lor.

Dacă tu renunți la aceste dorințe și nu crezi în ele, înseamnă că nu crezi în viață, nu crezi în tine și e clar că nu crezi nici în Dumnezeu și… nu are sens să trăiești.

Cum se întâmplă minunea? Se întâmplă tocmai ascultând ceea ce El îmi spune și El îmi spune să trăiesc în plinătate „să umplu cu apă” toată umanitatea, adică umanitatea mea, dorințele mele… și să gust.

Nunul este acela care se pricepe, este expertul legii: Mirele încă nu apare.

Mirele este mereu în spate. E Domnul… Și va apărea numai ca interlocutorul nunului.

Nunul gustă vinul, dar nu știe de unde venea acesta… De fapt, niciun expert în teologie nu știe de unde vine acest vin, pentru că nu-l produce el, ci-l produce numai cine ascultă Cuvântul Domnului și-l împlinește. Atunci știe ce este: îl produce numai experiența.

Acest nun îi spune mirelui „Fiecare om pune pe masă vinul bun și numai apoi pe cel mai puțin bun”… Cuvintele indică experiența pe care toți o avem în viață: mai întâi suntem tineri, strălucitori… apoi decădem, apoi lipsește vinul și apoi ne stingem… Din fericire, suntem destul de amețiți (buimaci) și nu ne dăm seama și totul se termină. Și „amin”. Deci la început este vinul bun, apoi urmează o decădere constantă, până se ajunge la golul deplin.

Este concepția pe care noi o avem despre viață. Din această cauză renunțăm încă de la început s-o trăim. De aceea toate reclamele trebuie să fie cu tineri, căci se vinde nu produsul, ci speranța; se vinde amintirea a ceea ce deja a trecut (tinerețea), pe care ești dispus să o plătești cu orice preț, având impresia că viața e o decădere continuă, o lipsă de sens progresivă, până se ajunge la nimic (mormânt).

Însă iată marea surpriză… „Vinul bun, frumos”. Cum de sosește la sfârșit vinul bun? Isus a venit să aducă vinul bun, tocmai acolo unde vinul lipsea. A venit să aducă iubirea, bucuria și plinătatea pe care omul din veci le dorește, dar pe care mereu le-a ținut sufocate în inima sa, pentru că gândea că Dumnezeu era gelos pe viața și pe libertatea sa. Deci de la Dumnezeu nu primești nimic, pe de o parte. Totuși tu trebuie să-l ții bun… Din cealaltă parte, de la viața ta, nu-ți vine nimic, deci e mai bine să renunți la dorințele tale și să trăiești disperarea ta absurdă, liniștit. Și atât este suficient… Ai nenorocul că te-ai născut… Du-ți acest nenoroc. Omul este singurul animal conștient de acest nenoroc (nenorocire).

Isus afirmă că situația este tocmai opusă: nu e bine să renunți la dorințele profunde pe care le ai.

Adevăratul păcat este renunțarea la aceste dorințe ca și cum Dumnezeu nu ar vrea să ți le împlinească. Însă Dumnezeu a venit special pe pământ pentru a ne spune: „Vezi că tu ești chemat să fii ca Mine, în plinătate de viață, de bucurie, de iubire”. Aceasta este însemnătatea vinului bun. Domnul ne spune: „căsătoria există și este între Mine și tine. Și tu devii ca Mine și Eu ca tine”. Aceasta e propunerea.

Și acesta este „începutul semnelor”. Semul este ceva mai mult decât miracolul care trezește admirație. Semnul este un fapt care are o claritate a sa dar și o profunditate care e misterioasă, deci trebuie interpretată și considerată în profunzime, iar odată cu trecerea timpului trebuie înțeleasă tot mai mult.

Diferența dintre semn și minune e mare… Miracolul e un fapt extraordinar, ciudat… Semnul însă ar putea fi lucrul cel mai normal, obișnuit din lume, dar indică ceva foarte important. De fapt, un mesaj pe care-l lași, este un semn. Un cuvânt e un semn; un „da” e un semn; un gest de iubire e un semn… Înseamnă că semnul indică ceva din persoana care face acel semn, care se angajează în acel semn.

În Ev. lui Ioan toate acțiunile lui Isus sunt numite semne, pentru că indică modul în care Domnul se angajează în acțiunile Sale față de noi. Iar lucrul important nu este lucrul făcut – ce mă interesează vinul…? Era suficient să meargă la piață pentru a-l cumpăra – însă acesta este un semn, dar nu a atotputerniciei Sale – că poate să facă minuni – ci a ceva mult mai interesant… E semnul că El este vinul, că El este Mirele, adică al faptului că Dumnezeu este bucurie, iubire și vine să ne dea nouă bucuria și iubirea.

Și acesta este arche, adică începutul, adică aici începe; acesta este izvorul semnelor.

Și tocmai așa „arată gloria Sa” prin acest semn al căsătoriei și al vinului bun. Aici înțelegem gloria, splendoarea, esența lui Dumnezeu care se revelează oamenilor.

Ce este gloria lui Dumnezeu? Este omul care se bucură; omul viu este gloria lui Dumnezeu. Asta vrea Dumnezeu.

„Și discipolii au crezut în El”… A crede în El, a adera la El, a se uni cu El pentru a deveni ca El.

După acest semn, Isus coboară cu mama și rudeniile sale… apoi va merge în Templu să facă un alt semn.

În acest prim semn am văzut unde locuiește Dumnezeu: locuiește acolo unde nu credeam, adică în căsătorie, în vin, în bucurie.

Și acesta este primul semn al întregii Sale opere pe care El vrea să o facă… Ne spune nouă să scoatem acum din această plinătate de iubire și bucurie și trăiți-o.

Discipolii „au crezut în El”, deci și discipolii au un început, adică încep să creadă… este o credință care crește treptat…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian